Echipa Ștefaniei afla de cazurile care aveau nevoie de ajutor din diferite surse: de la rețeaua de voluntari, de la rețeaua creată cu alte organizații și instituții ale statului sau, uneori, erau sunați chiar de refugiați sau de familiile lor. 

Dacă centrul avea un loc liber, atunci trimiteau pe loc o mașină către persoana respectivă. „Nu aveai prea mult timp să te gândești”, descrie procesul Ștefania. 

„Trebuia să ne gândim cum facem pentru omul ăsta cu copil care plânge în gară. Aveai la dispoziție o oră să vii cu o soluție, și asta era deja prea mult. Voluntarii mă sunau când vedeau că stă cineva în Otopeni de trei zile.Cum să-i mai spun să mai stea și pentru mine o zi? Să vedem dacă se eliberează un loc în centru? Totul era la minut,” își amintește ea. 

„Am decis să rămân în România”

În CONCORDIA, Lilia și Sașa, băiețelul ei de 2 ani, au găsit liniștea de care aveau nevoie. Camera avea suficient spațiu pentru ei doi și un geam cu acces la terasă pentru pisica lor, Keti. Curtea îngrădită din centru era locul perfect de joacă pentru Sasha, iar ceilalți ucraineni și tineri din centru i-au oferit Liliei răgazul de care a avut nevoie pentru a-și trage sufletul. 

„Eu am crescut într-o familie numeroasă, iar seara, aici, e o atmosferă atât de plăcută. Nu înțelegeam limba, însă îmi plăcea să petrec timp cu ei, mă simțeam bine, iar toată lumea era prietenoasă”, povestește ea. 

Odată ce planul de a pleca în Marea Britanie a picat, a decis să emigreze în Canada, dar în timp ce aștepta  viza, și-a dat seama că nu vrea să se îndepărteze și mai mult de Ucraina. O dată, spune ea, „nici nu îndrăznesc să mă gândesc că nu mă voi întoarce cu Sașa în Harkov” , apoi, conștientizează ce limite ar avea în Canada, având în vedere costul vieții. 

„Grădinițele sunt cu plată în Canada, iar oricât aș fi lucrat ca imigrant, aș fi avut un salariu mai mic, care nu mi-ar fi fost de ajuns să plătesc chiria și grădinița”, povestește Lilia.

„Oricând m-aș întoarce aici, la CONCORDIA”

Să fii obligat să-ți construiești un alt viitor este un proces extrem de dureros. După aproape zece luni petrecute în două țări diferite, Lilia nu-și poate imagina un nou „acasă”, oricât de multă  siguranță arsimți în România. 

Vorbește în fiecare zi cu familia ei. Părinții îi sunt teferi, iar blocul în care se află apartamentul lor nu a fost atins de niciun atac. Au fost protejați până acum, însă iarna care vine o îngrijorează și mai mult pe Lilia. La fiecare apel telefonic la care nu-i răspunde nimeni, se gândește la ce e  mai rău. 

„Deunăzi n-au avut internet și lumină și nu am putut să iau legătura cu ei. Fratele a rămas cu părinții și îmi fac griji că acum nu au nici căldură, nici apă, nimic. Din vară îi tot chem și ei nu vor să își lase casa”, povestește Lilia. 

CONCORDIA era, pentru cei mai mulți ucraineni, primul popas după o călătorie pe care nu-și imaginau că o vor duce la bun sfârșit. Odată cazați, hrăniți și în siguranță, oameni începeau să vorbească de planurile lor de viitor, dar nu puteau face asta, fără să împărtășească din suferința prin care au trecut. 

„Înțeleg că trebuie să trăiesc aici și acum. Știu teoria, dar nu o pot aplica. Aștept să se termine conflictul și să merg acasă.”

„De când au început să vină la centru, tot ziceam  «cazul ăsta m-a atins rău de tot». Apoi mai venea o persoană și spuneam:  «ăsta m-a atins și mai tare». Și după mai venea încă unul, și încă unul și tot așa. Tot timpul, cu cine am vorbit în casă, a fost caz după caz pe care eu nu pot să le clasific. Îmi dau seama că fiecare caz m-a atins la fel de puternic”, povestește Ștefania. 

Pentru foarte mulți ucraineni, centrul de tranzit a devenit o a doua locuință. Oamenii voiau să se ducă mai departe, la rudele din alte țări, la prietenii deja stabiliți în alte locuri sau în state văzute ca un spațiu sigur, ca Statele Unite ale Americii sau Canada. „Stăm doar câteva zile, până obținem viza”,  spuneau mulți din cei care treceau pragul Casei Iuda. Însă de multe ori, planurile se schimbau, spune Ștefania.