Marian Ursan, director executiv Carusel: „Nici măcar moartea nu se joacă corect cu oamenii de pe străzi”
Marian Ursan e director Executiv al organizației Carusel și luptă pentru drepturile persoanelor fără adăpost. De-a lungul anilor, spune el, oamenii au devenit din ce în ce mai deschiși în a oferi o mână de ajutor. A fost o surpriză plăcută să descopere disponibilitatea asta. Problemele cu care se confruntă oamenii vulnerabili și fără adăpost sunt însă atât de grave, încât au nevoie de intervenția întregii societăți pentru a putea fi rezolvate.
Ai început munca în mijlocul comunităților vulnerabile, bolnave cu HIV/SIDA, iar apoi ai început CARUSEL. Cum a fost această trecere?
Eu nu m-am îndepărtat de problema HIV/SIDA. Chiar dacă noi inițial vorbeam despre tot ceea ce înseamnă infecția cu HIV, ne-am dat seama că există categorii mult mai vulnerabile comparativ cu altele în fața infecției cu HIV.
De exemplu, pentru un om care trăiește cu HIV și are într-un final acces la tratament, cum își poate lua tratamentul dacă el stă pe stradă? Poate și-a pierdut tratamentul, pentru că nu are un loc unde să țină pastilele în siguranță. Cumva nu ne-am reprofilat, ci am recalibrat mesajele noastre, astfel încât să fim mai ușor de înțeles. Să explicăm că de cele mai multe ori problema asta este mult mai complexă. Vorbim inclusiv despre lipsa actelor de identitate sau unde să facă un duș sau unde să-și spele câteva haine, tot felul de lucruri care-i afectează pe cei vulnerabili.
Cum credeați că va reacționa comunitatea la început?
Noi am fost destul de sceptici în ceea ce privește capacitatea de atragere a resurselor. Ne-am dat seama că e un domeniu care nu-i atractiv, că sunt subiecte foarte greu digerabile. Am știut lucrul ăsta și de asta ne-am încăpățânat să continuăm în direcția asta.
Vorbim de un serviciu social – el trebuie să fie acordat oamenilor care au nevoie de el.
E o chestiune delicată să promovezi și să aduci în societate mesajul și problema lor. Noi vorbim despre oameni care se confruntă cu vulnerabilități multiple. Nu doar că stau pe stradă, dar au și probleme de adicție, sunt implicați în consum de droguri, alcool, nu au acte, iar toate astea sunt adunate într-un om de care te ferești pe stradă.
Pentru noi, la început cel mai important a fost să înțelegem ce se întâmplă în comunități. Am știut de la bun început că ce vom face noi va fi să ponderăm această tendință de agravare a situației. Nu era ceva nou pentru noi, nu erau oameni pe care nu-i cunoșteam.
Cum a răspuns comunitatea la mesajul și acțiunile CARUSEL?
Am fost surprins să văd că, în majoritatea cazurilor, am avut reacții bune. Eu trăiam în filmul meu, mă îngrijoram că oamenii nu vor înțelege. Am subestimat comunitatea largă și ce-am mai subestimat a fost mediul de afaceri. Nu folosim bani publici, iar atunci varianta noastră de finanțarea vizează tocmai companiile, donatorii individuali și granturile furnizate de structurile internaționale.
Ne-am dorit foarte mult să atragem resurse private în munca noastră, mă refer la componentele de CSR și, cu câteva excepții, a funcționat. Eu îmi imaginam că s-ar putea să fie un risc pentru companii să-și asocieze imaginea cu fenomene de felul ăsta. Aici m-am înșelat.
Ce-ați învățat în timp legat de organizație?
Ne-am dat seama că trebuie să profesionalizăm și mai mult serviciile noastre, dincolo de munca asta directă din teren. Ne-am dat seama că trebuie să ne actualizăm site-ul pentru care la început nu aveam nicio pasiune. Eu ziceam că dacă cineva vrea să ne cunoască, să vină aici. Ei, m-am înșelat. A trebuit să ne ajute cineva să ne refacem complet site-ul, am învățat cum să vorbim despre munca noastră, cum să fim mai transparenți.
Cum este relația cu partenerii și finanțatorii?
Am crezut și am sperat întotdeauna că relația cu un finanțator privat nu se rezumă la finanțare, ci înseamnă să construim un parteneriat împreună. Am vrut ca oamenii să ne cunoască, să cunoască nu doar ce facem noi pe o anumită componentă. Ne-am dori să înțeleagă ce facem în general în organizație, cum ne comportăm față de nevoile oamenilor, cum încercăm să mobilizăm oamenii respectivi să meargă mult mai departe, să aibă puterea și încrederea că și ei pot face la rândul lor o serie de schimbări în bine.
Întotdeauna invităm oameni să ne cunoască, să ne cunoască munca și apoi să stea de vorbă cu cei pe care noi îi ajutăm. În felul ăsta mi se pare că există o înțelegere mai bună asupra modului în care noi lucrăm. Există o înțelegere mai bună a nevoilor oamenilor respectivi și totodată mi se pare că este o sursă de idei foarte valoroasă. Sigur că trebuie să păstrăm un echilibru și să nu transformăm o parte din serviciile astea într-un fel de turism. Este important și lucrul ăsta, dar dincolo de asta, e important să existe o transparență în munca ta și cei care te sprijină să vină să înțeleagă ce anume se întâmplă cu resursele pe care ei le alocă. Fie că vorbim de un om care donează o pereche de bocanci, fie că vorbim de o companie.
A existat aceeași deschidere și de la donatorii individuali?
Cred că nivelul de încredere crește și modul în care comunitatea largă se implică, ne încurajează. Lucrul acesta se simte diferit într-un mod bun, pozitiv, de la an la an. Mă gândesc la numărul de oameni care ne sună, mă gândesc la mesajele pe care le primim, la oamenii care aplică pentru voluntariat, pentru că au auzit de lucruri bune pe care le-am făcut.
Care a fost campania ta de suflet? Cum a pornit campania „Radio împotriva singurătății”?
În momentul în care noi ne-am gândit să facem o campanie legată de radiouri a fost puțin diferit pentru că nu am zis despre mâncare, haine, ci despre ceva care are legătură cu oamenii, dincolo de toate problemele, și tendința de însingurare care se accentuează de la zi la zi.
Noi am început să distribuim radiouri în pandemie. Dacă îți aduci aminte, străzile erau pustii mai puțin cei care nu aveau unde să meargă. Exista o lipsă fantastică de informații și tot ce știau și oamenii pe stradă e ce auzeau de la unii, de la alții, care erau mai vocali. De cele mai multe ori nu erau informații valide, noi ne-am dat seama că oamenii nu au de unde să se informeze. La momentul respectiv, dacă vorbim de internet și TV, știm ce informații erau, și atunci ne-am dat seama că s-ar potrivi ideea de radio, pentru că la radio deocamdată informațiile au rămas într-o zonă corectă. Cum să facem ca oamenii să aibă acces la informații în special cele legate de covid?
Ne-am dat seama din reacțiile lor că efectul a fost mult mai puternic și nu s-a rezumat la o serie de informații despre COVID, ci mai degrabă oamenii spuneau că s-au bucurat să audă și altceva, chiar și muzică. Într-un fel sau altul pentru ei, fiind singuri pe stradă, a fost mai puțin greu și atunci ne-am dat seama că aici este un aspect pe care cumva l-am neglijat, nu ca organizație, dar și noi ca societate. Într-un fel sau altul contribuim la însingurarea oamenilor.
Țin minte când noi când am distribuit primele radiouri, oamenii au tot schimbat posturile până au dat de o voce, nu s-au oprit la muzică sau mai știu eu ce; au ascultat o voce, asta au vrut să audă. Multora le-a plăcut teatrul radiofonic, poveștile.
Care sunt obstacolele din acest moment, pentru organizații precum CARUSEL?
Noi avem nevoie de foarte multe lucruri, dar în același timp suntem conștienți că cel mai mare și cel mai puternic zid de trecut cred că este cel legat de cum accesează oamenii serviciile de sănătate.
Cu toții știm că problema asta nu este una legată doar de o anumită categorie socială care are o dificultate semnificativă în a accesa aceste servicii medicale. Cu toții știm sau cunoaștem pe cineva, care nu se simțea bine, dar s-a gândit de două-trei ori înainte să meargă la spital sau la medic, pentru că anticipa că sistemul nu este OK, că nu vor beneficia de servicii așa cum și-ar dori. Aici mi se pare că este o deficiență structurală, iar lucrul ăsta se reflectă mult mai apăsător în cazul oamenilor cu care se confruntă cu sărăcia.
Nu vorbim doar de reacțiile oamenilor din sistem, ci vorbim și de câte piedici ai înainte de ajunge în fața unui medic. Mă refer aici la lipsa actelor de identitate, lipsa unui medic de familie care să îți pregătească o trimitere, cardul de sănătate, asigurările, toate barierele la care se mai adaugă și lipsa de empatie din partea unora. Cei în care tu îți pui poate ultima speranță.
Ce povești din comunitate porți cu tine?
99% din povești sunt triste pentru că sunt povești în care oamenii mor. Mor singuri, în boscheți, în stradă, departe de oamenii dragi lor. Noi avem o colecție de poze în organizație și când mai trec prin ele, retrăiesc momente foarte dificile.
În ultimă instanță, nici măcar moartea nu se joacă corect cu ei. Oamenii despre care discutăm noi acum, nici o moarte decentă nu pot avea: să fie îmbrăcați, să fi făcut o baie, să fi mâncat înainte, să fi ascultat o vorbă bună de la cineva. Cred că avem datoria să ne uităm și la societate, pentru că de situația asta nu poate fi făcut responsabil un singur om.
Sursa Foto: Pagina de Facebook personală și Carusel
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
No comment yet, add your voice below!