Scamatorii, zâmbete și-un pic de înțelegere
Am stat de vorbă cu directorul executiv al Fundației Parada, Ionuț Jugureanu, despre cum s-au schimbat nevoile celor aflați în situații vulnerabile, despre cum funcționează abordarea artistică a organizației și despre responsabilitatea statului cu privire la copiii și tinerii din stradă.
Text de Vlad Odobescu
Ionuț Jugureanu a aflat de situația îngrozitoare a copiilor străzii din România după ce deja se mutase în Belgia de câțiva ani. Plecase în vara lui 1991 ca să studieze sociologie și a rămas acolo, hotărât să trăiască departe de țară. Trăise Piața Universității și devenise parte dintr-un val imens de tineri dezamăgiți de calea pe care o luase România odată cu mineriadele.
La un moment dat, a văzut la televiziunea publică belgiană un reportaj ce urmărea viața unui cuplu de copii ai străzii, de-a lungul unui an. Gigi avea 17 ani, Monica avea 15, și supraviețuiau împreună pe la Gara de Nord. În timpul acelui an de filmări s-a născut și fetița lor, Bianca. Peste ani, după ce s-a întors în România și a început să lucreze pentru a-i ajuta pe copiii străzii, Ionuț avea să o cunoască pe Bianca, care are acum 26 de ani. E căsătorită, are trei copii și „e bine”. E doar o dovadă, între multe altele, că și viețile începute în stradă pot avea întorsături fericite, dacă există suficient ajutor.
*
În 2002, după ce s-a întors în România motivat de o situație de familie, Ionuț Jugureanu a deschis un restaurant în centrul Bucureștiului, împreună cu un prieten. Apoi a lucrat la „Salvați Copiii”, ca director de marketing, corporate, partnerships și comunicare. „Deci n-aveam un contact foarte clar cu partea socială. Era mai curând o chestie de a aduna resurse pentru organizație. Adică nu vedeai copiii sau nu vedeai serviciile: eram în sediul central, la birou și la întâlniri”.
Apoi însă l-a cunoscut pe Francesco Aloisio, care — ca și acum — conducea consiliul director al Fundației Parada. A aflat atunci primele lucruri despre activitățile Parada: era o organizație mică, de teren, care făcea lucruri concrete. Fusese creată în 1996 de clownul franco-algerian Miloud Oukili, care — cu un nas roșu și mingi de jonglerie, a coborât cu copiii în canale, s-a jucat cu ei pe stradă și reușit să le câștige încrederea, laolaltă cu un zâmbet. Era o abordare complet nouă pentru România acelor vremuri: combina circul social, adică implicarea copiilor în crearea de momente artistice, ce le aduceau bucuria de a fi în mijlocul celorlalți și aplaudați, cu acoperirea unor nevoi esențiale, cum ar fi o masă, îngrijiri medicale sau ajutor pentru întocmirea unor acte. „Circul social e foarte bun pentru că e un mod de interacțiune, în care le dai o ocupație. E legat de copilărie, e amuzant. E pe de-o parte sportiv, pe de altă parte poți crea o coeziune de grup, să-i faci să aibă încredere în ei, să aibă încredere în ceilalți. Când faci piramida umană, de exemplu, trebuie să ai încredere în cel care te ține, pentru că dacă n-ai încredere nu îndrăznești să te urci pe umerii lui”, explică Jugureanu.
S-a alăturat organizației în 2008, la scurt timp după întâlnirea cu Aloisio, și a devenit director executiv.
Deși peste România trecuseră aproape 20 de ani de democrație și țara devenise deja membră a Uniunii Europene, situația copiilor străzii nu se schimbase substanțial. „Știind ce am văzut când am venit în Parada și uitându-mă la filmele din anii ’90, nu era nicio diferență. Erau grupuri mixte de copii, adulți, tineri, fete și băieți. Pentru ei, fuga în stradă era o alegere rațională, spune Jugureanu. „Și era o alegere a celor mai vioi și mai inteligenți dintre copii, care își dădeau seama că viața devine sau este insuportabilă acolo unde se află, că e vorba de orfelinat sau de familii abuzive. Și ajungeau în stradă pentru că strada era preferabilă. De obicei nu erau din București, dar luau trenul și ajungeau în București. Stăteau câteva zile sau o săptămână-două. Pe urmă se mai întorceau acasă sau la centru, mâncau bătaie și plecau de-a binelea. Și rămâneau în stradă. Dar era o alegere asumată și conștientă.”
„Copilul singur în stradă e un eșec al sistemului. Nu poți să pretinzi că ești un stat responsabil și să ai copii în stradă, nu? Toți au trecut, mai devreme sau mai târziu, mai lung sau mai scurt, prin instituționalizare. Deci, dacă au fugit din instituții e pentru că erau abuzați, bătuți, înfometați, legați, violați. Și asta e responsabilitatea directă a statului, o responsabilitate activă.”
Grupurile care se formau stăteau în zone destul de populate. Cel mai cunoscut loc era, desigur, Gara de Nord, dar existau găști mai mici sau mai mari peste tot în oraș, de obicei în jurul unui canal. Erau grupuri mai structurate și mai puțin structurate; erau grupuri care se întrajutorau, adevărate comunități, și altele abuzive, în care se creau relații de dependență și de dominație între lider și membrii grupului. În mai toate se consuma aurolac, iar de prin 2010 — așa-numitele etnobotanice, droguri legale și ieftine care au împânzit rapid orașele României și care au făcut ravagii. Copiii mureau pe capete, nu de supradoză, ci din cauza bolilor asociate, mai ales în condițiile în care nu aveau acces la servicii medicale.
Iar statul nu-și asuma nicio responsabilitate în legătură cu soarta acelor copii, deși încasase TVA pe acele produse vândute, iar firme înscrise la Registrul Comerțului au plătit impozite pentru această activitate. De altfel, tot statul îi adusese pe acești copii în stradă și-i lăsase pe cont propriu. Nu era doar un stat absent, ci unul complice la drama acestor copii și tineri, un stat agresor. „Copilul singur în stradă e un eșec al sistemului. Nu poți să pretinzi că ești un stat responsabil și să ai copii în stradă, nu? Toți au trecut, mai devreme sau mai târziu, mai lung sau mai scurt, prin instituționalizare. Deci, dacă au fugit din instituții e pentru că erau abuzați, bătuți, înfometați, legați, violați. Și asta e responsabilitatea directă a statului, o responsabilitate activă.”
Parada intra în lumea acestor copii cum putea. Erau scamatorii și zâmbete, dar erau și intervenții sociale la gura canalului, noaptea, atunci când tot restul lumii uita de ei. Când mergeau la ei „acasă”, lucrătorii sociali nu încercau să le impună reguli, ci voiau să stabilească o relație cu ei și să găsească feluri de a-i ajuta.
Cu timpul, copiii au reușit să devină mai autonomi. Unii au reușit să-și facă o familie, să aibă un job, uneori și o casă. Iar fiecare pas e complicat de făcut. De exemplu, e greu pentru ei să obțină un job nu pentru că nu muncesc, ci pentru că ajung rapid într-o situație de vulnerabilitate față de un patron. Multora le e greu să aibă încredere că își pot primi banii doar după ce au muncit o lună întreagă, așa că preferă joburi la negru, de pe urma cărora să câștige câte ceva la finalul fiecărei zile; iar aceste joburi sunt, de cele mai multe ori, foarte precare.
Cu casa e iarăși e complicat, pentru că au trăit fără să plătească chirie. „Și chiar dacă ajung să-și permită să plătească o chirie, foarte greu îi convingi să o facă, pentru că au trăit întotdeauna în locuri pe care în care s-au dus, s-au instalat și au stat cât au putut să stea, în condiții proaste, precare. Dar e clar că trebuie ruptă pisica, pentru că e complicat să crești copii în locuri în care n-ai apă curentă sau toaletă”.
Ce înseamnă o reușită în lumea asta? E greu de găsit un caz care să ilustreze o situație ideală, spune Jugureanu. Pentru unii e o reușită faptul că au supraviețuit un an. Asta poate fi o reușită mai mare decât a face o facultate pentru altul. Depinde mereu de unde pleci.
*
În cei 26 de ani de când există Parada, România a trecut prin schimbări profunde, iar organizația s-a adaptat noilor tipuri de nevoi. În ultimul deceniu, numărul minorilor care ajung în stradă e mult mai mic, iar canalul-locuință a fost abandonat. Nu mai există orfelinate ca cele din anii ‘80 sau ‘90, iar copiii ajung de obicei la vârsta adolescenței în apartamente sociale, unde — în teorie — dobândesc abilități pentru o viață independentă. „Însă personalul care gestionează acele apartamente nu este foarte bine plătit. Poate că nu au nici mijloacele adecvate, iar copiii uneori privesc această trecere la apartament social ca pe un nou abandon. Adică erau într-o familie și acum sunt aruncați cu niște alți copii de vârsta lor într-un loc pe care nu și l-au ales, nu și l-au dorit.” Și acolo se poate rupe filmul pentru unii — mai puțini, ce-i drept —, care abandonează școala și ajung în stradă. În plus, azi există familii întregi care trăiesc în case abandonate, fără minime condiții. Uneori, foștii copii ai străzii au devenit părinți și au o nouă luptă de dus, pentru copiii lor.
În medie, fundația are cam 250-300 de beneficiari de toate vârstele, oameni care accesează unul sau altul dintre servicii de-a lungul unui an. Parada are un centru de zi, nucleul activităților sociale și culturale ale fundației, în care beneficiarii primesc sprijin școlar, profesional, social, medical sau psihologic; e și locul în care se desfășoară activități culturale și artistice. „Unii vin destul de des, fie pentru circ, fie pentru a face duș sau să-și spele hainele, pentru ciorbărie. Alții vin când au nevoie pentru acte de identitate, au probleme cu justiția, cu poliția, cu medicul, fete care rămân însărcinate. Sau pentru certificat de handicap, să-și facă documentele”, spune Jugureanu.
Foarte importantă e și Caravana socială, ce presupune contactul direct cu cei aflați pe străzi, de la lăsarea serii până la miezul nopții. Continuă și Circul social, care ia forma unor spectacole cu scamatorii, dans sau teatru, cu care copiii și adolescenții participă uneori la turnee. Un proiect important al fundației este acum construcția unui centru de zi, pentru care există un teren disponibil și un plan arhitectural, dar pentru a cărui construcție e nevoie de multe fonduri.
Și relația cu instituțiile statului s-a schimbat cu timpul. Azi, acolo lucrează mulți oameni care s-au format în ONG-uri, iar asta a făcut foarte bine sistemului public de protecție socială și de protecție a copilului. Instituțiile sunt mult mai accesibile pentru colaborări, iar ușile se deschid mai ușor. Per ansamblu, însă, statul e rămas în urmă: „E un stat neoliberal violent, cu foarte puține transferuri sociale. E un stat care nu face decât să crească decalajul între cei bogați și cei săraci.”
Sunt însă oamenii obișnuiți din societatea românească de azi mai solidari cu cei aflați în nevoie? „Din păcate, e o constatare evidentă: cu cât societatea are un grad de bunăstare de mai multă vreme și mai bine instaurat, cu atât ea va fi solidară. E foarte greu să soliciți solidaritate în societăți sărace, anomice, cu dificultăți în a-și rezolva propriile probleme.” Devii solidar când tu, familia ta și cei apropiați ție aveți un anumit grad de securitate a prezentului și a viitorului.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
No comment yet, add your voice below!