Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

De KULCSÁR ÁRPÁD

Articolul a fost publicat în Átlátszó Erdély

Trei grupuri de pedagogie critică din Cluj-Napoca încearcă să creeze un buzz în sistemul public de învățământ pentru sprijinirea copiilor defavorizați.

Sistemul de educație în România are numeroase probleme, este lucru știut. Ultimele teste PISA arată că există deficiențe majore în ceea ce privește calitatea și eficiența educației din România. Rezultatele sunt cauzate de programele școlare învechite, școli slab echipate sau mai puțin întreținute și profesori slab pregătiți sau nemulțumiți.

Inegalitățile sociale semnificative din România se peflectă și în domeniul educației. Din cauza dezavantajelor etnice (aici în primul rând este vorba despre romi, dar știm de asemenea că elevii maghiari rămân de obicei sub media națională în ceea ce privește rezultatele lor la examenele de bacalaureat), economice și regionale, accesul la educație este limitat pentru anumite grupuri, iar șansele de succes școlar ale acestora se reduc.

Prin urmare, țara are o rată ridicată de abandon școlar, în special în rândul elevilor dezavantajați și al minorităților etnice. Există multe motive pentru această situație, printre care se numără dificultățile de învățare, problemele familiale, dificultățile economice și slăbiciunile sistemului educațional.

Nu ajută nici faptul că sistemul de educație este subfinanțat. Deși există o lege care spune că 6% din PIB ar trebui să meargă către educație, acest lucru nu s-a întâmplat practic niciodată. Iar asta, bineînțeles, are un impact asupra salariilor profesorilor, asupra infrastructurii școlare și asupra achiziționării de echipamente educaționale.

În acest articol vom prezenta trei organizații educaționale, înființate de tineri profesori care își folosesc resursele limitate în lupta lor pentru reforma educației și pentru atenuarea pagubelor existente.

„Salvează altfel”: purtătorii de drapel ai pedagogiei critice

Pedagogia critică este o abordare în educație care pune accentul pe justiția socială, pe contestarea structurilor de putere și pe dezvoltarea gândirii critice. Importanța ei constă în faptul că atrage atenția asupra inegalităților sociale și asupra discriminării în sistemele educaționale, și încearcă totodată să le elimine.

Pedagogia critică le oferă elevilor posibilitatea de a gândi în mod critic cu privire la mediul în care trăiesc, la societate și la propria situație, ajutându-i astfel să devină participanți activi al schimbării sociale și al promovării justiției. În acest fel, pedagogia critică nu urmărește doar transferul de cunoștințe, ci și dezvoltarea gândirii critice care îi ajută pe elevi să identifice și să rezolve probleme reale, contribuind astfel la o societate mai dreaptă și mai incluzivă.

Grupul pedagogic „Mentés másként”, în traducere „Salvează altfel” activează în Cluj-Napoca și promovează această abordare. Mentés másként a fost înființat în urmă cu șase ani și a organizat deja cinci conferințe cu această tematică.

Hanga Villő Jakab, una dintre inițiatorii și fondatorii grupului, ne explică cum au pornit la drum. În calitate de profesor debutant, ea s-a confruntat cu faptul că nu era pregătită pentru situații speciale, cum ar fi într-o școală defavorizată. Jakab a început să organizeze grupul în calitate de doctorand la Facultatea de Litere în cadrul Universității Babeș-Bolyai. La vremea respectivă conducea un atelier de lucru despre literatura pentru tineret, dar miza acestui atelier s-a transformat rapid în dorința de a umpla golurile pedagogice împreună cu studenții de la facultate.

„Grupul pedagogic Mentés másként lucrează pentru o Românie în care educația publică este garantată în egală măsură pentru toți de un stat social. Lucrează pentru principiile cunoștinței critice, responsabilității și sustenabilității. Creează oportunități egale ca să fim capabili să trăim în comunități solidare și într-o societate justă”, spune Ivett Szabó. Scopul grupului este de a acționa ca o instituție educațională care lucrează „în spatele” instituțiilor formale, făcând legătura între profesori, profesioniști care oferă sprijin și îngrijire, cercetători, organizații publice și societatea civilă.

La prima conferință organizată de grup au participat doar un cerc restrâns de prieteni și cunoștințe, având totuși succes și în această formulă restrânsă, anul următor a crescut vizibil și prin numărul de participanți. Mulți oameni s-au oferit voluntari și au avut un șir de idei noi pentru noi ateliere de lucru.

Cea de-a treia conferință a avut loc în Școala Gimnazială Apáczai Csere János (una dintre școlile generale cu predare în limba maghiară din Cluj-Napoca), o instituție publică frecventată de acei copiii care reprezintă subiectul conferinței. Pe de altă parte, de-a lungul celor cinci conferințe, a fost posibilă implicarea a mai multor dascăli.

În același timp, Mentés másként nu și-a propus doar completarea formării inițiale a profesorilor, ci și să aibă și un impact asupra acestei formări. În cei câțva ani de activitate au obținut deja rezultate tangibile. „Cred că cea mai importantă realizare este faptul că protecția copilului a devenit o materie opțională în cadrul formării pedagogice. Desigur, ar fi fost mai bine dacă nu ar fi fost opțională. În calitate de profesor, este important să știi care sunt obligațiile tale și să recunoști situația unui copil, posibilitățile și instituțiile la care poți apela”, spune Hanga Jakab Villő.

Jakab consideră că aceste contacte informale cu persoanele care participă la conferințe pot fi extrem de importante. „Nu cred că, de exemplu, nu poți să nu găsești pe cineva care să facă un modul de educație sexuală, trebuie doar să ai pe cineva care să meargă și să facă acest lucru.”

Cu toate astea, spune Jakab, au existat și momente în care persoane în fruntea unor instituții s-au supărat pe Mentés másként din cauza criticilor aduse în cadrul conferinței, de exemplu, cu privire la caracterul practicilor pedagogice.

„Știu că cei de la departamentul pentru pregătirea personalului didactic au încercat, au depus cereri pentru lansarea unor discipline noi și alte lucruri, dar, practic, se pot face mai multe, cum ar fi predarea unor lucruri relevante în cadrul disciplinelor existente, indiferent de titlul sau numele acestora. La Litere, cel puțin, la vremea respectivă, acest lucru era adesea practicat de profesori”, spune Jakab.

Mentés másként consideră că starea actuală a formării cadrelor didactice nu este deloc satisfăcătoare. Ivett Szabó spune că nici măcar la universitate nu se mai creează o atmosferă optimă în care studenții să simtă că are sens să facă exercițiile educaționale așa cum le permite sistemul.

„Am fost mai mulți în grupul nostru universitar interesați de pedagogie, care ne-am gândit că probabil ne-ar plăcea să lucrăm cu copiii, dar de abordarea existentă nu eram prea mulțumiți, pentru că nu am simțit că se referă cu adevărat la ceea ce se întâmplă în școli. Tot ce am vorbit în cadrul orelor este mult mai rigid, mai gol față de ceea ce înseamnă de fapt să te implici în activitățile cu copiii”, spune Szabó. Jakab spune că în cursul formării lor,

profesorii nu prea simt că pedagogia ar fi un lucru interesant și cool,

unde poți obține cele mai recente cunoștințe. Prin urmare, atunci când au început să organizeze conferința, și-au propus să invite vorbitori care ar putea să arate acest lucru. Își amintește o întâmplare: a prezentat o lucrare la universitate, a vrut să dezvolte o metodă de predare și a menționat că prin ea dorește să dezvolte gândirea critică a copiilor. Profesorul care a ascultat-o i-a spus să se informeze, deoarece definiția gândirii critice nu este cea prezentată de ea, adică învățarea a cum să fim mai deschiși față de problemele sociale, incident după care nu au mai discutat despre pedagogia critică.

În fiecare școală există cineva care își dezvoltă propria abordare și metodologie, astfel încât să relaționeze cu elevii într-o manieră nouă, spun reprezentanții copiilor. Dar dacă aceștia sunt expuși la o astfel de oportunitate doar în cadrul unei singure ore, le va fi extrem de dificil să-și schimbe percepțiile.

„În cadrul conferințelor încercăm să introducem noi metodologii cu ajutorul atelierelor, însă primul pas ar trebui să fie o schimbare de mentalitate. Iar apoi, dacă profesorul este suficient de curajos, poate începe să caute o metodă adaptabilă, în condițiile în care, de multe ori, chiar colegii de catedră sau elevii sunt suspicioși”, spune Ivett Szabó.

Desigur, o altă mare problemă este birocrația, faptul că în prezent un profesor are multe alte sarcini în afara predării, ceea ce poate descuraja implementarea unor metode noi, care necesită cu siguranță muncă suplimentară. Cei de la Mentés másként sunt de acord că

de vină nu e mereu curriculumul.

Problema fundamentală, spune ei, ține de faptul că sistemul instituțional nu sprijină cadrele didactice care doresc să se îndepărteze de metodologii consacrate predate și nu le permite să-și testeze inovațiile. Timpul este, de asemenea, o mare problemă, deoarece adesea metodele pedagogice netradiționale necesită mai mult timp. O altă problemă este că, deși există metode noi, profesorii înțeleg adesea greșit cum să le aplice în practică.

Un exemplu este teoria dialogului, care, în școli, se reduce adesea la faptul că profesorul stabilește contextul în clasă, introduce noile informații și apoi le discută cu elevii. Această metodă a fost concepută inițial pentru a ține cont de contextul social în care elevii se află și ceea ce ei doresc să învețe.

Învățarea prin cooperare este un alt exemplu. „Experiența noastră la universitate era că sarcinile de grup nu funcționează, fie am fost leneși și nu am făcut nimic, adică ceilalți au rezolvat sarcina și nota oricum l-am primit cu toții, fie am îndeplinit noi sarcina și apoi ne-am simțit prost din cauza celorlalți care nu au făcut nimic. Mulți oameni internalizează acest lucru, că învățarea prin cooperare nu funcționează, dar există o metodologie bună pentru asta, în care tu, ca profesor, asiguri sarcini tuturor din grup și facilitezi cooperarea”, spun reprezentanții grupului.

Deși Mentés másként vrea să se concentreze în continuare pe profesori și pe studenții de la pedagogie din județele transilvănene. „Cei care au venit la conferințe spun că în primul rând menirea nu e formarea profesională, ci faptul că se întâlnesc cu o comunitate care îi întărește. Dacă se simt obligați din punct de vedere etic să facă anumite lucruri, își dau seama că nu sunt singuri”, spune Ivett Szabó.

Organizația nu consideră că sarcina sa este de a reforma sistemul politic sau de a încerca să exercite presiuni asupra acestuia. Cu toate acestea, ei nu au o părere foarte bună despre Asociația Profesorilor Maghiari din România, care este singura organizație maghiară de acest gen din România.

„Cred că nu au legătură cu realitatea. Este ca și cum nu percep impactul pe care l-ar putea avea. Nu reprezintă puterea instituțională pe care ar putea să o aibă. Pe de altă parte, cumva organizația pare veche, informațiile noi nu ajung la ei. Chiar dacă uneori au invitați buni la propriile lor conferințe”, spune Hanga Villő Jakab.

Pe termen lung, ele ar dori să organizeze o conferință în fiecare an și să înființeze grupuri locale în diferite orașe: „Dacă există cinci sau șase profesori care consideră că pedagogia critică este utilă, ar trebui să discute între ei. Și pentru a nu fi nevoiți să ne deplasăm la conferințe, am putea invita vorbitori în alte locuri. Noi am decis că nu vrem să facem cursuri de formare, dar schimbarea sistemică necesită schimbul de cunoștințe și vrem să jucăm un rol pe termen lung în acest sens”, spune Hanga Villő Jakab.

Social Fiber: a oferi experiențe copiilor defavorizați

Social Fiber a fost înființată în urmă cu doi ani în Cluj-Napoca, când Dávid Madaras și Zsuzsi Panek au venit cu ideea de a crea o organizație care să lucreze cu copiii defavorizați.

„Chiar dacă am avut profesori pe care îi admir ca oameni și de la care am primit multe, sistemul de învățământ în sine a fost foarte dezamăgitor. Am locuit o perioadă în străinătate și, de îndată ce mi-a devenit clar, când m-am întors acasă, că vreau să mă ocup cu construirea unei comunități și a unei culturi, am decis că comunitatea din Pata Rât este cea pe care voi încerca să o ajut”, spune Panek.

Madaras, celălalt fondator, spune că a ales protecția copilului în calitate de student la psihologie și a decis imediat că vrea să facă acest lucru pe termen lung. Ei spun că se află într-o poziție privilegiată, deoarece au o rețea bună de contacte în Cluj-Napoca și mulți i-au ajutat la început.

Prima dată când s-au întâlnit cu copiii din Pata Rât a fost în timpul festivalului Khetane. „Erau în jur de 50-70 de copii, mai multe asociații au ieșit să îi întâlnească, iar după două sau trei ore au plecat acasă pentru că atât au putut să suporte. A fost un moment de haos când copiii au început să se bată între ei, era multă energie acumulată, dar imediat ce am împărțit cărți de desen și papetărie, deodată toată lumea a început să asculte. A fost bine că am fost acolo și la alte programe, astfel încât nu doar cu copii am avut contact”, spune Panek.

Aceștia subliniază în mod repetat importanța regularității, a implicării cât mai mult posibil în viața comunității, deoarece numai astfel pot câștiga încrederea acesteia. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât Pata primește într-adevăr mai multă atenție decât alte așezări de romi, dar mulți oameni merg acolo pentru a ajuta și dispar în scurt timp.

„Am organizat mai multe evenimente la care nu au venit doar copii, ci și persoane din alte generații. De exemplu, am avut o petrecere de Halloween foarte reușită, unde toată lumea vede că nu există discriminare, dansăm ca ei, ne distrăm împreună. De fapt, în aceste situații directe, se pot întâmpla conversații mai profunde. Este adevărat că acest proiect este critic în ceea ce privește pedagogia, responsabilitatea socială și metodele terapeutice, dar pentru a le încorpora cu adevărat trebuie să ne adaptăm la nevoile lor”, spune Madaras.

În prezent, echipa are trei membri. Aceștia au început să lucreze în Pata Rât în urmă cu doi ani. În prezent, grupul derulează trei proiecte, unul cu ateliere de lucru pentru copiii din Pata Rât, unul cu copiii de la o casă de copii din Cluj-Napoca și un altul cu copiii refugiaților ucraineni. „Nevoile copiilor din aceste comunități sunt complet diferite. Ceea ce au în comun este poate că nicăieri nu contează cel mai mult ajutorul material, ci mai degrabă prezența care ajută la crearea de experiențe comune. De exemplu, rezidenții din casa de copii au mai multe abilități sociale decât cei din Pata Rât, dar au nevoie de o prezență constantă a unui adult sau de cineva care să se întoarcă mereu”, explică Panek.

Echipa știa că lucrul cu tinerii vulnerabili înseamnă un angajament pe termen lung și a planificat pentru cel puțin douăzeci de ani. „Singurul mod în care are sens și singurul mod în care poți ajuta cu adevărat o comunitate ca aceasta și singurul mod în care poți vedea cu adevărat cum funcționează comunitatea este dacă o faci pe termen lung. Pentru că numai atunci poți dezvolta o legătură sigură între un copil și tine. Pe de altă parte, poți transmite acest model și membrilor mai în vârstă ai comunității”, spun ei, adăugând că și-ar dori ca unii dintre membrii comunității să preia rolul de facilitatori pe termen lung.

Cei de la Social Fiber

cred că rezultatele pot fi obținute cu grupuri mici și o muncă minuțioasă.

De exemplu, la atelierele Pata Rât participă în jur de 15 copii, iar la sesiunile de grădiniță 7-8. Organizația organizează, de asemenea, tabere de vară, dar și aici sunt acceptați doar 20 de copii. Având în vedere acest lucru, ei nu doresc să se dezvolte într-o organizație mare, ci mai degrabă să creeze modele care pot fi copiate de alte organizații. De asemenea, doresc să facă parte din procesul de creare de rețele.

Echipa din Pata Rât derulează trei programe diferite. Au încercat să le facă cât mai variate, astfel încât copiii și adolescenții să dorească să se întoarcă din ce în ce mai mult. Primul program este legat de gândirea critică și de pedagogie (de exemplu, educație sexuală, limba și istoria romilor), al doilea are ca scop promovarea inserției profesionale, cu ateliere de lucru pe care tinerii înșiși le solicită (mecanică auto, croșetat, coafură), iar al treilea este pentru distracție împreună.

Lucrează cu mulți voluntari, ceea ce îi scutește de multe costuri (voluntarii sunt atent selecționați și instruiți în domeniul drepturilor copilului). Își acoperă costurile prin strângerea de fonduri, granturi corporative și au, de asemenea, donatori stabili care contribuie cu sume mari din când în când.

Îi întreb de ce cred că reintegrarea comunității din Pata Rât este atât de lentă și de ce comunitatea din Cluj este imună la această problemă. Madaras crede că clujenii nu știu prea multe despre această problemă. „Pata Rât le vine în minte oamenilor când vine duhoarea de la groapa de gunoi, dar unii oameni nici măcar nu știu că e de acolo. Ceea ce nu știu deloc cei mai mulți este că sunt oameni care locuiesc lângă groapa de gunoi. Bine, poate știu că sunt una sau două familii de romi, dar nu că sunt două mii de oameni. Cred că ar trebui să bombardăm în mod constant locuitorii orașului cu existența Pata Rât”, explică el.

Ei cred că, pe de o parte, există un rasism sistemic, iar pe de altă parte, din punct de vedere politic, succesele pot fi comunicate cu ușurință, dar Pata Rât este o problemă care nu are o soluție ușoară.

Madaras și Panek văd o tendință de îmbunătățire a educației publice, dar este încă o mare problemă faptul că nu există educație sexuală în școli, de exemplu. Ei subliniază că decalajul social continuă să se adâncească, că școlile din mediul rural rămân în urmă și că nu există nicio strategie pentru a îmbunătăți situația. În același timp, este îngrijorător să auzim că abuzul asupra copiilor de către personalul școlar este încă un lucru obișnuit în școlile rurale.

Aceștia cred că trebuie să dea un exemplu pozitiv și că pot avea un impact asupra multor membri ai comunității pe parcursul unui proiect pe termen lung. În același timp, ei au oferit deja sesiuni de educație experiențială mai multor grupuri, inclusiv profesorilor. Iar o comunitate puternică poate, de asemenea, să influențeze politicile publice.

Gizi și pedagogia de acțiune

Cea mai recentă grupare pedagogică din Transilvania este Gizi Action Pedagogy Platform. Organizația informală a fost înființată anul trecut, iar anul acesta se intenționează să i se dea o structură formală. Potrivit acestora, principalul scop al creării Platformei Gizi Action Pedagogy este munca pedagogică personală și interactivă cu copiii și tinerii. Aceștia organizează acțiuni care să umple un gol și folosesc instrumente pedagogice pentru a-i face pe tineri mai conștienți, mai receptivi și mai informați cu privire la problemele sociale. În același timp, ei consideră că este important să lucreze cu grupul lor țintă și să dezvolte un parteneriat cu aceștia și ar dori să fie văzuți ca un partener de către școli.

Ei spun că au ales termenul de pedagogie de acțiune pentru că gândesc în termeni de acțiuni pe termen scurt și lung. Ei doresc să abordeze probleme de nișă care, în mod tradițional, sunt considerate ca fiind absente în instituții – dar care sunt foarte prezente și nu pot fi abordate în mod serios sau deloc într-un cadru instituțional. De asemenea, aceștia doresc să aducă rezultatele acțiunilor lor în spații și comunități din afara școlilor. „Ne referim la acest lucru în termeni concreți, în funcție de activitate, dar mai ales în termeni figurativi: dorim să obținem un impact social prin intermediul elevilor la care ajungem”, spun ei.

Deși sunt nou înființate, au reușit deja să finalizeze cu succes un concurs, iar în toamnă au folosit bugetul Com’ ON Cluj Youth Participation pentru a organiza sesiuni de jocuri de societate după-amiaza în trei școli din Cluj. Acestea au fost combinate cu ateliere de lucru. Au existat ateliere pe tema prejudecăților și a rasismului, unele s-au axat pe solidaritate, altele pe dezavantaje și egalitate de șanse. „Scopul nostru cu aceste sesiuni, pe lângă creșterea gradului de conștientizare a problemelor sociale, a fost acela de a-i motiva pe elevi să privească problemele comunității dintr-o perspectivă mai largă și să se implice activ în afacerile comunității”, au spus ei.

Deocamdată, proiectul se derulează pe o scară foarte restrânsă, deoarece toți lucrează cu normă întreagă în altă parte. Cu toate că este încă la început, au observat deja că este nevoie de multă energie pentru a planifica și a implementa un proiect, iar finanțarea este o problemă importantă pentru ei.

„Deocamdată, nu putem derula proiectul decât cu strictul necesar, din rezervele noastre, ceea ce înseamnă că putem să ne ocupăm de două sau trei activități aproximativ o dată la două luni, iar acest lucru ne împinge și limitele personale, deoarece ne luăm timp de la familie, prieteni și, de multe ori, de la munca noastră oficială pentru a pregăti și desfășura proiectul. Sincer să fiu, nu este o sarcină ușoară și simțim pericolul epuizării în această jonglare constantă”, spun ei.

Adaugă că, din păcate, în această țară nu există o tradiție în care clasele mai înstărite să se ocupe de astfel de inițiative. Întrebarea pentru ei este cum să implementeze proiectele în așa fel încât să ajungă nu doar la copiii din clasa medie superioară din mediul urban, ci și la cei care nu își permit să participe la sesiuni similare de conștientizare și prevenire.

Ei cred că desfășoară activități care ar trebui să fie responsabilitatea statului, dar consideră, totodată, că pur și simplu nu există capacitate pentru aceste activități în învățământul public din cauza supraaglomerării. „Există o mulțime de ONG-uri care oferă servicii și activități pe care statul ar trebui să le presteze pentru cetățenii săi, pentru că sunt necesare din cauza inegalităților și problemelor sistemice. Credem că însăși existența și activitatea acestor organizații transmite o poziție critică, fie că este declarată explicit sau nu”, spun ei.

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

#cronicidefilantropie

Asociația Romilor din Coastei și lupta lor cu primăria Cluj-Napoca pentru locuințe decente

De ce universitățile nu iau siguranța studentelor în serios

„Acolo unde nu ajunge nimeni” un român duce neobosit ajutoare

Cine îi ajută pe cei care nu se pot ajuta singuri?

Asociația Romilor din Coastei și lupta lor cu primăria Cluj-Napoca pentru locuințe decente

Asociația Romilor din Coastei și lupta lor cu primăria Cluj-Napoca pentru locuințe decente

De Dana Coțovanu

Articolul a fost publicat pe Euronews România.

O poveste despre modul în care activismul, protestele și puțină empatie pot contribui la construirea a 100 de case într-un oraș și la a pune cei mai vulnerabili și săraci copii într-un autobuz cu destinația: școală.

Petru Fechete, cunoscut de apropiați drept Pepe, are 39 de ani și lucrează ca facilitator comunitar la Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj. Dar până să facă asta, după ce a fost evacuat abuziv de pe strada Coastei în 2010, a fost activist și unul dintre fondatorii Asociației Comunitare a Romilor din Coastei (ACRC), cea de la care care activismul s-a materializat în locuințe și forme de educație.

În ziua în care ne-am întâlnit, Petru tocmai venea de la o familie tânără care era formată dintr-o fată de 16 ani, un băiat de 17 ani și copilul lor. S-au mutat de curând într-un bloc din comuna Florești. După ce aceștia s-au mutat, administratorul s-a îngrijorat de cine sunt noii chiriași. El a mers acolo alături de colegele lui pentru a-l liniști pe om și a-i explica faptul că locuiesc cu acte în regulă și mizeria de pe scara blocului nu este de la ei. După ce o familie pleacă din zona Pata Rât, genul acesta de episoade sunt frecvente. O parte dintre oamenii care locuiesc în apropierea rampei de gunoi se integrează mai greu; le este frică de cum vor fi primiți de noii vecini români și cum se vor descurca cu viața în oraș.

Mulți nu știu să scrie și să citească și de aceea dispun de ajutorul facilitatorilor comunitari.

Comunitatea este formată din 4 „așezări”: Dallas, Cantonului, Rampei și, cea din urmă formată de administrația locală, Coastei. În ziua pe care o petrecem alături de Pepe pe teren, ajungem și în comunitatea de pe Rampă.

,Sunt romi care provin din cea mai vulnerabilă comunitate de acolo, comunitatea de pe Rampă. Cred că e prima familie pe care am reușit să o mutăm din comunitatea de romi tradiționali. Este un succes că am ajuns și la oamenii ăștia, că au reușit să se califice ca să primească locuințe”, îmi povestește Pepe.

O femeie cară pe umeri un sac cu bucăți de mobilă pe care vrea să le pună pe foc să se încălzească. Oamenii de pe Rampă nu au acces la apă, canalizare, iluminat sau drumuri. Mulți sunt veniți din afara județului și nu au acte de identificare, pentru că nu au un domiciliu, din perspectiva legii. După ce-am întrebat Primăria Cluj-Napoca câte persoane au aplicat din Pata Rât la o casă socială, instituția a transmis că nu există date cu privire la aplicațiile lor, în particular. Instituția a comunicat că în 2023 au aplicat 232 de persoane și au fost eligibile 178.

,,Autoritatea locală nu are o evidență a zonelor în care locuiesc solicitanții, acesta nefiind un criteriu de eligibilitate, punctaj”, a scris primăria.

În întâmpinarea noastră vin o sumedenie de copii, desculți pe timpul iernii și cu haine murdare.

În acest timp Pepe lipește pe un perete improvizat din placaj și polistiren un anunț că s-au cumpărat noi case sociale în următoarea etapă a programului – derulat de ADI ZMC. Le explică oamenilor unde și la ce oră să vină să aplice pentru dosare.

Puțini oameni mai aplică la casele sociale de la primărie, pentru că știu că oricum nu primesc, din cauza criteriilor.

Urcăm în mașină și plecăm pe dealul învecinat al comunității, la ,,cei din Coastei”, la doamna Elisabeta. Printre casele modulare este o canalizare improvizată care emană un miros de sulf. Ne întâmpină doi puști de 4 ani care ne arată porția lor de distracție pe azi: câteva petarde.

De la prima casă, ne deschide o femeie de 55 de ani și un băiat de 3 ani. Elisabeta ne poftește în casă, iar Pepe o anunță că nu a primit o locuință prin proiectul de acum, dar să depună la următorul: Pata 2 PLUS.

La primărie a aplicat și nu a primit niciodată, fiindu-i respins dosarul pe motiv că nu poate munci din cauza faptului că este operată recent la coloană.

,,Mie nu mi s-o dat punctajul pentru că eu dacă am fost bolnavă și nu am avut contract de lucru nu mi s-o pus punctaj mult. Am hârtie medicală de când am fost a doua oară operată și deocamdată încă nu pot să muncesc. Nu știu ce și cum să fac. Normal că și eu vreau să plec de aici”, spune Elisabeta.

Accidentul i s-a întâmplat când a plecat în Italia la cules de mandarine. În timp ce culegea, a căzut din pom, pe spate. Scopul ei atunci era să strângă bani să-și mai facă măcar o cameră. Înainte să fie evacuată în 2010, a lucrat ca director adjunct la departamentul de curățenie la REAL. La evacuarea abuzivă, odată cu alte familii, a primit și ea o cameră de 16 mp. Elisabeta plătește chirie la primărie 26 de lei lunar pentru acest spațiu. A reușit între timp să-și mai construiască o cameră.

,,La intrare din casă, unde am eu modul, eu am închis și am făcut baie și bucătărie. Haideți să vă arăt cum mi-a dat atunci primăria”, spune Elisabeta în timp ce ne deschide ușa celei de-a doua încăperi care se termina într-o baie de mai mică de 2mp. În casă mai locuiesc trei băieți, o fată și un copil. Sunt doar două paturi, iar seara se suplimentează locurile de dormit cu o saltea pe podea.

Poză: Elisabeta în timp ce arată camera de 16mp

La un moment dat, pe ușă intră fiica sa. Băiețelul începe să chițăie de bucurie când o vede pe mama lui înapoi. S-au întors din Italia după ce au fost la tatăl lor să aducă pachetele cumpărate pentru Crăciun.

Așează o ladă cu portocale pe podea și un geamantan. Fiul ei deja știe că există ceva special pentru el acolo. Alexa*, fiica Elisabetei, are 26 de ani și chiar dacă a terminat doar primele 7 clase, îi plac limbile străine și a învățat italiana și germana, fapt pentru care a reușit să își găsească un serviciu. Dar nu la fel stă situația și în cazul celorlalte fete de vârsta ei din Pata Rât.

,,Sunt multe persoane care s-au dus să se angajeze și nu le-o luat din cauza adresei de pe buletin. Sunt multe fete care au făcut facultate și sunt de aici. Fete rome, țigănci de ale noastre cum se zice, iar ele stau acasă că nu le ia nimeni la muncă”, spune Elisabeta.

Când pleacă la serviciu are două perechi de încălțăminte cu ea. Pe cea curată și-o schimbă când ajunge în oraș, iar pe cea ponosită o poartă cât coboară dealurile din Pata Rât. Nu vrea să afle colegii de la muncă unde locuiește, deoarece consideră că este rușinos.

De curând a divorțat. A fost căsătorită cu un bărbat din Turcia, iar în urma divorțului a reușit să-i facă acte băiatului pe numele ei. Urmează să-l înscrie la grădiniță și să încerce să depună și ea dosar pentru o casă, faptul că cel mic merge la grădiniță ar putea să le ofere mai multe puncte.

,,Unul mi-a zis că sunt combinația perfectă de țigan și ungur”

La întoarcere Pepe îmi povestește cum a ajuns să lucreze în comunitate după ce a plecat de acolo. Nu a absolvit nicio facultate, cu toate că și-ar fi dorit să fi avut șansa să fie asistent social. În perioada asta, chiar dacă are 39 de ani, se pregătește să dea examenul de bacalaureat. Nu a avut posibilitatea să învețe la timp. A locuit cu bunica, de la care povestește că a învățat iubirea față de oameni. Nu își aduce aminte de copilărie cu nostalgie. La școală l-au mutat în ultima bancă alături de alți colegi, cum spune el, mai ,,tuciurii’’. Culoarea pielii era un avertisment că ar putea să facă probleme. ,,Unul mi-a zis că sunt combinația perfectă de țigan și ungur. În anii `90 era obiceiul ca în clasa întâi să te ridice în picioare și să spui: «sunt român, catolic sau ortodox, mama lucrează acolo, tata lucrează acolo» Eu nu știam ce sa spun că face tata, dacă nu l-am cunoscut. Cu toate astea, mie acasă mi-au spus să nu-mi fie rușine că sunt țigan, că atunci nu era cuvântul rom.”

Când a crescut, Pepe a ajuns să aibă două joburi: vara mergea și lucra în construcții în Norvegia, iar acasă schimba anvelope la un atelier auto. Banii pe care i-a făcut i-a investit în casa de pe Coastei. Însă, la câteva luni, primăria a demolat casele a 360 de familii, inclusiv pe cea a lui Pepe. Acum, aproximativ 4.000 de mp sunt destinați unui sediu pentru Facultatea de Teologie Ortodoxă.

Oamenilor nu li s-au dat documente care să dovedească că acei metri pătrați le aparțin, așa că au întrebat ,,ce garanție avem că nu veniți peste câțiva ani să ne demolați din nou dacă nu ne dați o hârtie la mână?”. Răspunsul administrației a fost definitoriu: ,,Stai liniștit că de aici nu o să vă mai mute nimeni niciodată.” Cei care nu au primit locuință au rămas să doarmă în casele apropiaților. Au stat câte 10 oameni înghesuiți în 16 mp, cu pereții uzi după văruit. Prima noapte a fost îndeajuns de înfiorătoare pentru ca a doua zi, oamenii de pe Coastei să ia inițiativă pentru a găsi o soluție.

,,Băi, oameni buni, să ne organizăm să facem ceva. Am zis că singur n-ai nicio șansă și atunci am zis să facem asociație. Mă gândeam că dacă nu le pasă clujenilor, cuiva tot o să-i pese. Și eu m-am gândit afară (n.r. peste granițe) la organizațiile astea mari din Uniunea Europeană”, își amintește Pepe.

Așa s-a înființat ACRC – Asociația Comunitară a Romilor din Coastei. În 2010 nu știau cum se organizează un ONG și de aceea au căutat ajutor la persoane din mediul universitar din Cluj-Napoca. Așa au ajuns la Enikő Vincze (Fundația Desire), Lăcătuş-Iakab Bela Olimpiu și Istvan Szakats (Fundația AltArt). Prin această colaborare între organizații au început să dea viață asociației prin care să strige în sală de sticlă a primăriei: ,,Sunt rom și vreau să trăiesc în demnitate” la primul protest din 2011. Directorul asociației este Florin Stancu, iar președinta este Elena Rita, persoane din comunitatea Coastei.

,,Am mers apoi pe calea asta a activismului în care am contactat organizații mai mari din lume ca Amnesty International, European Rights for the Interpol, Roma Rights Bash. Ele ne-au ajutat să avem avocați, să facem demersurile să dăm primăria Cluj-Napoca în judecată pentru evacuare.”

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării amendează Consiliul Local Cluj-Napoca

Am contactat-o pe Cezara Băceanu, jurist la CRJ pentru a înțelege problema contractelor de locuire din Pata Rât. ,,În această comunitate de așezări informale segregate teritorial, în contractul de închiriere cu Primăria Cluj-Napoca există clauza de pact comisoriu de gradul IV. Este o clauză care, în cazul în care persoanele nu își îndeplinesc obligațiile stabilite în contract, cum ar fi, plata chiriei la timp, contractul se desființează de drept, nu este posibilitatea de a plăti ulterior acea chirie. (…) Dacă nu vor avea o altă alternativă locativă, persoanele vor continua să locuiască în acel spațiu, devenind ocupanți abuzivi. Dacă devin ocupanți abuzivi, intervine riscul unei evacuări forțate”, a spus Cezara Băceanu.

Cadrul legal în România pentru o locuință socială este legea locuinței nr. 114/1996. În 2022, Fundația Centrul de Resurse Juridice (CRJ) a sesizat printr-o petiție CNCD cu privire la faptul că cei de etnie romă erau defavorizați în procesul de atribuire a locuințelor sociale după depunerea dosarului. Consiliul a amendat astfel U.A.T. Cluj – Napoca și Consiliul Local Cluj – Napoca cu doar 5.000 de lei. Administrația locală a contestat amenda primită ,,printr-o acțiune în contencios administrativ, în prezent formând obiectul Dosarului nr. 5824/2/2023, înregistrat pe rolul Curții de Apel București.”, conform răspunsului oferit de aceștia. Primul termen de judecată stabilit pentru acest litigiu este data de 05.02.2024.

,,Noi considerăm că nu sunt îndeplinite condițiile de discriminare și că este doar o recomandare făcută acolo. Așa cum a fost pus în dezbatere publică de mai multe ori, în care a participat și societatea civilă și toți membrii care au fost implicați în aceasta zonă, consider că lucrurile merg în direcția corectă”, a răspuns viceprimarul Dan Tarcea, în conferința de presă de la finalul anului 2023.

Clujul nu este la prima amendă. În 2017, prin Hotărârea nr. 53/2017 în urma petiției Fundației Desire, este amendată cu de 3.000 de lei pentru că erau acordate mai multe pucnte celor cu studii. Ulterior acel criteriu a fost eliminat.

Asociația Comunitară a Romilor din Coastei a reușit să adune mai multe organizații nonguvernamentale în jurul ei care să apere drepturile romilor. După ce au stabilit o formă de organizare a asociației, obiectivul lor a fost să aducă resurse în Pata Rât și să își ceară drepturile cât mai vocal. Așa că au organizat proteste și au construit un centru comunitar pentru că nu existau condiții în care copiii să-și poată face măcar temele. ,,Atunci am strâns donații, ne-am uitat unde să vedem unde demolează case și chestii de astea și am adus cărămidă și am construit un centru comunitar de 25 mp”, își aduce aminte Pepe. Acolo au făcut și Radio Pata, un radio comunitar prin care să spune poveștile din Pata Rât într-un mod uman, să le arate oamenilor că singura diferenta dintre ei și ceilalți sunt resursele.

,,Pana și românii dacă sunt săraci primesc eticheta de romi. Frate, ești la un faliment distanța de a fi și tu rom, atunci”, spune Pepe.

Când primeau donații, îi duceau pe copii în excursii.. ,,Făceam tot posibilul să-i scoatem din mediul toxic. Îi încurajam să meargă la școală, să nu renunțe.” Scopul lor era să dea mormanul de gunoi la o parte din orizont.

Dar ca asociație ,,grassroots’’ nu au reușit să primească destul pentru a ajunge la maxima capacitate pe care și-ar fi dorit-o pentru implementarea proiectelor

,,Ce mi se pare o prostie enormă este că nu primești finanțare, ca și asociație grassroots, nimeni are încredere în tine să-ți dea bani și degeaba încercam noi și aveam idei foarte bune”, spune Pepe.

Schimbarea s-a produs în 2014, când niște profesori de la UBB, implicați într-un proiect United Nations Environment Programme (UNEP), voiau să facă acțiuni de facilitare comunitară. ,,Ei au facilitat relația cu primăria. Practic ne-au deschis ușile să participăm la ședințele cu viceprimarul de la acea vreme și noi le-am zis că ne trebuie felinare, că noaptea e beznă și se întâmplă tot felul de lucruri, ne trebuie stradă asfaltată, autobuz pentru copii la școală.”

Pepe, împreună cu directorul ACRC, Florin Stancu i-a întrebat pe cei din proiect, de la vremea respectivă: ,,măi oameni buni, putem să scriem un proiect să cumpărăm locuințe sociale? «Nu, că nimeni nu finanțează așa ceva, dar putem propune un proiect pe nevoi comunitare, pe intervenții comunitare, pe educație»”, au zis ei.

Finanțatorii norvegiei au acceptat, le-au fost oferită suma de 2.000.000 de euro. Dar oamenii nu au fost mulțumiți. Oamenii voiau case, nu ateliere pentru copii.

,,Eu le-am spus oamenilor, uitați ce vorbesc oamenii despre proiect: că practic nu am livrat nimic care să-i ajute. Haideți să scriem finanțatorului dacă ne dă voie să cumpărăm locuințe sociale. Am primit răspuns într-o săptămână că ne mai dă 2.000.000 de euro în plus să cumpărăm locuințe sociale. Și în 2017 am reușit sa cumpăram 35 de apartamente. – primele familii care au plecat din Pata Rât”, spune Pepe.

Aici a intervenit Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană (ADI – ZMC), care instituțional și birocratic au reușit împreună câștige fondurile finanțatorilor norvegieni

,,Aveam nevoie de o interfață dintre noi, ca ONG, și comunitatea din Pata Rât. Era 2014. Nu exista niciun pic de încredere între comunitatea din Pata Rât și partea administrativă a Clujului, pe care o reprezentăm noi. Pentru asta am apela la început la facilitator, la Pepe și la Linda și ulterior asistenții sociali au intervenit. Este vorba de a crea, încet, punți de legătură interumane de la om la om și nu se poate face asta de pe-o zi pe alta. Asta se face pe ani de zile. Apoi trebuie, dacă îți faci o promisiune, trebuie să onorezi neapărat”, explică Bogdan Stanciu, purtător de cuvânt a ADI ZMC.

Criterii stabilite de experți, pe situația din teren, nu după consilieri locali

Criteriile de acordare a caselor sociale, oferite prin ADI ZMC, au fost elaborate alături de cei de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității Babeș Bolyai. L-am întâlnit pe Bogdan Stanciu, purtător de cuvânt al ADI ZMC care ne-a prezentat procesul prin care o familie primește o casa socială, dar și de ce Norvegia ajută România.

,,Printre cele mai importante criterii sunt: un loc de muncă stabil, copiii cu copii în întreținere și copiii școlarizați. Ne-am uitat să vedem dacă au indemnizații sociale. Oamenii din Pata Rât se confruntă cu tot felul de necazuri și atunci mulți dintre ei au dreptul să beneficieze de ajutoare sociale. Și aceasta a fost luată în calcul în procesul de întocmire a listei și de punctarea lor prin ierarhizare a dosarelor. Pentru că situația este atât de complexă, am avut trei comisii independente, unul din partea ADI ZMC, sistemul de protecție socială și ONG-urile”, precizează Bogdan Stanciu.

Diferența dintre criteriile administrației locale și cele făcute prin ADI ZMC este faptul că au prioritate cei care își înscriu copiii la școală, nu cei care au absolvit deja niște studii

,,Când le spui, de exemplu, că dacă copilul tău merge la școală vei câștiga mai multe puncte la depunerea dosarului pentru obținerea unei locuințe. De exemplu, un mod de motivație”, exemplifică Bogdan Stanciu. În primul program Pata 1, în Apahida oamenii s-au arătat extrem de îngrijorați că se mută ,,țiganii de la groapa de gunoi”.

,,În Pata 2, lucrurile au decurs un pic altfel. Ideea este de a-i dispersa tocmai pentru a se integra mai ușor. Acuma noi și prin caietul de sarcini nu cumpărăm mai mult de două apartamente într-un bloc. Nu poți să-i muți în grup compact dintr-un loc în altul, deoarece asta ar însemna o mini ghetoizare. Oamenii trebuie să trăiască ca și majoritatea”, spune Bogdan Stanciu.

Totalul fondurilor norvegiene primite până acum a fost de 12.8 milioane de euro, prin care s-au făcut proiectele Pata 1, prin care au plecat 35 de familii, Pata 2, prin care au plecat 31, și Pata 2 PLUS prin care urmează să se mute 66 de familii din Pata Rât. Până acum o singură familie nu s-a integrat în viața în oraș și a creat probleme în locuință, drept pentru care, printr-un proces, contractul de închiriere a fost reziliat.

Contractul este încheiat pe numele femeilor în scopul protejării copiilor

Familiile care primesc o locuință de la ADI ZMC au contract nedeterminat. Ei plătesc o chirie lunară de 150 de lei, bani care merg către taxele de proprietate și fondurile de reparație la imobile. Contractele de închiriere sunt făcute pe numele femeilor.

,,În această comunitate cu care lucrăm deja de opt ani, am ajuns să cunoaștem foarte bine și știm că femeile sunt mai de încredere. În spate este o muncă serioasă, sociologică. Sunt ani de evaluări ale comportamentului oamenilor de acolo”, a spus Bogdan Stanciu.

Pe lângă asta, prin ADI ZMC, fiecare familie are un manager de caz care-i evaluează necesitățile. Dacă mama este șomeră, ea este ajutată să-și găsească un serviciu. Dacă tinerii nu merg la școală, se găsește o soluție de înscriere la o forma de învățământ.

,,Oamenii nu sunt egali chiar și aici, în Pata Rât. Copiii din rampă sunt bătuți de cei din celelalte comunități, sunt hărțuiți și așa mai departe. Nivelul lor de educație este foarte jos. Pentru această comunitate super vulnerabilă a trebuit creat un program de intervenție complexă socială și educațională, locativă. Cred că există anumite grade de oameni mai vulnerabili decât alții”, explică Bogdan Stanciu.

Ce este totuși acest ADI ZMC? Poate părea absurd, dar în acte, Consiliul Local din Cluj-Napoca este ,,cel mai important asociat” al ADI ZMC. Emil Boc este președintele acestei asociații, iar ,,primăria Cluj-Napoca plătește anual o cotizație cu care ADI ZMC își desfășoară activitățile”, spune Bogdan. Din 2023 plătește 1,000,000 lei anual. În ciuda unor critici din comunitate că lucrează în cadrul instituției care acum 14 ani i-a aruncat în stradă, Pepe și Linda au ales o formă de colaborare dintre ONG și stat, pentru viețile oamenilor din Pata Rât. Când s-au confruntat cu lipsa de finanțare până la aprobarea proiectelor aflate în curs de depunere, ADI ZMC a solicitat fonduri de la administrație. În momentul în care primăria a descoperit că niște oameni depun eforturi pentru cea mai săracă parte a municipiului, a acceptat să ofere 600.000 de lei prin HCL. 666/23.

Banii aceștia au finanțat programul care ajută copiii de pe Rampei să meargă la școală, să continue

Zilnic, copiii de pe rampă reușesc să meargă la școală, reușind să se rupă câteva ore dintr-un mediu toxic. Cea care se ocupă de ei este Linda Greta Zsiga, recunoscută drept activista care a fost premiată în 2019 de European Civic Forum la Parlamentul European pentru apărarea dreptului la locuire. Este una dintre fondatoarele ACRC. Ziua ei începe mereu la 4 dimineața. Ia autobuzul din oraș și merge spre comunitatea din Rampă. După ce 53 de copiii au urcat în autobuz, se îndreaptă către Centrul de Zi „Țara Minunilor” din cartierul Someșeni – un loc la care se opresc să facă duș, să primească haine curate și rechizite. Apoi, ei urcă din nou în autobuz spre Școala Gimnazială ,,Traian Dârjan”.

,,Dacă stau un pic să privesc în urmă, acum 9 ani, această comunitate era o comunitate de analfabeți. Nici părinții, nici bunicii și nici copiii pe care noi azi îi aducem la școală nu erau la școală. Acum sunt la stadiul în care își ajută părinții să întocmească documente, acte. Copiii ne anunță tot timpul: vedeți că mâine nu vin la școală pentru că trebuie să mă duc cu mama să facă documentele pentru ANAF, la AJPIS, pe unde au ei treabă. Asta înseamnă un empowerment. Eu am reușit chiar să îl văd împreună cu colegii mei”, explică Linda, arătând spre locul în care copiii se îmbracă.

Linda are și ea trei copiii, iar când nu e acasă cu ei, lucrează ca facilitator comunitar. O parte din salariul ei îl dă către rata la bancă pentru o casă în care nici măcar nu mai locuiește. Când au mutat-o în 2010, s-a gândit că va rămâne acolo acolo pe vecie, încât a zis să-și facă minime condiții.

,,Eu sunt o persoană care se solidarizează cu cei din jur. Cel mai important lucru pe care l-am lăsat în urmă mi se pare faptul că am început, acum 14 ani, să ne organizăm ca o asociație și am început o luptă pentru dreptul la locuire. Chiar dacă durează ani de zile să câștigi, asta nu mă mai deranjează. Prin prisma faptului că am locuit în Pata – 7 ani și nu mai știam ce să fac, am învățat să am răbdare, pentru că am văzut că rezultatele vin, dar durează””, povestește Linda.

Din Pata Rât, Linda spune că în ultimii ani, aproximativ 14 persoane au primit o casă. Linda, până să se mute prin programul Pata 1, a depus și ea un dosar, la care a atașat două adeverințe de muncă. Administrația i l-a declarat neeligibil cum că nu muncește.

,,Am făcut contestație, bineînțeles. Atunci mi-am dat seama că ei, de fapt nu citeau dosarele noastre, a oamenilor din Pata Rât. Pentru că direct erau neeligibile toate”, spune aceasta.

După 14 ani de activism rezultatele se materializează

,,Dar știi ce mi se pare incredibil? E faptul că am reușit împreună cu doamna Enikő Vincze și cei de la Căși Sociale ACUM, cu care am colaborat, să câștigăm modificarea unui criteriu discriminatoriu, că dacă ai doctorat primești undeva la 40 de puncte. Din start era făcut să elimine o anumită categorie de oameni”, precizează Linda.

,,Nu le-am oferit ce credem noi că ar fi avut ei nevoie”

Prin acțiunile lor, cei doi activiști vrut să ofere și un sentiment de responsabilitate oamenilor. ,,Cel mai important aspect este încrederea. Când tu mergi într-o comunitate defavorizată, spune-le oamenilor ceva real. Nu promite dacă nu livrezi. Plus de asta, noi mereu am întrebat comunitatea ce vrea, nu le-am oferit ce credem noi că ar fi avut ei nevoie”, spune Linda.

Ne-am întrebat dacă în 20 de ani, măcar, ar exista o soluție ca Pata Rât să nu mai existe ca în forma de acum. Bogdan Stanciu a răspuns: ,,Nu, poate dispărea în 7 ani. Până în 2030 trebuie să existe voință pentru că bani sunt. Este realizabil ca Pata Rât să fie istorie, dar cu condiția să se desfășoare o muncă susținută. Să fim sinceri, Clujul nu mai e un oraș sărac. Se pot atrage resurse de la bugetul local, din spațiul privat, de la fonduri europene, norvegiene și așa mai departe”.

Alexa* este un nume modificat. Am ales să nu folosim numele real sau fotografii cu aceasta pentru a nu-i pune în pericol locul de muncă.

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

Știu exact ce voi face cu un milion de dolari

Ce nu va mai fi la fel

Cum s-a transformat binele în pandemie?

Un alt fel de-a te simți acasă

#cronicidefilantropie

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

De ce universitățile nu iau siguranța studentelor în serios

„Acolo unde nu ajunge nimeni” un român duce neobosit ajutoare

Cine îi ajută pe cei care nu se pot ajuta singuri?

De ce universitățile nu iau siguranța studentelor în serios

De ce universitățile nu iau siguranța studentelor în serios

De Cristian Lupșa și Carla Lunguți

Fotografii de Ioana Cîrlig

Ilustrații de Simina Popescu

Articolul a fost publicat în Scena9.

O treime din studentele din România spun că au fost hărțuite sexual. Mediul universitar e însă reticent să accepte că se confruntă cu o problemă de mari proporții și să înceapă un proces real de schimbare. Echipa Centrului FILIA face o muncă uriașă de cercetare și propune soluții ca să sporească siguranța studentelor.

Imaginează-ți: ești studentă, ești la facultate, în zi de examen. Profesorul, un bărbat, se uită în jur și spune: „Băieți, vă rog să părăsiți sala. Fetele vor da oral.”

Sau asta. Ești în biroul unui profesor și vorbiți despre cercetarea ta pentru licență. Îți spune că n-o să fii o cercetătoare bună dacă nu ești mai spontană și mai relaxată. „De exemplu”, te întreabă, „ce-ai face acum dacă ți-aș spune să te dezbraci?”

Sau asta. Este weekend, ești cu ale tale, și un cadru didactic – bărbat, femeie, nu contează – îți apare în WhatsApp. Spune că are numărul tău de la facultate și vrea doar să vadă ce faci în timpul liber, și să afle ce zodie ești. Cu siguranță o poate corela cu distracții de weekend care ți se potrivesc 😉.

Sunt acceptabile comportamentele astea?

Ce-ai face dacă ți s-ar întâmpla ție, colegelor sau apropiaților tăi?

Și ce ar trebui să facă universitățile când află că studentele și studenții lor trec prin astfel de situații?

*

Adela Alexandru și-a pus aceste întrebări după un internship la Centrul FILIA, o organizație feministă care luptă din 2000 pentru egalitate de gen și respectarea drepturilor femeilor. Era 2017, Adela avea 19 de ani, era în anul II la Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNSPA) și își dorea să vadă toate formele de hărțuire sexuală interzise de universitate.

Auzise sugestii și aluzii pe la cursuri, despre profesori care flirtau cu studente, dar și povești mai grave, cu profesori care se dezbrăcaseră în fața lor, cum s-a întâmplat cu profesorul Dumitru Păduraru de la Iași. Un sondaj național făcut pe atunci de FILIA i-a confirmat Adelei că una din două femei știe că există hărțuire sexuală în universități.

Și-a adunat curajul și a urcat la ultimul etaj al facultății, vârful unei clădiri de sticlă care aduce a sediu de multinațională și pe care studenții îl considerau „etajul interzis”, căci găzduia conducerea. „Când se deschid ușile la lift la etajul 8, intră foarte multă lumină și parcă auzi îngerașii”, glumește astăzi Adela. „Parcă eram în rai.”

Urcase în rai alături de colegele cu care strânsese peste 600 de semnături de la studenți, profesori și personal auxiliar. Scopul lor? Să convingă SNSPA să adopte o politică universitară care să sporească siguranța studentelor, politică pe care s-o atașeze Cartei Universitare și Codului de Etică, documentele fundamentale ale unei instituții de învățământ superior.

La SNSPA, nici carta, nici codul de atunci nu defineau clar formele de hărțuire și nici cum ar trebui prevenite sau pedepsite. Existau doar afirmații generale precum: „Un astfel de comportament este interzis cu desăvârșire”. Ce doreau Adela și colegele din Inițiativa AS (Acționăm pentru siguranță în universități) era să le adauge un document cu exemple concrete de comportamente cu conotație sexuală: de la cele evidente, ca atingeri sau avansuri directe, până la glumițele și aluziile mai subtile, însă la fel de nedorite. „Hărțuirea sexuală nu depinde de intenția persoanei care hărțuiește, ci de impactul pe care comportamentul de hărțuire sexuală îl are asupra victimei”, scriau ele. Propuneau și o serie de bune practici pentru a raporta și evalua hărțuirea sexuală și discriminarea de gen, dar și sancțiuni.

Inițiativa în sine era un „match made in heaven”, și-au spus: cercetează o problemă de care sunt conștiente majoritatea colegelor, fac o campanie de informare și strâng sute de semnături, totul într-o universitate menită să insufle tocmai valori democratice precum apărarea drepturilor omului și participarea. „Nu văd de ce nu ar fi toată lumea de acord”, le spusese și un profesor, pe atunci președintele Senatului universității.

Doar că în rai lucrurile n-au funcționat cum le visaseră pe pământ.

Studentele au ajuns cu foile cu semnături în mână la „etajul interzis” și angajații SNSPA s-au blocat. Funcționarii se perindau dintr-un birou într-altul și nimeni nu știa ce să facă: nici cu foile, nici cu studentele. „«Păi voi știți ce înseamnă să schimbi Carta?»”, își amintește Adela că le-a întrebat cineva. „«E ca și cum ai vrea să schimbi Constituția țării.»”

O secretară le-a luat peste picior: „«Ce ești așa serioasă, piticule?» Mi-a tăiat tot entuziasmul, tot elanul”, spune Adela. „Apoi, doamna aceasta a început să spună că «haideți, domnișoarelor, asta cu hărțuirea sexuală, știți cum e. Eu am lucrat în multe locuri înainte să fiu aici. Bărbaților le place să-ți spună. Trebuie să o iei ca pe un compliment. Ce sunteți așa furioase?»”.

Până la urmă, SNSPA a acceptat semnăturile, însă sentimentul cu care a rămas Adela după vizită nu era încurajator. Spera că numărul celor care semnaseră va conta și că Senatul facultății va lua documentul în seamă.

„Dacă ar putea să ignore două, cinci, zece voci, nu pot ignora 600 de voci. Dar au făcut-o.”

Una din două femei știe despre hărțuirea sexuală în universități

Au trecut aproape șapte ani de atunci. E 2024 și Adela e expertă în egalitate de gen la FILIA, unde continuă să cerceteze, să scrie politici și să obțină semnături și susținere pentru același subiect: prevenirea și combaterea discriminării de gen și a hărțuirii sexuale în universități. Pe lângă această cauză, FILIA face activism împotriva tuturor formelor de violență de gen, cât și pentru sănătate reproductivă, drepturi sexuale și implicarea civică a femeilor.

Adela nu mai crede în uși de rai birocratic care se deschid să îmbrățișeze dorința studentelor de a avea mai multă siguranță în săli de clasă, campusuri și în interacțiunile private cu colegi sau cadre didactice. Însă știe că e nevoie urgentă să se schimbe ceva, fiindcă hărțuirea sexuală și alte forme de discriminare de gen sau abuz de putere continuă nestingherite – și în fosta ei facultate, și în altele din toată țara.

Un studiu exploratoriu al FILIA din 2020 confirmă cifrele pe care le strânseseră anterior: jumătate dintre studente știu că există comportamente de hărțuire sexuală în facultăți, și o treime le-au trăit. Asta arată și un raport al asociației ANAIS din 2023.

În ultimii ani, impulsionate și de valul #metoo din întreaga lume, tot mai multe studente au vorbit despre cazuri de hărțuire sexuală sau comportamente ale profesorilor. Unele au devenit publice – cum ar fi cele de la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), unde mărturiile publicate de Rise Project au determinat facultatea să interzică relațiile între profesori și studenți într-un cod de etică actualizat. (Scena9 a publicat mai multe articole despre ce-a urmat la UNATC și cum se poate schimba acel mediu.)

Adela crede că ușile instituțiilor se vor deschide până la urmă, chiar dacă împinse.

23 de ani de muncă pentru schimbare

Centrul FILIA a fost fondat în 2000 de o primă generație de activiste feministe. A pornit susținând dezvoltarea educației de profil și a masteratelor de studii de gen, iar azi este una dintre vocile principale împotriva violenței de gen și organizația care publică regulat un Barometru de Gen. FILIA are în prezent cele mai multe angajate de până acum și plănuiește ca într-un 2024 electoral să publice rezultatele unei cercetări despre interesele politice ale femeilor.

Adela și echipa FILIA au lucrat în ultimii doi ani la TRUST, un proiect în care au analizat ce spun codurile de etică a 85 de universități publice și private din țară, claritatea informațiilor existente și implicit disponibilitatea celor care conduc aceste instituții de a face mai multe pentru siguranța studentelor. Concluziile sunt tranșante: „Interesul scăzut pe care universitățile îl afișează față de hărțuirea sexuală nu face decât să perpetueze raporturile inegale de putere și credibilitate dintre femei și bărbați și să contribuie pe termen lung la creșterea inegalităților de gen și la o societate patriarhală și toleranță la violență.”

Cât le pasă universităților?

Niciun angajat dintr-o universitate nu ar spune că tratează cu ușurință problema hărțuirii studentelor. Însă, dacă ne uităm la modul în care sistemul se preocupă activ de siguranța lor, povestea este diferită.

Proiectul FILIA care a analizat 85 de coduri de etică – adică documentele care spun ce nu e voie să faci într-o universitate – arată că majoritatea menționează discriminarea, însă doar o treime o definesc. Niciun cod nu definește discriminarea pe baza genului. 38 dintre ele menționează hărțuirea sexuală, însă doar 12 oferă și o definiție.

Cele care o fac se bazează pe definițiile hărțuirii sexuale din legislația românească, și ele abstracte și incomplete. În majoritatea cazurilor, definițiile din codul de etică nu sunt însoțite și de exemple de comportament, iar acesta este principalul obstacol pe care îl au studentele în a numi ce li se întâmplă. Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu e printre singurele care spune, în cod, că mesajele, telefoanele, remarcile cu încărcătură sexuală, enunțurile sexiste „constituite fapte de hărțuire sexuală”.

Chiar și cele care furnizează un astfel de text suplimentar sau o definiție, perpetuează mituri și responsabilizează mai degrabă victima, sub pretextul că nu s-a opus destul de vehement.

Majoritatea insistă totodată pe natura fizică a acestor acte, în detrimentul oricăror abuzuri verbale. Ideea contactului fizic sau a coerciției ca fiind singurele forme de hărțuire sexuală este atât un mit, cât și un obstacol, spune echipa FILIA. Astfel, sunt minimizate sau ignorate formele mai subtile și atotprezente: de la profesorul care îți spune „păsărică”, la cel care-ți spune să stai în față, să te vadă mai bine, sau cel care te izolează de grup sub pretextul că te va ajuta în carieră, apoi te scoate la o cafea și ajunge să-ți facă avansuri. Dacă îi atragi atenția că nu te simți confortabil, îți va spune că „ți s-a părut”.

Un singur cod dintre cele 85 analizate de FILIA enumeră pașii pe care o studentă îi poate urma în cazul în care a fost victima oricărui tip de hărțuire și niciunul nu furnizează un șablon de plângere.

Definiții vagi

Definițiile hărțuirii sexuale din majoritatea codurilor de etică universitare sunt declinate din legi naționale, unde termenul apare astfel:

„Prin hărțuire sexuală se înțelege situația în care se manifestă un comportament nedorit cu conotație sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității unei persoane și, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor” (în legea privind egalitatea de șanse (202/2002);
„Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare” (În codul penal (286/2009).

Andrada Cilibiu are 25 de ani și e expertă în drepturi sexuale și reproductive la Centrul FILIA, unde coordonează și activitatea în social media. În ultimii ani a făcut demersuri împotriva cazurilor de revenge porn și de hărțuire online și i-a ținut piept conservatorului Mihail Neamțu la TVR într-o dezbatere despre dreptul la avort, întrebându-l cum ar fi să-l oblige statul să-și facă o vasectomie.

Pentru ea, rezistența instituțională la minime clarificări și adăugiri transmite un mesaj clar: „Siguranța voastră nu e o prioritate pentru noi. N-a fost niciodată și vă descurcați cu ce aveți, sunteți pe cont propriu.”

„Să fii femeie în România e o chestiune de noroc”, adaugă Andrada. „Și când ești pe stradă, și când mergi la universitate, și la tine acasă. Noroc să nu ai un profesor care să te abuzeze. Noroc că nu pe tine te-a băgat în seamă profesorul de la curs, care e libidinos și agresor. Noroc că tu ai știut că universitatea ta ar trebui să aibă cod de etică sau poate ai dat un follow la FILIA și ai citit vreodată vreo postare despre ce ar trebui să se întâmple. Dar nu ar trebui să fie o chestiune de noroc.”

Ce cuprinde umbrela hărțuirii sexuale

Cristina Praz are 28 de ani și e expertă comunicare și egalitate de gen la Centrul FILIA. Spune că în perioada în care era studentă la Sociologie în cadrul Universității din București a văzut mai multe comportamente care au deranjat-o, cum ar fi un profesor care făcea continuu aluzii sexuale seminaristei de la cursul său. De asemenea, spune ea, unii profesori erau „libidinoși” și făceau „remarci scârboase”, dar nu s-ar fi gândit pe-atunci să numească comportamentele lor „hărțuire sexuală”.

„În perioada facultății, o profesoară ne-a întrebat dacă ne considerăm feministe și am fost, cred, trei persoane care am ridicat mâna”, își amintește Cristina. „Deși mai multe colege credeau în egalitate, le-a speriat termenul.” Asta se întâmplă și cu hărțuirea sexuală și alte comportamente inadecvate, spune ea – știi că te fac să te simți incomod, știi că sunt problematice, știi că n-au fost consensuale, dar ești reticentă să pui eticheta. „Uneori ne este frică să zicem lucrurilor pe nume, de parcă, dacă nu le zicem pe nume, nu se întâmplă.”

Eticheta e importantă: e hărțuire sexuală și dacă un profesor te atinge fără consimțământ, și dacă, de față cu colegii, te roagă să faci o piruetă să te vadă din toate unghiurile, și dacă pentru lucrarea ta de licență îți face o invitație de a pleca din oraș, pentru a căuta împreună inspirație.

Lista de exemple contează, pentru că arată că hărțuirea pornește de la un dezechilibru de putere – aici între un profesor și o studentă –, însă se regăsește și în comportamente violente de la muncă sau de acasă. Un alt motiv pentru a nu ignora hărțuirea e pentru că declanșează anxietate, influențează stima de sine, afectează performanța academică, determină studentele să se auto-învinovățească sau, în cel mai rău caz, pot fi cauza depresiei sau chiar a unui comportament suicidal.

Din dorința de a ajuta universitățile să se alinieze la standarde care există în străinătate, FILIA și Asociația Națională a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR) au făcut un ghid de bune practici pentru prevenirea și raportarea hărțuirii sexuale. Ghidul conține definiții, numeroase exemple de comportamente inadecvate, modele de plângere care pot fi adresate comisiilor de etică și inclusiv sugestii de cum pot acestea să ancheteze și să soluționeze sesizările, fără a retraumatiza victima.

Toate concluziile și cerințele le-au formulat și într-o petiție către Ministerul Educației (ME). Au strâns peste 3.000 de semnături prin platforma Declic, pe care Cristina și Andrada au fost să le depună în persoană în ultima zi din octombrie.

Când au ajuns la registratura Ministerului cu cele 100 de pagini de semnături, părea mai degrabă o clădire părăsită, își amintește Cristina. Era ca o poștă veche, cu un ghișeu ascuns în spatele unui termopan în care a fost nevoie să bată ca să li se deschidă.

Până la momentul publicării acestui articol, la aproape trei luni de la depunerea semnăturilor, Ministerul nu le răspunsese. Nu a răspuns nici întrebărilor noastre despre acea petiție. MEN a refuzat să ofere Scena9 o reacție la petiție, spunând într-un răspuns prin email că nu poate oferi informații către terți. Cât privește hărțuirea sexuală, Ministerul nu consideră că are responsabilități dincolo de a oferi un cadru legislativ: spune că e reglementată de Codul Penal și că universitățile sunt autonome, așadar „răspund public pentru orice încălcare a prevederilor legale”.

De ce alte universități europene au politici mai clare?

Deși spera ca propunerile făcute la SNSPA în 2017 să ajungă în Senatul universității, Adela Alexandru și colegele ei n-au auzit nicio veste. În aceeași toamnă SNSPA a fost la știri, când profesorul Ștefan Stânciugelu a fost acuzat de o studentă că a sărutat-o fără voia ei.

În primăvara lui 2018, chiar înainte de a termina facultatea, Adela a vrut totuși să știe dacă politica împotriva hărțuirii pe care au propus-o cu sprijinul a 600 de semnături are vreo șansă. Așa că a depus o cerere pe legea 544 a accesului la informații de interes public. Fiindcă SNSPA nu i-a răspuns în termen, Adela a dat universitatea în judecată.

Abia atunci a venit răspunsul. SNSPA spunea că Inițiativa AS formată de student nu are o formă juridică, deci cine era această Adela care trimite sesizări în numele lor? Apoi, Senatul discutase propunerea și decisese s-o ignore – școala considera că interzicea deja hărțuirea sexuală prin codul de etică, deci nu era nevoie de noi clarificări în regulamente și nici altfel de sancțiuni.

Dacă nu sunt necesare extra definiții și exemple pentru ce e hărțuire sexuală, de ce totuși atât de multe universități europene au astfel de documente?

Iată o comparație simplă. Codul de etică al Universității din București definește larg hărțuirea și o încadrează la „comportamente interzise”: „comportament degradant, intimidant sau umilitor care afectează capacitatea unui tânăr de a-și desfășura activitățile profesionale sau științifice sau de a-și exercita drepturile, indiferent de formele în care s-ar putea manifesta aceasta (precum hărţuirea sexuală, şicanarea sistematică şi altele asemenea).”

Cel actual al SNSPA e mai elaborat, dar tot abstract: „Se defineşte hărţuirea sexuală ca avansuri sexuale nepotrivite (…), cerere de favoruri sexuale şi alte manifestări verbale sau fizice de natură sexuală care au legătură cu condiţionarea instruirii, evaluării, angajării, promovării sau participării la activitatea universitară.”

E greu să-ți dai seama dacă comportamentele enumerate în acest text se încadrează în aceste definiții vagi. Dacă primesc mesaje sugestive pe social media de la un profesor, este o încălcare a codului etic? Dar comentariile făcute despre corpul meu în timpul cursurilor? Și, mai important, Comisia de Etică care rezolvă eventualele plângeri le-ar considera încălcări?

Pentru a limpezi aceste dileme, pe lângă definițiile comportamentelor pe care nu le tolerează, alte universități europene oferă și exemple concrete.

Universitatea Aarhus din Danemarca consideră forme de hărțuire sexuală contactul fizic nesolicitat, atingerile, mângâierile, ciupiturile, insinuările nedorite cu tentă sexuală, cum ar fi poveștile deocheate, glumele, comentariile despre aspectul unei persoane și atacurile verbale obscene.

Universitatea Catolică din Leuven în Belgia ilustrează comportamentele sexuale nepotrivite prin povești concrete, ce pot fi folosite ca studii de caz: „Alicia își scrie doctoratul sub îndrumarea supervizorului Marco. Marco are fiice de vârsta Aliciei și se poartă cu ea ca un tată: o tratează cu grijă, îi dă sfaturi bune și o încurajează. Uneori, însă, atitudinea paternă se reflectă și în gesturi fizice: Marco se apropie, o atinge pe braț când vrea să îi arate ceva într-o lucrare pe care o citesc împreună, o apucă de după umeri ca să o încurajeze. Ce ar trebui să facă Alicia? Nu îndrăznește să spună că îi displace contactul fizic pentru că se teme că asta le va schimba relația bună de lucru”.

Există o falsă percepție că totul e bine

FILIA a solicitat sesizările făcute la comisiile de etică din 52 de universități publice timp de cinci ani (2016-2021). Dintre cele 44 de plângeri înregistrate, 22 au fost referitoare la discriminare, 15 la hărțuire sexuală și 7 nu se încadrează într-o categorie clară. Autorii au fost bărbați în 93% din cazuri.

Cifrele nu sună chiar îngrijorător, nu-i așa? Dar cum se împacă cifrele din sesizările către universități cu studiile FILIA sau ANAIS sau cu alte zeci de rapoarte naționale și internaționale care spun, repetat, că România are multe de făcut în ceea ce privește egalitatea și violența de gen?

O explicație vine din faptul că victimele aleg să nu raporteze pentru că nu știu cum să încadreze comportamentul. Alteori consideră că „ar fi putut fi și mai rău”, mai ales dacă nu s-au simțit în pericol fizic. Se mai întâmplă ca studentele să nu raporteze din cauza discrepanței de putere: se tem că vor pica un examen sau, mai rău, licența. Se tem de expunerea publică de care ar putea avea parte și de cum va fi gestionat cazul. Și, chiar dacă trec de aceste frici, rămâne neîncrederea că se vor lua cu adevărat măsuri împotriva celor care le-au făcut rău.

Studentele au toate motivele pentru neîncredere. Sancțiunile pe care le pot da comisiile de etică includ avertismente, suspendări în cazul unor ofense repetate și desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Dar profesorii care au fost expuși public de decizii ale comisiilor sau în materiale de presă, cum sunt cei de la UNATC sau SNSPA, sunt încă acolo.

„[Trăim] într-o societate în care le descurajăm pe femei să vorbească, le descurajăm pe femei să facă plângeri, le blamăm atunci când vin să facă plângeri”, spune Andrada Cilibiu de la FILIA. „Au toate probele din lume și toți martorii și tot nu reușesc să-și facă dreptate în justiția românească. Sunt complet singure.”

O altă explicație pentru rezistența la schimbare este ideea că „băieții sunt băieți”. Aceste tipuri de agresiuni au fost normalizate în viața de zi cu zi atât de mult, încât nu le mai observăm. Chiar credem că e o pierdere de vreme să le reglementăm.

Tamara Ciobanu e implicată din 2018 în ANOSR, organizația studențească națională care a colaborat cu FILIA. Astăzi e masterandă în dezvoltare sustenabilă și managementul mediului la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și spune și că, din păcate, așa funcționează universitățile din România. Fac schimbări mai puțin fiindcă le cer studenții și mai degrabă fiindcă există presiune din exterior: uneori din nevoia de a îndeplini cerințe pentru a primi fonduri, alteori din scandaluri publice. Le lipsește ceea ce Tamara numește „o cultură a calității”, care ar implica să facă lucrurile corecte și atunci când nimeni nu se uită.

O dovadă că hărțuirea este neglijată la nivel instituțional vine chiar dintr-un raport pe care Universitatea din București (UB) l-a realizat despre ea însăși: „În comunitatea universitară există forme de violență de gen, de la comentarii sexiste și violență verbală până la incidente de hărțuire sexuală. Pentru UB, violența de gen este elefantul din cameră, deoarece nu există discuții publice, nu s-au efectuat cercetări până acum, nu există mecanisme oficiale clare de plângere și nici servicii pentru victime”.

Concluzia vine dintr-un raport realizat de o echipă în care s-au regăsit mai multe experte în studii de gen și a fost un prim pas care a făcut ca UB să adopte, în 2022, un Plan de Egalitate de Gen, prin care universitatea promite să promoveze „politici incluzive în toate activităţile”.

Laura Grünberg, profesoară universitară la Facultatea de Sociologie a Universității din Bucureşti, a fost printre principalii autori ai raportului și astăzi conduce echipa de implementare a planului pentru primii trei ani. Grünberg, care face activism pentru drepturile femeilor din anii 1990, spune că accesul la finanțări viitoare pentru UB depinde și de existența unui astfel de plan. Ce fac ea și echipa ei e să se asigure că universitatea chiar face progres în cele opt arii prioritare: de la prevenirea și combaterea hărțuirii sexuale, la recrutare și retenție, la integrarea dimensiunii de gen în curriculă.

Din discuțiile echipei FILIA cu reprezentanți ai mai multor universități din țară despre ce le împiedică să facă schimbări pentru a oferi mai multă siguranță studentelor reiese că, dacă ar face asta, ar recunoaște că au o problemă.

Tocmai asta e una dintre probleme, spune Constantin Vică, conferențiar universitar la facultatea de Filosofie și un membru activ al comunității de etică și integritate academică din cadrul UB. „O organizație matură etic își discută problemele, nu le ascunde sub preș”, spune Vică.

E și poziția membrilor inițiativei VIDS (Vocea Împotriva Discriminării Studenților), un grup de studenți de la UB care a luat naștere tot în urma proiectului FILIA. Ce-și propune VIDS e să continue campania pentru siguranță în universitate, să facă traininguri în rândul colegilor și să-i sensibilize. Știu că, în acest moment, inclusiv mulți studenți și studente consideră că astfel de probleme nu există. Alteori pur și simplu râd și ei la glumele deplasate ale unor profesori. Cât timp nu există o formă fizică de violență, celelalte comportamente par acceptabile, deși nu sunt.

Deocamdată, VIDS a scris o serie de amendamente la Codul de Etică al UB, pe care își doresc să le prezinte cumva în Senatul universității.

„Nu vrem anarhie. Nu vrem să întoarcem sistemul pe dos”, spune Teo-Dora Ionescu, membră a VIDS și studentă în an terminal la Facultatea de Drept. „Nu vrem să ne întoarcem noi împotriva profesorilor. Dar senzația, acum, e că siguranța noastră ar prejudicia siguranța lor.”

Există soluții în lucru

Cu mai multă conversație publică și mai multă conștientizare, percepțiile despre ce comportamente sunt acceptabile se vor schimba. Poate chiar în 2024, dacă toate inițiativele de schimbare recentă converg: de la actualizarea unor articole din Codul Penal, la apariția unui cod cadru de etică pentru întreg învățământul superior din România, la îmbunătățirea codurilor de etică și procedurilor de sesizare și intervenție la nivel de universități.

Datorită Planului de Egalitate de Gen al UB, astăzi există Biroul Incluziune, Echitate și Egalitate de Șanse, care oferă servicii sociale și de consiliere. Planul de egalitate, alături de alte documente importante e menționat din 2023 și într-o anexă a contractului pe care fiecare student este obligat să-l semneze anual cu UB. Anexa va apărea și în contractele angajaților. O semnătură nu garantează că documentele sunt și citite, dar e un pas înainte.

Tot echipa de implementare a planului din UB a redactat, alături de comisia de etică și membrii biroului recent format, o propunere pentru o nouă procedură de a raporta cazuri de hărțuire sexuală. Forma propusă ar permite biroului de incluziune să devină destinatarul sesizărilor, să înștiințeze ulterior Comisia de Etică, care să numească apoi o comisie specială, care să aibă în componență și experți de gen, și să ofere consiliere. Propunerea este în prezent în curs de avizare internă, înainte de a ajunge la Consiliul de Administrație pentru discuții și aprobare.

Asociația ANAIS a început o colaborare cu Universitatea Titu Maiorescu din București, care acum găzduiește în site un „buton roșu”, prin intermediul căruia pot fi sesizate, chiar și anonim, cazuri de abuz sexual în mediul universitar. Sesizările ajung direct la ANAIS, unde un grup de experți juriști le vor analiza, vor oferi consiliere victimelor care aleg să-și dezvăluie identitatea și vor putea formula plângeri sau notifica organele de poliție. Dacă plângerile conțin referințe la cadre didactice, asociația va informa universitatea pentru a putea lua măsuri.

Universitatea din Pitești și-a modificat Codul de Etică după o colaborare cu echipa FILIA – nu e atât de avansat cum și-ar fi dorit activistele, dar e un progres. Și la Universitatea Politehnică din Timișoara s-a constituit un grup de inițiativă care oferă informații asociațiilor studențești despre prevenirea hărțuirii sexuale.

La nivel național, o brumă de speranță vine de la instituția care supraveghează comisiile de etică, Consiliul de Etică și Management Universitar (CEMU). Deși FILIA a aflat că a fost doar o sesizare înaintată către CEMU pe hărțuire sexuală între 2016-2021 (și aceea respinsă), instituția ar trebui să redacteze un document care să devină un standard minim național în materie de coduri de etică. Este o cerință pe care Ministerul Educației o are din 2011 și pe care CEMU o tot amână; ultimul deadline încălcat a fost în noiembrie. (ME a evitat întrebările directe despre stadiul redactării codului, spunând, într-un răspuns prin email, că el „va fi adus la cunoștința publicului imediat ce acesta va fi finalizat”.)

Adoptarea acestui cadru minim ar putea declanșa o serie de modificări individuale ale codurilor de etică în 2024. Cercetătorul Constantin Vică e în favoarea unor coduri mai scurte, axate pe principii. Varianta ideală, spune el, e să anexezi codurilor politici universitare vii și îmbunătățite constant. Exact în genul celei pe care Adela Alexandru voia s-o introducă la SNSPA încă din 2017.

„Cred că de profund ajutor ar fi un ghid, glosar, dicționar care să plece de la definiri, să treacă prin narațiuni de cazuri, să propună scenarii de gândire”, spune Vică. Acestea ar fi mai ușor de integrat și în programe de training și sesiuni de informare ale angajaților, ceva ce și-ar dori să vadă mai des, căci ar întreține o cultură a dialogului despre cum vrea universitatea să fie.

Poate cea mai ambițioasă încercare de schimbare a raportării la hărțuire a venit din Parlament, unde un grup de politicieni din mai multe partide a depus toamna trecută un proiect de lege pentru modificarea definiției hărțuirii sexuale în Codul Penal și adăugarea de pedepse mai aspre dacă aceasta se întâmplă în școli și universități. Legea a fost promulgată de Președintele Iohannis la final de 2023.

Cătălin Teniță, deputat din partea partidului Reper și unul dintre inițiatori, spune că dorința a fost de a rezolva trei probleme legate de hărțuirea sexuală din legislație – 1. să elimine ideea că pentru a fi hărțuire sexuală, un comportament trebuie să fie repetitiv; 2. să lămurească că hărțuirea nu are loc doar în cazul unui raport de muncă; 3. să înăsprească pedepsele pentru orice hărțuire sexuală comisă de cadre didactice din școli sau universități.

Doar ultima modificare a fost aprobată și astfel, în acest moment, Codul Penal are un treilea punct la articolul 299, despre folosirea abuzivă a funcției în scop sexual. Până acum, „pretinderea sau obținerea de favoruri de natură sexuală” de către cineva cu un rol superior victimei însemna închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, respectiv interzicerea exercitării dreptului de mai profesa. Acum, dacă agresorul e profesor, pedeapsa va fi mai mare cu o treime.

Andrada Cilibiu de la FILIA e dezamăgită de cum a fost ciuntit proiectul de lege. Miza era tocmai eliminarea ideii de repetitivitate și lărgirea spectrului de hărțuire și în afara „muncii”, care ar fi inclus și hărțuirea stradală. Își aduce aminte că, în drum spre o întâlnire la Comisia Juridică din Senat, unde urma să discute despre modificările legislative, a văzut un bărbat care se masturba pe stradă. „Codul Penal ar trebui să acopere și situații de hărțuire stradală,” spune ea. „L-am filmat pe domnul ăsta care se masturba. Și când am ajuns la Comisia Juridică, am arătat filmarea tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit în cale, să-i întreb dacă li se pare normal.”

Despre propunerile legislative n-au apucat însă să stea de vorbă, fiindcă Ministerul Justiției le-a transmis că are nevoie de mai mult timp și de mai multe informații. Ulterior, opoziția ministerului a și redus proiectul la o singură schimbare din cele trei propuse.

Teniță spune însă că inclusiv această modificare e un pas înainte. Pune reticența Ministerului Justiției de a aviza și celelalte modificări pe seama faptului că avem de recuperat față de societățile vestice când vine vorba de a înțelege ce înseamnă consimțământ.

Schimbarea va fi lentă, dar este inevitabilă

Echipa de la FILIA se bucură de schimbările la care au contribuit în cei aproape 10 ani de când se ocupă cu prevenirea hărțuirii în universități. Există mai multe spații sigure de conversație și, de bine, de rău, dialogul public și articolele din presă pun în gardă studentele în legătură cu anumiți profesori.

Andrada Cilibiu spune că va continua să lucreze pentru mai multă siguranță în universități și fiindcă vrea să-i facă dreptate Andradei din anul I de facultate, care n-a avut pe nimeni alături să-i explice limitele relației dintre un profesor universitar și studenți. Spune că ea a reușit să se păzească de tacticile de izolare și de avansurile unor profesori de la SNSPA, dar că prietena ei nu. O schimbare durabilă ar însemna să nu ne așteptăm ca femeile, în special studentele, să poarte singure povara de a contracara avansurile unui profesor și să rezolve lipsa de implicare și curaj a unei instituții. „De ce e nevoie de atâtea generații care să fie carne de tun pentru agresori până când se face ceva?”

Adela Alexandru face acum doctorat despre cum influențează lipsa de infrastructură viața femeilor, la același SNSPA pe care a vrut să-l reformeze când era studentă. „Cred că sunt persoane care știu că eu sunt fata care a dat SNSPA în judecată și totuși rămâne acolo”, spune ea. A mai trecut pe la etajul 8 al clădirii, prin birourile pe unde odată încerca să lase 600 semnături prin care cerea mai multă siguranță. „Mi se pare că doar îi fac să se simtă inconfortabil când sunt acolo și-mi place treaba asta.”

În semestrul de primăvară va preda pentru prima oară față în față un seminar de gen și politică. Spune că, dacă s-ar întâlni cu un student sau o studentă care i-ar spune că vrea să facă o schimbare în facultate, ar fi „110% sprijin și suport. Cred că este o nevoie foarte mare de schimbări de genul acesta care se întâmplă de jos în sus”.

E suficient, pentru acum, să acceptăm că universitățile ar trebui nu tolereze astfel de comportamente. Dacă începem dialogul din acest punct o să descoperim că idei și soluții de îmbunătățire există numeroase. A crește siguranța studenților nu înseamnă că o sacrificăm pe a altora. „O încadrare mai clară a întregului fenomen ar ajuta în a crește siguranța tuturor”, spune Adela. „Pentru noi lucrurile sunt clare, le-am comunicat pe toate părțile posibile. Nu știu cum să fac asta mai clar de atât.”

*

Pentru binele acestei discuții, să facem asta încă o dată.

Imaginează-ți: ești studentă, ești la facultate, în zi de examen. Profesorul, un bărbat, se uită în jur și spune: „Băieți, vă rog să părăsiți sala. Fetele vor da oral.”

Sau asta. Ești în biroul unui profesor și vorbiți despre cercetarea ta pentru licență. Îți spune că n-o să fii o cercetătoare bună dacă nu ești mai spontană și mai relaxată. „De exemplu”, te întreabă, „ce-ai face acum dacă ți-aș spune să te dezbraci?”

Sau asta. Este weekend, ești cu ale tale, și un cadru didactic – bărbat, femeie, nu contează – îți apare în WhatsApp. Spune că are numărul tău de la facultate și vrea doar să vadă ce faci în timpul liber, și să afle ce zodie ești. Cu siguranță o poate corela cu distracții de weekend care ți se potrivesc 😉.

Sunt acceptabile comportamentele astea?

Ce-ai face dacă ți s-ar întâmpla ție, colegelor sau apropiaților tăi?

Și ce ar trebui să facă universitățile când află că studentele și studenții lor trec prin astfel de situații?

Poți susține munca Centrului FILIA cu 4 euro în fiecare lună printr-un SMS cu textul „FILIA” trimis la 8864.

NOTĂ: Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

MULȚUMIRI: Numeroși colegi jurnaliști au acoperit subiecte legate de hărțuire sexuală în universități de-a lungul anilor – Dela0, Inclusiv, Rise Project, Libertatea și alții. Tot ce-am sintetizat în acest text se datorează și muncii lor. La acest material a contribuit și Lavinia Niță.

RESURSE: Ghidul FILIA despre hărțuire sexuală e disponibil aici. Poți descărca un model de sesizare a unor comportamente de hărțuire sexuală aici.