„Nu întrebam decât dacă respiră. Atât”
Fiecare nou-născut, indiferent că-i în București, Târgu-Mureș, Mediaș sau Botoșani, are dreptul să primească aceeași grijă și aceleași șanse la viață. O fundație investește în dotarea maternităților din orașele mai mici, pentru ca fraza anterioară să devină realitate.
***
Timp de 50 de zile, Mădălina a așteptat să-i fie mamă lui Ștefan. Timp de șapte săptămâni, ea a așteptat să-l țină în brațe, să-l hrănească, să-i ofere grija de care are nevoie.
Născut prematur la Botoșani, copilul ei a fost transportat la Suceava, unde a luptat pentru fiecare secundă din viața sa. În tot acest timp, mama a rămas la Botoșani, așteptând telefonul sau mesajul zilnic care să-i spună că-i bine.
Pe 28 noiembrie 2021, la maternitatea din Botoșani, Mădălina l-a născut prematur pe cel de-al treilea copil al ei. „Mămica, uite bebelușul”, i-a spus medicul de gardă Mădălinei în timp ce-l cântărea. Avea un kilogram și câteva sute de grame și îi încăpea în palme, cel puțin așa și-a imaginat. Nu a apucat să-l țină la piept, nici să-l mângâie. A fost ultima oară când ea l-a văzut atât de aproape de ea. Au urmat șapte săptămâni în care „nu întrebam decât dacă respiră. Atât. Mi-era frică”.
Mădălina are 25 de ani și mai are doi copii, de 5 și 2 ani. Locuiește în comuna Ungureni din județ, aflată la 28 de kilometri de maternitatea din municipiul Botoșani. Cea de-a treia sarcină a fost normală, la fel ca primele două. Controalele regulate și starea ei generală nu i-au dat niciun motiv de grijă, însă în a 30-a săptămână de sarcină au apărut primele contracții, în timp ce făcea baie. L-a chemat pe soțul ei, iar la ora 23 erau la spital.
„Când am ajuns aici, aveam sângerări și mi s-a spus că o să nasc, dar vor încerca să-mi oprească contracțiile, poate mai stă bebelușul măcar câteva ore, cât să facă injecția pentru dezvoltarea plămânilor”, spune ea. Au reușit să „amâne” sarcina pentru două zile, iar duminică, după ora 17, copilul ei să năștea la 1,250 kilograme.
„După ce-am născut, am întrebat întâi cum este, dacă este întreg. Domnul doctor mi-a spus că da, doar că mi-a luat bebelușul. La câteva minute, a venit domnul doctor care era de gardă și mi-a spus că trebuie să trimită copilul la Suceava”, își amintește ea.
„Pot să-l mai văd măcar un pic înainte de plecare?”
În acel weekend, copilul a fost transferat la Suceava, iar ea a rămas în Botoșani. Nu a petrecut decât câteva clipe cu el, chiar după naștere, iar acum urma să fie transportat într-o altă secție, într-un alt oraș, fără ca ea să poată merge cu el. În acele zile, totul era negru în fața ochilor ei. „Mi s-a spus așa: dacă nu ești sunată înseamnă totul este bine”, însă pentru ea nu exista bine. „Dar eu ca mamă, în momentul ăla, nu mă mai puteam gândi la bine. Nu m-am gândit o secundă la bine. Când ajungeam acasă, mă uitam la ceilalți copii, dar gândul meu era mereu că el nu o să mai fie”, povestește mama.
Marți dimineață a fost externată, iar primul drum pe care l-a făcut cu soțul ei a fost la Suceava. În aproximativ o oră, erau în fața clădirii unde copilul era internat, însă s-au lovit de birocrație: „trebuie faci întâi o cerere”, i-a spus portarul. Nici nu avea pe cine să sune de la spital. Nu știa cu cine să vorbească.
„Am plecat marți seară de la Suceava, am ajuns acasă, iar a doua zi dimineață mă sună de la spital să-mi spună că mi s-a aprobat cererea. Doar mama are voie câteva minute, o dată pe săptămână, și să duc ceea ce mi s-a spus: pampers și șervețele. Doar atât are nevoie”, își amintește Mădălina.
Miercuri dimineața era acolo, cu gândul să afle ceva despre copilul său. Vizitele începeau abia la ora 15.00, iar singurul răspuns pe care l-a primit de la o asistentă a fost că „este bine”.
„Am vorbit cu o doamnă asistentă care era de la bebeluși, mi-a spus că doamna doctor care avea grijă de copilul meu nu era acolo. Am întrebat-o pe asistentă dacă totul e bine, a zis da și doar atât. Mi-a spus să vorbesc cu doamna doctor, eu neștiind când să o găsesc. Sunam pe secție, însă nu aveam voie să sun decât după ora 12, dar doamna doctor pleca la ora 12. Stăteam cu gândul că nu știu nimic, până într-o dimineață când m-a sunat dumneaei și mi-a explicat doar că e bine copilul. ”
„Știm cum să gestionăm un caz mai grav, dar nu aveam cu ce”
Prin astfel de cazuri trec nenumărate mame din județul Botoșani. Deși are în jur de 400.000 de locuitori conform recensământului din 2011, județul are doar două maternități, cea de la Dorohoi, de nivel I și cea de la Botoșani, cea mai mare, care deservește întregul județ, având nivelul II.
Maternitatea din Botoșani are propria sa clădire, special construită pentru acest scop în 1983 (o raritate în infrastructura românească), însă potențialul clădirii nu a fost atins niciodată. În acest loc au loc cele mai multe nașteri din județ – circa 2.800 pe an. La Dorohoi nu se nasc decât circa 50 de copii pe lună, fără patologii, iar compartimentul de neonatologie încă nu are un medic neonatolog. Orice copil cu probleme ajunge la Botoșani, iar în ultimii zece ani presiunea a crescut pentru că alte spitale orășenești și maternități din județ (Darabani, Trușești, Săveni) au fost închise.
„Faptul că suntem maternitate de sine stătătoare are avantaje și dezavantaje. Dezavantajul este că aici suntem doar maternitate, iar celelalte structuri sunt la Spitalul Județean (n.a. la o distanță de 600 de metri), avem acces la ele, dar nu sunt în aceeași clădire. Înainte nu aveam ecograf”, spune Carmen Zaboloteanu, șefa secției de Neonatologie. Iar pentru un nou-născut cu probleme, chiar și așteptarea unei analize, consultul unui alt specialist poate influența starea de sănătate.
Medicul Zaboloteanu a ajuns în Botoșani în 2014, după terminarea studiilor la universitatea ieșeană de medicină. În primele gărzi și-a dat seama de decalajele care există între dotarea unui spital din Iași și a unuia din Botoșani. În 2014, începea să se schimbe „vechea gardă” cum spune ea, iar odată cu asta, a vrut să îmbunătățească și modul în care echipa lucrează cu pacienții și nou-născuții.
„A fost un copil care s-a născut la 600-700 de grame, iar medicii care erau atunci aici au constatat că acel copil este un avorton și s-au comportat ca atare. Eu învățasem că acel copil are șanse și am încercat să intervin peste medicul curant, dar mi s-a spus nu. Acesta nu are nicio șansă, nu te chinui pentru că chiar dacă va trăi, va fi un copil-legumă. Am spus că nu este așa și că trebuie să încercăm să schimbăm mentalitatea”, își amintește ea.
Cu pași mici, i-a ieșit acest lucru. În acest moment, echipa este formată din personal tânăr, învățat de aceiași profesori, care crede în aceleași valori ca ea: copilul merită salvat cu orice preț.
Următoarea etapă a fost să crească și să modernizeze aparaturile din maternitate, astfel încât copiii județului să nu mai fie transferați imediat la Suceava – unde exista maternitatea de nivel superior – sau la Iași sau Târgu-Mureș.
„S-au făcut foarte multe în ultimii cinci-șase ani. S-a schimbat interfața și încă mai este de lucru, dar dacă ne uităm la niște studii, acum doi-trei ani, mortalitatea infantilă la nivelul județului Botoșani ne plasa pe locul doi în țară, după Tulcea și acuma cred că ne-am dus cam la jumătate. Eram 12% și acum mai suntem undeva la 6%”, povestește ea.
„Slaba urmărire a sarcinii la nivelul unei regiuni sărace crește presiunea pe echipa neonatală în luarea deciziilor”
Pentru Botoșani, un județ cu o infrastructură subdezvoltată și mereu în primele locuri în rândul județelor sărace, accesul la un serviciu medical este extraordinar de dificil, iar mamele sunt printre victimele care suferă cel mai mult. „Sunt mămici care nu ajung la medic”, spune șefa secției, însă nu le poți acuza de nepăsare. Au alți 5-6 copii acasă, nu au mașină, nu au bani de transport până în oraș, iar unele servicii – cum ar fi ecografiile mai performante – costă bani pe care o mamă dintr-un sat nu-i are.
Un caz recent este cel al unei mame din comuna Frumușica, la 60 de kilometri de oraș. Copilul avea nevoie de o transfuzie de sânge, însă mama nu a putut veni la spital. „N-am bani să vin, să mi se ia proba aia de sânge”, i-a spus mama doctoriței. „Cam asta e marea parte a copiilor cu probleme. Mama care nu poate sta în spital cu copilul pentru că mai are acasă copii, dar nici nu poate veni la el să-l vadă. Și să-l trimitem mai departe? Cu atât mai puțin, pentru că nu au bani”.
Doctorița Zaboloteanu își amintește de o altă mamă, care avea deja doi copii, care și-a urmărit cu grijă a treia sarcină și a făcut vizite regulate la medic, dar în momentul nașterii, echipa a constat că nou-născutul avea malformații congenitale severe. Mama ar fi trebuit să facă o ecografie morfo-fetală, care nu se face decât în centrele universitare și care costă foarte mulți bani.
Acest caz – suficient de rar – arată ce înseamnă ca o mamă să nu aibă acces la serviciile medicale necesare. „Dacă copilul ar fi avut o malformație congenitală și s-ar fi născut direct într-un centru universitar care face intervențiile chirurgicale, copilul ar fi beneficiat din primele ore de viață de tot tratamentul”, spune ea.
Sarcinile neurmărite sunt într-un procent destul de ridicat în județ – 20-30% — iar asta pune o mai mare presiune pe echipa medicală, pentru că viața nou-născutului s-ar putea să depindă de unele aparate pe care maternitatea nu le are sau care deja sunt ocupate. Iar pentru a-l trimite la o maternitate de nivel superior, nou-născutul trebuie să fie stabilizat în primul rând.
Acum, secția are două ventilatoare. „Dar suntem în gardă și s-ar putea să apară și al treilea, și al patrulea, nu știi ce să faci în momentul ăla”, spune colega șefei de secție, doctorița Paraschiv.
„La început, când am venit la spital, a fost unul copil cu pneumotorax, nu aveam ventilatorul modern, aveam unul vechi care nu făcea niște presiuni și nu aveam cum să îl pun pe aparat. Acel copil a fost 12 ore ventilat manual. Făceam cu rândul ca să ventilăm copilul”, își amintește ea.
„Mi se pare normal ca cel care se naște România să aibă aceeași șansă ca cel care se naște oriunde. De ce să fie diferit?”
În acest moment, unul din zece nou-născuți este prematur, iar rata transferurilor către spitalul din Suceava sau către altele din țară este de 5-10%. Rata a scăzut pentru că echipa medicală vrea să se asigure că un transfer nu e o soluție la îndemână, ci ultimul pas pe care-l face. „Am putea foarte comod să transferăm. Asta e, nu putem, stăm liniștiți că salariul merge, timpul trece, pensia vine, dar… nu știu. Am investit atât de mult timp ca să învățăm o anumită specialitate și îi păcat. Vrem să-i facem și pe tinerii medici să nu simtă că e diferit ce se întâmplă aici față de medicina pe care au învățat-o”, zice doctorița.
Astfel că au învățat mereu noi proceduri, s-au instruit de la toți specialiștii care sosesc în vizite sau de la cei la care apelează pentru ajutor.
„Marea noastră problemă aici sunt malformațiile congenitale de cord. Nu avem un medic cardiolog pediatru la nivelul județului, iar la nivelul județului vecin sunt trei-patru, și atunci eu și colegii mei am încercat să învățăm de fiecare dată să recunoaștem și să le tratăm până nou-născutul ajunge la specialist”, povestește ea.
Au primit donații cu care și-au dotat secțiile, de la alte organizații, dar și de la botoșăneni, au apelat la autoritățile locale. În momentul de față, maternitatea are 55 de paturi, din care 15 pentru terapie intensivă neonatală, un număr comparabil cu cel al secției din Suceava, de nivel superior. Diferența ține însă de personal.
În prezent sunt patru medici, însă până anul trecut erau trei, un număr insuficient pentru a face față nașterilor și tratamentelor. Carmen Zaboloteanu își amintește când una dintre doctorițe a născut, iar ea și celălalt doctor au trebuit să asigure funcționarea spitalului.
„Asta însemna că 15 zile stăteam în spital, începeam dimineața și terminam a doua zi la amiază, cam 30 de ore continuu”, povestește ea. Făceau 15 gărzi, în condițiile în care maximul lunar este de șase. A treia colegă s-a întors la muncă după două luni. Venirea noii colege deja le oferă mai mult spațiu, însă, în mod ideal ar fi nevoie de 6-7 medici.
„Problema este că suntem în capătul țării, unde nu sunt medici. Dorohoiul nu are medic neonatolog, ci este o linie de gardă cu pediatria comună, a existat Maternitatea Săveni, dar s-a închis pentru că nu este medic acolo”, adaugă ea.
Pentru șefa secției fiecare naștere dusă la bun sfârșit și fiecare prematur salvat înseamnă mai multă încredere din partea comunității, pentru că o mamă trebuie să simtă că-i pe mâini bune.
Sunt mămici care preferă să nască la aici, pentru că verișoarei sau vecinei i-a fost bine. Însă mai este mult de muncă și este mult de educat. Mamele minore continuă să fie un fenomen răspândit peste tot prin țară, iar în 2020, 86 de mame minore au ajuns aici.
„E oarecum frustrant pentru noi și pentru ele, pentru că nu prea înțeleg ce înseamnă un nou născut cu probleme. Ele au mers pe premisa că totul va fi bine. Mai au un copil sau doi acasă, la care totul a mers bine fără analize, fără investigații și trebuie să le explicăm de ce nu este bine. De multe ori le vorbim, le povestim și la final ne spun «dar în rest este bine?». Pentru mămici, nașterea înseamnă doar baloane și ursuleți de pluș și e greu să înțeleagă că poate fi o problemă cu copilul și sunt foarte vulnerabile”, povestește ea.
În plus, odată ce-au născut copii sănătoși, fără probleme, mamele nu urmăresc lista de consultații pe care ar trebui să o facă o dată cu externarea. Sunt controalele la ochi, în unele cazuri, cele cardiologice, care sunt amânate până apare o problemă. În acest sens, ea vrea să doteze ambulatoriul astfel încât să ofere și spitalizări de zi, și controale pentru care altfel ar trebui să se deplaseze la Iași sau la Suceava.
„Pentru mămici, nașterea înseamnă doar baloane și ursuleți de pluș; e greu să înțeleagă că poate fi o problemă cu copilul”
„Transportul este un risc”, spunea șefa secției. Dincolo de lipsurile de la fața locului, cea mai sigură metodă este „transportul în uter”, dar cum 20-30% din sarcinile care ajung la Botoșani sunt neurmărite, mamele ajung de multe ori mult prea târziu. Ca-n cazul Mădălinei, medicii încearcă să amâne sarcina prin tratament medicamentos, dar când nu se poate, se face stabilizarea, iar abia apoi urmează transferul. Atunci apar alte necunoscute: dacă există loc liber la Suceava, apoi se încearcă la Iași sau la Târgu-Mureș (când deja trebuie comandat un elicopter). Fiecare clipă pierdută înseamnă un risc mai mare pentru copil.
„Dezavantajul este că Suceava nu are o ambulanță neonatală și nu are personal. Și atunci transferul se face cu Ambulanța orașului nostru”, spune medicul Zaboloteanu. „Avem un ventilator de transport al nostru pe care-l împrumutăm ambulanței. Unul din ventilatoare poate deveni mobil și atunci pleacă cu copilul. Odată am vrut să trimitem un copil la Târgu-Mureș și ne-a sunat de pe drum că s-a stricat incubatorul de pe elicopter. Atunci a plecat copilul cu tot al nostru.”
„Asistenta m-a văzut disperată. Voiam doar să-l ating”
O dată cu transferul apare o altă problemă: separarea mamei de copil. La fel ca Mădălina sunt nenumărate alte mame care rămân la Botoșani, fără să poată fi aproape de copilul lor.
Pe Mădălina, Crăciunul a prins-o acasă, fără să fie alături de cel de-al treilea copil. „Stăteam într-un colț pe pat, cu telefonul în mână, și așteptam să primesc un mesaj sau să se facă ora 12 la Suceava și să mi se spună că e bine”, era rutina ei în fiecare zi, iar de sărbători fiecare zi departe de copil a devenit insuportabilă.
„Dacă îmi venea să plâng, plecam afară. Dacă mă prindea băiețelul îi spuneam că mă doare capul, mă doare ceva. M-a prins o dată că mă uitam la o poză de-a lui și spuneam că e bebelușul altcuiva”, spune ea.
Băiatul cel mare știa că era gravidă și urmează să aibă un nou frate. Era curios și o întreba „de ce nu mai crește burta”, însă ea a vrut să-l protejeze și-i spunea „bebe e în burtă, dar tu roagă-te la Dumnezeu să fie bine”. Până în clipa în care îl va aduce acasă pe Eduard Ștefan, copilul nu trebuia să știe suferința mamei.
În fiecare săptămână, nu avea voie decât 5-10 minute în vizită. Făcea 150 de kilometri pentru fiecare vizită, unde nu putea să-l ia în brațe, să-i simtă căldura sau să-i spună că totul va fi bine. Se uita la el, de la distanță, la copilul protejat în incubatorul său.
La naștere, copilul avea 1,25 kilograme, în următoarele săptămâni a pierdut din greutate și a ajuns la un kilogram. Eforturile echipei de la Suceava s-au concentrat, în primă fază, pe stabilizarea funcțiilor vitale și a organelor. Până la finalul anului 2021, cu fiecare telefon pe care ea-l făcea se pregătea pentru ce-i mai rău, dar Eduard Ștefan „a luptat pentru viața lui în fiecare secundă”, iar din ianuarie, următorul pas era luarea în greutate.
Luni, pe 17 ianuarie, Mădălina le-a zis copiilor că se duce la spital ca să-l aducă pe Eduard Ștefan. Atunci le-au arătat și poza pe care ea a purtat-o în toate aceste zile.
„După atâtea luni, săptămâni, zile în care nu am putut să-i fiu alături, că mă simțeam o mamă neputincioasă, că nu pot să ajut bebelușul cu nimic”, Mădălina urma să fie alături de copilul ei. În aceeași zi, s-a internat în spital, cu gândul că „mă lipesc de el și nu mai plec de acolo”.
Copilul era stabil, a fost transferat fără nicio problemă la maternitatea din Botoșani, dar până la atingerea greutății de 2,5 kilograme, urma să rămână în spital. De data asta, alături de mama lui.
„Ieri l-am schimbat prima dată, deja mi-era teamă să nu se rupă”, spune ea. Acum măsoară fiecare picătură de lapte pe care copilul o înghite, stă și se uită la el. „Aseară nu știu dacă am ațipit zece minute”, spune ea.
Pe 20 ianuarie, avea circa 2,3 kilograme, ceea ce însemna că puteau pleca împreună curând la restul familiei. Însă pentru Mădălina, sănătatea copilului contează mai mult: dacă e să mai stea și o săptămână, nu-i nicio problemă.
În toate aceste săptămâni, ea recunoaște că doctorița Zaboloteanu a fost unul din oamenii care i-au oferit curajul de care avea nevoie. „Am avut încredere în dumneaei”, spunea mămica, în timp ce enumeră nenumărate telefoane pe care i le dădea.
„Pentru mine a fost cel mai bun doctor. Să-i dea Dumnezeu sănătate, m-am împăcat cu ideea văzând că doamna doctor în fiecare zi informații despre copil, se interesa, chiar dacă nu a fost în gardă”, spune Mădălina.
„Noi ne-am chinuit foarte mult să menținem maternitatea la nivelul 2”
Pentru numeroase mame ca Mădălina, separările ar putea dispărea sau ar putea fi scurtate, dacă secția maternității botoșănene ar avea infrastructura necesară. Șefa secției face mici pași în fiecare zi, iar din acest an, a reușit să doteze secție cu aparatură vitală pentru nou-născuții prematuri, datorită unei finanțări de aproape 900.000 de lei venite prin programul Fundației Vodafone România, Viață pentru Nou-născuți.
Printre aceste aparate se află și două ventilatoare, care vor crește disponibilitatea secției și vor putea oferi sprijinul vital mai multor nou-născuți, pentru că în acest moment, mai mult de 2-3 copii nu ar putea avea în grijă secția.
Mai mult, cu ajutorul noilor aparate vor putea controla cantitatea de oxigen pe care fiecare nou-născut o primește, pentru că în funcție de gradul de dezvoltare al plămânilor, depinde și concentrația de oxigen. „Blenderele pe care le-am cerut vor fi pentru sălile de naștere și vom începe reanimarea pentru copiii prematuri cu oxigen în cantitate mică, nu cât avem acum, 30%”, detaliază șefa secției.
Aceste aparate vor ajuta echipa doctoriței să-și îndeplinească misiunea și să simtă că pot oferi tot ce pot nou-născuților din Botoșani. Rata transferurilor va scădea, iar mamele vor putea să rămână alături de copii lor încă din prima zi. Viitorul lor nu va mai depinde de locul în care se nasc sau de momentul în care se nasc.
***
Șase luni mai târziu, Mădălina și copilul ei sunt bine. Fricile au dispărut cu fiecare zi în care Eduard Ștefan a mâncat și a luat în greutate. S-a ținut de cuvânt, iar vizitele regulate la doamna doctor i-au oferit mai multă liniște. „Suntem foarte bine”, spune ea.
Text realizat pentru Fondul Viață pentru Nou-Născuți al Fundației Vodafone România.
Fotografii de Petruț Călinescu pentru Fundația Vodafone România.
ALTE ARTICOLE
FOLLOW US
#cronicidefilantropie