Editia #2 – Cronici de Filantropie

Măcar noi să rămânem împreună

E un exercițiu destul de dificil să fii recunoscător pentru ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani, însă merită să vezi cum sectorul nonguvernamental a reușit să crească.

De George Gurescu

În acest an, împlinim două decenii de când ARC a apărut. Dacă anii unui ONG se măsoară la fel ca la pisici sau câini, suntem la o vârstă venerabilă. munca unui om dintr-o asociație de multe ori înseamnă să lucrezi pe două-trei poziții simultan.

Am stat în organizație și ne-am uitat la ce s-a întâmplat în acești 20 de ani în țară. Și, în ciuda disperării și amărăciunii care ne apasă pe toți când ne uităm la știri, lucrurile s-au schimbat. E un exercițiu destul de dificil să fii recunoscător pentru ce s-a întâmplat în acești 20 de ani, însă merită să vezi cum sectorul nonguvernamental a reușit să crească. Avem filantropie responsabilă și făcută cu cap-inimă, avem donatori care cred în cauze până în pânzele albe și finanțatori care nu mai urmăresc să strângă albume foto cu colecta anuală de Crăciun.

Suntem mulți, dar uneori ni se pare că suntem atât de singuri. Sunt organizații mici care reușesc să mute munții sau să salveze pădurile, avem grupuri de inițiativă în comune care opresc demolări și ne redau apa potabilă. Și totuși ni se pare uneori că munca noastră este în zadar când ne uităm pe holurile primăriilor, prefecturilor și ale altor instituții publice.

E un sentiment amar, iar acest gând că suntem de-ai nimănui în comunitate, în cartier, în familie, peste tot, ne termină. De aceea am creat Cronicile Filantropiei. Nu ca să ne plângem, ci ca să arătăm că suntem mulți, dar trebuie să ne cunoaștem.

Ediția a doua a Cronicilor a pornit de la această nevoie de (re)cunoaștere. În octombrie am stat de vorbă cu organizațiile din sudul țării, încercând să aflăm ce putem face pentru a crește sectorul nonguvernamental nu doar în capitală și marile orașe, ci și la Mangalia și Turnu Măgurele.

În octombrie, am organizat Caravana Bine în construcție, un eveniment prin care ajutăm organizațiile dintr-o anumită regiune cu expertiză și discuții cu profesioniști și punem la cale (sau ne plângem de) întreg sectorul. Să știți că avem oameni extraordinari în sudul țării care trag cu dinții de locurile pentru care luptă, care au nevoie de ajutor și care trebuie susținuți. Pe o parte din ei vi-i prezentăm în ediția numărul doi al Cronicilor și o să vă purtăm prin Argeș și Constanța.

Așa cum mulți vâlceni, buzoieni sau suceveni pleacă din București pentru a construi altceva în orașele natale, așa sunt și mulți olteni sau constănțeni care vor să facă altceva în locul care le-a fost casă, iar rolul nostru este să-i ajutăm. Nu ca să creștem numărul de organizații, ci ca să întărim acele comunități locale. Când un tânăr alege să-și facă o carieră în alt oraș, pentru că nu are cum altfel, înseamnă că o altă comunitate a mai pierdut o șansă. Să pleci din locul în care ai crescut nu este ușor, indiferent de vârsta la care o faci, însă, prin munca noastră, am vrea ca această decizie să nu mai depindă de politică, de economie sau de lipsa grădinițelor. O explicație foarte bună vine din partea sociologului Barbu Mateescu, prezent în această ediție.

Vrem să ne uităm la binele și răul din alte locuri, iar Marija Mitrović, de la Fundația Trag din Serbia (o organizație similară cu a noastră), ne arată cum, în ciuda unei situații extraordinar de volatile în regiunea balcanică, există foarte multă speranță.

Avem o ediție care, sperăm noi, vă va încuraja și întări. E un drum al naibii de greu, dar suntem împreună. Nu uitați!

#cronicidefilantropie

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Asociația Romilor din Coastei și lupta lor cu primăria Cluj-Napoca pentru locuințe decente

De ce universitățile nu iau siguranța studentelor în serios

„Acolo unde nu ajunge nimeni” un român duce neobosit ajutoare

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Sărăcia relativă produce neîncredere relativă în județele din sudul țării, însă există oportunități pentru a schimba situația.

Notă: În acest text, sintagmele „Muntenia” sau “sudul României” nu includ zona București-Ilfov și nu fac referire la ea.

Profilul civic al românilor este influențat, încă, de gradul de expunere la comunism. Cu cât un om este mai vârstnic, cu atât a experimentat într-o mai mare măsură activități comunitare obligatorii, adică impuse de către regimul totalitar. Astfel, în mod natural, generații întregi au căpătat o fobie pe termen lung față de activitățile colective și pentru colectiv. Această fobie este absentă în rândul românilor mai tineri. Spune-mi profilul pe vârste al unei zone și îți voi putea spune, măcar parțial, cât de receptivă este acea zonă la activități civice.

Din acest punct de vedere, sudul României are un deficit relativ minor, dar semnificativ. Din populația rezidentă a întregii țări, conform datelor INS, 25,7% au 60 de ani sau mai mult. Peste media națională sunt tocmai Oltenia (28,3%), Muntenia (27,8%) și sud-estul României (27,5%). Sub media națională se află Banatul, Transilvania și mai ales zona București-Ilfov.

O situație cvasi-identică este întâlnită în plan economic. Constrângerile financiare cu care operează locuitorul mediu al Munteniei sunt mai dure decât cele cu care se confruntă ardeleanul sau bucureșteanul tipic. Într-un context în care supraviețuirea economică individuală sau familială este mai dificilă, apetitul pentru a dona timp sau alt tip de resurse este limitat. Iar cele trei regiuni de dezvoltare din sud se află printre ultimele patru din România ca salariu mediu net. Altfel spus, în lista de opt regiuni, sudul se află integral în jumătatea a doua a clasamentului. În medie, în cele trei regiuni, salariul mediu net este de 2.828 RON. În restul țării – excluzând București și Ilfov, care sunt financiar pe altă planetă – el este cu 158 RON mai mare. Diferența, aparent nu foarte șocantă, trebuie multiplicată cu milioane de persoane pentru a înțelege impactul ei la nivelul comunităților. Rata sărăciei relative (în câte din gospodării venitul mediu per adult este sub 60% din nivelul median național?) descrie o imagine poate mai clară. Sărăcia relativă este prezentă într-o măsură semnificativ mai mare în Oltenia (32% din gospodării), regiunea Sud-Muntenia (26%) sau Sud-Est (31%) decât în centrul țării (21%), în Banat (15%) sau în Nord-Vest (tot 15%).

Sărăcia relativă produce neîncredere relativă. (Într-o societate definită de penurie, omul de lângă tine este un competitor pentru resurse). Elementul demografic cu care am început acest text își aduce și el contribuția. Iar rezultatele sunt evidente. Astfel, în Muntenia există cel mai mic nivel de acord cu afirmația „Poți să ai încredere în majoritatea oamenilor”: 7% față de 13% în București, 13% în Transilvania sau 18% în Moldova. Ponderea celor care au încredere în vecini este de asemenea redusă: 35% față de 48% în Moldova și 52% în Transilvania. Atunci când întâlnesc un om pentru prima dată, 48% din locuitorii Munteniei nu au deloc încredere în respectivul – prin comparație cu 25% din locuitorii zonei București-Ilfov, 44% din ardeleni sau 38% din moldoveni. În Muntenia, încrederea în organizațiile caritabile sau filantropice este obiectiv înaltă – 49% au încredere mare sau foarte mare – dar relativ scăzută, odată ce observăm că 61% din moldoveni și tot 61% din ardeleni manifestă acest nivel de deschidere.

Acest ultim element reprezintă și o oportunitate: în abstract și apriori, activitatea filantropică nu este privită în sud cu o ostilitate majoră. În practică însă, din cauza elementelor obiective ce descurajează spiritul civic, există însă piedici ușor mai mari decât în alte regiuni ale țării atunci când vine vorba de: găsirea voluntarilor, deschiderea instituțiilor publice și private la colaborări, angajarea opiniei publice și alte aspecte concrete. Prezintă un potențial nevalorificat orașele și orășelele cu migrație intensă către vest, în care situația economică și perspectivele cetățenilor cu privire la propriul lor viitor sunt într-o rapidă schimbare pozitivă. Identificarea cu precizie a respectivelor UAT-uri este însă o sarcină dificilă, ce va fi ușurată de rezultatele recensământului de anul viitor.

Pe termen lung, o îmbunătățire a situației economice a sudului și o îmbunătățire a infrastructurii (care ar face Ialomița, Giurgiu sau Călărași mai atractive pentru actualii bucureșteni) pot duce la schimbări de substanță în ceea ce privește profilul civic al zonei. Plecarea tinerilor spre alte zone ale țării ar fi astfel încetinită. Potențialul de schimbare în bine este autentic. Moldova, aflată acum nu mult timp într-o situație similară, este într-o metamorfoză benefică. Urmează Muntenia.

Surse: INS, tabelele POP106A, FOM106E și SAR102D; World Values Survey 2017.

Știu exact ce voi face cu un milion de dolari

Ce nu va mai fi la fel

Cum s-a transformat binele în pandemie?

Un alt fel de-a te simți acasă

#cronicidefilantropie

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Asociația Romilor din Coastei și lupta lor cu primăria Cluj-Napoca pentru locuințe decente

De ce universitățile nu iau siguranța studentelor în serios

„Acolo unde nu ajunge nimeni” un român duce neobosit ajutoare

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Sorina Bunescu a fondat acum 15 ani Asociația Partener pentru Tine, în comuna argeșeană Merișani. Se luptă de-atunci să-i facă pe oamenii locului să se implice în dezbateri și proiecte. Pe de altă parte, încearcă să-i aducă cu picioarele pe pământ pe mai-marii locali, cei care cred mereu că știu mai bine ce-i de făcut.

De Vlad Odobescu

Acum vreo patru ani, Sorina Bunescu a depus o petiție către Prefectura Argeș. Scria acolo că primăria comunei Merișani nu face dezbateri pe bugetul local, așa cum prevede legea. Știa că o petiție care nu e zdravăn întocmită nu va fi băgată în seamă, așa că a atașat fotografii cu avizierul primăriei, print screen-uri și alte dovezi. De când a fondat Asociația Partener pentru Tine (APT), acum 15 ani, Sorina a învățat că nu e destul să pui suflet: trebuie să știi legislație, să aduci exemple, să arăți pe toate căile ce trebuie îndreptat.

După demersul ei, primăria a făcut un soi de dezbatere publică pentru buget. La acea primă întâlnire au fost doar ea și un cetățean de la consiliul parohial, care venise să ceară lărgirea cimitirului din comună. A fost un „simulacru” de dezbatere, își amintește Sorina, dar era totuși un prim pas, pentru că instituția a înțeles că trebuie să bifeze măcar asemenea întâlniri.

În anul următor n-a mai fost nevoie de vreo intervenție la prefectură: la Merișani s-a discutat bugetul, iar în sală au fost trei cetățeni. Dar apoi au început să se facă dezbateri publice „foarte serioase și frumoase”, spune Sorina. În primăvara acestui an au fost patru discuții separate, pe sate, în care au fost prezentate obiectivele de investiții, iar oamenii au putut veni cu propuneri. Au venit cam 50 de oameni, ceea ce este mult pentru o comună. „Mie îmi place mult schimbarea și să văd că se schimbă lucrurile, oricât de neprietenă aș fi eu cu primarul. Pot să uit cum s-a purtat, sau cât de agresivă poate că am fost și eu. Uităm, e bine că suntem la momentul ăsta și ne bucurăm”, spune ea.

A învățat în timp că nu doar presiunea, ci și vorba bună funcționează, indiferent cât de greu i-a fost până acolo. Pentru că după ce-a zis „mulțumesc”, în anul următor lucrurile merg mai ușor, fără să se enerveze și fără să aibă nopți nedormite pentru că administrația nu a făcut nu știu ce.

Micile și marile nedreptăți

Ceva din spiritul civic de azi s-a închegat în conștiința Sorinei Bunescu în copilărie. S-a născut într-o familie numeroasă și săracă. În multe zile din săptămână mânca la școală doar gem cu pâine și era o sărbătoare când mânca un ou. „Iar sentimentul ăla foarte adevărat și foarte greu de «mi-e foame» sau «aș vrea să mănânc altceva» era foarte copleșitor.” Oamenii din comunitate îi spuneau: „Da’ maică-ta și taică-tu nu puteau să facă mai puțini copii?”. Nu putea avea parte de empatie pentru că purta povara asta.

Mai erau și micile nedreptăți de la școală: venea dintr-o familie săracă, deci n-avea loc în prima bancă și nu putea fi dată ca exemplu, oricât s-ar fi străduit. A găsit însă destulă ambiție încât să fie printre primii din clasă și a mers mai departe, la liceu. Pe vremea aceea profesorii îi îndrumau pe elevi către un liceu pe care îl considerau nimerit, iar ea a ajuns la unul industrial din Pitești, cu care nu avea nici în clin, nici în mânecă. S-a mutat până la urmă la Filosofie-Istorie la Câmpulung, un profil care i se potrivea. A dat apoi la Drept și n-a luat, dar a strâns din dinți și a mers mai departe.

A studiat Filosofia în București și a lucrat apoi, vreme de 5 ani, la Asociația Pro Democrația. Prima dată a fost voluntar, apoi coordonator regional pe niște proiecte de participare publică. Înainte de toate, din perioada aceea a rămas cu niște competențe legate de cum poate influența decizia publică și niște relații în lumea organizațiilor non-guvernamentale. A participat la niște campanii care au fost pe sufletul ei, între care una de schimbare a sistemului de vot, „o treabă foarte deșteaptă, dar care nu a ieșit să fie așa cum gândea Asociația Pro Democrația”. Au mers la vremea aceea în Parlament să ceară modificări legislative și își amintește că președintele de-atunci al Camerei Deputaților i-a trimis pe ea și pe colegii săi „pe centură” și le-a zis că n-au ce să caute în Parlament pentru a cere schimbări de legislație. „Sigur lucrurile astea te înrăiesc, dar te și formează, te și călesc foarte mult. Înveți care e atitudinea cu care se uită instituțiile publice și liderii politici la activiști”.

A creat asociația în 2006, după ce s-a întors în Merișaniul natal. Spune că nu s-a întors la Merișani pentru că ar fi adunat frustrări și neputință, ci pentru că acumulase suficiente resurse și competențe. „Și am făcut cele două lucruri pe care le faci în viață când acumulezi multe competențe: te măriți și te întorci acasă”, se amuză ea.

Iar după ce s-a întors s-a întrebat, ca tot omul: „Eu ce fac acum?”. Așa că a hotărât să facă ce știa, adică să stimuleze schimbări în jurul său. A simțit nevoia să lucreze într-o structură, așa că a înființat organizația asta, care a rămas una de familie. E o asociație mică în care sunt câțiva membri și câțiva voluntari. „Dar e o organizație în care să pot să activez și asta am făcut.”

A găsit comunitatea aproape cum a lăsat-o. Trecuseră 16 ani de tranziție peste Merișani, dar problemele din copilăria și adolescența sa erau neschimbate. Deși în timp proiectele asociației au contribuit la creșterea unei atitudini civice și apar cetățeni care spun și fac lucruri prin comună și au o voce, iar abordarea administrației locale e diferită, e de părere că nu-s niște modificări extraordinare nici azi. „În sensul că oamenii merg la alegeri și-atât. În sensul că oamenii, atunci când au ceva de comentat, comentează pe bancă în fața porții. Sunt oameni care nu și-au construit deprinderea să se uite atent la ce se întâmplă în jurul lor la nivel local. Sunt oameni care se uită la televizor la tot felul de dezbateri, dar mai puțin la nivel local, adică acolo unde ar trebui să-i intereseze cel mai mult.”

Sunt lucruri esențiale care trebuie să se schimbe în asemenea locuri, pentru ca oamenii să devină interesați de educație, de antreprenoriat sau de mediu. „Pe mine mă interesează foarte mult educația comunitară, pentru că nu vreau ca copiii mei să trăiască într-o comunitate în care educația este precară. Dar oamenii vor drumuri: nu neapărat cu asfalt, dar măcar cu piatră. Oamenii vor lucrurile astea mici la început. Or noi n-am ajuns la nivelul în care să le rezolvăm pe astea mici sau de infrastructură și să visăm la altceva.”

În comunitățile mici, unde totul pare încremenit, nevoia de organizații precum Partener pentru Tine e imensă. E și însă mult mai greu să le pui pe picioare. „În primul rând că începi cu zero aliați. Încerc să construiesc pe lângă mine, încerc să le spun oamenilor că pot să facă schimbarea. Și se întâmplă să mai găsesc oameni care să-și dorească aceleași lucruri ca mine: «bine, doamna Sorina, hai că facem»”, povestește ea.

A doua problemă e că într-o comunitate mică relațiile sunt foarte apropiate. Primarul te cunoaște și începe să-ți bată obrazul: „Eram prieteni, de ce te-ai apucat să zici de mine pe Facebook?” sau „Ce te-a apucat să vii în ședințele de consiliu?”. Alteori, primarul îți amintește, deloc subtil, că n-ai autorizație pentru construcția gardului, de exemplu. N-a fost cazul ei, pentru că înainte să se apuce de proiectul ăsta și imediat după ce s-a măritat a obținut toate autorizațiile și tot ce se putea pentru a nu putea fi atacată astfel. Sunt însă destui oameni cărora administrația le taie avântul foarte ușor prin asemenea căi.

Descoperi că dacă la București se mișcă lucrurile cumva și una-două ajungi pe holurile Parlamentului cu o problemă, la nivel local nu ajungi atât de ușor pe holurile unei primării. „Ei, la nivel local lucrurile sunt mult mai greu de făcut și am simțit câtă nevoie era aici de mine și mai puțin poate pe la București.”

O cafenea publică la Merișani

Primul eveniment pe care l-a organizat a fost legat de organizarea serviciului de salubritate din comună. A folosit o metodă foarte puțin cunoscută și utilizată în România la vremea aceea: a chemat cetățeni și reprezentanți ai autorităților la o „cafenea publică” în care să discute despre cum vedea fiecare parte un serviciu funcțional. „Iar lucrurile s-au întâmplat: după eveniment a apărut serviciul de salubritate și el o perioadă a funcționat chiar luând în considerare ce au spus oamenii la cafeneaua noastră publică.”

La fiecare mandat relația cu autoritățile publice începe bine, dar lucrurile o iau razna la un moment dat, atunci când viziunile și interesele se despart, a constatat Sorina. Așa a fost și cu primarul cu care colaborase pentru proiectul cu gunoaiele: la câțiva ani distanță, a decis să demoleze niște case pricăjite dintr-o comunitate de romi, aflate pe domeniul public. Din senin, fără vreo strategie care să-i includă pe oamenii care locuiau acolo. „Și atunci ne-au solicitat oamenii din comunitate, ne-au găsit și au cerut ajutor: «doamna Sorina, uitați ce vrea să facă». Și n-am putut să stăm pe tușă.” A început o campanie în forță, care a durat vreo lună, în care au ajuns și la Ministerul Dezvoltării. De la București a venit un răspuns prin care primarul era îndemnat să acceseze o linie de finanțare guvernamentală pentru a construi locuințe sociale. Administrația locală n-a accesat fondurile, dar nici n-a mai demolat casele. „La momentul ăla s-a rupt legătura între noi și primărie și am ajuns la cuțite.”

E un lucru aproape de neschimbat în relația asta cu politicul: oamenii cu funcții sunt foarte puțin dispuși să audă ce spun cetățenii, ce păreri au, cu ce sugestii vin. „Tu ca primar trebuie să mergi să întrebi omul «tu ce părere ai?» sau «cum să facem lucrul ăsta?» Asta ar trebui să fie o practică. Nu numai că nu e o practică, dar apare și o atitudine ostilă, de parcă am fi pe pe picior de război.”

Focuri de stins

Misiunea APT este „sprijinirea comunităţilor din România, în special a celor din mediul rural, în vederea dezvoltării culturale, educaționale, sociale, a spiritului civic şi antreprenorial”. Organizația face asta prin analiza periodică a comunității locale și elaborarea unui raport al comunității, monitorizarea activității administrației locale, monitorizarea alegerilor locale, educație pentru mediu, sprijinirea copiilor din comunitatea locală de romi rudari, proiecte de economie socială și multe altele.

Dincolo de aceste activități, APT s-a dezvoltat ca o organizație care încearcă să stingă focuri la nivel local și județean, și sunt destule. „Noi suntem mai degrabă o organizație care acționează pentru că la un moment dat e nevoie de ea. Și atunci noi suntem. Că ne mișcăm mai greu, că nu avem totdeauna resurse, dar cel puțin pe lucruri foarte serioase încercăm să avem o reacție”, explică Sorina.

De pildă, asociația a intervenit acum trei ani, când casele a șase familii din comunitate riscau să cadă într-o râpă. Au început o campanie prin care au încercat să sensibilizeze comunitatea majoritară și administrația publică locală și să caute soluții. De la un „nu” categoric la început, după aproape un an primăria și Consiliul Local au dat în concesiune către cele șase familii câte o bucată de teren de 300 de metri pătrați pe care să poată construi.

Acum câțiva ani, când a mers cu femei însărcinate sau cu afecțiuni ginecologice pe la spitale, Sorina a constatat că la nivelul sistemului public din județ nu exista un ecograf funcțional. Cine avea nevoie trebuia să meargă la clinici private. Așa că a început un periplu pe la instituții. „Ne-am dus la Consiliul Județean să cerem ecograf, Consiliul Județean ne-a spus: «Păi cine sunteți voi să cereți ecograf? Nu a cerut spitalul». După aia ne-am dus la spital, spitalul a zis că nu are, l-am cerut la Casa de Asigurări de Sănătate, Casa a zis că ei ar deconta ecografii pentru femeile însărcinate, dar nu s-au cerut niciodată la decont ecografii pentru așa ceva.” Subiectul a ieșit în presă și până la urmă s-a găsit un donator, astfel că femeile din Argeș au acum posibilitatea să meargă și la un spital public pentru ecografii.

Odată cu pandemia, problema educației a devenit și ea prioritară: în primele luni, când copiii stăteau acasă și nimeni nu ajungea la ei, Sorina s-a gândit să printeze niște fișe, să le dea să lucreze, măcar să nu se uite ce-au învățat și să aibă o preocupare. Vara asta a făcut, cu ajutorul unei finanțări de vreo 6.000 de euro venită prin Cercul Donatorilor, un proiect la care visa de mult: „Atelierele cu tâlc”, o serie de întâlniri în care copiii s-au jucat cu litere și socoteli și au putut recupera ceva din ceea ce pandemia se apucase să șteargă.

Cu finanțările e foarte complicat, pentru că de multe ori finanțatorii vor sute de beneficiari, zeci de campanii, chestionare, pliante, iar APT nu are capacitatea asta. Cele mai recente proiecte la care au lucrat au fost în parteneriat cu câte o organizație mare din București. „Există un buget și Doamne ajută că e un buget care ne ajută să avem bani de benzină, să avem bani de un salariu. Dar sunt momente, uneori jumătăți de an, când nu avem absolut nimic. Și atunci mai punem din buzunar. Nu e îngrozitor, pentru că știm că facem diverse lucruri.”

Pentru Sorina, intervenția într-o chestiune socială „devine aproape ca o țintă personală, devine o suferință personală”. Îi stă mintea doar la asta și uneori nu poate dormi cu gândul la cum poate rezolva situația. „Cel mai mult mă motivează nedreptatea. Altfel, la nivel de filosofie, mi-aș dori ca copiii mei să trăiască mai mișto decât trăim noi acuma.”

O întreb ce-ar face altfel dacă ar da timpul înapoi. „Asta în condițiile în care m-aș mărita și m-aș întoarce acasă? Asta pentru că ar exista posibilitatea să nu mă întorc acasă și să plec”, întreabă ea zâmbind. În varianta în care s-ar întoarce în Merișani, măritată fiind, zice că n-ar face nimic altfel. N-ar putea niciodată să facă politică, de exemplu, pentru că i se pare foarte greu să fii primar sau parlamentar. În cealaltă variantă de destin, poate ar pleca în altă țară. „E frumos să te întorci în România, «pe-un picior de plai». Dar pare atât de ușor în altă parte, știi?”.

SURSA FOTO:

https://www.facebook.com/partenerpentrutine/