Locul în care societatea civilă ia pulsul Puterii

Locul în care societatea civilă ia pulsul Puterii

Rolul societății civile poate crește cu ajutorul unei bune reprezentări în Consiliul Economic și Social. Organismul este, de aproape un deceniu, o verigă obligatorie în lanțul legislativ al României. 

Consiliul Economic şi Social (CES) este un organism consultativ al Parlamentului şi al Guvernului României, ce are scopul „realizării dialogului tripartit dintre organizaţiile patronale, organizaţiile sindicale şi reprezentanţi ai asociaţiilor şi fundaţiilor neguvernamentale ai societăţii civile”. 

În mod concret, CES emite avize pentru legi ce țin, în mare, de politici economice și sociale, precum și drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Aceste avize sunt obligatorii pentru aceste domenii, însă au doar un rol consultativ. De asemenea, volumul mare de documente trimise spre avizare fac ca dezbaterile pe fiecare în parte să nu se poată desfășura, ceea ce limitează într-o anumită măsură intervențiille concrete. 

„Faptul că este un organism consultativ nu-i dă foarte multă putere”, explică Dana Nicolescu, care are o experiență de aproape 30 de ani în industria binelui din România. „Pe de altă parte, cred că e foarte important că ONG-urile sunt reprezentate acolo, pentru că pot să ia cel puțin pulsul legislativ. Faptul că au acces la ce se întâmplă și văd care sunt tendințele, sunt cu un pas înaintea cetățeanului de rând sau al celor din ONG-uri e un lucru foarte important. Cred că ei pot să sumarizeze tendințele și interesele legislative. Din punctul acesta de vedere, mi se pare foarte important să ai pe cineva în «bârlog»”, explică Nicolescu. 

Am încercat să explicăm rolul actual și potențialul CES pentru societatea civilă cu ajutorul unor interviuri cu doi membri actuali, Adriana Radu, fondatoarea Asociației Sexul versus Barza, și Corina Murafa, next Now Planet & Climate co-leader, Ashoka. De asemenea, am detaliat într-un infografic cum funcționează CES și care au fost rezultatele sale în 2020, ultimul an pentru care există date centralizate.

Corina Murafa, next Now Planet & Climate co-leader, Ashoka: „Încercăm să creștem profilul public și să fim luați drept instituție serioasă” 

Actualii reprezentanți ai societății civile în cadrul CES încearcă să dea o altă greutate organismului, prin intervenții consistente pe subiecte importante, precum locuirea sau situația exploatării de la Roșia Montană, spune Corina Murafa, next Now Planet & Climate co-leader, Ashoka și membră a plenului Consiliului Economic și Social din noiembrie 2020. Murafa consideră că, dacă aceste contribuții vor fi suficient de consistente, în viitor Legislativul și Executivul ar putea vină către CES, pentru că legea le permite să ceară opinii și perspective din partea organismului.

Adriana Radu, fondatoarea Asociației Sexul vs Barza: „Pentru ONG-urile care lucrează pentru drepturile femeilor și drepturile reproductive și sexuale, existența unui reprezentat în CES este o reușită de advocacy”

Asociația Sexul vs Barza, fondată de Adriana Radu, se ocupă de educație, consiliere și advocacy privind drepturile și sănătatea reproductivă și sexuală. Adriana a pornit la drum cu Sexul vs Barza în 2012, când a pus bazele unui canal de Youtube cu același nume, prima platformă video online de educație sexuală din România. Acum, Sexul vs Barza are peste 500.000 de urmăritori și 70 milioane de vizionări pe Youtube și TikTok.

Radu este și membră a plenului CES, fiind numită la începutul lui 2021 în calitate de reprezentant al societății civile. Numirea ei a fost dificilă și a stârnit controverse la momentul respectiv, însă a fost susținută de colegii de societate civilă atât din CES, cât și din afara lui.

Infografice:

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Ce-ar fi să stăm la aceeași masă?

Ce-ar fi să stăm la aceeași masă?

Fondurile susținute de mai multe companii și dedicate câte unui singur domeniu pot crea schimbări reale și durabile. 

Text de Roxana Sofică și Ioana Szatmari 

În ultimii ani, companiile au înțeles că un CSR sănătos înseamnă mai mult decât finanțări anuale. Vedem, timid ce-i drept, cum apar fonduri multianuale, prin care organizațiile nonguvernamentale sunt susținute pentru o perioadă mai lungă mai mult decâtbifarea unor rezultate pe hârtie, ci un impact serios în rândul beneficiarilor. 

Bugetele cresc. Există acum de fonduri de 500.000-1.000.000 de euro direcționate către organizații dintr-un anumit domeniu. Chiar dacă cele mai multe ajung în zona infrastructurii în sănătate (unde nevoile și costurile sunt ridicate), o parte din acești bani sunt direcționați către zone precum drepturi cetățenești și libertăți civile, minorități și mediul înconjurător. 

Fiecare fond are propriul său specific și mod de intervenție, iar chiar dacă înființăm zece fonduri de finanțare dedicate organizațiilor din aria protejării mediului, impactul va rămâne redus. Asta  pentru că fiecare are prioritățile sale, dorește anumite intervenții, anumite rezultate. 

Ce-ar fi însă dacă am uni cinci fonduri într-unul singur? Cum s-ar îmbunătăți viața organizațiilor și mai ales munca lor, dacă cinci companii — fiecare cu un milion de euro la îndemână — s-ar așeza la aceeași masă?  

Pentru a putea iniția astfel de fonduri comune ar trebui să punem la cale câteva criterii necesare: 

  • Cei care investesc în fonduri să fie dispuși să lucreze alături de alți parteneri, să înțeleagă deci că nu investesc în exclusivitate/nu sunt cei mai buni din domeniu. Nu există competiție pe promovarea contribuției membrilor fondurilor.
  • Să dedice timp, energie, cunoștințe pentru consolidarea fondului și direcțiilor de dezvoltare.
  • Să existe o înțelegere comună cu privire la valorile ce stau la baza funcționarii fondului.

Înființarea unui fond comun arată ca grantmakerii (specialiștii din companii și organizații) au ajuns la un nivel de maturitate și gândire strategică în care problema și soluțiile găsite pentru rezolvarea ei se află pe primul plan. Asta înseamnă că acești grantmakeri lucrează împreună pentru a crea un design comun al respectivului fond. Pornesc de la propriile idei și de la propria experiență pentru a găsi cel mai eficient model de lucru. Arată flexibilitate, gândire progresivă și deschidere pentru a găsi și alte modele de lucru decât cele pe care le au fiecare în parte.

Mai important, un astfel de proiect arată un soi de modestie: un singur finanțator e conștient nu deține soluția de unul singur și că împreună pot fi mai puternici. Elementul-cheie pentru ca asta să se întâmple ține de încrederea dintre parteneri și deschiderea cu care pornesc la drum. Cu siguranță vor apărea momente sensibile, iar pentru a le gestionasănătos e nevoie de încredere.

Cum funcționează?

Avantajele pentru companii și organizații sunt numeroase, însă trecem prin câteva. În primul rând, un fond mai mare înseamnă o viziune mai complexă, unde schimbarea pe care o generează este mai ușor de urmărit și măsurat. Atunci când doi sau mai mulți finanțatori lucrează împreună,resursele sunt semnificativ mai mari, iar impactul este mai mare. Fondurile comune ar putea să răspundă la altă scală nevoilor identificate și într-un timp mai scurt. Mai coerent, pentru că urmăresc o viziune comună. 

Continuitatea proiectelor e asigurată mai ușor. Bugetele de CSR/investiții în comunitate pot varia de la un an la altul în cazul unei companii. Însă atunci când bugetele sunt gestionate într-un fond comun, efectele variațiilor bugetelor individuale sunt minimizate, iar organizațiile își pot construi mai ușor strategiile și intervențiile. 

Eficiența administrării. Eficiența vine din două direcții. Pe de-o parte, organizațiile aplică pentru un singur fond, iar efortul de comunicare și administrare e unic, nu trebuie să investească timp si resurse pentru a accesa și implementa mai multe finanțări. Pe de altă parte, din perspectiva administrării fondului, efortul este mult simplificat decât în cazul în care există mai multe fonduri: nu există, de exemplu, riscul de suprapunere și dificultate de diferențiere între diferite fonduri.

Acces democratic la resurse. Pot fi selectați mai mulți parteneri comunitari, de diferite dimensiuni și cu expertiză diversă. Fondurile comune pot fi structurate inclusiv în funcție de dimensiunea partenerilor și expertiza lor.

Se poate crea spațiu pentru dezvoltarea partenerilor comunitari. Atunci când fondul este suficient de mare, resursele pentru investiții pot fi dedicate creșterii capacității partenerilor. Inițiatorii fondurilor comune își pot asuma inclusiv rolul de coagulare și stimulare a proceselor de învățare între proiectele finanțate, astfel încât să se creeze rețele ce dezvoltă subiectul abordat. În plus, odată resursele sunt într-un fond comun, disponibilitatea de a investi în cercetări de profunzime pentru domeniului abordat crește.

Resurse diversificate. Fiecare participant în fond poate aduce mai multe tipuri de resurse, dincolo de cele financiare. Pot exista contribuții în know-how/expertiză, resursă umană, in-kind, infrastructura tehnică sau fizica etc.

Impact sistemic versus impact punctual. Odată ce creatorii fondurilor produc un impact semnificativ, ei dețin informații de context și de profunzime, devin un reper pentru cei care activează în domeniu și pot deveni generatori și purtători ai schimbării în relație cu autoritățile din respectivul domeniu. 

Un design comun al unui program de granturi înseamnă schimb de idei, experiență și expertiză a grantmakerilor. Ideea în sine că doi sau mai mulți grantmakeri sau companii să se alieze ca să rezolve o problemă pe care o văd importantă, accentuează importanța și dimensiunea problemei. Problema asta e atât de mare și de relevanță încât iată s-au adunat companii diferite și au făcut un fond comun ca să o rezolve. De aici pot decurge și altele. 

Ideea de parteneriat poate fi extinsă inclusiv la organizațiile care aplică (grantees), care pot avea un spațiu comun de generat soluții, de acționat împreună, de acoperit zone sau nevoi diferite, de sincronizat sau calibrat intervențiile.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Împreună

Împreună

Cum putem reacționa mai rapid și cum putem căpăta o voce comună, pentru binele mai multor oameni?

Text de George Gurescu

Acum două luni, în timpul unei întâlniri sectoriale organizate de ARC, un reprezentant al unei organizații se întreba: dar ce nu putem și noi să fim ca HORECA? De ce nu putem avea o singură voce? De ce nu putem reacționa rapid și unitar atunci când se întâmplă ceva ce afectează sectorul?

De la această întrebare am pornit când am pus cap la cap ediția a treia a Cronicilor. Cum ar fi să fim suficienți de uniți încât să fim auziți atunci când se face o lege, atunci când o pandemie vine peste noi, când drepturile unei minorități sunt încălcate sau când punem viitorul acestei țări la cale?

Succesul  ține doar de uniți suntem noi, iar articolele pe care le-am strâns arată asta. Pandemia și criza umanitară care se întâmplă acum la granițele României ne-au arătat deja că e în firea noastră să lucrăm împreună. Acum doi ani împărțeam tiruri cu echipamente medicale între noi, pentru a ajunge mai repede la spitale, iar acum împărțim resurse la punctele de trecere sau strângem fonduri pentru organizațiile care știu cel mai bine cum trebuie să intervenim într-o situație de criză. Veți vedea, în reportajul de la Siret  scris de Mădălina Olariu, cum organizațiile își pun resursele laolaltă pentru a oferi un pic de curaj și un pic de siguranță ucrainenilor obligați să-și părăsească țara din cauza războiului.   

Cătălin Hopulele, jurnalist la Ziarul de Iași, a scris despre cum intervin organizațiile în comunitățile vulnerabile din nord-estul țării, pentru a-i ajuta pe copii să depășească mai multe din obstacolele pe care aceștia le întâlnesc în drumul către o viață independentă. Multe asemenea piedici  nici n-ar fi trebuit să existe, dacă am fi avut o educație publică coerentă.

Ne uităm la ce înseamnă puterea organizațiilor  și atunci când vine vorba de relațiile cu statul. Consiliul Economic și Social (CES), instituție înființată în 2003, aduce la aceeași masă reprezentanții societății civile, sindicatelor și patronatelor cu scopul realizării unui dialog tripartit, care să ducă la mai bune legi și la o mai bună comunicare cu statul. Ce putere are însă avizul CES, care este obligatoriu, dar consultativ, iar autoritățile nu sunt cel mai corect jucător? Am discutat despre asta împreună cu trei profesioniști din sector, doi dintre ei membri în CES.

A fi împreună înseamnă să-i aducem la aceeași masă și pe cei care ne ajută să facem binele. Ne uităm la ce se întâmplă în Republica Moldova și cât de vital este să oferi finanțări sănătoase care să ajute organizațiile nu doar în a oferi în continuare servicii, ci și în a le creaște. Georgeta Carasiucenco, de la Moldova.rg, a mers pe teren și a vorbit cu oamenii din Coaliția Națională „VIAȚA FĂRĂ VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE” despre ce înseamnă ca finanțatorul să aibă încredere în tine. 

Avem nevoie de un cadru în care să ne adunăm și să vorbim despre sector, despre ce putem face pentru societate. Însă, mai mult decât atât, avem nevoie de încredere.

Bâlbele statului din ultimele săptămâni, dar și din ultimii 2 ani ne arată asta. Nu putem crește dacă sectorul nu se află la aceeași masă de la bun început. Dacă acționăm doar după ce s-a întâmplat evenimentul, putem doar  să atenuăm efectele. 

 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Facilitatea fiscală 20% – cum să ajuți comunitatea ușor, fără costuri

Facilitatea fiscală 20% – cum să ajuți comunitatea ușor, fără costuri

Potențialul de sponsorizare este folosit doar la 41% din capacitate de către companiile care pot face acest lucru. Cei 20% țin copii în școală, repară secții de spitale, susțin cultura, protejează mediul și ne ajută să trăim în comunități sănătoase.

Text de Sînziana Wolff

În 2020, doar 49.550 de societăți comerciale din cele 606.995 eligibile în acest moment în România au înregistrat cheltuieli cu sponsorizarea și au direcționat până la 20% din impozit către entitățile eligibile, inclusiv ONG-uri. Valoarea totală direcționată în 2020 a fost de 335,9 milioane de euro, în creștere cu 12% față de anul precedent. 

Acestea sunt o parte din datele reieșite din proiectul de cercetare realizat de Asociația pentru Relații Comunitare (ARC) împreună cu EY România, care își propune să crească nivelul de conștientizare cu privire la creditul fiscal de 20%. În cadrul acestui proiectau fost analizate o serie de date obținute de la ANAF, referitoare la potențialul de sponsorizare prin facilitatea fiscală 20%.

Legea sponsorizării și Codul fiscal permit societăților comerciale plătitoare de impozit pe profit să ofere sponsorizări entităților fără scop lucrativ/ autorităților publice/ persoanelor fizice pentru activitățile desfășurate în anumite domenii (spre exemplu cultură, educație, umanitar, social) și să beneficieze de facilități fiscale, în anumite condiții prevăzute de lege.

Cheltuiala cu sponsorizarea oferită nu este o cheltuială deductibilă fiscal, dar poate reprezenta un credit fiscal, adică poate reduce impozitul pe profit de plată cu suma integrală a sponsorizării oferite. Codul fiscal prevede următoarele limite (minimul dintre): 20% din impozitul pe profit datorat sau 0,75% din cifra de afaceri. Mai mult, societățile comerciale care sunt plătitoare de impozit pe veniturile microîntreprinderilor și care efectuează sponsorizări, potrivit Legii sponsorizării, pentru susținerea entităților nonprofit și a unităților de cult, scad sumele aferente din impozitul pe veniturile microîntreprinderilor până la nivelul valorii reprezentând 20% din impozitul datorat pentru trimestrul în care au înregistrat cheltuielile respective. 

Începând cu 1 ianuarie 2022 (ori cu data începerii anului fiscal 2022 – 2023 în cazul persoanelor juridice care au optat pentru un exercițiu financiar diferit de anul calendaristic), în cazul în care sponsorizările efectuate nu depășesc plafonul menționat mai sus, rămânând astfel o diferență pozitivă neutilizată, pentru această diferență pozitivă, contribuabilul poate dispune de ”redirecționarea impozitului pe profit” pentru efectuarea de sponsorizări în termen de maxim 6 luni de la data depunerii declarației anuale de impozit pe profit/ declarației de impozit aferente. Dacă până în 2021 pentru cheltuielile legate de sponsorizare ce au depășit în anul de referință limitele permise pentru credit fiscal sumele eligibile s-au raportat pe 7 ani în cazul plătitorilor de impozit pe profit, respectiv pe o perioadă de 28 de trimestre consecutive în cazul plătitorilor de impozit pe veniturile microîntreprinderilor, acest lucru nu mai este posibil pentru sumele înregistrate începând cu 2022. Cu toate acestea, sumele reportate din trecut (aferente anilor 2015-2021), vor putea fi utilizate până în anul 2028. Recuperarea acestor sume în scop de credit fiscal se efectuează în ordinea înregistrării acestora, în aceleași condiții, la fiecare termen de plată a impozitului. – Comunicat de presă EY și ARC

De ce este importantă sponsorizarea deductibilă 20%?

Prin această sponsorizare deductibilă, statul încurajează companiile să susțină o cauză importantă pentru ele în comunitățile în care își desfășoară activitatea și le oferă o pârghie de decizie prin acordarea acestor finanțări.

Relația bună dintre un ONG și o companie locală contează enorm pentru sănătatea comunității. Un studiu realizat de EY și ARC, lansat în 2022, arată că motivul principal pentru care companiile folosesc facilitatea este legat de responsabilitatea pe care o au față de problemele comunității în care activează (36.6% din 150 de respondenți companii). 26.8% au motivat folosirea “datorită existenței deducerii fiscale (sprijinul nu implică costuri pentru companie)”, iar 12.2% au răspuns că este o datorie morală.

Totuși, potențialul de sponsorizare este folosit doar la 41% din capacitate de către companiile care pot face acest lucru. Dacă toate firmele eligibile ar fi folosit această facilitate la potențialul maxim, peste 811 milioane de euro puteau fi directionați. 

Ce pot face organizațiile neguvernamentale?

  • Să-și îndrepte atenția către companiile locale și să deschidă o relație cu ele. De cele mai multe ori, motivele pentru care o companie nu direcționează sunt ori pentru că nu a fost abordată, ori pentru că nu cunoștea facilitatea fiscală.
  • Să abordeze mai multe companii mici și mijlocii decât puține companii mari. De foarte multe ori, companiile mari sunt abordate de multe organizații către care direcționează 20%. De asemenea, strategic este mai sănătos pentru o organizație să adune susținere din cât mai multe locuri.
  • Să mențină relații de lungă durată cu companiile care le susțin. Stabilirea relației se traduce în multă investiție inițială, însă menținerea ei înseamnă sprijin pe termen lung și capacitate de previzionare multi-anuală.

Relațiile se susțin cu un sistem de donor care – organizațiile ar trebui să aibă o bază de date cu cel puțin câteva date de identificare, unde sunt înregistrați sponsorii, persoanele de contact, momentul în care au fost abordați, de câte ori au sponsorizat etc. Baza de date poate fi chiar și un Excel securizat, dar e important să existe o monitorizare a datelor celor care susțin organizația.

Ce pot face companiile?

  • Să stabilească relații de încredere cu organizațiile neguvernamentale, în care cei doi actori sunt pe poziții de egalitate și de încredere: compania sprijină o schimbare în bine, pe care o realizează experții din organizații.
  • Să se concentreze pe schimbare pe termen lung – să susțină aceeași/aceleași organizații multi-anual, ca ele să își poată planifica activitatea fără presiunea de a căuta susținere financiară constant.
  • Să aibă o evidență a susținerii lor, astfel încât să nu existe o reluare a relației dacă o persoană de contact sau de decizie în relația cu organizațiile va pleca spre alt post sau spre altă companie.
  • Să comunice deschis cu organizațiile neguvernamentale și să existe încredere între cele două părți. Până la urmă, toți ne dorim să trăim în comunități sănătoase și prospere, iar acești pași doar ne duc mai aproape de ce vrem.

EY a redactat un ghid foarte folositor pentru orice companie care dorește să direcționeze 20% din impozitul pe profit, pe care îl găsești la următorul link.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Cum ajută granturile sănătoase și flexibile în lupta cu violența domestică. Studiu de caz: Republica Moldova

Cum ajută granturile sănătoase și flexibile în lupta cu violența domestică. Studiu de caz: Republica Moldova

Încotro o apuci când acasă își face loc frica?

Text de Georgeta Carasiucenco

Maria intră în camera de odihnă a centrului maternal pentru victimele violenței domestice. E slăbuță, are părul prins într-o coadă simplă, poartă un hanorac roz și pantaloni de piele. S-a așezat cu atenție pe fotoliu. A pus picior peste picior și stă ușor gârbovită. Are 28 de ani și trei copii de 4,6 și 7 ani. 

Se cununase în primăvară și urma să aibă nunta în toamnă. Între timp, a fost bătută, a rămas însărcinată și cu un gust amar: banii pentru eveniment erau împrumutați, rudele fuseseră anunțate. „Ce va zice lumea dacă anulăm nunta?” i-a spus mama. În noaptea nunții, Maria a fost bătută, pentru că i-a reproșat proaspătului soț că rudele lui strâng toată mâncarea de pe masă, când se înțeleseseră să împărtă câte o jumătate cu rudele ei.

Maria încă este afectată de ceea ce i s-a întâmplat în toți acești 7 ani. Își amintește ca prin ceață ultimele bătăi primite. Se pierde în date, în detalii și în emoțiile pe care o răscolesc. Nu-și găsește cuvintele, oftează și abia poate să-și lege gândurile. „A venit în stare de ebrietate după miezul nopții, bombănind. «Scoală-te. Ce dormi?» striga la mine. Nu am reacționat. M-a dezvelit, m-a tras de picioare. Eu cumva încercam să mă apăr… sau nu… L-am împins sau nu… Nu țin minte. Dar îmi amintesc că m-a izbit, am căzut și el m-a apucat de gât. Atât de tare m-a strâns că la mine gata, se…”, Maria face o pauză și oftează din greu.

Vocea îi tremură. „Îmi pierdeam cunoștința. A doua seară a urmat aceeași poveste cu certuri, iarăși…”. Suspină. „În zilele următoare, a avut un conflict cu mama. Striga la ea, o numea urât. Și m-am gândit că gata… Nu se mai poate așa”, povestește Maria. Ce a durut-o și mai mult era că tatăl ei — care fusese și el victima fostului soț — a devenit astăzi amic de pahar și îi ține partea. 

Tânăra a luat copiii și s-a îndreptat spre centrul pentru victimele violenței domestice. Acasă au rămas fostul soț, părinții și bunica. La cinci zile distanță de plecarea ei, mama a fost găsită în stare inconștientă în casă. A fost bătută atât de rău încât a avut nevoie de aproape trei săptămâni de spitalizare. Astăzi, ambele femei sunt în siguranță, în același centru. Nu au însă parte de liniște deplină.  La un moment dat, tatăl ei a anunțat-o pe telefon că bunica ei a murit. După ce „a sculat în picioare jumătate de sat”, așa cum spune tânăra, și-a dat seama că e o manipulare și vor doar să o facă să se întoarcă acasă. 

Spune că se acomodează încă. Nu cu locul, ci cu ea însăși. „Încă sunt frustrată, confuză”, spune ea. Cel mai important acum este că copiii îi sunt alături, iar asta o face mai liniștită. Își dorește să-și scrie teza de licență și să absolve universitatea cu bine, să-și găsească un loc de muncă și o chirie unde să poată sta în liniște cu cei trei copii.

„Năravul” puterii

La centrul maternal „Ariadna” din Drochia, la o distanță de aproape 200 km de Chișinău, spre nordul Moldovei, sunt adăpostite patru mame și șase copii. Este unul dintre puținele centre care au rămas deschise la începutul pandemiei, când autoritățile moldovenești au declarat lockdown, iar viitorul era incert. „A fost un beneficiu faptul că OAK Foundation (partener al centrului – n.r.) a fost foarte flexibil și ne-a ajutat să ajustăm condițiile programului de lucru. În acele condiții, a ajutat ca activitatea organizației noastre să nu fie sistată”, explică Ina Grădinaru, vicedirectoarea Asociației Obștești „Artemida”.

„Artemida” are primul centru de asistență și consiliere pentru agresorii familiali din Republica Moldova, centrul de asistență și consiliere pentru victimele violenței în familie „Ariadna” și centrul de resurse. Acesta din urmă e cel mai recent și se ocupă de instruirea echipelor multidisciplinare din țară, dar și a altor actori implicați în lupta cu violența domestică.

„Priviți cum e amenajat aici. Avem niște flori, un covoraș verde. Vara e frumos. Toți agresorii care vin la noi, trec pe alături și nici nu se uită aici. Ei sunt obișnuiți că undeva trebuie să fie niște gratii, să fie undeva în subsol. Agresorii nu se gândesc că e pentru dânșii”, arată spre centrul destinat agresorilor directorul Asociației Obștești „Artemida”, Simion Sîrbu. „Noi avem altă atitudine față de ei, mai prietenoasă”, adaugă el.

Agresorii ajung la centru după ce sunt trimiși de instanțele de judecată sau de Inspectoratul Național de Probațiune, fiind deja condamnați pentru violență domestică. „Agresorii familiali nu prea vin benevol. Îi includem în program ca să poată face o schimbare. Când ajung aici, unii dintre ei sunt agresivi, alții mai pierduți, pentru că sunt văzuți ca infractori, sunt blamați și judecați”, spune Andrei Odajiu, juristul și coordonatorul centrului. „Dacă vrea să se întoarcă în familie, trebuie să renunțe la vechile năravuri de a deține puterea și controlul în familie”, adaugă Odajiu.

Din cauza pandemiei, cele două ședințe săptămânale s-au mutat online. Dacă până în 2020 aveau aproximativ câte 35 de agresori pe an, în 2021 cifra s-a ridicat până la 55. Doar unul a recidivat.

Dezvoltarea serviciilor pentru agresorii familiali

Adăpostul pentru victimele violenței domestice care se află sub umbrela „Artemida” e departe de centrul pentru agresori, iar adresa este ținută în secret. „Vedeți că copacii nu au ramuri?”, întreabă Simion Sîrbu. Crengile care se aflau mai jos au fost tăiate. Explicația este simplă — pentru securitatea victimelor și a angajaților — agresorii să nu se ascundă printre copaci și să nu atace centrul. 

Primele două săptămâni pe care le petrec victimele în centru sunt pentru acomodare. E perioada în care se liniștesc, după ce ajung aici obosite, flămânde, cu copiii stresați, se liniștesc. Următorul pas al specialiștilor e să afle necesitățile ei, să facă un plan de intervenție și să o ajute. Când au fost îndeplinite toate sarcinile, beneficiarele sunt pregătite din timp pentru părăsirea centrului. Asta înseamnă că asistentul social din centru lucrează cu echipa multidisciplinară din comunitatea în care urmează să se întoarcă, formată din asistentul social al localității, polițistul și primarul. 

„Le integrăm când sunt în siguranță. Că au un loc de trai, că au ce mânca, că e călduț iarna”, spune Mariana Zaporojan, coordonatoarea centrului „Ariadna”. 

Pe unul dintre pereții centrului este afișat un tabel cu cifrele despre câte beneficiare au avut în ultimii ani.

„Se observă o schimbare foarte mare în ceea ce privește numărul victimelor. Schimbarea se datorează schimbărilor legislative din 2016. Numărul de beneficiare în regim de plasament scade și în regim de zi crește”, spune Ina Grădinaru, vicedirectoarea centrului „Artemida”. „Asta se întâmplă pentru că în centru sunt plasate deja beneficiarele care sunt într-o situație de risc mult mai mare, unde nici ordinul de restricție și nici ordonanța de protecție nu le asigură securitatea și siguranța lor în mediul familial”, adaugă Ina, care a fost până recent psihologă care consilia victimele violenței domestice. 

În 2016, organizațiile din Republica Moldova care luptă împotriva violenței domestice și pentru drepturile femeilor au reușit să obțină modificări la Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie. Au fost introduse ordinul de restricție și ordonanța de protecție.

Ordinul de restricție de urgență este actul emis de poliție prin care se aplică măsuri de protecție. Ordinul înlătură imediat agresorul din locuința familiei pentru 10 zile.

Ordonanța de protecție este actul prin care instanța de judecată aplică măsuri de protecție a victimei. Asta înseamnă că instanța este obligată ca în 24 de ore de la primirea cererii să poate oferi asistență victimei și copiilor, aplicând agresorilor mai multe măsuri cum ar fi să părăsească temporar locuința comună; să stea departe de locuința victimei, chiar dacă proprietatea este a agresorului și alte măsuri.

Și pentru că numărul de agresori cărora li se emit ordonanțe de protecție crește în fiecare an, centrul „Artemida” a început în 2017 să mentoreze trei ONG-uri din Republica Moldova. „Asta se datorează faptului că OAK Foundation este partenerul care a fost foarte flexibil și a permis ca fondurile venite să fie în conformitate cu necesitățile organizațiilor care vor să dezvolte aceste servicii pentru agresori. Alți donatori cer linii bugetare care trebuie strict respectate. Dar uneori se schimbă contextul și ai nevoie de susținere pentru alte servicii”, explică Ina Grădinaru. În așa mod, prin intermediul susținerii financiare instituționale, „Artemida” a reușit să creeze parteneriate cu centrele din Căușeni, Ocnița și Chișinău și să ofere subgrantări pentru a dezvolta serviciile pentru agresori.

„Noi avem un deficit bugetar, dar nu suntem puși în situația să alergăm după proiecte, ci să identificăm parteneri care să susțină activitățile organizației care nu au acoperire financiară. Și granturile instituționale, într-adevăr, foarte mult ne ajută”.
Ina Grădinaru, vicedirectoare A.O. „Artemida”

„Reacționăm prompt. Dacă amânăm procese, poate fi prea târziu”

Centrul de Drept al Femeilor este organizația care a îmbrățișat misiunea de a promova drepturile femeilor și nemijlocit de a preveni și combate violența în bază de gen și violența în familie. Centrul oferă servicii juridice, de asistență socială și de asistență psihologică, dar și abilitează economic femeile. 

În comparație cu „Artemida”, CDF nu are adăpost pentru victimele violenței domestice, însă se concentrează foarte mult, din 2009, pe advocacy, pe abordare sistemică atunci când se vorbește despre violența în familie. Organizația a fost înființată de un grup de femei juriste și a mereu a lucrat pentru ajustarea cadrului legislativ, normativ, instrumentelor de lucru în domeniu și politicilor intersectoriale.

„Noi funcționăm ca un centru de zi”, spune Mariana Buruiană, directoarea executivă a Centrului de Drept al Femeilor. Specialista spune că anul trecut numărul de femei care au beneficiat de servicii a crescut cu peste 200 de cazuri față de 2020 – până la 869.

În unul dintre birourile aranjate minimalist, Daniela Josanu vorbește la telefon și, dacă deschizi ușa, îți arată din priviri că nu e momentul potrivit. Este coordonatoarea serviciului specializat pentru asistența victimelor violenței în familie și oferă consiliere juridică și la telefon. 

Daniela povestește că a avut un caz în care mama a plecat la muncă în străinătate și și-a lăsat copilul în grija  bunicii. Concubinul a luat copilul de la soacră și l-a ținut aproape de doi ani. Când mama s-a întors, a vrut să-și vadă copilul, dar concubinul a sărit cu toporul spre ea. Chiar dacă femeia a chemat poliția, nu a putut face nimic, pentru că tata are aceleași drepturi ca și mama. Iar Centrul a reușit să o ajute pe mamă să-și scoată copilul din mediul violent în care se afla.

Convenția de la Istanbul a fost ratificată recent de către Republica Moldova după foarte multă luptă. Acum, urmează cel mai important pas: implementarea convenției de către Republica Moldova. Iar Centrul de Drept al Femeilor, împreună cu alte organizații, va monitoriza procesul. „Datorită partenerului nostru, care este și OAK Foundation, noi putem să ne urmăm misiunea pe care am stabilit-o cu 10 ani în urmă”, spune Mariana Buruiană. „Noi funcționăm pe încredere. Asta oferim și asta primim de la partenerii noștri instituționali”, adaugă specialista.

„În pandemie a sporit complexitatea fenomenului de violență domestică. Când centrele de plasament erau pline, ne-am pomenit că a trebuit să închiriem apartamente pentru beneficiarele noastre, femei afectate de violență. Grație suportului flexibil, noi am reușit să intervenim prompt și am răspuns nevoilor imediate. În domeniul acesta trebuie să acționăm foarte rapid. Dacă amânăm anumite procese, poate fi prea târziu și asta înseamnă vieți umane.”
Mariana Buruiană, Centrul de Drept al Femeilor

„Ne bazăm pe încredere”

Atât A.O. „Artemida”, cât și Centrul de Drept al Femeilor, fac parte din Coaliția Națională „VIAȚA FĂRĂ VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE”. Este o rețea formată din 23 de organizații non-guvernamentale și instituții publice care are misiunea de a promova drepturile femeilor și copiilor, victime ale violenței în familie și de a reduce violența în familie și societate. 

Veronica Teleucă este președinta Coaliției Naționale „VIAȚA FĂRĂ VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE”. 

De aproape un an, Asociația pentru Relații Comunitare gestionează portofoliul Fundației OAK pentru organizațiile care luptă pentru violența domestică. Ela Bălan, coordonatoare pentru programe fundații comunitare, știe din experiență ce înseamnă să te afli pe poziția de finanțator, dar și de organizație finanțată. Explică diferența între granturile sănătoase și granturile care au la bază controlul. „Ambele sisteme funcționează. Doar că unul este un sprijin condiționat, pe când celălalt este un sprijin care nu doar rezolvă probleme și găsește soluții, ci ajută ca organizațiile să fie mai puternice. Când ele sunt mai puternice, pot deveni un partener mai eficient în relație cu statul. Respectiv, pot contribui în termen de 10-30 de ani, de una-două generații la formarea unei societăți mai puternice. Deci, acesta este efectul pe termen lung”, spune Ela.

OAK Foundation își propune, prin intermediul portofoliului Programului „Issues Affecting Women” gestionat de către Asociația pentru Relații Comunitare, să consolideze organizațiile societății civile, grupurile și mișcările de femei care lucrează pentru a pune capăt violenței împotriva femeilor. De asemenea, își propune „să influențeze pozitiv peisajul de finanțare prin abordări inovatoare de strângere de fonduri”.

Lisa Oriot este programme officer pentru Programul „Issues Affecting Women” în cadrul OAK Foundation. „Nu încercăm să schimbăm prioritățile strategice ale organizațiilor. Noi sprijinim două lucruri importante: dezvoltarea organizațională și consolidarea capacităților”, spune Lisa. Dar asta nu înseamnă că organizațiile nu trebuie să facă rapoarte financiare sau narative. „Ci înseamnă că avem încredere în ei să aleagă ce este cel mai bun pentru dezvoltarea organizațională, să aleagă prioritățile și modul în care doresc să cheltuiască banii”, explică reprezentanta OAK Foundation, adăugând că încearcă să consolideze conexiunile și posibilitatea de învățare între organizații.

Numele victimei violenței domestice a fost schimbat pentru protejarea ei.

 

Autoare: Georgeta Carasiucenco

Fotografii: Tatiana Beghiu

 

Acest reportaj a fost realizat cu sprijinul OAK Foundation. Asociația pentru Relații Comunitare gestionează portofoliul fundației pentru organizațiile care luptă pentru violența domestică din Republica Moldova. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Voluntarii care au desființat granițele nepăsării din Vama Siret

Voluntarii care au desființat granițele nepăsării din Vama Siret

Text de Mădălina Olariu

Drumul de la șoseaua principală care leagă județul Botoșani de Suceava și intră direct în orașul Siret se desparte chiar înainte de vamă. De acolo și până la punctul de trecere a frontierei e o șosea în linie dreaptă pe o distanță de trei kilometri, împânzită de mașini de poliție și autocare pentru transportul refugiaților. Cu aproximativ 500 de metri înainte de vama propriu-zisă încep să se înșire corturile ridicate de organizații din zonă, unde refugiații găsesc câteva clipe de răgaz. Acolo pot mânca sau se pot încălzi pentru câteva clipe și primesc informații despre posibilitățile de transport sau de cazare. Locul arată ca un mini-oraș, deși nu e o destinație. Pentru oamenii care au făcut zeci de ore prin frig ca să ajungă aici, Vama Siret este abia începutul unei lungi călătorii. 

În ziua în care a izbucnit războiul, pe 24 februarie, în Vama Siret era doar o liniște apăsătoare, spartă doar de zgomotul genților pline, târâite cu greutate pe asfalt de cei care fugeau speriați de ceea ce urmează. Oamenii care treceau granița nu știau nici măcar dacă au pășit pe un alt pământ diferit de cel al țării lor. „Cum, deja sunt în România? Gata, am trecut, nu mai am nevoie de alte verificări?”, se întreba atunci un tânăr blond, cu ochelari, și cu un rucsac în spate luat în grabă ca unic bagaj. Oprea oamenii pe lângă care trecea ca să îi întrebe pe fiecare în parte cum să ajungă către o stație de unde ar putea lua un mijloc de transport și să ajungă la o cazare pe care o rezervase dinainte, împreună cu un prieten de-al său. 

Acum, imediat după ce trec de vamă, oamenii simt că nu sunt singuri; sunt chiar înconjurați de voluntari, traducători, oameni care le umplu mâinile de caserole cu mâncare, ceaiuri sau fulare și pături, ca să se încălzească. Atmosfera e tristă, dar au acolo sentimentul că oricât de mare ar fi nenorocirea din sufletul fiecăruia, măcar nu sunt nevoiți să treacă singuri prin toate. Sunt lângă ei voluntari din asociații mari sau mici, din toată țara, care au venit în vamă odată cu primii refugiați și nu au plecat nici până astăzi. La Siret a ajuns — câteva zile mai târziu, ce-i drept — și statul român, care a amplasat corturi și tabere. 

„Tot zic că plec, plec, dar nu am mai apucat”

Când cei de la Casa Share s-au instalat în Vama Siret, imediat după izbucnirea războiului, spun că nu era nimic în jur: nici toalete, nici măcar lumini care să îi ghideze pe oameni în întuneric. După ce a venit și mobilizarea autorităților, fluxul care asigură transportul refugiaților din vamă la gară, aeroport sau autogară a devenit unul continuu. „Noi am fost și suntem acolo, vedem suferința și încercăm să o rezolvăm, iar oamenii văd dacă ești robot sau dacă te implici. La început nu era nimic, erau niște autobuze ale unor privați, încercau să ducă cât mai mulți oameni, dar nu făceau față, era efectiv haos”, își amintește Bogdan Tănasă. 

Bogdan Tănasă a fondat Casa Share ca să ajute, cu sprijinul oamenilor cu inimă mare, familiile care nu aveau un acoperiș deasupra capului să-și construiască o casă. Când a venit pandemia, a început să strângă donații din țară către spitalele din Iași, a dus măști când medicii nu aveau. A cumpărat inclusiv un aparat de testare RT-PCR, în condițiile în spitalele din Iași era doar un singur astfel de aparat. 

Așa că imediat ce a aflat ce se întâmplă dincolo de granița României, Bogdan s-a urcat în camionetă cu gândul să ducă brichete de foc pentru familiile și centrele care găzduiau ucraineni refugiați. De atunci însă, Bogdan nu a mai reușit să dea pe-acasă. Pentru el, ca pentru toți cei șapte voluntari de la „Casa Share”, zilele de când a început războiul sunt un permanent „du-te-vino”, în încercarea de a ajuta cât mai multe familii. „Când am ajuns, erau foarte puțini oameni aici, dar e incredibil cum oameni simpli s-au unit și au venit cu toții să facă bine acestor refugiați care nu știau unde să mai apuce. Tot zic că plec, plec, dar nu am mai apucat, îmi spăl hainele în chiuvetă și mai stau o zi. E prea dureros ce se întâmplă aici”, îmi spune Bogdan. 

Rucsacul de criză al refugiaților

Imaginea care l-a impresionat cel mai tare pe Bogdan a fost cea a mamelor care trec granița pe jos, cu o valiză după ele, ținându-și strâns copiii de mână. Înfrigurate, după ore de stat la rând la temperaturi de sub 0 grade Celsius, au nevoie pentru început de un loc unde să stea, măcar o perioadă. „Noi le așteptăm la 20 de metri de graniță, suntem primii care luăm contact cu ele și în primul rând trebuie să le câștigăm încrederea, pentru că ele sunt speriate”. 

Încă din primele zile, cei de la Casa Share au gândit un „rucsăcel de criză”, pe care îl primesc cei care trec granița. În el au o sticlă de apă, un sandviș, șervețele, căciuli, ciorapi, dezinfectant, precum și o cartelă cu credit inclus pentru a putea lua legătura cu cei rămași în calea războiului. Spun ei că a fost un fel de „kit de supraviețuire”.

Încet-încet, cei de la Casa Share au crescut dimensiunile „rucsăcelului de criză” – le asigură transportul până la o cazare din Gura Humorului, unde femeile pot sta atât timp cât au nevoie, unde pot mânca și se pot odihni. „Am făcut un cerc de pensiuni cu care am vorbit și le-am zis «faceți o faptă bună, deschideți pensiunea că noi o să vă ajutăm să o încălziți». Costă între 500 și 1.000 de lei pe zi ca să încălzești o pensiune, plus trei mese pe zi la 40 de oameni și omul nu poate să ducă la nesfârșit această povară. Așa că ducem alimente, ducem combustibil solid, încercăm să îi ajutăm pe acești oameni să reziste”, îmi explică Bogdan. 

După mai bine de o săptămână acolo, Bogdan a remarcat că femeile încep să zâmbească abia atunci când își dau seama că atât ele, cât și copiii lor, sunt în siguranță. Acela este momentul în care scot telefonul și arată mai departe celor din casa în care sunt cazate ce s-a întâmplat și ce au lăsat în urmă. Le povestesc voluntarilor cum au văzut că le-a fost bombardată casa în care locuiau sau școala unde copiii lor învățau până nu de mult. „Oamenii din Ucraina nu sunt obișnuiți ca cineva să îi ajute, li se pare ceva foarte straniu să fie ajutați, abia atunci când se încălzesc, când văd siguranța acelei camere de cazare și că îi tratăm frumos, parcă încep să prindă ușor încredere. Le vezi că se transformă din femeile care stăteau cu capul plecat în femei care parcă înfloresc”.

Zi și noapte în vamă

„Noi suntem acolo de la început, de când au apărut și toate corturile din zonă. De atunci, nu mai avem zi și nu mai avem noapte”, spune Viviana Huțuleac, voluntar de la Rădăuțiul Civic, o asociație formată din 2017 și cunoscută în special pentru inițiativele locale. Cei de la Rădăuțiul Civic au fost de pe 24 februarie în Vama Siret și s-au organizat cât de repede au putut, împreună cu cei de la Crucea Roșie, pentru că, spun ei, „împreună suntem mai puternici”. 

50 de voluntari de la Rădăuțiul Civic sunt angrenați în activitatea de la cortul amenajat după vamă, iar alți peste 20 de voluntari coordonează toate activitățile: de la intermedierea locurilor de cazare la asigurarea transportului, primirea și sortarea donațiilor. De la început au gândit un formular în care oamenii care au vrut să asigure cazare să se poată înscrie și mai apoi au centralizat datele. Voluntarii au fost zi și noapte pentru a-i ajuta pe cei care ajung în țară extrem de obosiți și care vor mai întâi să se odihnească, înainte să vadă în ce direcție o apucă. „Fiecare dintre noi a făcut mult mai multe lucruri, nu putem spune că e un om care să facă doar ceva”, mai spune Viviana.

În cortul pe care îl împart cu cei de la Crucea Roșie, voluntarii abia găsesc un colț în care să se așeze pentru câteva clipe. Toate locurile, inclusiv cotloanele, sunt pline de produse de toate felurile pe care le-au stivuit astfel încât să-și facă un culoar pe unde să poată trece. În interior sunt rafturi metalice încărcate cu mâncare pentru bebeluși, scutece de toate mărimile, servețele, produse de igienă, haine și pături. Tot acolo, pe un raft întreg este o mini-farmacie din care voluntarii scot, atunci când este nevoie, medicamente esențiale pentru refugiați. Cele mai căutate sunt tratamentele de toate felurile pentru copii, care să potolească febra sau diferite dureri. 

De la patru ore pe zi, la zece

În fața cortului sunt așezate produsele alimentare și mai ales dulciurile care sunt oferite copiilor în schimbul unui zâmbet. „Am stabilit cum să aranjăm produsele și încercăm să respectăm așa pentru fiecare tură. Când am venit aici într-o zi era nebunie, însă acum știm unde să le găsim”, îmi spune o altă voluntară, Manu, așa cum o strigă colegii pe Manuela Grigoraș. M-a invitat între munții de haine și produse, în care încearcă să mențină ordinea. 

Manu spune că organizarea a venit treptat: dacă în primele zile era un „haos total, o nebunie” în care nimeni nu știa ce să facă, acum fiecare voluntar are rolul său. O parte dintre voluntari trebuie să asigure permanența la cortul din vamă câte ore pe zi pot, alții se ocupă de probleme organizatorice, cum ar fi găsirea locurilor de cazare și a mijloacelor de transport. Deși teoretic ar fi de ajuns patru ore pe zi, cei mai mulți sunt prinși de mulțimea treburilor pe care le au de făcut și stau și câte zece ore. Abia atunci când simt că nu mai pot să-și miște mâinile și picioarele de frig și de oboseală își dau seama că au stat mai mult decât trebuia. 

Mai mulți voluntari din Siret au observat același lucru: femeile care au trecut granița erau speriate și neîncrezătoare, astfel că orice ajutor primit de la voluntari li s-a părut inițial că este o formă de agresiune. „Au fost două femei cu trei copii, venite cu mașina proprie, dar care s-au speriat foarte tare pentru că un bărbat le-a abordat și a insistat să le ducă el cu mașina, deși era clar că aveau mașina lor. Femeile nu au încredere foarte mare în bărbați, mai ales în cei cu barbă, fața nu îi ajută în situația asta”, povestește Manuela zâmbind. 

„Abordați-i cu blândețe, nu le îndesați lucruri în plasă dacă nu le-au cerut, mai ales dacă nu știți unde se îndreaptă și dacă pot căra tot ce le oferiți”, este îndemnul primit pe grupul de WhatsApp unde sunt reuniți toți voluntarii implicați, imediat după terminarea unei ședințe. Manu citește indicațiile rar, pentru a înțelege mai bine și crede că într-adevăr e nevoie de o foarte bună coordonare pentru a fi eficienți. Voluntarii spun că de când s-au instalat în vamă, în fiecare moment al zilei se confruntă cu un caz care îi impresionează. Într-o seară, o familie de tineri cu un copil de un an și jumătate care abia trecuseră granița le-a cerut ajutorul lor și celor de la SMURD, pentru că cel mic nu se putea opri din vomitat. Nu le-a venit să creadă cum stresul plecării din calea războiului îi poate afecta inclusiv pe cei mici, care nici nu pot percepe exact prin ce trec. 

O familie de refugiați cu șapte câini și-a găsit cu greu locul

Cu o seară înainte, Manu s-a ocupat de cazarea unei familii formată din mamă, o fiică de 25 de ani și șapte câini, dintre care șase de talie mare, de câte 20-25 de kilograme fiecare, care ocupau aproape întreaga mașină a femeilor. „Nu aveau niciun bagaj, doar hainele de pe ele și actele. Foarte greu le-am găsit cazare la Hotel Mandachi la Suceava, unde au stat până le-am găsit o casă la curte, a unor prieteni buni de familie care au zis că pot sta cât este nevoie”, îmi explică voluntara. 

Deși foarte mulți refugiați trec granița cu gândul de a merge mai departe, cele două femei au povestit că singurul lor plan este că vor să se întoarcă în Ucraina când se va termina războiul. Mama fetei a cerut azil, iar fata a spus voluntarilor că vrea doar să revină acasă. „Eu țin legătura cu toate persoanele și familiile pe care le-am ajutat să își găsească cazare, le-am cerut numărul de telefon și i-am verificat dacă sunt bine, dacă au nevoie de ceva”, îmi mărturisește Manuela Grigoraș. Spune că va merge să le viziteze pe cele două femei cazate împreună cu cățeii lor la 20 de kilometri depărtare pentru ca să se asigure că nu le lipsește nimic. 

Atunci când se simt în siguranță, femeile refugiate încep să spună că de fapt nu știu unde să se ducă, deși inițial, de frică, vor să dea impresia că știu foarte bine ce urmează să facă. Sunt femei care speră că războiul se va termina curând și că se vor putea întoarce în casa lor, unde familia se va reîntregi, însă pentru cele mai multe Vama Siret e punct de plecare spre o destinație peste hotare. De aceea, voluntarii îi ajută pe refugiați și să-și facă un plan pentru mai departe, stau de vorbă cu ei și încearcă să le ofere consiliere. „Ceea ce vedem acum este o unitate minunată. Dacă pandemia a scos tot ce e mai mizerabil din oameni, ne-a făcut să ne certăm între noi, acum când e război vedem o unitate totală în toată țara, iar asta este fantastic”, spune optimist Bogdan Tănasă.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

De ce au ajuns ONG-urile să fie motorul educației în Moldova

De ce au ajuns ONG-urile să fie motorul educației în Moldova

Câteva organizații din Iași ajută copiii din regiune să aibă acces la educație, acolo unde statul nu face destul.

Text de Cătălin Hopulele

Eșecul statului român în reformarea educației nu se reflectă doar în  rezultatele slabe la testele PISA sau în rata alarmantă de creștere a analfabetismului funcțional. E legat de faptul că în anul 2022 încă nu reușim să oferim șansa tuturor copiilor din țară la educație. Mai mult, decalajele între cei care rezistă în sistem sunt enorme: elevii fără posibilități se luptă să termine opt clase și stau în aceeași clase cu colegi de-ai lor care fac meditații la toate disciplinele de examen. 

În aceste condiții, organizațiile non-guvernamentale se luptă, în unele cazuri, să țină locul statului. În alte situații, să ofere mai mult: educație sanitară, luptă împotriva bullyingului, consiliere psihologică sau „job shadowing”. „Nu putem să ținem locul statului. Nu putem și nici nu vrem, suntem o picătură într-un ocean”, spune Liviu Măgurianu, director de programe la organizația „Salvați Copiii”, filiala din Iași. 

Sunt aproximativ 10 organizații în Iași care oferă sprijin educațional copiilor, însă doar patru sau cinci sprijină și adolescenții din licee. Este greu să lucreze împreună, mai ales că adesea concurează pe aceleași linii de finanțare pentru proiecte. Chiar și așa, capacitatea lor e mică față de nevoile reale. „Intervenția noastră, a ONG-urilor, vine ca răspuns la ce nu există în sistemul de stat. Dar este destul de nișată și resursele sunt reduse. Ne permitem, în total, cred, să ajutăm 200-300 de copii. Necesarul e de ordinul miilor”, spune și Diana Păiuș, manager al organizației din Iași a „Fundației Serviciilor Sociale Bethany”.

În luptă cu „cercul vicios al sărăciei”

Trecem prin camere cochete, tapetate cu imagini, diagrame, calendare, în care birourile stau lipite unul de celălalt. De pe pereți, zeci de copiii zâmbesc din fotografii la fel de colorate și de vii ca desenele atârnate lângă ele. Pe fundal sună telefoanele, sunt dezbătute proiecte, se aud știri, iar dintr-o încăpere răsună aplauze și apoi glasuri de copii râzând. Pare un labirint fără ieșire, dar prin care Liviu mă ghidează cu ușurință. Îi intuiesc zâmbetul sub mască când îmi vede nedumerirea: chiar nu mă așteptam să găsesc agitație și copii bucurându-se la Salvați Copiii Iași?

„Am lucrat cu diverse categorii de copii, de la copiii străzii, care stăteau prin canale, pe la gară, în clădiri abandonate, pe sub linii de tren, până la copii cu rezultate deosebite la școală, care provin din familii fără nicio posibilitate materială. Avem proiecte în care lucrăm cu copii ai căror părinți sunt plecați în străinătate, dar și cu copii care provin din familii cu abuzuri sau alte probleme”, povestește Liviu Măgurianu, coordonator programe în cadrul „Salvați Copii”.

ONG-ul le oferă sprijin material, psihologic, șansa de a se reîncadra în societate, dar scopul major al organizației nu e doar ajutorarea imediată. Liviu povestește că ei se luptă să rupă „cercul vicios al sărăciei” și să trimită, susțină și încurajeze copiii să meargă la școală. De aceea au zeci de proiecte educaționale, scrise și câștigate de-a lungul anilor. Sunt programe de „grădiniță estivală”, în care copiii din medii defavorizate vin în timpul verii să învețe cum să meargă din toamnă, fără să se teamă, la școală. Dar și evenimente culturale-sociale, cum ar fi cel de teatru participativ, „Teatru Forum”, unde liceenii pun în scenă secvențe de bullying, iar copiii intervin și devin actori în scene pentru a vedea cum ar reacționa ei în acele situații. 

„Educația e o componentă foarte importantă. Vedem cum poți să îi scoți pe copiii ăștia din situația lor dificilă, nu le vei putea da tot timpul materiale, haine, bocanci sau ghete iarnă de iarnă. Ducându-i la școală, ca ei să obțină rezultate pe termen lung, așa se poate rupe cercul vicios al sărăciei, abuzului, violenței din familii, uneori chiar și din societate. Unele familii cred că vor avea o prosperitate materială dacă copilul lor aduce din cerșit sau alte surse 25 de lei acasă într-o zi. Este o falsă impresie – pe termen lung pierde și copilul, și familia”, crede Liviu.

Ne oprim în biroul pe care-l împarte cu încă două colege. În sala din spatele nostru un grup de copii de grădiniță, unii puțin mai mari, dau viață ideilor în tot felul de exerciții de creație. În biroul unde stăm acum doar ce s-a terminat o ședință-fulger: este vineri, 25 februarie, Vladimir Putin a decis invadarea Ucrainei și „Salvați Copiii” deja creionează primele măsuri de ajutorare a refugiaților. I-ați văzut apoi la televizor, reprezentanți ai ONG-ului din toată țara, împărțind pachete de ajutor și jucării copiilor care au fugit cu părinții de acasă fără prietenul lor de pluș.

Cum se numără reușitele: opt clase terminate, cei mai norocoși au și liceul

Nu toți copiii din programele ONG-ului vor deveni cercetători științifici și nici vor avea toți povești de succes care să descrie cum au învins sărăcia pentru a deveni neurochirurgi. Unii vor termina opt clase, alții o școală profesională, în timp ce copiii mai norocoși merg liceul și fac chiar și o facultate. Toate aceste obiective pe care societatea, în general, le vede ca fiind normalitate, sunt o reușită imensă pentru „Salvați Copiii”. Fiindcă realitatea pe care o văd pe teren nu e descrisă în broșurile de performanță ale Ministerului Educației. 

Când ajung prima dată în școală, copiii străzii merg cu spatele la perete. Nu înțeleg ce se întâmplă și de ce aleargă zeci de alți copii pe holuri. „Diferența e imensă, e ca și cum ai lua un tânăr care a trăit toată viața lui la țară și-l lași în mijlocul New York-ului să se descurce”, spune Liviu. Copiii proveniți din familii foarte sărace se sperie când merg la toaletă și vin să povestească doamnei învățătoare că „este o cascadă la baie” când dau drumul la robinet sau când trag apa. Pentru toți aceștia performanța maximă nu e coronița la final de an, ci faptul că vin zilnic la școală, dau „bună ziua”, socializează și au temele făcute. 

„Am discutat despre asta și în seminarii cu profesorii în care încercăm să le arătăm că acești copii au nevoie de un alt tip de atenție și educație. Ei când ajung acasă nu au unde să își pună efectiv caietul pe masă: stau cinci sau șapte într-o cameră și pentru ei, a-și face tema pe genunchi sau în pat este un efort mult mai mare, dar dacă și-au făcut-o este un rezultat excepțional pentru noi. Măsurăm altfel rezultatele pentru acești copii. Faptul că vine la ușă la noi, bate, spune «bună ziua», lasă ghiozdănelul, se șterge pe ghete și intră să lucreze este un rezultat. Pentru ceilalți nu înseamnă poate nimic, dar noi plătim specialiști, profesioniști care să aloce timp pentru asta: ca acești copii să stea în preajma unor adulți de încredere care le schimbă destinele, viața”, zice Liviu. 

În România, educația este gratuită doar în legislație

„Salvați Copiii” are programe și cu adolescenți sau tineri trecuți de 18 ani care au încă nevoie de ajutor pentru a găsi un rost. Pentru copiii din mediul rural cu rezultate deosebite, dar fără posibilități, oferă burse pentru ca aceștia să vină la Iași, să învețe într-un liceu bun și să poată să îi susțină familia în tot timpul acesta. Pentru cei de până în 18 ani sau chiar și mai mari se fac diferite programe pentru a-i ajuta să-și aleagă o carieră de care să fie pasionați. Acum, spre exemplu, este în derulare un proiect în care aceștia fac design grafic pe calculator sau animație. „E vorba de tineri care nu au acces să își plătească un astfel de curs fiindcă este destul de scump, se desfășoară în fiecare săptămână, iar la final ei primesc o diplomă care certifică faptul că sunt calificați pe domeniul ăsta. Sunt cursuri foarte bune și, în general, căutate inclusiv de studenții de la Facultatea de Arte”, explică Liviu Măgurianu. 

Este nevoie de astfel de susținere pentru că studiile făcute de organizație arată că educația este gratuită în România doar pe hârtie. În realitate, costurile sunt uriașe pentru familiile fără venituri. În estimarea „Salvați Copiii”, este nevoie de 3.000 de lei pe an minimum pentru a susține un copil la școală doar cu lucrurile esențiale. Însă cu cât resursele familiei cresc, cu atât investiția este mai mare, iar în majoritatea școlilor din comunitățile urbane, copiii sunt pregătiți în afara orelor de către profesori. Decalajul deja existent se va mări între cei care primesc meditații și cei care abia reușesc să vină la școală.

„Copiii cu care lucrăm noi nu vor fi niciodată favorizați. Nu contribuie la fondul școlii, fondul clasei și nici nu vin cu cadouri la serbări. Un copil care e olimpic la supraviețuire nu poate să facă față unui copil care are pregătire la matematică, la limba română, la engleză în fiecare săptămână. Lupta lui începe zilnic: trebuie să aibă ce să mănânce, cu ce să se îmbrace și cu ce să se încalțe”, povestește Liviu. 

Dorința copiilor de învăța este una fantastică: sunt familii cu mulți frați în care școala se face în schimburi. Cei care învață dimineață vin acasă și predau echipamentul: adidașii, geaca și ghiozdanul trec la cei care pleacă în schimbul doi: învață după-amiaza.

Școala mobilă, pe malul râului Bahlui sau în câmp

Unul dintre cele mai vechi proiecte în domeniul educației al celor de la „Salvați Copiii” pare și adorat de copii: dacă nu vin elevii la școală, organizația aduce școala la ei. Într-o rulotă mică atașată de mașină poartă circa 300 de planșe educative, interactive, cu trei niveluri de greutate. Merg săptămânal în Iași, în zonele defavorizate, și periodic prin județ în comunitățile rurale mai îndepărtate. Trag rulota la marginea satului, scot planșele, iar copiii stau fascinați cu orele și se bucură. Mulți prind de acolo pofta de a merge la școală, chiar dacă drumul nu le este ușor. 

„Dacă nu poți veni tu la școală, vine școala la tine. Așa că mergem și lucrăm cu ei pe drum, în câmp, îi cunoaștem, le câștigăm încrederea, pentru că mergem în comunități uneori complicate, iar mulți dintre cei care stăteau în stradă au văzut că reușesc să iasă din situația aceasta dificilă de viață. Dacă are succes? Păi e ca un magnet pentru ei: facem jocuri, apoi sport în jurul «școlii», planșele sunt interactive, totul e captivant. Școala se deschide și se strânge, noi o ducem unde e nevoie.” 

„Tu nu poți să mergi așa rupt ca noi pe stradă”

Mergând mereu în comunități defavorizate de mai bine de un deceniu, cei de la „Salvați Copiii” s-au transformat încet-încet din profesori în studenți. Au învățat trei lucruri de la copii: să fie rezilienți (să fie ca metalele care nu cedează oricât de des ar fi lovite), să fie creativi și să fie empatici. I-a surprins creativitatea copiilor în arta supraviețuirii, în care fac rost de bani zilnic, pentru a trăi, vânzând cartoane sau fier. „Cumpărăturile” lor sunt schimburile de haine și de alte bunuri. Totul, fără a-și pierde pofta de a învăța.

Iar din această poftă se naște empatia. Un angajat al „Salvați Copiii” mergea des în comunitățile defavorizate din Iași unde lucra doar cu copiii străzi, care nu erau instituționalizați și nici nu aveau familii care să îi îngrijească. Mergând lună de lună să îi ajute, să le găsească tot ce au nevoie, la un moment dat adidașii i s-au desprins, aproape că s-au rupt. 

„Copiii au văzut și au spus – «uite, măi, că Daniel are pantofii rupți, nu se poate așa ceva. El e o personalitate, face atâtea, vorbește cu noi, se joacă cu noi, nu se poate». Și copiii care efectiv stăteau pe stradă noaptea au strâns mână de la mână și la următoarea întâlnire au venit cu o pereche de adidași și i-au dat-o lui Daniel. «Ăștia sunt ai tăi, că tu nu poți să mergi așa rupt ca noi pe stradă». Așa ceva e superb”, spune Liviu, iar zâmbetul din spatele măștii i se întinde până la ochi.

Ridică însă din umeri, ca să scuture parcă o povară apăsătoare. Necultivată, această empatie a copiilor nu va rămâne pe tot parcursul vieții cu ei. Respinși de instituțiile statului, de multe ori chiar de societate, copiii dezvoltă o ură aparte față de ceilalți și „fără doar și poate se vor întoarce împotriva noastră”.

Terapie și „job shadowing” – metode noi în România, brevetate în țările dezvoltate 

În Iași există peste zece ONG-uri care au programe ce ajută copiii din toată Moldova, de toate vârstele, să aibă acces la educație. Asta face și „Fundația Serviciilor Sociale Bethany”, care, pe lângă sprijinul material și accesul la educație, mai oferă un lucru important: copiilor cu dizabilități și tinerilor aflați în dificultate li se dă șansa unui sprijin terapeutic. Să stea față în față cu un psiholog, cineva cu care să poată vorbi unele lucruri devenite tabu acasă. Lucruri pentru care se tem, de multe ori, că părinții nu i-ar înțelege sau prietenii i-ar judeca. 

Spre deosebire de cei de la „Salvați Copiii”, multe dintre programele celor de la „Bethany” se axează pe zona adolescenților și tinerilor. Primesc burse pentru a rămâne în școală, pentru orientare vocațională și dezvoltare profesională. Copii din mediul rural din familii cu resurse materiale foarte scăzute, care n-ar fi ajuns la liceele de elită din Iași, iar acum excelează în cadrul lor. 

„Avem și servicii de asistență psihologică pentru ei: sunt multe schimbări la vârsta asta și coroborat cu intrarea într-o comunitate mai mare de o poziție vulnerabilă, o comunitate cu multă presiune de grup, cu mult bullying în zona de liceu. Așa că intervenția noastră constă și în oferirea serviciilor unui psiholog și a unui asistent social. Nu e vorba doar de bani… banii sunt cel mai simplu de găsit. E nevoie clară și de asistență pe termen lung”, crede Diana Păiuș, manager al ramurii din Iași a Bethany. 

Organizația coordonează și un program ce poartă numele „START”, în care sunt momentan aproximativ 40 de copii de liceu, în care adolescenții beneficiază și de o serie de proiecte de „job shadowing”. Sunt puși în contact, din timpul liceului, cu oameni din companii pentru a vedea ce se cere pe piața muncii. O cerere care diferă, de prea multe ori, de ce oferă liceele și universitățile din România. 

Scopul final nu este ca tinerii să se angajeze direct la companiile respective, deși în unele domenii, precum IT, elevii de la profiluri specifice ajung să facă asta. Scopul e să vadă ce înseamnă un loc de muncă, un job, și să poată lua o decizie calculată cu privire la facultate. 

„Vrem ca elevul să aibă claritate în ceea ce înseamnă piața muncii, nu doar pe plan academic. Să vadă care sunt avantajele sau dezavantajele unui job, ce are nevoie să exceleze, să fie încadrat cât mai bine în zona în care vrea să activeze”, spune Diana Păiuș. 

Curs obligatoriu: cum să fii sigur pe facultate încă din timpul liceului

Ea  a fost surprinsă să vadă că toți adolescenții din program sunt motivați, activi și au o deschidere mare față de învățare și se vede o diferență față de liceenii din familii fără probleme. Pentru copiii din „SMART”, este deja o reușită că au ajuns la liceu și se luptă să-și demonstreze lor și celor din jur că merită să fie acolo și merită să fie în top. Acum, Diana povestește că au o problemă cu un bursier care învață și muncește la pasiunile sale și câte 13 ore pe zi. Nu mai știu cum să îl oprească și își fac griji deja pentru sănătatea lui. „Testează o grămadă de lucruri, acum desenează, sculptează, are o grămadă de activități care îi aduc cumva și un ban pentru că are talent și valorifică lucrurile respective, dar învață mereu tehnici peste tehnici noi”, spune Diana. 

E important, crede aceasta, ca un elev când ajunge la finalul liceului să își dea seama ce înseamnă o profesie și ce facultate să aleagă. Abandonul universitar uriaș din România este cauzat și de aceste decizii în grabă, neinformate ale tinerilor. Diana ar vrea ca bursierii „Bethany” să nu aibă ca opțiune atât Asistență Socială, cât și Management. Să știe din start unde vor să meargă și ce presupune asta. „Fiindcă în momentul de față nu există realmente oportunitatea ca ei să fie ghidați corect spre traseul lor profesional în sistemul de stat.” 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

„Nu avem de ales”. Cum au ajuns doi profesori din Alba Iulia să ridice un centru național pediatric

„Nu avem de ales”. Cum au ajuns doi profesori din Alba Iulia să ridice un centru național pediatric

Părinții Mariei Beatrice luptă pentru a oferi o șansă altor mii de copii care se nasc prematur în România și au nevoie de recuperare.

Text de Vlad Odobescu

Iulia și Sebastian Onac s-au cunoscut în liceu, iar după aceea viața i-a purtat o vreme în direcții diferite. Au devenit însă amândoi profesori — ea de limba engleză, el de informatică — și s-au reîntâlnit la un examen de bacalaureat. De acolo relația lor s-a legat și au format o familie. 

Fetița lor, Maria Beatrice a venit pe lume în august 2008, mai devreme decât ar fi trebuit. La naștere a primit un diagnostic general: tulburare de dezvoltare neuromotorie. Pe când avea un an, a venit și diagnosticul final: paralizie cerebrală. Asta înseamnă că Maria Beatrice nu-și poate coordona mișcările cum trebuie, nu merge și nu vorbește. „În momentul în care se pune un astfel de diagnostic pentru copilul tău, nu prea realizezi ce se întâmplă”, spune Sebastian Onac. 

Au început să meargă oriunde credeau că ar putea primi un ajutor potrivit pentru Maria Beatrice: la spitale din Sibiu și Cluj-Napoca, apoi în Germania și Ucraina. „Costurile pentru drumuri și internări au devenit enorme, pentru că în România nu prea găseam noi ce ar fi fost nevoie pentru un astfel de copil. În Germania sau în Ucraina găseam, dar costurile erau de 3.000-3.500 de euro pentru două săptămâni”, spune Sebastian Onac. Cu un drum în Germania de 10.000 de euro și trei drumuri în Ucraina de câte 3.000 de euro au terminat toți banii strânși în urma unor evenimente caritabile organizate pentru Maria Beatrice în Alba Iulia și Cluj-Napoca.

Sursa: https://www.facebook.com/centrulmariabeatrice/
Sursa: https://www.facebook.com/iulia.onac

În martie 2010, pe când se întorceau de la o clinică din Ucraina, au făcut 16 ore pe drum, pe șosele proaste și înzăpezite. „Puteai să mergi cu cel mult 40-60 de kilometri la oră ca să nu sară roțile. Și, cât am parcurs drumul acesta, ne-am dat drumul la imaginație. Și am zis «ce-ar fi să facem ce-am văzut în Ucraina la noi în România?»” Cu gândul ăsta s-au întors în Alba Iulia. Acolo, pe drumul acela plin de gropi și înzăpezit, a început lupta soților Onac pentru ca fiicei lor și multor alți copii să le fie mai bine. 

„Uzina” de la demisol

Au pornit asociația cu pași mărunți. Se gândeau să-și ajute fetița și alți câțiva copii pe care-i știau în Alba Iulia. Își imaginau o micro-comunitate și un mic centru de recuperare, pentru că aveau deja sufrageria plină cu tot felul de aparate pentru Maria Beatrice. Găsiseră și o terapeută care venea și lucra cu patru-cinci copii, chemaseră și o specialistă din Ungaria care a stat vreo două săptămâni la Alba-Iulia. Pentru că terapiile erau de lungă durată și nu era suficient să aducă pe cineva de două-trei ori pe an, și-au propus măcar să încerce să închege acel mic centru.

Tot în 2010 au înființat Asociația Maria Beatrice https://mariabeatrice.ro/. Pentru a strânge o comunitate în jurul subiectului și a vedea dacă ideea lor are un ecou în societate, au organizat un spectacol la care au chemat interpreți cunoscuți. A contat și faptul că erau profesori, iar multă lume din oraș îi știa. Și lucrurile s-au mișcat. După ce evenimentul a fost mediatizat și oamenii au înțeles ce vor să facă, lumea a început să-i sune și să-i întrebe cum pot să ajute. „Cam așa s-au legat lucrurile: din aproape în aproape, din om în om”, spune Sebastian Onac. 

Au discutat și cu autoritățile locale și județene și au încercat să identifice un spațiu potrivit. Și până la urmă au găsit unul de vreo 500 de metri pătrați, într-un demisol al căminului de persoane vârstnice din Alba Iulia, aflat în gestiunea Consiliului Local. Au încheiat un acord de parteneriat și au primit spațiul în folosință gratuită. L-au renovat apoi cu ajutorul unor voluntari, inclusiv cu elevi de-ai lor. 

În 2012 au dat drumul centrului, ce funcționează și azi. Aveau „patru angajați și jumătate” și vreo cinci copii care beneficiau de terapie, cam aceiași care veneau înainte în sufrageria lor. În anii următori numărul lor a crescut: la un moment dat erau 25 de copii din Alba-Iulia, apoi au început să vină și din alte locuri din țară. Și chiar din afara României: au auzit de ei români stabiliți prin Spania, Franța, Italia, Egipt sau din țările nordice; preferau să vină la Alba-Iulia, pentru că aveau acces la terapie la costuri mai mici. Prin 2016, când și-au dat seama că proiectul evoluează, iar nevoia de activități și cabinete medicale e tot mai mare, au cerut Consiliului Local să le dea în folosință și restul spațiului de la demisol, adică încă 500 de metri pătrați. 

Pentru că autoritățile au ezitat, s-au gândit să construiască un centru pediatric național de la zero. Au căutat un teren suficient de mare și au găsit unul, în cele din urmă. Iar după ce l-au cumpărat a venit și decizia autorităților locale de a le permite să-și extindă spațiul actual. 

Acum, spațiul de la demisol are 1.000 de metri pătrați, în care funcționează 24 de săli. „E o întreagă uzină acolo în momentul ăsta: sunt 54 de angajați, cam 80-100 de copii zilnic. Medici de recuperare, medicină fizică, balneologie, neurologie pediatrică, asistenți medicali, terapeuți, kinetoterapeuți, logopezi, psihologi clinicieni, psihoterapeuți, integrare senzorială, terapie cu căței”, spune Iulian Onac. 

„Pacientul e întreaga familie”

Cea mai mare problemă într-un astfel de centru e să găsești oamenii potriviți care să lucreze cu copiii. Până în 2016, cel puțin, le-a fost foarte greu. Pentru că în Alba-Iulia nu găseau destui specialiști, aduceau terapeuți din Timișoara, Sibiu, Pitești sau Sighișoara. Și-au dat seama că le va fi imposibil să crească astfel, așa că au încheiat un parteneriat cu Universitatea 1 Decembrie din Alba Iulia. Au devenit centru de practică pentru noua secție de kinetoterapie și motricitate specială de-acolo. Între timp, au absolvit trei generații, iar mulți dintre ei lucrează la centru, după ce au făcut practică acolo. Acum funcționează în cadrul Universității și o secție de terapie ocupațională, încă foarte tânără. 

Mai mulți specialiști din afara țării i-au sprijinit să dezvolte o structură funcțională profesională în cadrul centrului, spune Iulia Onac: au făcut ședințe de lucru, au discutat cazuri, au stabilit obiective comune de abordare în terapia copilului. Până să înceapă terapia, copilul trece prin 4-5 etape de evaluare, pentru a găsi cele mai potrivite soluții pentru el. Cazul fiecărui copil e discutat în cadrul unor ședințe de specialitate, pentru a stabili obiective. Și lucrează apoi împreună pentru a pune în practică un anumit obiectiv. Așa apar rezultatele. 

În tot acest proces terapeutic, se concentrează foarte mult pe confortul copilului, dar și pe cel al părinților. Pentru că interacționează aproape în permanență cu mama, copiii sunt mult mai sensibili la starea emoțională a acesteia: dacă ea este supărată sau nervoasă, imediat se simte agitat, nesigur și nu va răspunde pozitiv în cadrul terapiei. Dacă ea e liniștită, și el devine mai cooperant. 

„Pentru noi familia este un partener”, explică Sebastian Onac. „Foarte mult ne-am dezvoltat prin know-how-ul pe care ni l-au adus aceste familii care au umblat pe toată planeta. Nu ținem familia la ușă, așa cum se întâmplă în general în sistemul medical românesc. Familia participă la terapie. Dacă integrezi familia în terapie, chiar obții rezultate fantastice. Și plecând de la asta construim conceptul că pacientul e întreaga familie. Având toată experiența asta de 10 ani, toată motivația noastră și empatia noastră pentru familiile asemenea nouă, construim un alt concept pentru România.”

Prin programele pe care le implementează, asociația vrea să dea speranță familiei și să o mențină unită în jurul copilului, în condițiile uzurii fantastice pe care o aduce boala. 

„Nu există limite când ești la limită”

În prezent, centrul are o listă de așteptare ce se întinde pe câteva luni, iar timpul pierdut e greu de recuperat pentru acești copii. Vârsta copiilor care vin la terapie a scăzut foarte mult: în urma unui program finanțat de Intesa SanPaolo Bank Italia și prin parteneriatele cu primăriile din zonele de reședință ale copiilor, aceștia beneficiază de evaluări gratuite. 

Aproximativ 500 de copii sunt sprijiniți acum de asociație anual. Cu toții au dreptul la o șansă. Sunt copii cu pareze ușoare care merg la școală: e vorba de forme ușoare care pot să înceapă să vorbească, să meargă, să aibă o motricitate casnică, să se îmbrace, să aibă independență, să-și deschidă televizorul, frigiderul, etc. „Nu pot să vă exprim fericirea unui astfel de copil, ce înseamnă pentru el să facă șase metri. Oricâte olimpiade am fi câștigat, niciodată nu o să avem fericirea lui. Și luăm durerea: ăsta este un lucru foarte important”, spune Sebastian Onac.

La nivel național însă, nevoile sunt însă mult mai mari decât poate oferi centrul actual. Pentru un copil prematur — cum se nasc mii în România —, primele șase luni de viață sunt cruciale pentru a putea oferi o intervenție corectă și a evita afecțiuni serioase, pe termen lung. „Presiunea pe spitale în România este foarte mare, pentru că mortalitatea infantilă în România are un prag ridicat. Și atunci spitalele fac eforturi deosebite ca acești copii să iasă din spital. Pe ei nu-i mai interesează pe urmă: l-au scos viu, l-au bifat. Noi încercăm să ne ocupăm de aceste familii după.”

Viitorul centru va permite intervenții complexe și pe termen lung, ce nu vor lăsa părinții deoparte. Construcția, finalizată la roșu pe o suprafață desfășurată de 4.700 de metri pătrați, va avea două module: unul de terapie, iar celălalt de cazare și masă. La demisol vor funcționa trei bazine de hidroterapie, cu apă dulce și sărată, și un canal de reeducare a mersului. Nivelul 1 al corpului de terapie — care va avea cabinete medicale, săli de terapie, kinetoterapie, masaj, terapie, fizioterapie, vestiare, dușuri, bazine — este „la gri”. 

Viitorul Centru Pediatric Național „Maria Beatrice” Sursa: https://www.facebook.com/centrulmariabeatrice/

În 2017, proiectul era evaluată la 3,2 milioane de euro, însă după o reevaluare recentă depășește 4 milioane de euro, odată cu explozia prețurilor materialelor de construcție. Au fost investiți deja 1,9 milioane de euro, 250.000 de euro sunt folosiți acum pentru a aduce nivelul 3 la gri. Asociația mai are nevoie de 1,8-1,9 milioane de euro pentru a încheia. Stadiul lucrărilor era în ianuarie la 55%.  

Sunt 3.700 de oameni care susțin proiectul cu donații prin SMS, după ce-au trimis textul „Vreau” la 8845 și s-au abonat astfel la o donație lunară de 2 euro netaxabili. Încă 15.000 de oameni susțin proiectul prin redirecționarea a 3,5% din impozitul pe venitul salarial, prin formularul 230. Iar peste 100 de companii îi sponsorizează, ocazional sau consecvent. 

Dacă anul 2022 merge cât anul trecut ca nivel ca nivel de sponsorizare și al lucrărilor, corpul de terapie ar trebui să fie finalizat la cheie și să înceapă spre sfârșitul anului partea de instalații și finisaje interioare la corpul de cazare și masa. În 2023, centrul ar trebui să fie complet funcțional. 

„Foarte mulți se miră cum am reușit. Nu avem de ales. Foarte mulți oameni nu reușesc pentru că au de ales, au de întors. Noi nu avem nicio variantă, noi n-avem varianta B”, spune Sebastian Onac. 

Nu s-au născut manageri, ci au învățat totul din mers. Acum vreo 25 de ani, el a înființat o firmă cu trei prieteni buni, însă lucrurile n-au mers, pentru că fiecare trăgea în altă direcție. „Și am zis atunci că eu nu-s făcut pentru așa ceva și statutul meu este de angajat. Nici nu mi-am dat seama când am devenit angajator și antreprenor, că noi facem un antreprenoriat social foarte autentic”, spune Sebastian Onac acum. Și-a dezvoltat diferite abilități forțat fiind de diversele situații în care s-a trezit. „Nu există limite când ești la limită. Adică ne-am trezit că suntem într-o zonă de antreprenoriat social fără să realizăm și ne-am dat seama că avem abilități serioase în domeniul ăsta.”

Faptul că sunt amândoi formați ca profesori i-a ajutat, pentru că scopul unui profesor e — dincolo de partea științifică — să convingă. Iar pentru a fi un profesor bun trebuie să fii autentic, să comunici și să cunoști. Acum, Sebastian Onac își dedică tot timpul asociației, iar soția sa a rămas la catedră. Amândoi sunt convinși că munca într-o organizație non-guvernamentală este esențială pentru a produce schimbarea în societate. „Sunt ONG-uri care își propun să construiască această Românie paralelă, să remedieze și să completeze tot ceea ce statul în inerția lui și neputința nu poate să facă în timp util”, spune Sebastian Onac. „Și oamenii aceștia care muncesc în ONG-uri își dau seama că astfel poate avem o șansă să se producă o schimbare, să îndreptăm România spre un drum normal. Toți oamenii aceștia fac parte din industria binelui și industria binelui va revoluționa nu numai România, ci și lumea întreagă.”

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter