Măcar noi să rămânem împreună

Măcar noi să rămânem împreună

E un exercițiu destul de dificil să fii recunoscător pentru ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani, însă merită să vezi cum sectorul nonguvernamental a reușit să crească.

De George Gurescu

În acest an, împlinim două decenii de când ARC a apărut. Dacă anii unui ONG se măsoară la fel ca la pisici sau câini, suntem la o vârstă venerabilă.  munca unui om dintr-o asociație de multe ori înseamnă să lucrezi pe două-trei poziții simultan. 

Am stat în organizație și ne-am uitat la ce s-a întâmplat în acești 20 de ani în țară. Și, în ciuda disperării și amărăciunii care ne apasă pe toți când ne uităm la știri, lucrurile s-au schimbat. E un exercițiu destul de dificil să fii recunoscător pentru ce s-a întâmplat în acești 20 de ani, însă merită să vezi cum sectorul nonguvernamental a reușit să crească. Avem filantropie responsabilă și făcută cu cap-inimă, avem donatori care cred în cauze până în pânzele albe și finanțatori care nu mai urmăresc să strângă albume foto cu colecta anuală de Crăciun. 

Suntem mulți, dar uneori ni se pare că suntem atât de singuri. Sunt organizații mici care reușesc să mute munții sau să salveze pădurile, avem grupuri de inițiativă în comune care opresc demolări și ne redau apa potabilă. Și totuși ni se pare uneori că munca noastră este în zadar când ne uităm pe holurile primăriilor, prefecturilor și ale altor instituții publice. 

E un sentiment amar, iar acest gând că suntem de-ai nimănui în comunitate, în cartier, în familie, peste tot, ne termină. De aceea am creat Cronicile Filantropiei. Nu ca să ne plângem, ci ca să arătăm că suntem mulți, dar trebuie să ne cunoaștem.

Ediția a doua a Cronicilor a pornit de la această nevoie de (re)cunoaștere. În octombrie am stat de vorbă cu organizațiile din sudul țării, încercând să aflăm ce putem face pentru a crește sectorul nonguvernamental nu doar în capitală și marile orașe, ci și la Mangalia și Turnu Măgurele. 

În octombrie, am organizat Caravana Bine în construcție, un eveniment prin care ajutăm organizațiile dintr-o anumită regiune cu expertiză și discuții cu profesioniști și punem la cale (sau ne plângem de) întreg sectorul.  Să știți că avem oameni extraordinari în sudul țării care trag cu dinții de locurile pentru care luptă, care au nevoie de ajutor și care trebuie susținuți. Pe o parte din ei vi-i prezentăm în ediția numărul doi al Cronicilor și o să vă purtăm prin Argeș și Constanța

Așa cum mulți vâlceni, buzoieni sau suceveni pleacă din București pentru a construi altceva în orașele natale, așa sunt și mulți olteni sau constănțeni care vor să facă altceva în locul care le-a fost casă, iar rolul nostru este să-i ajutăm. Nu ca să creștem numărul de organizații, ci ca să întărim acele comunități locale. Când un tânăr alege să-și facă o carieră în alt oraș, pentru că nu are cum altfel, înseamnă că o altă comunitate a mai pierdut o șansă. Să pleci din locul în care ai crescut nu este ușor, indiferent de vârsta la care o faci, însă, prin munca noastră, am vrea ca această decizie să nu mai depindă de politică, de economie sau de lipsa grădinițelor. O explicație foarte bună vine din partea sociologului Barbu Mateescu, prezent în această ediție. 

Vrem să ne uităm la binele și răul din alte locuri, iar Marija Mitrović, de la Fundația Trag din Serbia (o organizație similară cu a noastră), ne arată cum, în ciuda unei situații extraordinar de volatile în regiunea balcanică, există foarte multă speranță

Avem o ediție care, sperăm noi, vă va încuraja și întări. E un drum al naibii de greu, dar suntem împreună. Nu uitați!

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on skype
Skype
Share on whatsapp
WhatsApp

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Sărăcia relativă produce neîncredere relativă în județele din sudul țării, însă există oportunități pentru a schimba situația.

Notă: În acest text, sintagmele „Muntenia” sau “sudul României” nu includ zona București-Ilfov și nu fac referire la ea.

Profilul civic al românilor este influențat, încă, de gradul de expunere la comunism. Cu cât un om este mai vârstnic, cu atât a experimentat într-o mai mare măsură activități comunitare obligatorii, adică impuse de către regimul totalitar. Astfel, în mod natural, generații întregi au căpătat o fobie pe termen lung față de activitățile colective și pentru colectiv. Această fobie este absentă în rândul românilor mai tineri. Spune-mi profilul pe vârste al unei zone și îți voi putea spune, măcar parțial, cât de receptivă este acea zonă la activități civice.

Din acest punct de vedere, sudul României are un deficit relativ minor, dar semnificativ. Din populația rezidentă a întregii țări, conform datelor INS, 25,7% au 60 de ani sau mai mult. Peste media națională sunt tocmai Oltenia (28,3%), Muntenia (27,8%) și sud-estul României (27,5%). Sub media națională se află Banatul, Transilvania și mai ales zona București-Ilfov.

O situație cvasi-identică este întâlnită în plan economic. Constrângerile financiare cu care operează locuitorul mediu al Munteniei sunt mai dure decât cele cu care se confruntă ardeleanul sau bucureșteanul tipic. Într-un context în care supraviețuirea economică individuală sau familială este mai dificilă, apetitul pentru a dona timp sau alt tip de resurse este limitat. Iar cele trei regiuni de dezvoltare din sud se află printre ultimele patru din România ca salariu mediu net. Altfel spus, în lista de opt regiuni, sudul se află integral în jumătatea a doua a clasamentului. În medie, în cele trei regiuni, salariul mediu net este de 2.828 RON. În restul țării – excluzând București și Ilfov, care sunt financiar pe altă planetă – el este cu 158 RON mai mare. Diferența, aparent nu foarte șocantă, trebuie multiplicată cu milioane de persoane pentru a înțelege impactul ei la nivelul comunităților. Rata sărăciei relative (în câte din gospodării venitul mediu per adult este sub 60% din nivelul median național?) descrie o imagine poate mai clară. Sărăcia relativă este prezentă într-o măsură semnificativ mai mare în Oltenia (32% din gospodării), regiunea Sud-Muntenia (26%) sau Sud-Est (31%) decât în centrul țării (21%), în Banat (15%) sau în Nord-Vest (tot 15%).

Sărăcia relativă produce neîncredere relativă. (Într-o societate definită de penurie, omul de lângă tine este un competitor pentru resurse). Elementul demografic cu care am început acest text își aduce și el contribuția. Iar rezultatele sunt evidente. Astfel, în Muntenia există cel mai mic nivel de acord cu afirmația „Poți să ai încredere în majoritatea oamenilor”: 7% față de 13% în București, 13% în Transilvania sau 18% în Moldova. Ponderea celor care au încredere în vecini este de asemenea redusă: 35% față de 48% în Moldova și 52% în Transilvania. Atunci când întâlnesc un om pentru prima dată, 48% din locuitorii Munteniei nu au deloc încredere în respectivul – prin comparație cu 25% din locuitorii zonei București-Ilfov, 44% din ardeleni sau 38% din moldoveni. În Muntenia, încrederea în organizațiile caritabile sau filantropice este obiectiv înaltă – 49% au încredere mare sau foarte mare – dar relativ scăzută, odată ce observăm că 61% din moldoveni și tot 61% din ardeleni manifestă acest nivel de deschidere.

Acest ultim element reprezintă și o oportunitate: în abstract și apriori, activitatea filantropică nu este  privită în sud cu o ostilitate majoră. În practică însă, din cauza elementelor obiective ce descurajează spiritul civic, există însă piedici ușor mai mari decât în alte regiuni ale țării atunci când vine vorba de: găsirea voluntarilor, deschiderea instituțiilor publice și private la colaborări, angajarea opiniei publice și alte aspecte concrete. Prezintă un potențial nevalorificat orașele și orășelele cu migrație intensă către vest, în care situația economică și perspectivele cetățenilor cu privire la propriul lor viitor sunt într-o rapidă schimbare pozitivă. Identificarea cu precizie a respectivelor UAT-uri este însă o sarcină dificilă, ce va fi ușurată de rezultatele recensământului de anul viitor.

Pe termen lung, o îmbunătățire a situației economice a sudului și o îmbunătățire a infrastructurii (care ar face Ialomița, Giurgiu sau Călărași mai atractive pentru actualii bucureșteni) pot duce la schimbări de substanță în ceea ce privește profilul civic al zonei. Plecarea tinerilor spre alte zone ale țării ar fi astfel încetinită. Potențialul de schimbare în bine este autentic. Moldova, aflată acum nu mult timp într-o situație similară, este într-o metamorfoză benefică. Urmează Muntenia.

Surse: INS, tabelele POP106A, FOM106E și SAR102D; World Values Survey 2017.

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on skype
Skype
Share on whatsapp
WhatsApp

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Sorina Bunescu a fondat acum 15 ani Asociația Partener pentru Tine, în comuna argeșeană Merișani. Se luptă de-atunci să-i facă pe oamenii locului să se implice în dezbateri și proiecte. Pe de altă parte, încearcă să-i aducă cu picioarele pe pământ pe mai-marii locali, cei care cred mereu că știu mai bine ce-i de făcut. 

De Vlad Odobescu

Acum vreo patru ani, Sorina Bunescu a depus o petiție către Prefectura Argeș. Scria acolo că primăria comunei Merișani nu face dezbateri pe bugetul local, așa cum prevede legea. Știa că o petiție care nu e zdravăn întocmită nu va fi băgată în seamă, așa că a atașat fotografii cu avizierul primăriei, print screen-uri și alte dovezi. De când a fondat Asociația Partener pentru Tine (APT), acum 15 ani, Sorina a învățat că nu e destul să pui suflet: trebuie să știi legislație, să aduci exemple, să arăți pe toate căile ce trebuie îndreptat. 

După demersul ei, primăria a făcut un soi de dezbatere publică pentru buget. La acea primă întâlnire au fost doar ea și un cetățean de la consiliul parohial, care venise să ceară lărgirea cimitirului din comună. A fost un „simulacru” de dezbatere, își amintește Sorina, dar era totuși un prim pas, pentru că instituția a înțeles că trebuie să bifeze măcar asemenea întâlniri. 

În anul următor n-a mai fost nevoie de vreo intervenție la prefectură: la Merișani s-a discutat bugetul, iar în sală au fost trei cetățeni. Dar apoi au început să se facă dezbateri publice „foarte serioase și frumoase”, spune Sorina. În primăvara acestui an au fost patru discuții separate, pe sate, în care au fost prezentate obiectivele de investiții, iar oamenii au putut veni cu propuneri. Au venit cam 50 de oameni, ceea ce este mult pentru o comună. „Mie îmi place mult schimbarea și să văd că se schimbă lucrurile, oricât de neprietenă aș fi eu cu primarul. Pot să uit cum s-a purtat, sau cât de agresivă poate că am fost și eu. Uităm, e bine că suntem la momentul ăsta și ne bucurăm”, spune ea.

A învățat în timp că nu doar presiunea, ci și vorba bună funcționează, indiferent cât de greu i-a fost până acolo. Pentru că după ce-a zis „mulțumesc”, în anul următor lucrurile merg mai ușor, fără să se enerveze și fără să aibă nopți nedormite pentru că administrația nu a făcut nu știu ce. 

Micile și marile nedreptăți

Ceva din spiritul civic de azi s-a închegat în conștiința Sorinei Bunescu în copilărie. S-a născut într-o familie numeroasă și săracă. În multe zile din săptămână mânca la școală doar gem cu pâine și era o sărbătoare când mânca un ou. „Iar sentimentul ăla foarte adevărat și foarte greu de «mi-e foame» sau «aș vrea să mănânc altceva» era foarte copleșitor.” Oamenii din comunitate îi spuneau: „Da’ maică-ta și taică-tu nu puteau să facă mai puțini copii?”. Nu putea avea parte de empatie pentru că purta povara asta. 

Mai erau și micile nedreptăți de la școală: venea dintr-o familie săracă, deci n-avea loc în prima bancă și nu putea fi dată ca exemplu, oricât s-ar fi străduit. A găsit însă destulă ambiție încât să fie printre primii din clasă și a mers mai departe, la liceu. Pe vremea aceea profesorii îi îndrumau pe elevi către un liceu pe care îl considerau nimerit, iar ea a ajuns la unul industrial din Pitești, cu care nu avea nici în clin, nici în mânecă. S-a mutat până la urmă la Filosofie-Istorie la Câmpulung, un profil care i se potrivea. A dat apoi la Drept și n-a luat, dar a strâns din dinți și a mers mai departe.

A studiat Filosofia în București și a lucrat apoi, vreme de 5 ani, la Asociația Pro Democrația. Prima dată a fost voluntar, apoi coordonator regional pe niște proiecte de participare publică. Înainte de toate, din perioada aceea a rămas cu niște competențe legate de cum poate influența decizia publică și niște relații în lumea organizațiilor non-guvernamentale. A participat la niște campanii care au fost pe sufletul ei, între care una de schimbare a sistemului de vot, „o treabă foarte deșteaptă, dar care nu a ieșit să fie așa cum gândea Asociația Pro Democrația”. Au mers la vremea aceea în Parlament să ceară modificări legislative și își amintește că președintele de-atunci al Camerei Deputaților i-a trimis pe ea și pe colegii săi „pe centură” și le-a zis că n-au ce să caute în Parlament pentru a cere schimbări de legislație. „Sigur lucrurile astea te înrăiesc, dar te și formează, te și călesc foarte mult. Înveți care e atitudinea cu care se uită instituțiile publice și liderii politici la activiști”. 

A creat asociația în 2006, după ce s-a întors în Merișaniul natal. Spune că nu s-a întors la Merișani pentru că ar fi adunat frustrări și neputință, ci pentru că acumulase suficiente resurse și competențe. „Și am făcut cele două lucruri pe care le faci în viață când acumulezi multe competențe: te măriți și te întorci acasă”, se amuză ea. 

Iar după ce s-a întors s-a întrebat, ca tot omul: „Eu ce fac acum?”. Așa că a hotărât să facă ce știa, adică să stimuleze schimbări în jurul său. A simțit nevoia să lucreze într-o structură, așa că a înființat organizația asta, care a rămas una de familie. E o asociație mică în care sunt câțiva membri și câțiva voluntari. „Dar e o organizație în care să pot să activez și asta am făcut.” 

A găsit comunitatea aproape cum a lăsat-o. Trecuseră 16 ani de tranziție peste Merișani, dar problemele din copilăria și adolescența sa erau neschimbate. Deși în timp proiectele asociației au contribuit la creșterea unei atitudini civice și apar cetățeni care spun și fac lucruri prin comună și au o voce, iar abordarea administrației locale e diferită, e de părere că nu-s niște modificări extraordinare nici azi. „În sensul că oamenii merg la alegeri și-atât. În sensul că oamenii, atunci când au ceva de comentat, comentează pe bancă în fața porții. Sunt oameni care nu și-au construit deprinderea să se uite atent la ce se întâmplă în jurul lor la nivel local. Sunt oameni care se uită la televizor la tot felul de dezbateri, dar mai puțin la nivel local, adică acolo unde ar trebui să-i intereseze cel mai mult.” 

Sunt lucruri esențiale care trebuie să se schimbe în asemenea locuri, pentru ca oamenii să devină interesați de educație, de antreprenoriat sau de mediu. „Pe mine mă interesează foarte mult educația comunitară, pentru că nu vreau ca copiii mei să trăiască într-o comunitate în care educația este precară. Dar oamenii vor drumuri: nu neapărat cu asfalt, dar măcar cu piatră. Oamenii vor lucrurile astea mici la început. Or noi n-am ajuns la nivelul în care să le rezolvăm pe astea mici sau de infrastructură și să visăm la altceva.”

În comunitățile mici, unde totul pare încremenit, nevoia de organizații precum Partener pentru Tine e imensă. E și însă mult mai greu să le pui pe picioare. „În primul rând că începi cu zero aliați. Încerc să construiesc pe lângă mine, încerc să le spun oamenilor că pot să facă schimbarea. Și se întâmplă să mai găsesc oameni care să-și dorească aceleași lucruri ca mine: «bine, doamna Sorina, hai că facem»”, povestește ea. 

A doua problemă e că într-o comunitate mică relațiile sunt foarte apropiate. Primarul te cunoaște și începe să-ți bată obrazul: „Eram prieteni, de ce te-ai apucat să zici de mine pe Facebook?” sau „Ce te-a apucat să vii în ședințele de consiliu?”. Alteori, primarul îți amintește, deloc subtil, că n-ai autorizație pentru construcția gardului, de exemplu. N-a fost cazul ei, pentru că înainte să se apuce de proiectul ăsta și imediat după ce s-a măritat a obținut toate autorizațiile și tot ce se putea pentru a nu putea fi atacată astfel. Sunt însă destui oameni cărora administrația le taie avântul foarte ușor prin asemenea căi. 

Descoperi că dacă la București se mișcă lucrurile cumva și una-două ajungi pe holurile Parlamentului cu o problemă, la nivel local nu ajungi atât de ușor pe holurile unei primării. „Ei, la nivel local lucrurile sunt mult mai greu de făcut și am simțit câtă nevoie era aici de mine și mai puțin poate pe la București.”

O cafenea publică la Merișani

Primul eveniment pe care l-a organizat a fost legat de organizarea serviciului de salubritate din comună. A folosit o metodă foarte puțin cunoscută și utilizată în România la vremea aceea: a chemat cetățeni și reprezentanți ai autorităților la o „cafenea publică” în care să discute despre cum vedea fiecare parte un serviciu funcțional. „Iar lucrurile s-au întâmplat: după eveniment a apărut serviciul de salubritate și el o perioadă a funcționat chiar luând în considerare ce au spus oamenii la cafeneaua noastră publică.”

La fiecare mandat relația cu autoritățile publice începe bine, dar lucrurile o iau razna la un moment dat, atunci când viziunile și interesele se despart, a constatat Sorina. Așa a fost și cu primarul cu care colaborase pentru proiectul cu gunoaiele: la câțiva ani distanță, a decis să demoleze niște case pricăjite dintr-o comunitate de romi, aflate pe domeniul public. Din senin, fără vreo strategie care să-i includă pe oamenii care locuiau acolo. „Și atunci ne-au solicitat oamenii din comunitate, ne-au găsit și au cerut ajutor: «doamna Sorina, uitați ce vrea să facă». Și n-am putut să stăm pe tușă.” A început o campanie în forță, care a durat vreo lună, în care au ajuns și la Ministerul Dezvoltării. De la București a venit un răspuns prin care primarul era îndemnat să acceseze o linie de finanțare guvernamentală pentru a construi locuințe sociale. Administrația locală n-a accesat fondurile, dar nici n-a mai demolat casele. „La momentul ăla s-a rupt legătura între noi și primărie și am ajuns la cuțite.”

E un lucru aproape de neschimbat în relația asta cu politicul: oamenii cu funcții sunt foarte puțin dispuși să audă ce spun cetățenii, ce păreri au, cu ce sugestii vin. „Tu ca primar trebuie să mergi să întrebi omul «tu ce părere ai?» sau «cum să facem lucrul ăsta?» Asta ar trebui să fie o practică. Nu numai că nu e o practică, dar apare și o atitudine ostilă, de parcă am fi pe pe picior de război.”

Focuri de stins

Misiunea APT este „sprijinirea comunităţilor din România, în special a celor din mediul rural, în vederea dezvoltării culturale, educaționale, sociale, a spiritului civic şi antreprenorial”. Organizația face asta prin analiza periodică a comunității locale și elaborarea unui raport al comunității, monitorizarea activității administrației locale, monitorizarea alegerilor locale, educație pentru mediu, sprijinirea copiilor din comunitatea locală de romi rudari, proiecte de economie socială și multe altele. 

Dincolo de aceste activități, APT s-a dezvoltat ca o organizație care încearcă să stingă focuri la nivel local și județean, și sunt destule. „Noi suntem mai degrabă o organizație care acționează pentru că la un moment dat e nevoie de ea. Și atunci noi suntem. Că ne mișcăm mai greu, că nu avem totdeauna resurse, dar cel puțin pe lucruri foarte serioase încercăm să avem o reacție”, explică Sorina.

De pildă, asociația a intervenit acum trei ani, când casele a șase familii din comunitate riscau să cadă într-o râpă. Au început o campanie prin care au încercat să sensibilizeze comunitatea majoritară și administrația publică locală și să caute soluții. De la un „nu” categoric la început, după aproape un an primăria și Consiliul Local au dat în concesiune către cele șase familii câte o bucată de teren de 300 de metri pătrați pe care să poată construi. 

Acum câțiva ani, când a mers cu femei însărcinate sau cu afecțiuni ginecologice pe la spitale, Sorina a constatat că la nivelul sistemului public din județ nu exista un ecograf funcțional. Cine avea nevoie trebuia să meargă la clinici private. Așa că a început un periplu pe la instituții. „Ne-am dus la Consiliul Județean să cerem ecograf, Consiliul Județean ne-a spus: «Păi cine sunteți voi să cereți ecograf? Nu a cerut spitalul». După aia ne-am dus la spital, spitalul a zis că nu are, l-am cerut la Casa de Asigurări de Sănătate, Casa a zis că ei ar deconta ecografii pentru femeile însărcinate, dar nu s-au cerut niciodată la decont ecografii pentru așa ceva.” Subiectul a ieșit în presă și până la urmă s-a găsit un donator, astfel că femeile din Argeș au acum posibilitatea să meargă și la un spital public pentru ecografii. 

Odată cu pandemia, problema educației a devenit și ea prioritară: în primele luni, când copiii stăteau acasă și nimeni nu ajungea la ei, Sorina s-a gândit să printeze niște fișe, să le dea să lucreze, măcar să nu se uite ce-au învățat și să aibă o preocupare. Vara asta a făcut, cu ajutorul unei finanțări de vreo 6.000 de euro venită prin Cercul Donatorilor, un proiect la care visa de mult: „Atelierele cu tâlc”, o serie de întâlniri în care copiii s-au jucat cu litere și socoteli și au putut recupera ceva din ceea ce pandemia se apucase să șteargă. 

Cu finanțările e foarte complicat, pentru că de multe ori finanțatorii vor sute de beneficiari, zeci de campanii, chestionare, pliante, iar APT nu are capacitatea asta. Cele mai recente proiecte la care au lucrat au fost în parteneriat cu câte o organizație mare din București. „Există un buget și Doamne ajută că e un buget care ne ajută să avem bani de benzină, să avem bani de un salariu. Dar sunt momente, uneori jumătăți de an, când nu avem absolut nimic. Și atunci mai punem din buzunar. Nu e îngrozitor, pentru că știm că facem diverse lucruri.”

Pentru Sorina, intervenția într-o chestiune socială „devine aproape ca o țintă personală, devine o suferință personală”. Îi stă mintea doar la asta și uneori nu poate dormi cu gândul la cum poate rezolva situația. „Cel mai mult mă motivează nedreptatea. Altfel, la nivel de filosofie, mi-aș dori ca copiii mei să trăiască mai mișto decât trăim noi acuma.”

O întreb ce-ar face altfel dacă ar da timpul înapoi. „Asta în condițiile în care m-aș mărita și m-aș întoarce acasă? Asta pentru că ar exista posibilitatea să nu mă întorc acasă și să plec”, întreabă ea zâmbind. În varianta în care s-ar întoarce în Merișani, măritată fiind, zice că n-ar face nimic altfel. N-ar putea niciodată să facă politică, de exemplu, pentru că i se pare foarte greu să fii primar sau parlamentar. În cealaltă variantă de destin, poate ar pleca în altă țară. „E frumos să te întorci în România, «pe-un picior de plai». Dar pare atât de ușor în altă parte, știi?”. 

 

SURSA FOTO:

https://www.facebook.com/partenerpentrutine/

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on skype
Skype
Share on whatsapp
WhatsApp

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

De ce sectorul civil are nevoie de comunitățile locale. O poveste din Serbia

De ce sectorul civil are nevoie de comunitățile locale. O poveste din Serbia

De Marija Mitrović, Director Filantropie și Parteneriate, Fundația Trag

Încă din timpul regimului Milosevic, societatea civilă a fost văzută ca o amenințare în Serbia. Se întâmplă și astăzi, dar după 24 de ani în domeniu pot vedea cum organizațiile au depășit o mulțime de provocări și au rămas dedicate comunităților lor. Nimeni nu a vrut ca ele să reușească, nici atunci, nici acum, dar, în ciuda acestui fapt, au făcut-o. Aceasta este mai mult decât reziliență. Este o încăpâțânare uriașă de a-i ajuta pe cei care au nevoie. 

În zilele noastre, pot spune cu ușurință că sârbii recunosc valoarea pe care organizațiile care au de-a face poate cu persoane cu dizabilități sau cu alte grupuri vulnerabile o aduc, acolo unde activează. Iar crizele provocate de pandemie le-au arătat oamenilor vitalitatea și importanța sectorului. Așa cum s-a întâmplat în multe țări, cred că organizațiile au fost mult mai agile și mai receptive decât orice alt sistem, care poate era mai bine echipat sau avea mai multă putere de decizie.

Dar acest lucru a venit împreună cu o mulțime de lecții grele pentru sectorul civil. Organizațiile au început să-și dea seama cât de nesigură este finanțarea lor externă. Strategiile donatorilor se pot schimba peste noapte și pot rămâne fără finanțare pentru programele lor de bază. 

Asta le-a făcut să-și arate  interesul pentru mobilizarea resurselor locale, deși deocamdată o fac pentru inițiative foarte concrete.

Organizațiile din Serbia nu au ajuns la stadiul în care strâng fonduri pentru propriile operațiuni. Nici nu o fac continuu și foarte puține au o persoană dedicată care se ocupă de asta.

Problema este că situația nu pare să se îmbunătățească. Pentru organizațiile comunitare locale, noi am devenit finanțatorii, deoarece donatorii străini care obișnuiau să susțină direct organizațiile mici au plecat sau plănuiesc să sprijine organizațiile din alte țări. Multe organizații de nivel mediu sau mic se confruntă cu obstacole incredibile, deoarece nu au capacitatea să abordeze direct schemele de finanțare oferite de UE sau USAID. Iar fondurile guvernamentale nu sunt de încredere sau previzibile, încât o organizație să poată elabora un plan pentru supraviețuirea sa.

Organizațiile trebuie să-și schimbe modul de gândire și trebuie să înțeleagă că, odată ce încep să facă strângere de fonduri, această activitate trebuie să devină parte din structura lor. Strângerea de fonduri nu e ceva ce faci sporadic, ci ceva căruia îi dedici oameni și o transformi într-una din prioritățile tale. O astfel de gândire se construiește în timp, dar pentru o organizație care au unul sau doi angajați, este foarte dificil.

Am fost destul de perturbați de COVID, pentru că acest lucru a provocat o altă polarizare uriașă în societate. În primul rând, decalajul economic este acum mai mare decât era înainte. În al doilea rând, oamenii sunt acum împărțiți între cei  pentru și cei împotriva vaccinurilor.

Criza provocată de COVID i-a distras pe oameni de la o mulțime de probleme care sunt încă foarte importante, cum ar fi poluarea și schimbările climatice. Și simt că am făcut un pas în spate când vine vorba de bunăstarea comunităților noastre. 

Sunt optimistă când mă uit la mișcările locale, pentru că văd că există un val al schimbării care pornește din comunitățile locale. Lucrând în Serbia și în Balcanii de Vest cu grupuri de inițiativă interesate să creeze fundații comunitare, pot vedea că există mult entuziasm și mulți oameni cărora le pasă cu adevărat de casa și comunitatea lor.

Aceasta este șansa noastră de a aduce o schimbare de mentalitate în comunitate și de a-i ajuta pe oameni să nu se simtă neputincioși față de tot ceea ce îi înconjoară. Mai mult, aceasta este oportunitatea noastră de a opri exodul creierelor care are loc peste tot în Balcanii de Vest.

Fundațiile comunitare sunt un răspuns excelent pentru nevoile care există la nivel local și pot ajuta afacerile locale să-și investească bugetul CSR în proiecte semnificative. Acest tip de organizație are cunoștințele care îi lipsesc unei companii și poate asigura dezvoltarea orașelor și caselor noastre.

Nu știm ce ne-ar putea aduce viitorul. Faptul că o viitoare aderare la UE este scoasă din discuție a demoralizat o mulțime de oameni, ultimele acțiuni ale guvernului nostru ne face să ne întrebăm dacă țara noastră nu adoptă scenariul rusesc, iar situația din Balcani este încă o dată volatilă.

Dar oamenii au o nevoie puternică de a se simți în siguranță și de a munci pentru copiii și familia lor. Această nevoie va alimenta filantropia noastră locală și ne va ajuta să menținem și să dezvoltăm sectorul civil.

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on skype
Skype
Share on whatsapp
WhatsApp

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Rețeta comunicării perfecte pentru ONG-uri

Sursa: Arhiva ARC

Rețeta comunicării perfecte pentru ONG-uri

Dacă n-ai chef să citești până la capăt, las concluzia aici: 

Nu există rețetă pentru o comunicare perfectă. Nu există comunicare perfectă. Există doar comunicare potrivită pentru nevoile organizației tale.

De Sînziana Wolff

Ascultam în mașină o reclamă la o conferință despre comunicare și care promitea că vei putea construi comunicarea perfectă dacă te înscrii și participi. Și am început să mă gândesc la cum s-a transformat comunicarea de la ARC și la rețetele pe care le-am încercat noi.

Lucrez de 4 ani pe comunicarea ARC, îndeosebi pe ce înseamnă social media. Îmi place și mă simt în largul meu cu ceva un pic creativ, un pic tehnic în viața mea. Am făcut comunicarea business as usual, am fost cuminte, mi-am făcut temele, mi-am făcut treaba, am prins mersul lucrurilor, mai ales că nu am avut nicio pregătire formală pentru așa ceva. Doar îmi plăcea să scriu. 

Am participat la o grămadă de conferințe și cursuri despre storytelling, social media, marketing, iar mai nou la tot felul de cursuri mai tehnice despre reclame și optimizări digitale. Luate fiecare în parte, niciunul nu mi-a schimbat viața, ci ca doar a adăugat un strat de înțelegere suplimentară a felurilor în care pot face comunicarea să meargă. 

O să vă spun ce ni se pare că merge bine la comunicarea ARC, dar înainte o să vorbesc despre ce nu merge. Simțim că e greu pentru oameni să ne asocieze cu toate programele noastre și că e dificil să punem într-o singură propoziție tot ce facem, că poate nu avem capacitatea să spunem toate poveștile pe care le vrem, că am vrea mai mulți oameni în live-uri, că am vrea mai multe contacte în baza de date, că vrem să avem un public mai larg.

A trebuit să mă antrenez să îmi spun că sunt OK cu toate cele de mai sus. 

Ce merge bine, în schimb, ar fi o combinație de lucruri, pe care le-aș împărți în două tipuri: fixe și volatile.

Ce e fix e business as usual:

  • Să eliberezi în lume comunicare, cum s-ar zice. Comunicarea e zero dacă nu ajunge la nimeni. Atenție, nu mă refer la hai să îi dăm drumul doar ca să fie acolo, hai să postăm doar ca să postăm. Mă refer la comunicare făcută cu cap, cu scop, cu curaj.
  • Să știi ce scop ai. Așa cum ai o misiune a organizației, comunicarea are și ea o misiune, nu doar să umple spațiul de emisie cu zgomot alb.
  • Să ai curaj să îți spui adevărul. Mi-e de multe ori teamă să nu păream prea îndrăzneți, prea războinici, prea de tot. E o teamă pe care o am și în viața privată de altfel. Dar contează să îți spui adevărul tău, care poate fi frumos, urât, dureros, într-un mod care e al tău, care nu denigrează pe alții, care te ajută să îți duci misiunea la capăt. Oamenii se vor aduna în jurul adevărului tău, dacă îl spui într-un mod ușor de înțeles și cu un scop precis.
  • Să fii constant și conștiincios (cine ar fi crezut că o să spun asta fix eu). Și comunicarea e o disciplină: are nevoie de timpul tău, de dedicarea ta. E nevoie să o studiezi un pic, să vezi ce merge, ce nu, cine citește, cine nu.
  • Să știi cu cine vorbești, iar ca să afli asta ai nevoie de timp. Doar tu cunoști cine sunt oamenii care te susțin și doar tu vei ști cum să vorbești cu ei. Sunt donatori, susținători, beneficiari, colegi, știi ce le place să facă, unde lucrează, ce interese au, de ce au venit spre tine. Comunicarea potrivită va fi fix în fața ta, dacă îți iei timp să o vezi.
  • Să comunici cu bucurie. Oamenii simt asta foarte repede.
  • Să nu te mai stresezi că nu ajungi la toată lumea. Nu vei ajunge niciodată la toată lumea. Și nici nu vrei să ajungi la toată lumea, pentru că nu toată lumea e publicul tău. Susținătorii tăi sunt publicul tău, iar oamenii care au credințe și valori similare cu ale organizației tale sunt publicul tău potențial. Cu ei vei rezona și ei te vor putea susține. Să vrei pe toată lumea alături nu îți va aduce decât multe frustrări și te poate deraia de la audiența ta potrivită.

Apoi vin lucrurile volatile:

  • Se întâmplă să comunici într-un moment nepotrivit sau într-un context nepotrivit.
  • Subiectele care ți se păreau ție de interes pare că nu sunt de interes pentru publicul tău. Se întâmplă, e o lecție învățată mai ales la început.
  • Doza de noroc – despre care eu sunt ferm convinsă că există în orice de la un punct încolo. Ceva pur și simplu a îndeplinit toate condițiile de a fi de succes și de acolo s-a făcut bulgărele de zăpadă, fără ca tu să faci mari eforturi. În mod viral. E important doar să nu crezi că orice poate deveni viral, pentru că cel mai probabil nu va deveni. Așa că e bine să revii la ce poți controla.

La început e greu, știu. Dar ajută mult să vorbești cu cei din organizația ta, fără să ocolești pe cineva, pentru că nu știi ce povești apar. Vorbește cu cineva din afara organizației, care te poate ajuta să-ți pui gândurile în ordine și să te ghideze când ți se pare că nu se văd rezultatele sau că ai ajuns la o fundătură.

Nu există o rețetă fixă, ci mai degrabă câțiva pași pe care trebuie să-i faci „pe comandă”, adică pliați pe nevoile de comunicare ale organizației tale. Nu vei obține comunicarea perfectă după un curs sau o conferință, asta e clar. Dar te vei apropia de ea dacă vei trata comunicarea ca pe o parte importantă a activității tale, care te ajută să îți duci la îndeplinire misiunea. Comunicarea nu e doar reactivă și nici nu e un raport cu privire la ceva ce s-a întâmplat deja. Comunicarea generează răspunsuri, donatori, opinii, susținere. 

FOTO: Arhiva ARC

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on skype
Skype
Share on whatsapp
WhatsApp

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Trei femei & trei decenii în industria binelui

Sursa: Inima de copil

Trei femei & trei decenii în industria binelui

Un medic, o antreprenoare și o jurnalistă își pun la bătaie energia, timpul și răbdarea pentru a schimba comunități din sudul României. 

De Andreea Pavel (Info Sud-Est)

Anna Burtea, Alina Pătrăhău și Alina Greavu sunt trei femei care încearcă să facă bine. Poveștile lor ilustrează trei momente diferite din istoria recentă a României, în care dificultățile cu care s-au confruntat organizațiile din industria binelui s-au schimbat, dar nu au dispărut niciodată cu totul. Care sunt neajunsurile și obstacolele de care se lovesc zilnic cele trei activiste? 

1996: „Diferența dintre un bolnav de lepră din Evul Mediu și un bolnav de SIDA e că ultimul nu avea clopotul care anunța oamenii să-l ocolească”

Anna Burtea a fost printre pionierii din industria binelui. La sfârșitul lui 1996, într-o Românie abia trezită în democrație, cu probleme sociale grave, Anna a fondat, împreună cu trei prietene, Fundația „Inimă de Copil” din Galați, un ONG specializat pe servicii sociale. Au creat organizația pentru a ajuta patru copii ai străzii și 25 de copii abandonați într-un spital din Galați, toți seropozitivi. Aveau nevoie de un ONG mai ales pentru că simțeau nevoia să-și creeze o legitimitate în fața comunității căreia îi cerea ajutorul.

„Erau vremuri foarte grele din punct de vedere economic pentru cei mai mulți dintre români, iar oamenii nu puteau să conceapă că cineva își poate consuma energiile pentru a-i ajuta pe alții, câtă vreme cei mai mulți nu se puteau ajuta pe ei înșiși”, își amintește Anna Burtea, unul dintre fondatorii „Inimă de Copil”.

Drumul a fost întortocheat. Anna și colegele sale vorbeau despre „donații”, „ONG” și „SIDA” într-o țară care găsea timp cu greu să asculte, între atâtea urgențe.

Birocrația și lipsa legislației le făceau munca foarte grea. Dar cel mai dificil era cu banii, își amintește Anna Burtea: „Aveam enorm de multe idei, proiecte, dorințe și prea puțini bani. Toți membrii fondatori erau proaspăt absolvenți de facultate sau oameni ceva mai maturi, însă niciunii nu aveam venituri care să ne permită să facem tot ceea ce ne propuneam. Chiar am împrumutat bani de la părinți ca să creăm fondul necesar pentru înființarea organizației”.

Un alt obstacol major l-au sesizat la scurt timp după înființarea ONG-ului nu exista o „cultură a binelui”, iar donația era echivalată cu cerșitul.

În plus, exista foarte puțină compasiune pentru copiii bolnavi de SIDA. Anna Burtea face o asemănare cu bolnavii de lepră din În Franța Evului Mediu, care primeau haine de culoare închisă și un clopot pentru a fi recunoscuți de la distanță și ocoliți. „Ei bine, singura diferență între bolnavul de lepră din Evul Mediu și bolnavul de SIDA din România de acum 25 de ani era faptul că cel din urmă nu avea haina și clopotul. România din acei ani avea prejudecăți de Ev Mediu. Cu asta ne-am luptat noi.”  

Astăzi, organizația are grijă de peste 300 de copii în trei mari domenii: educație, social și sănătate. De-a lungul celor 25 de ani de la înființare, „Inimă de Copil” a îngrijit peste 15.000 de beneficiari.

Sunt și acum probleme mari, dar acestea nu se compară cu provocările de la început.

O problemă semnificativă pentru organizație este lipsa de predictibilitate în ce privește resursa financiară, acutizată de pandemia COVID-19. Aceasta este dublată de instabilitatea de orice fel a societății românești, mai ales de creșterea facturilor la utilități. Lipsa de implicare a statului pentru ONG-urile cu caracter social este doar un „bonus” la toate astea.

Niciodată nu știi dacă în anul următor o să-ți permiți să faci la fel de multe ca și până acum, spune Anna Burtea. Intervin și probleme globale, precum creșterea foarte mare a costurilor pentru utilități, care va atârna foarte greu: organizația are activități în trei sedii, pentru care plătește chirie: Centrul de Zi de la Galați, Centrul de Consiliere de la Pechea și Centrul de Recuperare. Iar peste toate e pandemia, care a fragilizat și mai tare familiile care beneficiau de servicii, a lăsat copiii cu nevoi mari legate de cunoștințe și a redirecționat fondurile donatorilor către zonele considerate de maximă urgență, cum ar fi sănătatea. Asta în condițiile în care contribuția financiară a statului la serviciile sociale rămâne foarte redusă: în cazul ONG-ului pe care-l reprezintă, banii publici reprezintă mai puțin de 5% din buget.  

Fondatoarea „Inimă de Copil” consideră că un prim pas în ușurarea muncii unui ONG ar fi îmbunătățirea relației cu statul, în sensul implicării acestuia mai profunde în programele sociale ale organizațiilor. „Cultura donațiilor” ar trebui să fie mai adânc înrădăcinată în fibra comunității, iar aceasta ar trebui dublată și de o cunoaștere a legislație care permite firmelor să ajute organizațiile fără să scoată efectiv bani din bugetele companiilor. De asemenea, oamenii trebuie să capete încredere că sumele donate către ONG-urile transparente și responsabile din comunitatea lor produc efecte. 

Dacă totul merge bine, organizația își propune ca, până la finalul lui 2023, programele sale să aibă un impact în viețile a cel puțin 1.000 de copii din zona de sud-est a României.

2010: „La lansarea fiecărui proiect ne-am lovit de scepticism”

Alina Pătrăhău a devenit cunoscută publicului larg atunci când a anunțat că ONG-ul pe care l-a fondat în 2013 va construi la Constanța o secție pentru copiii bolnavi de cancer.

Alina Pătrăhău a lăsat afacerile pentru voluntariat în urma unui episod sumbru pentru familia ei: fiul său mijlociu era suspect de o boală incurabilă. În noaptea dinainte să afle verdictul medicilor, Alina Pătrăhău a decis să-și dedice viața copiilor care suferă din cauza bolii care devorează viețile și speranțele multor familii.

Avea deja experiență în această zonă. În perioada 2010-2013 făcuse muncă voluntară fără un ONG în spate. Primul caz în care s-a implicat a fost cel al unui băiețel de 2 ani, pe care l-a ajutat să ajungă la tratament în Germania și să se facă bine. Acel caz i-a dat aripi și a început să caute și alte situații în care sprijinul ei putea conta. A ajuns să se implice în rezolvarea a peste 3.000 de cazuri care aveau nevoie de ajutor. Și-a dat seama atunci că, prin intermediul unei asociații, lucrurile ar fi mult mai bine organizate, iar ajutorul ar ajunge mai rapid, la mai mulți copii.

„Cu fiecare caz am realizat că am o forță specială pe care o pot folosi să fac bine, forță pe care o foloseam anterior pentru a-mi conduce business-ul, cu rezultate bune dar nu la fel de multe satisfacții”, își amintește Alina. Constănțeanca a fondat Asociația „Dăruiește Aripi” în 2013.

Azi, băiețelul ajutat de ea la început are 13 ani. Când vorbește despre misiunea „Dăruiește Aripi”, Alina spune adesea două povești, la fel de triste la prima vedere. „Una dintre ele este însă povestea tragică, a lipsei de șanse, de acces la sănătate atunci când ai cea mai mare nevoie. Avem doi copii: Cristina, care are 15 ani și cancer de 2 ani. Locuiește într-un sat izolat din România, la 350 de kilometri de spital. De când a fost diagnosticată nu mai merge la școală și nu mai are prieteni. Cătălin are tot 15 ani, același tip de cancer. Locuiește însă la oraș, aproape de spital, merge la școală și are prieteni cu care se distrează. Cătălin face parte din cei 70% dintre copiii bolnavi de cancer care trăiesc pentru că au acces la tratament la timp și monitorizare constantă. După cum v-ați dat seama, Cristina face parte dintre ceilalți 30%, cei care stau departe de centrele oncologice și nu au, de fapt, șanse reale la viață. Noi suntem aici pentru ca tot mai mulți copii cu cancer sau boli care le amenință viața să aibă acces la îngrijire, monitorizare și tratamente”, povestește Alina Pătrăhău.

Alina Pătrăhău explică faptul că munca într-un ONG cu caracter social este complicată, dar este mult ușurată de relația cu donatorii și voluntarii, pe care o caracterizează ca fiind „extraordinară”. Își explică asta prin faptul că fondatorii „Dăruiește Aripi” au fost ei înșiși mai întâi donatori și voluntari.

După ce am început să creștem, a fost din nou complicat, deoarece a trebuit să privim totul dintr-un alt unghi, să vizăm un altfel de impact, să măsurăm mereu ce facem și cu ce rezultate. Un audit în ONG-ul nostru va fi gata în luna decembrie și va spune clar care este amprenta binelui pe care îl facem. Alegerea celor mai bune proiecte adecvate obiectivelor noastre, precum și bugetarea acestora, crearea de echipe multidisciplinare – fapt care implică un parteneriat constant cu spitalele și secțiile cu care colaborăm – sunt, de asemenea, niște etape complicate”.

Totuși, obstacolele principale în proiectele pe care le desfășoară „Dăruiește Aripi” sunt, la fel ca în cazul colegilor de la „Inimă de Copil”, lipsa informațiilor și scepticismul care răzbat din măruntaiele comunității.

La fel ca în cazul ONG-ului din Galați, și la Constanța se simte lipsa de implicare a statului. În cazul „Dăruiește Aripi”, Alina Pătrăhău arată spre lipsa unei strategii la nivel național, a unui plan clar pentru copilul bolnav de cancer: „Până când nu vom avea o viziune în abordarea oncologiei pediatrice, fiecare dintre noi, ONG-urile care activăm în domeniu, construiește doar niște părți ale unui puzzle, dar lucrurile nu vor funcționa până acestea nu se vor asambla într-un întreg (…) Visul nostru e ca toți copiii din țara asta să beneficieze de tratament neîntrerupt, monitorizat de medicul curant, care să poată ajunge la ei, dacă ei nu pot ajunge la spital”.

2021: Donații strânse în timp record, cu ajutorul apelurilor pe rețele de socializare

Jurnalista Alina Greavu, astăzi cunoscută pe Instagram și pe Facebook cu numele „Aluziva”, a reușit să strângă donații în timp record, datorită influenței foarte mari de care se bucură pe rețelele de socializare. Doar două exemple: două ambulanțe moderne au ajuns în curtea spitalului de copii „Grigore Alexandrescu” din București, iar o copilă cu performanțe școlare de top și-a putut plăti taxa (apărută în urma Brexit) la Universitatea Oxford, unde fusese admisă pentru a cerceta biotehnologiile care tratează bolile genetice.

De curând, Alina Greavu a luat decizia să treacă de la statutul de voluntar la crearea unui ONG care să coordoneze acțiunile sociale. A luat decizia asta din cauza obstacolelor pe care le întâmpină pe partea logistică, în lipsa unei echipe și a unui cadru organizat.Va face acțiuni similare cu cele de până acum, dar va putea să-și organizeze munca mai bine și va fi mai eficientă”:

„În plus, prin intermediul unui ONG pot implementa proiecte pentru care să accesez fonduri sau sponsorizări de la brand-uri, ceea ce m-ar ajuta să îmi ating obiectivele mult mai rapid și să ajut mai mulți beneficiari”, explică ea.

Aluziva nu știe cum va arăta activitatea ei după ce va fi așezată pe structura unui ONG, dar știe sigur că pe piață sunt deja suficiente organizații, astfel că va trebui să se zbată serios pentru cauzele pe care le susține. De asemenea, știe că nu va avea la fel de multă libertate ca acum să se oprească atunci când are nevoie de o mică pauză, de exemplu: „Presupun că la ONG-uri lucrurile se complică puțin, că sunt și niște cheltuieli la mijloc, poate o chirie de sediu, niște angajați, o contabilă — acolo deja sunt niște responsabilități care nu-ți permit să fii atât de flexibil, dar o să aflu în curând pe pielea mea”.

În schimb, Alina crede că o astfel de organizație o va ajuta să gestioneze mult mai eficient acțiunile sociale pe care le va desfășura. Mai ales că, prin intermediul acesteia, va avea posibilitatea să direcționeze fondurile strânse spre urgențele care ar putea să apară, în locul mobilizării ad-hoc pe rețelele de socializare:

„Sunt sigură că va fi mai ușor să ajut mai multe cazuri, să dezvolt propriile campanii prin care să ajut în diverse situații și va fi mai ușor să ajut un caz când știu că am deja banii necesari în ONG, decât să trebuiască să mă zbat câteva zile pe Instagram să îi obțin”, a mai spus ea.

 

SURSE FOTO:

  1. Arhiva Fundației „Inimă de Copil”
  2. https://www.facebook.com/alina.patrahau 
  3. https://www.facebook.com/Aluziva.ro/ 
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on skype
Skype
Share on whatsapp
WhatsApp

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Cum te putem ajuta să-ți ajuți comunitatea?

Sursa: Fundatia Comunitara Odorheiu Secuiesc

Cum te putem ajuta să-ți ajuți comunitatea?

Prin Programul de Sprijin și de dezvoltare a fundațiilor comunitare, Asociația pentru Relații Comunitare (ARC) și-a propus să transforme încrederea în vehicul al schimbării în bine. Organizațiile pot folosi mini-finanțările pentru a acoperi propriile nevoi, de la crearea unui ghid de finanțare la consolidarea structurii de conducere sau folosirea datelor pentru o mai mare eficiență. 

De George Gurescu

 

În 2018, ARC a început să lucreze cu patru grupuri din patru județe pentru a pune bazele unor viitoare fundații comunitare. Printre aceste grupuri a fost și unul de vreo 10 vâlceni care au decis că vor să le ofere copiilor lor un județ mai puternic. „Fac lucrul asta și pentru că sunt convins că Robert și David, fiii mei, își doresc și merită să crească frumos în Vâlcea”, spunea unul din membrii fondatori. 

O fundație comunitară apare, în medie, după un an și jumătate de muncă în mijlocul comunității și de strâns fondurile necesare pentru înființare, timp în care grupul de inițiativă lucrează cu ARC pentru a-și transforma pasiunea în plan de lucru. 

Pentru grupul de la Vâlcea au urmat 18 luni în care oamenii ARC le-au oferit consultanță, sprijin, know-how și inspirație pentru a mobiliza comunitatea locală. Grupul a evoluat, au apărut aliați noi, obiectivele s-au rafinat, iar în vara lui 2018 pe harta comunitară apărea cea de-a 17 fundație: Fundația Comunitară Vâlcea. „În urma acestui proces am strâns 110.000 de lei — mai mult de jumătate din fondurile necesare înființării, și am găsit oameni care au crezut în noi și care ne-au susținut”, povestește echipa organizației. 

Fundațiile Comunitare au prins repede rădăcini în comunitățile din România. În opt ani au apărut zece asemenea fundații, astfel că la finalul lui 2019 aproape 6 din 10 români aveau acces la programele acestora (erau 18 fundații comunitare în 17 județe). S-au dezvoltat, și-au construit propriile poduri de încredere și rețele de aliați În același timp, și sectorul nonguvernamental a trecut prin numeroase schimbări, iar comportamentul filantropic s-a dezvoltat foarte mult. 

Sursa: Fundatia Comunitara Brasov

Prin astfel de granturi, ARC încearcă să atingă două obiective. Primul e crearea unui cadru în care organizațiile să-și poată explora potențialul, iar în al doilea rând să se asigure că orice bine făcut cu cap are potențial de multiplicare. O idee locală atrage mai mulți oameni din zonă, care, prin puterea exemplului, ar putea crea o masă critică. 

Fiecare călătorie începe la fel, însă drumul este diferit de fiecare dată. Asta pentru că ARC încearcă să-și calibreze instrumentele pentru nevoile fiecărei comunități sau grup de inițiativă. În viziunea organizației, o finanțare trebuie să dezvolte organizația, nu să o încorseteze. Iar o finanțare nu este răsplata pentru o cerere bine scrisă, ci este dovada încrederii pe care finanțatorul o are în echipa și misiunea organizației.

La Iași, ideea de fundație a apărut în mediul virtual, când membrii grupului de inițiativă s-au unit în jurul unei cauze legate de renovarea clădirilor istorice din oraș. Scopul lor a fost de a-și uni eforturile și de a mobiliza comunitatea în jurul lor, pentru a crea o adevărată renaștere a Iașiului. După 2 ani de aprofundare a conceptului de fundație comunitară și de eforturi de a strânge fonduri, grupul a reușit să aibă alături 16 persoane, patru instituții educaționale și culturale, precum și o companie.

Țara Făgărașului a avut un parcurs mult mai rapid. În doar două luni, această comunitate mică a reușit să pornească cu un grup de inițiativă format din 24 de persoane și să mobilizeze jumătate din fondurile necesare înființării. 

Cum te poți dezvolta printr-un grant strategic

Ca organizație suport, ARC a încercat să răspundă noilor nevoi ale fundațiilor și a început să lucreze cu acestea pentru a dezvolta un pachet flexibil de finanțare, care să le ajute în punctele nevralgice. Astfel, în 2016, au apărut granturile pe ariile strategice. Identificate împreună cu fundațiile, acestea ofereau sprijin financiar și consultanță pentru board și director executiv, pentru dezvoltarea gândirii și practicilor de acordare a finanțărilor de către fundațiile comunitare, comunicarea strategică, eficientizarea unor sisteme de management, modele de business pentru sustenabilitate financiară, dar și pentru implementarea unui sistem de management al datelor complexe (Sales Force). 

În plus, ARC a pus în practică un program de învățare pentru dezvoltarea programelor de finanțare de către fundații și a oferit burse de participare la evenimente mari (naționale și internaționale) relevante. Cei aproape 100.000 de dolari puși la dispoziția fundațiilor s-au transformat în 27 de granturi. 

„Ne-a ajutat și ne ajută flexibilitatea pe care am avut parte și înțelegerea și posibilitatea de a ne schimba și de a ne adapta la ceea ce se suntem în realitate”, spune Ciprian Ciocan, director executiv al Fundației Comunitare Sibiu. O mare problemă în mediul finanțărilor, adaugă el, este rigiditatea cu care multe organizații se confruntă în relația lor cu finanțatorii. „Poți să îndeplinești indicatorii unui proiect și organizația să moară. Și cred că se întâmplă foarte des în lumea finanțărilor ONG, atunci când finanțatorii insistă mai mult pe formalism și pe îndeplinirea anumitor indicatori”, adaugă el. 

Valoarea granturilor nu a fost mare: proiectele depuse au primit între 6.000 și 16.000 de lei. ARC a văzut în aceste mini-finanțări mai degrabă un mod de a  de a acorda încredere organizațiilor pe care le finanțează. Aceștia urmau să identifice singuri ariile de dezvoltare pentru ca organizația să crească în mod sănătos. Astfel crește motivația oamenilor de a ieși din proiectele operaționale și de a se uita la organizație în ansamblul ei, de a fi creativi, prin testarea unor noi abordări în comunitate și experimentarea unor noi instrumente. 

De exemplu, Fundația Comunitară Odorheiu Secuiesc a primit un grant pentru dezvoltarea board-ului și a avut alături o echipă de consultanți. Cele trei workshopuri organizate i-au ajutat pe membrii board-ului să interiorizeze și să înțeleagă rolurile pe care le pot avea în cadrul organizației și ce impact pot avea în comunitate. „Grantul ne-a ajutat să avem un board activ. Întâlnirile i-au ajutat mult [pe membri – n.r.] să înțeleagă rolul lor, ce responsabilități au și cum se pot implica mai mult. Astfel, de exemplu, împreună cu ei am decis ca ei să devină ambasadori pentru programele fundației. Acum, cei care sunt ambasadori pentru Fondul Științescu chiar se implică în atragerea unor noi donatori. Cei care sunt ambasadori pentru evenimentul nostru de alergare se implică în echipa de alergători și au făcut și fundraising”, povestește Rozália Csáki, director executiv al FC Odorheiu Secuiesc.

Ne-a ajutat și ne ajută flexibilitatea pe care am avut parte și înțelegerea și posibilitatea de a ne schimba și de a ne adapta la ceea ce se suntem în realitate
Ciprian Ciocan
director executiv al Fundației Comunitare Sibiu

Tot pentru dezvoltarea board-ului au primit granturi și Fundațiile Comunitare din Bacău, Cluj și Sibiu. De exemplu, Fundația Comunitară Cluj se afla la acel moment în plină criză organizațională cauzată de schimbările din echipă(inclusiv a directorului executiv), ceea ce a pus o presiune suplimentară pe board. Însă, cu sprijinul direct primit de la ARC și cu grantul prin care au angajat un expert extern, board-ul FC Cluj a reușit să ducă organizația într-o zonă stabilă și să depășească turbulențele care riscau să pună organizația pe butuci. 

Trei fundații au câștigat granturi care le-au permis atât să progreseze cu propriile practici în zona de dezvoltare a gândirii și practicilor de acordare a finanțărilor de către fundațiile comunitare, cât și să fie o sursă importantă de inspirație și învățare pentru întreaga mișcare. Astfel, Fundația Comunitară București a creat o metodă care le permite evaluarea cross-programe, adică să vadă care a fost impactul cumulat al tuturor programelor. 

Sursa: Alex Olteanu

Echipa Fundației Comunitare Sibiu a vrut să vadă cum poate ușura munca din interiorul organizației și cum aduce plusvaloare în relațiile cu celelalte organizații. Asta pentru că scopul organizației e să dezvolte inițiativele locale, nu să ofere o simplă finanțare, spune Ciprian Ciocan. „Nu vrem să lăsăm în urmă niște proiecte și niște indicatori, noi vrem să lăsăm în urmă niște capacități, niște schimbări culturale. Vrem să vedem niște chestii care funcționează după ce se termină finanțările noastre.”

Fundația Comunitară Iași a creat un ghid în care ilustrează fiecare pas din viața unui program de finanțare, cu instrumente foarte specifice, studii de caz și exemple practice: de la cum faci designul unui program de finanțare astfel încât să te asiguri că toate vocile relevante sunt prezente (deci nu doar donatorii, ci și organizațiile cu potențial de a fi finanțate), la modul în care documentele aferente sunt create (lansarea programului, formulare aferente Cererii de Finanțare, procedurile de selecție etc.) și la cum îl evaluezi. 

Pentru Doris Cojocariu, grantmaker FC Iași și autoarea ghidului, munca pe care a făcut-o pentru acest produs nu doar că a ajutat-o să creeze o memorie instituțională și un set de practici care să susțină standardele fundației, dar și să-și valideze propria experiență și să capete încredere. „Voiam să creez un manual care să întregească cumva nu neapărat istoricul fondurilor, care se regăsea în rapoartele anuale, dar efectiv un soi de procedură de lucru nu tocmai tehnică, care să vină și cu niște aprecieri ale omului care a trecut prin procesele acestea..(…) Eu așa văd manualul acesta, ca o procedură pe grantmaking, din perspectiva FC Iași, care poate fi luată ca o recomandare sau ca o sursă de cercetare sau documentare și pentru alte echipe din alte fundații”, spune Doris Cojocariu. 

Modul în care cele 14 fundații au folosit aceste granturi arată cât de diverse pot fi viziunile organizațiilor și cum se raportează la comunitate. De exemplu, Fundația comunitară Bacău a vrut să își dezvolte propriul sistem de management al donatorilor, care să fie integrat cu managementul granturilor și cu contabilitatea, iar Fundația Comunitară Brașov a vrut să demonstreze cum un Fond strategic în comunitate (pe artă și cultură) poate contribui la sustenabilitatea financiară a organizației, dacă adună o comunitate puternică în jurul acestui Fond. 

Alte șapte fundații au studiat felurile în care folosirea inteligentă a datelor le poate crește eficiența, transparența, credibilitatea și au cerut suport tehnic și granturi pentru implementarea sistemului de management al datelor (Sales Force). „Grantul primit pentru Sales Force ne-a ajutat foarte mult să alocăm resurse și timp pentru implementarea sistemului. Am adus inclusiv partea de granturi și burse pe care le oferim pe toate programele și am reușit optimizare bazei de date”, spune Ciprian Păiuș de la FC Iași. 

Fundația Comunitară Timișoara, cea mai tânără organizație din mișcare, a văzut în aceste granturi o șansă să-și întărească echipa executivă, iar Daniela Chesaru a beneficiat de un grant pentru dezvoltarea directorului executiv. Altfel zis, ea și-a ales un mentor din mișcare, mai exact pe Ciprian Păiuș de la FC Iași. Discuțiile purtate între ei, timp de trei luni, au ajutat-o pe Daniela să-și dezvolte, valideze sau îmbunătățească unele teorii și practici. Mai mult, spune ea, Ciprian a devenit un punct de sprijin, care i-a oferit energie și curaj să meargă mai departe.

„În timp ce-mi explica, mi-a dat încredere că fac lucrurile cum trebuie. Contează foarte mult să ai o persoană de sprijin care face și el asta. Este acolo ca un psiholog personal, te trece printr-o perioadă dificilă din viața fundației și totodată îți validează munca”, spunea ea. 

6 din 10 români aveau acces la programele fundațiilor comunitare în 2019 (erau 18 fundații comunitare în 17 județe)

Efectul bulgărelui de zăpadă și răspândirea încrederii

„S-ar putea ca fondurile acestea, chiar dacă nu ajută per total fundația, să ajute un om din fundație care, la rândul său, va ajuta fundația. ARC gândește pe individ și nu pe asociație, iar asta mi se pare că e un principiu foarte frumos”, vede Flavia Stamate, modul de funcționare al granturilor ARC. Flavia a vrut să vadă pe ce infrastructură s-ar putea construi un Fond de Artă și Cultură (FAC). Timp de un an, ea a mapat resursele orașului și a văzut care este potențialul la nivel de donatori, pentru că „prin FAC, voiam să fim o alternativă la Primărie și Consiliu”. 

Deși munca de explorare nu s-a concretizat în lansarea unui astfel de fond, ea a lăsat o altfel de moștenire. A încurajat-o pe Flavia să lanseze Visssual, o platformă culturală și un loc pentru artiștii locali independenți. „Grantul mi-a dat încrederea să mă duc să vorbesc cu toată lumea asta culturală la un nivel mult mai aplicat, mai profi și mai tehnic, ca să-mi dau seama ce nevoi sunt și cum se poate dezvolta. Crescând în comunitatea asta și crescând prin grantul ăsta, clar voi ajuta comunitatea să crească. Iar fundația a contribuit la asta”, spune Flavia. Între timp, Flavia a plecat din Fundație tocmai pentru a lansa Visssual.

Pentru ARC, curajul pe care Flavia l-a dobândit are un efect multiplicator imens. Este un transfer de putere care creează o nouă legătură în infrastructura binelui. Așa cum pomenește și Ciprian Ciocan, schimbarea unui comportament la nivel local este mult mai importantă decât îndeplinirea unor obiective care să nu aibă nici un impact în comunitate. „ARC a investit în încredere și în dezvoltarea unor competențe, fără a pune presiune pe rezultatul final”, spune Laura Popeea, director executiv al FC Brașov. 

În 2019, ARC a continuat să ofere granturi flexibile, care să răspundă unor nevoi ale fundațiilor, iar în această sesiune de finanțare a căutat să sprijine proiectele pornind de la întrebarea „Ce-ar trebuie să schimb sau să experimentez pentru a-mi atinge țelul?”. Altfel zis, ARC a ajutat fundațiile fie să depășească o barieră ce blochează evoluția organizației, fie să creeze noi oportunități de a avansa în gândirea și practica organizației. 

Șapte proiecte din comunitate au fost finanțate, iar printre ele se numără planul Fundației Comunitare Prahova de a construi un nou fond care să răspundă nevoilor județului, crearea unui manual de explorare, mapare și activare a comunității unui cartier de FC Sibiu sau inițiativa Fundației Comunitare Galați de a-și dezvolta capacitatea și instrumentele pentru a intra mai bine în rolul de big player pentru comunitate. 

Aceste granturi au creat și un exemplu de bune practici în rândul fundațiilor, iar multe dintre ele vor să creeze fonduri prin care să ofere astfel de finanțări și inițiativelor din comunitate. „Îmi doresc să oferim genul ăsta de granturi – general purpose, matching funds (începem să facem asta), dar e foarte greu să găsim genul ăsta de flexibilitate la nivel de sponsori. Sponsorii vor rezultate imediate și nu înțeleg că investind în sănătatea organizațiilor, impactul este mai durabil”, povestește Ciprian Păiuș, directorul executiv al FC Iași.  

Această infrastructură a binelui a avut în spatele său alți parteneri și aliați care și-au regăsit propriile valori în viziunea ARC. Mott Foundation, Romanian American Foundation sau CEE Trust i-au oferit ARC nu doar resurse financiare, ci și încrederea că fundațiile sunt un răspuns la nevoile comunităților.  

Din 2008, C.S. Mott Foundation a fost un donator strategic pentru mișcare. A ajutat ARC în creionarea unei viziuni și strategii pe termen lung și a făcut o contribuție importantă și flexibilă, care i-a permis organizației să ofere consultanță și suport tehnic fundațiilor. Romanian-American Foundation a contribuit semnificativ la consolidarea acestei rețele, ca partener și finanțator al programului, prin acordarea de granturi pentru înființarea fundațiilor noi, pentru nevoi organizaționale ale fundațiilor existente și pentru programe locale prin care acestea își propun să mobilizeze resurse financiare din comunitate. 

De-a lungul anilor, alți parteneri strategici care au susținut programul de dezvoltare au fost Raiffeisen Bank, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, Fundația pentru Parteneriat sau Fundația Pact. 

Prin fiecare program pe care-l desfășoară, fundațiile comunitare ne arată că nu suntem singuri, că sunt mulți care vor să facă bine, însă au nevoie de instrumente și, uneori, doar de o vorbă bună. Această încredere pe care oamenii o dobândesc devine un capital pentru viitorul comunității. „Este o resursă foarte importantă care poate fi multiplicată”, adaugă Ciprian Ciocan. „Schimbarea pe care o generează e încrederea faptului că unul-doi indivizi care aleg să schimbe ceva în jur reușesc să facă asta. Genul de încredere care se generează ca urmare a succesului unui astfel de proiect, oricât de mic, rămâne în comunitate”. 

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on skype
Skype
Share on whatsapp
WhatsApp

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter