“Să dea dracii, că nu renunț!”
De când a înființat Asociația Dream Project, Marinela Rață a confecționat cutii pentru bebeluși, a ajutat mame tinere să-și găsească locuri de muncă, le-a dus sacoșe de medicamente, haine și mâncare, le-a facilitat accesul la consiliere psihologică și a militat necontenit pentru crearea unui Registru al Mamelor minore, o bază de date a adolescentelor însărcinate sau aflate în situații de risc indispensabilă – dar care lipsește totuși -, într-o țară cu cele mai multe mame minore din Uniunea Europeană.
Prin toate aceste proiecte, a simțit că e mai aproape de fetele care renunțau la propria copilărie pentru a crește un alt copil. Că le descrețește frunțile. Că, prin munca ei, contribuie la o schimbare. Dar, de ceva vreme, Marinela spune că nu mai poate purta doar pe umerii ei această responsabilitate. “Sindromul fondatorului”, – fenomenul prin care locomotiva unei organizații e un singur om – îi consumă din resurse fără milă. 2023 va fi, probabil, un an decisiv pentru Asociația Dream Project. Dar Marinela nu va înceta să lupte.
De Lina Vdovîi
Pentru că dorința de a contribui la schimbare nu a venit odată cu Asociația Dream Project, ci cu mult înainte. În 2015, când s-a produs tragedia de la Colectiv, Marinela era însărcinată cu primul ei copil, Miruna, și lucra la televiziunea publică. De fiecare dată când trebuie să actualizeze numărul morților, se ducea la baie, plângea în hohote, apoi ieșea și o lua de la capăt. “A fost un moment în care am zis what the fuck? Copilul nostru o să trăiască în țara asta?”
Apoi, după ce-a născut-o pe Miruna, a avut câteva luni de baby blues, iar cel care a scos-o din acea stare a fost soțul ei, Silviu. I-a zis: “Tu nu ești ok! Ai nevoie să faci ceva. Uite ce am găsit.” Și i-a dat un link cu un proiect finlandez de trusou pentru copii. Marinelei i-a plăcut ideea pe loc și a decis să o implementeze în România. Au numit proiectul Dodo Baby Box.
3000 de euro au investit în ceva ce părea la început o nebunie. “Banii noștri, ai casei.” Inițial, s-au gândit că o vor vinde – cutia conținea 40 de obiecte esențiale în primele luni ale bebelușului, de la șervețele umede și termometru până la hăinuțe și accesorii pentru somn – dar apoi și-au dat seama că nu va funcționa. Au furnizat 50 de cutii într-un proiect caritabil al clubului Rotaract din București, “dar, în afară de acestea, cred că am avut zece cumpărători timp de doi ani”, spune Marinela.
Pentru acele 50 de cutii, Marinela a petrecut trei zile împreună cu soțul ei, Silviu, în spațiul gol al unui prieten, în timp ce mama lui Silviu a rămas cu copiii. “Cutia era mare. Ne-a fost greu să găsim furnizori care să aibă matriță. Și atunci, o tipă de la o fabrică din Cluj ne-a făcut-o din două bucăți. Și fără print, pentru că ne ridica costurile enorm. Și atunci Silviu lipea cutiile, iar eu printul.”
În Finlanda, după implementarea sistemului național prin care mamele primeau gratuit, din partea statului, o cutie pentru bebeluși, rata de mortalitate infantilă a scăzut semnificativ. Inițial, ăsta era și planul Marinelei, să militeze pentru un sistem similar în România, care are una dintre cele mai ridicate rate ale mortalității infantile din Uniunea Europeană.
Însă, în 2020, când mai multe organizații mari, cu infrastructură și finanțare, au început să implementeze proiecte similare, Marinela a închis Dodo Baby Box. “Nu mai vedeam relevanța noastră. Mi se părea redundant.”
A urmat o perioadă de doliu, nu ar fi vrut să renunțe la un proiect care avea, crede ea, un potențial enorm. “Dar, vezi tu, lipsa asta de structură și strategie se vede la un moment dat.”
Singurătatea din organizațiile mici
În timp ce făcea cutii pentru bebeluși, Marinela a cunoscut și primele mame minore, grup vulnerabil pe care s-a concentrat exclusiv de la un anumit punct încolo. “Pentru că rezonam foarte mult cu condiția asta, cu maternitatea, cu felul în care te simți, mai ales în primele luni, am început să caut maternități în București, iar prima cu care am colaborat a fost Bucur.” Atunci, în 2017, a decis că va face orice îi stă în putință pentru a le ajuta.
A obținut prima finanțare de la Fundația Telus Internațional România, pentru organizarea unui grup de sprijin pentru mame minore. Apoi, ușor, ușor, Asociația Dream Project a început să-și diversifice proiectele. Au demarat programe de educație non-formală pentru părinți vulnerabili. Au organizat cursuri de calificare profesională pentru mame cu vârsta până în 18 ani, care, la finalul programului, se puteau angaja sau își putea deschide propria afacere. Iar unul dintre proiectele recurente sunt cursurile de parenting, care le ajută pe mamele tinere să înțeleagă mai bine nevoile copiilor lor și să dezvolte o relație de atașament sigură cu ei.
Rezultatele se văd și micile victorii o încurajează pe Marinela. “În doi ani de zile, ideea unui registru al mamelor minore, pentru care am militat în continuu, există deja într-o propunere legislativă, sprijinită de organizații mari”, însă fondatoarea Dream Project a ajuns într-un punct de cotitură.
“Am scris de curând pe Facebook că ăsta e anul în care va trebui să ne decidem ce facem cu organizația asta”, spune Marinela și trage aer adânc în piept. “La un moment dat, lucrurile se blochează. Și știu că asta e cumva problema mea. Eu mă confund cu organizația și viceversa, ceea ce nu e sănătos și nici drept nici pentru mine, nici pentru organizație. Dar nu am reușit să trec de momentul asta, nu am reușit sa îl depășesc. Și știu ca e la fel și în alte organizații.”
Spune că e problemă personală, până la urmă. Dacă ea, fondatoarea și președinta organizației nu se poate implica azi cu nimic, nu se întâmplă nimic nici în organizație. Iar “la toată singurătatea asta din organizațiile mici, se adaugă și foarte multă neputință. Cum aș putea eu, ca organizație cu 2-3 oameni, cu până în 50.000 de euro finanțare în fiecare an, să ajut mamele care ne sună și ne spun că nu au ce mânca a doua zi? Ce pot eu să fac? Ok, mă duc, le ducem alimente de bază. Trei sarsanale de alimente perisabile și neperisabile pentru ele și copii. Plus de 500 de lei pe medicamente. Ok, ne-am dus o dată. Dar ce face femeia aia după?”
Pentru că ruperea cercului vicios al sărăciei și excluziunii sociale nu se face de pe o zi pe alta, iar aproape jumătate din adolescente care rămân însărcinate provin din familii vulnerabile și una din 10 mame gravide minore nu a fost niciodată la școală. “Cum pot eu să rezolv sărăcia?”, se întreabă. “Ok, educație sexuală, dar ce te faci când cele mai multe fete care rămân însărcinate nu merg la școală? ”
Sentimentul de neputință o epuizează emoțional și Marinela simte nevoia să ia o pauză, să-și adune forțele și să-și regândească puțin traseul. Știe că se poate implica în comunitate și dintr-o altă postură, diferită de cea de președinte de organizație nonguvernamentală.
Fix înainte de conversația noastră, de pildă, tocmai scrisese o petiție pentru Grupul de Inițiativă Civică Kisselef. “Deci nu am cum să renunț la implicarea mea civică”, spune ea. “Singurul mod în care aș opri asta ar fi situația în care ne-am hotărî în familie să plecăm de aici. E un scenariu posibil, dar cred că nici atunci nu m-aș schimba.”
2015 a produs o schimbare fundamentală în ea. A fost momentul în care a văzut ce înseamnă comunitatea, “pentru unii – mai mare, un oraș întreg, pentru alții – o mână de oameni care ies în stradă pentru o idee.” Iar atașamentul ei e acolo, față de comunitate. Față de niște oameni cu care ar putea schimba ceva, “fie că e la mine în bloc, pe stradă sau în parc.”
P.S. Înainte de publicarea acestui material, i-am cerut Marinelei câteva poze. Mi le-a dat, însoțite de un caption care spune tot despre devotamentul ei față de mamele minore: “Băi, ce chestie! Uitându-mă prin fotografii, mi-a venit să strig: să dea dracii, că nu renunț! chiar e mișto ce facem.”
Foto credit: Arhiva personală Marinela Rață
ALTE ARTICOLE
FOLLOW US
#cronicidefilantropie
No comment yet, add your voice below!