Skip to content

Voluntarii care au desființat granițele nepăsării din Vama Siret

Text de Mădălina Olariu

Drumul de la șoseaua principală care leagă județul Botoșani de Suceava și intră direct în orașul Siret se desparte chiar înainte de vamă. De acolo și până la punctul de trecere a frontierei e o șosea în linie dreaptă pe o distanță de trei kilometri, împânzită de mașini de poliție și autocare pentru transportul refugiaților. Cu aproximativ 500 de metri înainte de vama propriu-zisă încep să se înșire corturile ridicate de organizații din zonă, unde refugiații găsesc câteva clipe de răgaz. Acolo pot mânca sau se pot încălzi pentru câteva clipe și primesc informații despre posibilitățile de transport sau de cazare. Locul arată ca un mini-oraș, deși nu e o destinație. Pentru oamenii care au făcut zeci de ore prin frig ca să ajungă aici, Vama Siret este abia începutul unei lungi călătorii. 

În ziua în care a izbucnit războiul, pe 24 februarie, în Vama Siret era doar o liniște apăsătoare, spartă doar de zgomotul genților pline, târâite cu greutate pe asfalt de cei care fugeau speriați de ceea ce urmează. Oamenii care treceau granița nu știau nici măcar dacă au pășit pe un alt pământ diferit de cel al țării lor. „Cum, deja sunt în România? Gata, am trecut, nu mai am nevoie de alte verificări?”, se întreba atunci un tânăr blond, cu ochelari, și cu un rucsac în spate luat în grabă ca unic bagaj. Oprea oamenii pe lângă care trecea ca să îi întrebe pe fiecare în parte cum să ajungă către o stație de unde ar putea lua un mijloc de transport și să ajungă la o cazare pe care o rezervase dinainte, împreună cu un prieten de-al său. 

Acum, imediat după ce trec de vamă, oamenii simt că nu sunt singuri; sunt chiar înconjurați de voluntari, traducători, oameni care le umplu mâinile de caserole cu mâncare, ceaiuri sau fulare și pături, ca să se încălzească. Atmosfera e tristă, dar au acolo sentimentul că oricât de mare ar fi nenorocirea din sufletul fiecăruia, măcar nu sunt nevoiți să treacă singuri prin toate. Sunt lângă ei voluntari din asociații mari sau mici, din toată țara, care au venit în vamă odată cu primii refugiați și nu au plecat nici până astăzi. La Siret a ajuns — câteva zile mai târziu, ce-i drept — și statul român, care a amplasat corturi și tabere. 

„Tot zic că plec, plec, dar nu am mai apucat”

Când cei de la Casa Share s-au instalat în Vama Siret, imediat după izbucnirea războiului, spun că nu era nimic în jur: nici toalete, nici măcar lumini care să îi ghideze pe oameni în întuneric. După ce a venit și mobilizarea autorităților, fluxul care asigură transportul refugiaților din vamă la gară, aeroport sau autogară a devenit unul continuu. „Noi am fost și suntem acolo, vedem suferința și încercăm să o rezolvăm, iar oamenii văd dacă ești robot sau dacă te implici. La început nu era nimic, erau niște autobuze ale unor privați, încercau să ducă cât mai mulți oameni, dar nu făceau față, era efectiv haos”, își amintește Bogdan Tănasă. 

Bogdan Tănasă a fondat Casa Share ca să ajute, cu sprijinul oamenilor cu inimă mare, familiile care nu aveau un acoperiș deasupra capului să-și construiască o casă. Când a venit pandemia, a început să strângă donații din țară către spitalele din Iași, a dus măști când medicii nu aveau. A cumpărat inclusiv un aparat de testare RT-PCR, în condițiile în spitalele din Iași era doar un singur astfel de aparat. 

Așa că imediat ce a aflat ce se întâmplă dincolo de granița României, Bogdan s-a urcat în camionetă cu gândul să ducă brichete de foc pentru familiile și centrele care găzduiau ucraineni refugiați. De atunci însă, Bogdan nu a mai reușit să dea pe-acasă. Pentru el, ca pentru toți cei șapte voluntari de la „Casa Share”, zilele de când a început războiul sunt un permanent „du-te-vino”, în încercarea de a ajuta cât mai multe familii. „Când am ajuns, erau foarte puțini oameni aici, dar e incredibil cum oameni simpli s-au unit și au venit cu toții să facă bine acestor refugiați care nu știau unde să mai apuce. Tot zic că plec, plec, dar nu am mai apucat, îmi spăl hainele în chiuvetă și mai stau o zi. E prea dureros ce se întâmplă aici”, îmi spune Bogdan. 

Rucsacul de criză al refugiaților

Imaginea care l-a impresionat cel mai tare pe Bogdan a fost cea a mamelor care trec granița pe jos, cu o valiză după ele, ținându-și strâns copiii de mână. Înfrigurate, după ore de stat la rând la temperaturi de sub 0 grade Celsius, au nevoie pentru început de un loc unde să stea, măcar o perioadă. „Noi le așteptăm la 20 de metri de graniță, suntem primii care luăm contact cu ele și în primul rând trebuie să le câștigăm încrederea, pentru că ele sunt speriate”. 

Încă din primele zile, cei de la Casa Share au gândit un „rucsăcel de criză”, pe care îl primesc cei care trec granița. În el au o sticlă de apă, un sandviș, șervețele, căciuli, ciorapi, dezinfectant, precum și o cartelă cu credit inclus pentru a putea lua legătura cu cei rămași în calea războiului. Spun ei că a fost un fel de „kit de supraviețuire”.

Încet-încet, cei de la Casa Share au crescut dimensiunile „rucsăcelului de criză” – le asigură transportul până la o cazare din Gura Humorului, unde femeile pot sta atât timp cât au nevoie, unde pot mânca și se pot odihni. „Am făcut un cerc de pensiuni cu care am vorbit și le-am zis «faceți o faptă bună, deschideți pensiunea că noi o să vă ajutăm să o încălziți». Costă între 500 și 1.000 de lei pe zi ca să încălzești o pensiune, plus trei mese pe zi la 40 de oameni și omul nu poate să ducă la nesfârșit această povară. Așa că ducem alimente, ducem combustibil solid, încercăm să îi ajutăm pe acești oameni să reziste”, îmi explică Bogdan. 

După mai bine de o săptămână acolo, Bogdan a remarcat că femeile încep să zâmbească abia atunci când își dau seama că atât ele, cât și copiii lor, sunt în siguranță. Acela este momentul în care scot telefonul și arată mai departe celor din casa în care sunt cazate ce s-a întâmplat și ce au lăsat în urmă. Le povestesc voluntarilor cum au văzut că le-a fost bombardată casa în care locuiau sau școala unde copiii lor învățau până nu de mult. „Oamenii din Ucraina nu sunt obișnuiți ca cineva să îi ajute, li se pare ceva foarte straniu să fie ajutați, abia atunci când se încălzesc, când văd siguranța acelei camere de cazare și că îi tratăm frumos, parcă încep să prindă ușor încredere. Le vezi că se transformă din femeile care stăteau cu capul plecat în femei care parcă înfloresc”.

Zi și noapte în vamă

„Noi suntem acolo de la început, de când au apărut și toate corturile din zonă. De atunci, nu mai avem zi și nu mai avem noapte”, spune Viviana Huțuleac, voluntar de la Rădăuțiul Civic, o asociație formată din 2017 și cunoscută în special pentru inițiativele locale. Cei de la Rădăuțiul Civic au fost de pe 24 februarie în Vama Siret și s-au organizat cât de repede au putut, împreună cu cei de la Crucea Roșie, pentru că, spun ei, „împreună suntem mai puternici”. 

50 de voluntari de la Rădăuțiul Civic sunt angrenați în activitatea de la cortul amenajat după vamă, iar alți peste 20 de voluntari coordonează toate activitățile: de la intermedierea locurilor de cazare la asigurarea transportului, primirea și sortarea donațiilor. De la început au gândit un formular în care oamenii care au vrut să asigure cazare să se poată înscrie și mai apoi au centralizat datele. Voluntarii au fost zi și noapte pentru a-i ajuta pe cei care ajung în țară extrem de obosiți și care vor mai întâi să se odihnească, înainte să vadă în ce direcție o apucă. „Fiecare dintre noi a făcut mult mai multe lucruri, nu putem spune că e un om care să facă doar ceva”, mai spune Viviana.

În cortul pe care îl împart cu cei de la Crucea Roșie, voluntarii abia găsesc un colț în care să se așeze pentru câteva clipe. Toate locurile, inclusiv cotloanele, sunt pline de produse de toate felurile pe care le-au stivuit astfel încât să-și facă un culoar pe unde să poată trece. În interior sunt rafturi metalice încărcate cu mâncare pentru bebeluși, scutece de toate mărimile, servețele, produse de igienă, haine și pături. Tot acolo, pe un raft întreg este o mini-farmacie din care voluntarii scot, atunci când este nevoie, medicamente esențiale pentru refugiați. Cele mai căutate sunt tratamentele de toate felurile pentru copii, care să potolească febra sau diferite dureri. 

De la patru ore pe zi, la zece

În fața cortului sunt așezate produsele alimentare și mai ales dulciurile care sunt oferite copiilor în schimbul unui zâmbet. „Am stabilit cum să aranjăm produsele și încercăm să respectăm așa pentru fiecare tură. Când am venit aici într-o zi era nebunie, însă acum știm unde să le găsim”, îmi spune o altă voluntară, Manu, așa cum o strigă colegii pe Manuela Grigoraș. M-a invitat între munții de haine și produse, în care încearcă să mențină ordinea. 

Manu spune că organizarea a venit treptat: dacă în primele zile era un „haos total, o nebunie” în care nimeni nu știa ce să facă, acum fiecare voluntar are rolul său. O parte dintre voluntari trebuie să asigure permanența la cortul din vamă câte ore pe zi pot, alții se ocupă de probleme organizatorice, cum ar fi găsirea locurilor de cazare și a mijloacelor de transport. Deși teoretic ar fi de ajuns patru ore pe zi, cei mai mulți sunt prinși de mulțimea treburilor pe care le au de făcut și stau și câte zece ore. Abia atunci când simt că nu mai pot să-și miște mâinile și picioarele de frig și de oboseală își dau seama că au stat mai mult decât trebuia. 

Mai mulți voluntari din Siret au observat același lucru: femeile care au trecut granița erau speriate și neîncrezătoare, astfel că orice ajutor primit de la voluntari li s-a părut inițial că este o formă de agresiune. „Au fost două femei cu trei copii, venite cu mașina proprie, dar care s-au speriat foarte tare pentru că un bărbat le-a abordat și a insistat să le ducă el cu mașina, deși era clar că aveau mașina lor. Femeile nu au încredere foarte mare în bărbați, mai ales în cei cu barbă, fața nu îi ajută în situația asta”, povestește Manuela zâmbind. 

„Abordați-i cu blândețe, nu le îndesați lucruri în plasă dacă nu le-au cerut, mai ales dacă nu știți unde se îndreaptă și dacă pot căra tot ce le oferiți”, este îndemnul primit pe grupul de WhatsApp unde sunt reuniți toți voluntarii implicați, imediat după terminarea unei ședințe. Manu citește indicațiile rar, pentru a înțelege mai bine și crede că într-adevăr e nevoie de o foarte bună coordonare pentru a fi eficienți. Voluntarii spun că de când s-au instalat în vamă, în fiecare moment al zilei se confruntă cu un caz care îi impresionează. Într-o seară, o familie de tineri cu un copil de un an și jumătate care abia trecuseră granița le-a cerut ajutorul lor și celor de la SMURD, pentru că cel mic nu se putea opri din vomitat. Nu le-a venit să creadă cum stresul plecării din calea războiului îi poate afecta inclusiv pe cei mici, care nici nu pot percepe exact prin ce trec. 

O familie de refugiați cu șapte câini și-a găsit cu greu locul

Cu o seară înainte, Manu s-a ocupat de cazarea unei familii formată din mamă, o fiică de 25 de ani și șapte câini, dintre care șase de talie mare, de câte 20-25 de kilograme fiecare, care ocupau aproape întreaga mașină a femeilor. „Nu aveau niciun bagaj, doar hainele de pe ele și actele. Foarte greu le-am găsit cazare la Hotel Mandachi la Suceava, unde au stat până le-am găsit o casă la curte, a unor prieteni buni de familie care au zis că pot sta cât este nevoie”, îmi explică voluntara. 

Deși foarte mulți refugiați trec granița cu gândul de a merge mai departe, cele două femei au povestit că singurul lor plan este că vor să se întoarcă în Ucraina când se va termina războiul. Mama fetei a cerut azil, iar fata a spus voluntarilor că vrea doar să revină acasă. „Eu țin legătura cu toate persoanele și familiile pe care le-am ajutat să își găsească cazare, le-am cerut numărul de telefon și i-am verificat dacă sunt bine, dacă au nevoie de ceva”, îmi mărturisește Manuela Grigoraș. Spune că va merge să le viziteze pe cele două femei cazate împreună cu cățeii lor la 20 de kilometri depărtare pentru ca să se asigure că nu le lipsește nimic. 

Atunci când se simt în siguranță, femeile refugiate încep să spună că de fapt nu știu unde să se ducă, deși inițial, de frică, vor să dea impresia că știu foarte bine ce urmează să facă. Sunt femei care speră că războiul se va termina curând și că se vor putea întoarce în casa lor, unde familia se va reîntregi, însă pentru cele mai multe Vama Siret e punct de plecare spre o destinație peste hotare. De aceea, voluntarii îi ajută pe refugiați și să-și facă un plan pentru mai departe, stau de vorbă cu ei și încearcă să le ofere consiliere. „Ceea ce vedem acum este o unitate minunată. Dacă pandemia a scos tot ce e mai mizerabil din oameni, ne-a făcut să ne certăm între noi, acum când e război vedem o unitate totală în toată țara, iar asta este fantastic”, spune optimist Bogdan Tănasă.

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on skype
Skype
Share on whatsapp
WhatsApp

1 Comment

  1. Ceea ce fac asociațiile de caritate și voluntarii pentru refugiații din Ucraina sunt fapte no comment! Personal, contribui la acel SMS de ajutor Ucraina, de-aș fi fost mai sănătos și aproape de zonă aș fi ajutat că voi. Pentru că totdeauna mi-a păsat de cei nevoiași! Bunul Dumnezeu să ne ajute să sprijinim Ucraina. Slavă Ucraina, trăiască România! Matei Sorin din Ploiesti.


Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Cronici de Filantropie

Fiecare comunitate are resursele necesare pentru a deveni un acasă mai bun și mai puternic pentru oamenii care trăiesc în ea. Noi, Asociaţia pentru Relaţii Comunitare, avem misiunea de a descoperi, cultiva şi folosi aceste resurse pentru a le oferi oamenilor speranță, dar și un cadru în care să poată acționa.

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai recente Cronici din filantropia Românească, cu povești despre altruism și iubire de oameni din viața celor care își dedică timpul și resursele pentru a produce schimbări reale în comunitățile lor. 

Newsletter

Datele pe care le colectăm (nume și e-mail) sunt stocate pe platforme conforme cu legislaţia în vigoare, platforme care ne permit o comunicare eficientă cu voi. Aceste date vor fi folosite doar pentru scopurile menţionate mai sus sau în acord cu obligațiile noastre legale și nu vor fi înstrăinate către o altă entitate.

Dacă doriți să vă abonați și la Newsletter-ul ARC pentru a afla tot ce e nou în fundraising și să primiți vești despre evenimentele și noile planuri pentru mediul nonguvernamental, vă rugăm sa selectați Da în cadrul câmpului Newsletter ARC.