„Nu întrebam decât dacă respiră. Atât”

„Nu întrebam decât dacă respiră. Atât”

Fiecare nou-născut, indiferent că-i în București, Târgu-Mureș, Mediaș sau Botoșani, are dreptul să primească aceeași grijă și aceleași șanse la viață. O fundație investește în dotarea maternităților din orașele mai mici, pentru ca fraza anterioară să devină realitate.

***

Timp de 50 de zile, Mădălina a așteptat să-i fie mamă lui Ștefan. Timp de șapte săptămâni, ea a așteptat să-l țină în brațe, să-l hrănească, să-i ofere grija de care are nevoie. 

Născut prematur la Botoșani, copilul ei a fost transportat la Suceava, unde a luptat pentru fiecare secundă din viața sa. În tot acest timp, mama a rămas la Botoșani, așteptând telefonul sau mesajul zilnic care să-i spună că-i bine. 

Pe 28 noiembrie 2021, la maternitatea din Botoșani, Mădălina l-a născut prematur pe cel de-al treilea copil al ei. „Mămica, uite bebelușul”, i-a spus medicul de gardă Mădălinei în timp ce-l cântărea. Avea un kilogram și câteva sute de grame și îi încăpea în palme, cel puțin așa și-a imaginat. Nu a apucat să-l țină la piept, nici să-l mângâie. A fost ultima oară când ea l-a văzut atât de aproape de ea. Au urmat șapte săptămâni în care „nu întrebam decât dacă respiră. Atât. Mi-era frică”. 

Mădălina are 25 de ani și mai are doi copii, de 5 și 2 ani. Locuiește în comuna Ungureni din județ, aflată la 28 de kilometri de maternitatea din municipiul Botoșani. Cea de-a treia sarcină a fost normală, la fel ca primele două. Controalele regulate și starea ei generală nu i-au dat niciun motiv de grijă, însă în a 30-a săptămână de sarcină au apărut primele contracții, în timp ce făcea baie. L-a chemat pe soțul ei, iar la ora 23 erau la spital.

„Când am ajuns aici, aveam sângerări și mi s-a spus că o să nasc, dar vor încerca să-mi oprească contracțiile, poate mai stă bebelușul măcar câteva ore, cât să facă injecția pentru dezvoltarea plămânilor”, spune ea. Au reușit să „amâne” sarcina pentru două zile, iar duminică, după ora 17, copilul ei să năștea la 1,250 kilograme. 

„După ce-am născut, am întrebat întâi cum este, dacă este întreg. Domnul doctor mi-a spus că da, doar că mi-a luat bebelușul. La câteva minute, a venit domnul doctor care era de gardă și mi-a spus că trebuie să trimită copilul la Suceava”, își amintește ea. 

 

 „Pot să-l mai văd măcar un pic înainte de plecare?”

În acel weekend, copilul a fost transferat la Suceava, iar ea a rămas în Botoșani. Nu a petrecut decât câteva clipe cu el, chiar după naștere, iar acum urma să fie transportat într-o altă secție, într-un alt oraș, fără ca ea să poată merge cu el. În acele zile, totul era negru în fața ochilor ei. „Mi s-a spus așa: dacă nu ești sunată înseamnă totul este bine”, însă pentru ea nu exista bine. „Dar eu ca mamă, în momentul ăla, nu mă mai puteam gândi la bine. Nu m-am gândit o secundă la bine. Când ajungeam acasă, mă uitam la ceilalți copii, dar gândul meu era mereu că el nu o să mai fie”, povestește mama. 

Marți dimineață a fost externată, iar primul drum pe care l-a făcut cu soțul ei a fost la Suceava. În aproximativ o oră, erau în fața clădirii unde copilul era internat, însă s-au lovit de birocrație: „trebuie faci întâi o cerere”, i-a spus portarul. Nici nu avea pe cine să sune de la spital. Nu știa cu cine să vorbească. 

„Am plecat marți seară de la Suceava, am ajuns acasă, iar a doua zi dimineață mă sună de la spital să-mi spună că mi s-a aprobat cererea. Doar mama are voie câteva minute, o dată pe săptămână, și să duc ceea ce mi s-a spus: pampers și șervețele. Doar atât are nevoie”, își amintește Mădălina. 

Miercuri dimineața era acolo, cu gândul să afle ceva despre copilul său. Vizitele începeau abia la ora 15.00, iar singurul răspuns pe care l-a primit de la o asistentă a fost că „este bine”. 

„Am vorbit cu o doamnă asistentă care era de la bebeluși, mi-a spus că doamna doctor care avea grijă de copilul meu nu era acolo. Am întrebat-o pe asistentă dacă totul e bine, a zis da și doar atât. Mi-a spus să vorbesc cu doamna doctor, eu neștiind când să o găsesc. Sunam pe secție, însă nu aveam voie să sun decât după ora 12, dar doamna doctor pleca la ora 12. Stăteam cu gândul că nu știu nimic, până într-o dimineață când m-a sunat dumneaei și mi-a explicat doar că e bine copilul. ”

 

Știm cum să gestionăm un caz mai grav, dar nu aveam cu ce

Prin astfel de cazuri trec nenumărate mame din județul Botoșani. Deși are în jur de 400.000 de locuitori conform recensământului din 2011, județul are doar două maternități, cea de la Dorohoi, de nivel I și cea de la Botoșani, cea mai mare, care deservește întregul județ, având nivelul II. 

Maternitatea din Botoșani are propria sa clădire, special construită pentru acest scop în 1983 (o raritate în infrastructura românească), însă potențialul clădirii nu a fost atins niciodată. În acest loc au loc cele mai multe nașteri din județ – circa 2.800 pe an. La Dorohoi nu se nasc decât circa 50 de copii pe lună, fără patologii, iar compartimentul de neonatologie încă nu are un medic neonatolog. Orice copil cu probleme ajunge la Botoșani, iar în ultimii zece ani presiunea a crescut pentru că alte spitale orășenești și maternități din județ (Darabani, Trușești, Săveni) au fost închise. 

„Faptul că suntem maternitate de sine stătătoare are avantaje și dezavantaje. Dezavantajul este că aici suntem doar maternitate, iar celelalte structuri sunt la Spitalul Județean (n.a. la o distanță de 600 de metri), avem acces la ele, dar nu sunt în aceeași clădire. Înainte nu aveam ecograf”, spune Carmen Zaboloteanu, șefa secției de Neonatologie. Iar pentru un nou-născut cu probleme, chiar și așteptarea unei analize, consultul unui alt specialist poate influența starea de sănătate. 

Medicul Zaboloteanu a ajuns în Botoșani în 2014, după terminarea studiilor la universitatea ieșeană de medicină. În primele gărzi și-a dat seama de decalajele care există între dotarea unui spital din Iași și a unuia din Botoșani. În 2014, începea să se schimbe „vechea gardă” cum spune ea, iar odată cu asta, a vrut să îmbunătățească și modul în care echipa lucrează cu pacienții și nou-născuții. 

 „A fost un copil care s-a născut la 600-700 de grame, iar medicii care erau atunci aici au constatat că acel copil este un avorton și s-au comportat ca atare. Eu învățasem că acel copil are șanse și am încercat să intervin peste medicul curant, dar mi s-a spus nu. Acesta nu are nicio șansă, nu te chinui pentru că chiar dacă va trăi, va fi un copil-legumă. Am spus că nu este așa și că trebuie să încercăm să schimbăm mentalitatea”, își amintește ea. 

Cu pași mici, i-a ieșit acest lucru. În acest moment, echipa este formată din personal tânăr, învățat de aceiași profesori, care crede în aceleași valori ca ea: copilul merită salvat cu orice preț. 

Următoarea etapă a fost să crească și să modernizeze aparaturile din maternitate, astfel încât copiii județului să nu mai fie transferați imediat la Suceava – unde exista maternitatea de nivel superior – sau la Iași sau Târgu-Mureș.

„S-au făcut foarte multe în ultimii cinci-șase ani. S-a schimbat interfața și încă mai este de lucru, dar dacă ne uităm la niște studii, acum doi-trei ani, mortalitatea infantilă la nivelul județului Botoșani ne plasa pe locul doi în țară, după Tulcea și acuma cred că ne-am dus cam la jumătate. Eram 12% și acum mai suntem undeva la 6%”, povestește ea. 

 

„Slaba urmărire a sarcinii la nivelul unei regiuni sărace crește presiunea pe echipa neonatală în luarea deciziilor”

Pentru Botoșani, un județ cu o infrastructură subdezvoltată și mereu în primele locuri în rândul județelor sărace, accesul la un serviciu medical este extraordinar de dificil, iar mamele sunt printre victimele care suferă cel mai mult. „Sunt mămici care nu ajung la medic”, spune șefa secției, însă nu le poți acuza de nepăsare. Au alți 5-6 copii acasă, nu au mașină, nu au bani de transport până în oraș, iar unele servicii – cum ar fi ecografiile mai performante – costă bani pe care o mamă dintr-un sat nu-i are. 

Un caz recent este cel al unei mame din comuna Frumușica, la 60 de kilometri de oraș. Copilul avea nevoie de o transfuzie de sânge, însă mama nu a putut veni la spital. „N-am bani să vin, să mi se ia proba aia de sânge”, i-a spus mama doctoriței. „Cam asta e marea parte a copiilor cu probleme. Mama care nu poate sta în spital cu copilul pentru că mai are acasă copii, dar nici nu poate veni la el să-l vadă. Și să-l trimitem mai departe? Cu atât mai puțin, pentru că nu au bani”.

Doctorița Zaboloteanu își amintește de o altă mamă, care avea deja doi copii, care și-a urmărit cu grijă a treia sarcină și a făcut vizite regulate la medic, dar în momentul nașterii, echipa a constat că nou-născutul avea malformații congenitale severe. Mama ar fi trebuit să facă o ecografie morfo-fetală, care nu se face decât în centrele universitare și care costă foarte mulți bani. 

Acest caz – suficient de rar – arată ce înseamnă ca o mamă să nu aibă acces la serviciile medicale necesare. „Dacă copilul ar fi avut o malformație congenitală și s-ar fi născut direct într-un centru universitar care face intervențiile chirurgicale, copilul ar fi beneficiat din primele ore de viață de tot tratamentul”, spune ea. 

Sarcinile neurmărite sunt într-un procent destul de ridicat în județ – 20-30% — iar asta pune o mai mare presiune pe echipa medicală, pentru că viața nou-născutului s-ar putea să depindă de unele aparate pe care maternitatea nu le are sau care deja sunt ocupate. Iar pentru a-l trimite la o maternitate de nivel superior, nou-născutul trebuie să fie stabilizat în primul rând. 

Acum, secția are două ventilatoare. „Dar suntem în gardă și s-ar putea să apară și al treilea, și al patrulea, nu știi ce să faci în momentul ăla”, spune colega șefei de secție, doctorița Paraschiv. 

„La început, când am venit la spital, a fost unul copil cu pneumotorax, nu aveam ventilatorul modern, aveam unul vechi care nu făcea niște presiuni și nu aveam cum să îl pun pe aparat. Acel copil a fost 12 ore ventilat manual. Făceam cu rândul ca să ventilăm copilul”, își amintește ea. 

„Mi se pare normal ca cel care se naște România să aibă aceeași șansă ca cel care se naște oriunde. De ce să fie diferit?”

În acest moment, unul din zece nou-născuți este prematur, iar rata transferurilor către spitalul din Suceava sau către altele din țară este de 5-10%. Rata a scăzut pentru că echipa medicală vrea să se asigure că un transfer nu e o soluție la îndemână, ci ultimul pas pe care-l face. „Am putea foarte comod să transferăm. Asta e, nu putem, stăm liniștiți că salariul merge, timpul trece, pensia vine, dar… nu știu. Am investit atât de mult timp ca să învățăm o anumită specialitate și îi păcat. Vrem să-i facem și pe tinerii medici să nu simtă că e diferit ce se întâmplă aici față de medicina pe care au învățat-o”, zice doctorița.

Astfel că au învățat mereu noi proceduri, s-au instruit de la toți specialiștii care sosesc în vizite sau de la cei la care apelează pentru ajutor. 

„Marea noastră problemă aici sunt malformațiile congenitale de cord. Nu avem un medic cardiolog pediatru la nivelul județului, iar la nivelul județului vecin sunt trei-patru, și atunci eu și colegii mei am încercat să învățăm de fiecare dată să recunoaștem și să le tratăm până nou-născutul ajunge la specialist”, povestește ea. 

Au primit donații cu care și-au dotat secțiile, de la alte organizații, dar și de la botoșăneni, au apelat la autoritățile locale. În momentul de față, maternitatea are 55 de paturi, din care 15 pentru terapie intensivă neonatală, un număr comparabil cu cel al secției din Suceava, de nivel superior. Diferența ține însă de personal.

În prezent sunt patru medici, însă până anul trecut erau trei, un număr insuficient pentru a face față nașterilor și tratamentelor. Carmen Zaboloteanu își amintește când una dintre doctorițe a născut, iar ea și celălalt doctor au trebuit să asigure funcționarea spitalului.

 „Asta însemna că 15 zile stăteam în spital, începeam dimineața și terminam a doua zi la amiază, cam 30 de ore continuu”, povestește ea. Făceau 15 gărzi, în condițiile în care maximul lunar este de șase. A treia colegă s-a întors la muncă după două luni. Venirea noii colege deja le oferă mai mult spațiu, însă, în mod ideal ar fi nevoie de 6-7 medici. 

„Problema este că suntem în capătul țării, unde nu sunt medici. Dorohoiul nu are medic neonatolog, ci este o linie de gardă cu pediatria comună, a existat Maternitatea Săveni, dar s-a închis pentru că nu este medic acolo”, adaugă ea.

Pentru șefa secției fiecare naștere dusă la bun sfârșit și fiecare prematur salvat înseamnă mai multă încredere din partea comunității, pentru că o mamă trebuie să simtă că-i pe mâini bune. 

Sunt mămici care preferă să nască la aici, pentru că verișoarei sau vecinei i-a fost bine. Însă mai este mult de muncă și este mult de educat. Mamele minore continuă să fie un fenomen răspândit peste tot prin țară, iar în 2020, 86 de mame minore au ajuns aici. 

„E oarecum frustrant pentru noi și pentru ele, pentru că nu prea înțeleg ce înseamnă un nou născut cu probleme. Ele au mers pe premisa că totul va fi bine. Mai au un copil sau doi acasă, la care totul a mers bine fără analize, fără investigații și trebuie să le explicăm de ce nu este bine. De multe ori le vorbim, le povestim și la final ne spun «dar în rest este bine?». Pentru mămici, nașterea înseamnă doar baloane și ursuleți de pluș și e greu să înțeleagă că poate fi o problemă cu copilul și sunt foarte vulnerabile”, povestește ea. 

În plus, odată ce-au născut copii sănătoși, fără probleme, mamele nu urmăresc lista de consultații pe care ar trebui să o facă o dată cu externarea. Sunt controalele la ochi, în unele cazuri, cele cardiologice, care sunt amânate până apare o problemă. În acest sens, ea vrea să doteze ambulatoriul astfel încât să ofere și spitalizări de zi, și controale pentru care altfel ar trebui să se deplaseze la Iași sau la Suceava. 

„Pentru mămici, nașterea înseamnă doar baloane și ursuleți de pluș; e greu să înțeleagă că poate fi o problemă cu copilul” 

„Transportul este un risc”, spunea șefa secției. Dincolo de lipsurile de la fața locului, cea mai sigură metodă este „transportul în uter”, dar cum 20-30% din sarcinile care ajung la Botoșani sunt neurmărite, mamele ajung de multe ori mult prea târziu. Ca-n cazul Mădălinei, medicii încearcă să amâne sarcina prin tratament medicamentos, dar când nu se poate, se face stabilizarea, iar abia apoi urmează transferul. Atunci apar alte necunoscute: dacă există loc liber la Suceava, apoi se încearcă la Iași sau la Târgu-Mureș (când deja trebuie comandat un elicopter). Fiecare clipă pierdută înseamnă un risc mai mare pentru copil. 

„Dezavantajul este că Suceava nu are o ambulanță neonatală și nu are personal. Și atunci transferul se face cu Ambulanța orașului nostru”, spune medicul Zaboloteanu. „Avem un ventilator de transport al nostru pe care-l împrumutăm ambulanței. Unul din ventilatoare poate deveni mobil și atunci pleacă cu copilul. Odată am vrut să trimitem un copil la Târgu-Mureș și ne-a sunat de pe drum că s-a stricat incubatorul de pe elicopter. Atunci a plecat copilul cu tot al nostru.” 

„Asistenta m-a văzut disperată. Voiam doar să-l ating”

O dată cu transferul apare o altă problemă: separarea mamei de copil. La fel ca Mădălina sunt nenumărate alte mame care rămân la Botoșani, fără să poată fi aproape de copilul lor. 

Pe Mădălina, Crăciunul a prins-o acasă, fără să fie alături de cel de-al treilea copil. „Stăteam într-un colț pe pat, cu telefonul în mână, și așteptam să primesc un mesaj sau să se facă ora 12 la Suceava și să mi se spună că e bine”, era rutina ei în fiecare zi, iar de sărbători fiecare zi departe de copil a devenit insuportabilă. 

„Dacă îmi venea să plâng, plecam afară. Dacă mă prindea băiețelul îi spuneam că mă doare capul, mă doare ceva. M-a prins o dată că mă uitam la o poză de-a lui și spuneam că e bebelușul altcuiva”, spune ea. 

Băiatul cel mare știa că era gravidă și urmează să aibă un nou frate. Era curios și o întreba „de ce nu mai crește burta”, însă ea a vrut să-l protejeze și-i spunea „bebe e în burtă, dar tu roagă-te la Dumnezeu să fie bine”. Până în clipa în care îl va aduce acasă pe Eduard Ștefan, copilul nu trebuia să știe suferința mamei. 

În fiecare săptămână, nu avea voie decât 5-10 minute în vizită. Făcea 150 de kilometri pentru fiecare vizită, unde nu putea să-l ia în brațe, să-i simtă căldura sau să-i spună că totul va fi bine. Se uita la el, de la distanță, la copilul protejat în incubatorul său. 

La naștere, copilul avea 1,25 kilograme, în următoarele săptămâni a pierdut din greutate și a ajuns la un kilogram. Eforturile echipei de la Suceava s-au concentrat, în primă fază, pe stabilizarea funcțiilor vitale și a organelor. Până la finalul anului 2021, cu fiecare telefon pe care ea-l făcea se pregătea pentru ce-i mai rău, dar Eduard Ștefan „a luptat pentru viața lui în fiecare secundă”, iar din ianuarie, următorul pas era luarea în greutate. 

Luni, pe 17 ianuarie, Mădălina le-a zis copiilor că se duce la spital ca să-l aducă pe Eduard Ștefan. Atunci le-au arătat și poza pe care ea a purtat-o în toate aceste zile.

„După atâtea luni, săptămâni, zile în care nu am putut să-i fiu alături, că mă simțeam o mamă neputincioasă, că nu pot să ajut bebelușul cu nimic”, Mădălina urma să fie alături de copilul ei. În aceeași zi, s-a internat în spital, cu gândul că „mă lipesc de el și nu mai plec de acolo”. 

Copilul era stabil, a fost transferat fără nicio problemă la maternitatea din Botoșani, dar până la atingerea greutății de 2,5 kilograme, urma să rămână în spital. De data asta, alături de mama lui. 

 „Ieri l-am schimbat prima dată, deja mi-era teamă să nu se rupă”, spune ea. Acum măsoară fiecare picătură de lapte pe care copilul o înghite, stă și se uită la el. „Aseară nu știu dacă am ațipit zece minute”, spune ea. 

 

Pe 20 ianuarie, avea circa 2,3 kilograme, ceea ce însemna că puteau pleca împreună curând la restul familiei. Însă pentru Mădălina, sănătatea copilului contează mai mult: dacă e să mai stea și o săptămână, nu-i nicio problemă. 

În toate aceste săptămâni, ea recunoaște că doctorița Zaboloteanu a fost unul din oamenii care i-au oferit curajul de care avea nevoie. „Am avut încredere în dumneaei”, spunea mămica, în timp ce enumeră nenumărate telefoane pe care i le dădea. 

„Pentru mine a fost cel mai bun doctor. Să-i dea Dumnezeu sănătate, m-am împăcat cu ideea văzând că doamna doctor în fiecare zi informații despre copil, se interesa, chiar dacă nu a fost în gardă”, spune Mădălina. 

„Noi ne-am chinuit foarte mult să menținem maternitatea la nivelul 2”

Pentru numeroase mame ca Mădălina, separările ar putea dispărea sau ar putea fi scurtate, dacă secția maternității botoșănene ar avea infrastructura necesară. Șefa secției face mici pași în fiecare zi, iar din acest an, a reușit să doteze secție cu aparatură vitală pentru nou-născuții prematuri, datorită unei finanțări de aproape 900.000 de lei venite prin programul Fundației Vodafone România, Viață pentru Nou-născuți. 

Printre aceste aparate se află și două ventilatoare, care vor crește disponibilitatea secției și vor putea oferi sprijinul vital mai multor nou-născuți, pentru că în acest moment, mai mult de 2-3 copii nu ar putea avea în grijă secția. 

Mai mult, cu ajutorul noilor aparate vor putea controla cantitatea de oxigen pe care fiecare nou-născut o primește, pentru că în funcție de gradul de dezvoltare al plămânilor, depinde și concentrația de oxigen. „Blenderele pe care le-am cerut vor fi pentru sălile de naștere și vom începe reanimarea pentru copiii prematuri cu oxigen în cantitate mică, nu cât avem acum, 30%”, detaliază șefa secției. 

Aceste aparate vor ajuta echipa doctoriței să-și îndeplinească misiunea și să simtă că pot oferi tot ce pot nou-născuților din Botoșani. Rata transferurilor va scădea, iar mamele vor putea să rămână alături de copii lor încă din prima zi. Viitorul lor nu va mai depinde de locul în care se nasc sau de momentul în care se nasc. 

***

Șase luni mai târziu, Mădălina și copilul ei sunt bine. Fricile au dispărut cu fiecare zi în care Eduard Ștefan a mâncat și a luat în greutate. S-a ținut de cuvânt, iar vizitele regulate la doamna doctor i-au oferit mai multă liniște. „Suntem foarte bine”, spune ea. 

Text realizat pentru Fondul Viață pentru Nou-Născuți al Fundației Vodafone România. 

Fotografii de Petruț Călinescu pentru Fundația Vodafone România. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Sunt oameni care așteaptă de 20 de ani să primească o locuință socială

Sunt oameni care așteaptă de 20 de ani să primească o locuință socială

Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire luptă pentru ca oricine să poată locui în condiții decente. Să convingi autoritățile că oamenii au acest drept fundamental e mai complicat decât pare.

Text de Teodora Săvoiu și echipa FCDL

*Fotografiile aparțin organizației FCDL

O doamnă care așteaptă locuință socială pe Prelungirea Ghencea era însărcinată când a depus prima oară dosarul. Anul ăsta, copilul ei termină liceul și ea tot nu a primit locuința. Din păcate, nu e o poveste singulară.

Sunt oameni care așteaptă de 20 de ani să primească o locuință socială. În tot timpul ăsta, stau în chirie sau la familie ori la prieteni. Lipsa unei locuințe adecvate îți taie ani din viață, te îmbătrânește, îți afectează sănătatea fizică și psihică.

Ofensiva Generozității (OG) a fost creată în 2006 de către un grup de artiști. Ulterior, o parte din persoanele implicate în OG s-au solidarizat cu persoane care erau în pericol de evacuare în zona Rahova-Uranus-Sabinelor. Împreună cu familiile din zonă, au adunat o rețea consistentă de sprijin împotriva evacuărilor din locuințele retrocedate din București, formată din vecini, artiști, studenți și studente. Au devenit, în timp, o comunitate.

Cum a pornit FCDL

Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire s-a lansat în 2013-2014, la inițiativa comunității de persoane evacuate din Rahova-Uranus, alături de rude ale acestora, prieteni, activiști, artiști, ONG-iști. Luptăm pentru dreptul tuturor oamenilor la locuințe adecvate. Vrem să atragem atenția că nu doar persoanele cele mai precare sunt în risc de a-și pierde o situație locativă decentă, ci oricine poate ajunge în risc dacă trece printr-o perioadă dificilă, de exemplu dacă își pierde veniturile sau are probleme de sănătate. Ne uităm și la persoanele queer, cele divorțate, văduve. Sunt multe situații de vulnerabilitate locativă și e important să ne solidarizăm și să cerem ca dreptul tuturor la locuire adecvată să fie asigurat.

Lucrăm direct cu familiile în teren, dar o bună parte din activitatea noastră se duce în acțiuni de advocacy, de petiționare, oferim sprijin legal familiilor, sprijin emoțional să își depună actele. E nevoie de o comunitate de oameni care să vină împreună. În activitatea noastră avem nevoie de avocați și pentru mamele singure care au numele tatălui copilului în certificatul de naștere și care au nevoie de acord de la tată, chiar dacă el a ieșit din peisaj. Avem nevoie de solidaritatea medicilor pentru că oamenii aceștia dezvoltă probleme de sănătate mai devreme. Avem nevoie de sprijin pentru avorturi, pentru că mamele care au condiții de locuire precare nu vor să mai aducă pe lume alți copii. E o muncă ce trebuie să continue.

Când se întețesc eforturile

Momentele de evacuare creează o urgență și o solidarizare puternică. Dar și perioadele de după evacuări înseamnă petiții, proteste, audiențe, contact cu presa. În cazul familiilor din Rahova și Uranus de care vorbeam mai devreme, în tot timpul ăsta de după evacuare au fost super-active. Au transformat unul din spațiile de discotecă din cartier în centru comunitar – La bomba se numea – și grupul a devenit în mod formal o  asociație.

În 2014, când a avut loc marea evacuare a peste 100 de persoane de pe strada Vulturilor, familiile fuseseră în contact cu FCDL, dar și cu familiile activiste din zona Rahova-Uranus. Lupta pentru Vulturilor a durat 2 ani, dar am încercat să ne asigurăm că familiile de acolo erau pregătite.

Pregătirea înseamnă că:

  • Familiile trebuie să își depună dosarele de locuințe sociale sau să le reînnoiască;
  • Familiile trebuie să știe că evacuarea nu este legală dacă nu există hotărâre judecătorească de evacuare; apoi, familia trebuie să fie somată că a pierdut procesul și să fie stipulat în documentul judecătoresc în câte zile trebuie să părăsească locuința;
  • Familia are dreptul să se împotrivească evacuării dacă nu sunt îndeplinite procedurile.

În continuare sunt familii din comunitățile cu care lucrăm care nu au primit locuințe sociale. Dintre cele care au primit repartiții în blocul de pe Prelungirea Ghencea, unele încă așteaptă de doi ani să se mute efectiv în locuințe. O parte sunt pe listele de prioritate la Primăria Capitalei, care nu acordă locuințe la momentul ăsta.

Despre ce fel de locuințe vorbim?

Avem 3 categorii de locuințe:

Locuințele sociale = acordate persoanelor care nu au posibilitatea să își asigure o locuință adecvată, fie a lor, fie prin plata unei chirii. Sunt acordate de primării.

Locuințele de necesitate = strict pentru persoanele cărora le e distrusă locuința sau care au nevoie temporar să fie mutate. De exemplu, oamenii sunt mutați aici în caz de incendiu, inundație, când când blocul lor e în curs de consolidare. În general sunt goale. Există locuințe de necesitate în proprietatea primăriei. Ei ar avea puterea să le schimbe statutul și să le facă locuințe sociale, dar nu fac asta. Locuințele care rămân fără moștenitor în zilele noastre devin de necesitate.

Vechiul fond de stat = locuințe rămase la stat după 1989, de la persoanele fără moștenitori; e neclar cum se distribuie și nu se distribuie pe listele de locuințe sociale.

Investiția în locuințe sociale ar putea să coste puțin primăria, care poate construi aceste locuințe din fonduri de la Ministerul Dezvoltării. Nu este un efort prea mare pentru un buget precum cel al capitalei.

 

Ceva interesant de adăugat aici este că autoritățile nu au obligația să facă publice decât locuințele sociale, nu și pe cele de necesitate sau din vechiul fond de stat.

 

Și atunci cum rămâne cu vorba „România e o țară de proprietari”?

 

 

Apropo de România ca „țară de proprietari”: statistica oficială care este interpretată greșit sau cu rea voință se referă la procentul de gospodării care se află în proprietate privată. Dacă te uiți cu atenție, din toate gospodăriile proprietate personală, proprietar e o persoană, nu toată familia. De aici și posibilitatea de a deveni vulnerabil, de care am pomenit mai devreme. Nu ești cu numele pe actul de proprietate, atunci cresc șansele să ajungi într-o situație în care locuirea să îți fie pusă sub semnul întrebării.

Cum lucrați cu familiile și persoanele din comunități?

Sindicatul Locativ este o parte din FCDL și implică sprijin în teren. Este cea mai solicitantă muncă, cea de relație directă cu instituțiile statului. Treaba din teren e importantă ca probă pentru partea de advocacy.

Oamenii au nevoie mai ales de susținere morală, că e foarte multă bătaie de cap. Unele persoane au nevoie de ajutor pentru că nu știu să citească. Toată informația despre acte, de câte ori te întorci, la ce ghișeu, cu cine vorbești, e copleșitoare. Ajutăm oamenii să facă dosarele de locuințe, dosarele de ajutoare sociale și alte acte de care au nevoie.

O parte din persoanele cu care lucrăm se auto-organizează, dar ce e de reținut este că fiecare comunitate e unică. Ce a mers pe Vulturilor nu merge și în altă parte, însă susținem fiecare familie și învățăm din fiecare experiență.

Colaborăm cu avocați pro bono pe partea legală. Avem voluntari pe cercetare și pe PR. Pentru susținerea directă în teren, banii vin din donații personale care sunt sub formă de sprijin solidar – nu caritate, ci sprijin solidar. 

Cel mai greu e să vezi cât de mult se stresează oamenii că sunt în pericol de rămâne pe stradă, mai ales iarna.

În plus, îți dai seama și că oamenii din autoritatea locală se poartă mai bine cu tine, dacă presupun că nu ești rom și că nu ești sărac. Dar dacă observă o vulnerabilitate la tine, dacă vii cu copiii, dacă ai abilități diferite fizice sau mentale, atunci parcursul tău devine mai greu, infantilizant, umilitor.

Despre locuire, în cifre

Împreună cu Blocul pentru locuire, am făcut o cercetare în 2018-2019 și am estimat câte gospodării au fost afectate de evacuări. Vorbim de sute de mii de evacuări.

Legea locuinței este foarte bună: ea spune că toate persoanele care au sub venitul mediu, dacă nu au o locuință în proprietate și nu își permit o chirie de pe piață, au dreptul la locuință socială.

Deși legea există, e un număr mare de persoane care au nevoie de locuințe adecvate – numai în București fuseseră depuse peste 20.000 de cereri, dintre care 4.000 au fost reînnoite. Noi estimăm că numărul real e de două sau chiar trei ori mai mare.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Ceilalți copii

Ceilalți copii

Refuzați de autorități și de o mare parte a societății, copiii din două comunități marginalizate din Maramureș primesc o șansă de la ONG-uri.

Text de Angela Sabău

Fotografii de Silviu Gheție

Ajungem la Ponorâta după un drum ce șerpuiește printre dealuri domoale, ce par pustii în decorul tomnatic al Țării Lăpușului din Maramureș. O clădire nouă, aflată dincolo de o poartă larg deschisă, apare de după o curbă. Este școala cu clasele I-IV din Ponorâta și câteva zeci de copii care învață aici se află acum în pauză și umplu curtea cu veselia lor asurzitoare.

Cei mici îi întâmpină pe reprezentanții asociației Reality Check, care au venit împreună cu o echipă de jurnaliști, iar învățătoarele încearcă să-i țină în frâu. 

Privirile lor pătrunzătoare se ascund repede în pământ dacă încerci să vorbești cu ei. Unul mai curajos, a cărui chică roșcovană ne aduce aminte de un Nică din „Amintiri din copilărie” ale lui Creangă le răspunde jurnaliștilor, dar după câteva cuvinte se intimidează și își ascunde capul rușinat, după alți colegi. În sprijinul lui sar alții și îl ajută cu explicațiile. „E repetent”, justifică unul dintre copii, referindu-se la „Nică”.

Au vise mari

Când sunt întrebați despre școală, tuturor le place. Una dintre fetițe vrea să se facă „doftoriță”, alta polițistă, iar un băiat se laudă că-i place matematica. Dar dialogul este scurt, căci împreună, se mobilizează unul pe altul și larma începe din nou. 

Cu greu reușesc învățătoarele să-i alinieze în fața intrării și să intre în sala de clasă în mod organizat. În ajutorul lor vine o mamă din comunitatea de romi din Ponorâta, dar și alte două membre care sunt acolo permanent. Știu că vor primi daruri, pentru că au venit doamnele Iolanda și Nadia „de la Asociație”. Așa că intră în clasă, unul câte unul. În câțiva ani, când vor încerca să iasă din mica lor bulă a comunității de romi din care fac parte, acești copii vor avea parte de un contact dur cu prejudecățile celor din jur. 

Șansă la educație

De 10 ani, Asociația Reality Check și-a propus să le ofere o șansă acestor copii și să le faciliteze accesul la educație, singurul lucru care le poate schimba viața. Iar implicarea lor dă roade, încet, dar sigur. 

Au început în 2011, când au luat prima dată contact cu această comunitate. Reprezentantele asociației, Iolanda Burtea și Nadia Gavrilă, vorbesc despre problemele cu care se luptă de 10 ani la Ponorâta. „Sunt două tipuri de probleme de care se lovește asociația în general. Una este cea a finanțării — care este legată de noi ca fundație și problemele pe care le găsim în comunități, la «firul ierbii». Noi cu toții credem că problema mare în comunitățile sărace este educația și de aici trebuie să pornim; să aducem copiii la școală. În ambele comunități în care lucrăm, și aici (la Ponorâta, n.r.) și la Castelu (județul Constanța), asta este o provocare”, spune Nadia Gavrilă.

Și rezultatele se văd. Dacă acum 10 ani, prezența la școală era de 10-15%, în prezent a urcat până la 80%. 

Tichetele sociale, un motiv de mers la școală

Una din metodele prin care i-au convins pe părinți să-și trimită copiii la școală a fost oferirea de tichete sociale, în valoare de 50 de lei pe lună. Deși suma pare mică, în familiile cu mulți copii și foarte sărace, această sumă face o diferență. 

Proiectul început inițial cu asociația OvidiuRo, care obținea și finanțările necesare de la diverse companii private, a ajuns să fie implementat prin lege în toată țara, după ce și-a dovedit utilitatea în peste 40 de comunități. Proiectul viza doar copiii de grădiniță. „Programul Ponorâta l-am pornit din 2012 și l-am început așa: OvidiuRo, din 2010, avea programul cu tichetele, care era un program public-privat între comunitate, ONG și primărie. ONG-ul venea cu tichetele sociale care erau condiționate de prezență – 50 de lei pe lună de copil, dacă venea zi de zi. 

Prin OvidiuRo au fost tot timpul finanțări private, de la companii și de la indivizi”, relatează Iolanda Burtea. 

În schimb, implicarea celor din vecinătatea comunităților sărace era inexistentă. Mai ales pentru că, cel puțin pe vremea când au început să se implice, conflictele cu restul comunității erau destul de frecvente, în special în perioada culesului, când recoltele îi ispiteau pe cei mai nevoiași. „Asta este când ești obișnuit cu supraviețuirea de pe o zi pe alta și vezi cartoful acolo… Pe de o parte, încerc să-i înțeleg. Pe de altă parte, ca să schimbi lucrurile într-o comunitate de genul ăsta, unde sunt sute de oameni analfabeți, e nevoie de timp. Nu poți peste noapte”, mai spune ea.

Progrese mici, dar certe

Lucrurile s-au mai schimbat între timp. „Am făcut grădini, i-am învățat să-și cultive singuri. Am pornit de la 15 grădini și am ajuns la vreo 80 acum. Pe terenul pe care-l au, le dăm semințe să-și pună ei în grădini”, mai spune ea. Și schimbările se văd, nu doar aici. „În primul an în care am dat cadouri de Crăciun,  a doua zi majoritatea erau prin sat să vândă ce-au primit. După al doilea sau al treilea an am văzut copiii jucându-se cu ce au primit. Mai sunt și acum care mai vând, dar nu la același nivel. Există progres, dar nu ai cum să-i schimbi pe toți, nu dintr-o dată”, mai arată ea.

Asociația derulează acum un program cu fonduri norvegiene, prin ACF (Active Citizens Fund). „Proiectul cu Norvegia se numește «Împreună pentru un viitor mai bun în Coroieni». Echipa locală lucrează integrat: adică asistentul social, cu asistentul medical comunitar, cu mediatorul școlar. Avem în vizor 30 de familii pe care le urmărim mai îndeaproape, dar o masă caldă primesc toți copiii care vin la școală. Tichetele sociale sunt oferite acum și pe criterii de performanță școlară, nu doar pe prezență”, mai arată Iolanda Burtea.

Progresele sunt mici și e nevoie să vină alte generații pentru a se vedea schimbări majore.

Pirita, locul cu copii invizibili. Nu sunt înregistrați nicăieri

Locul numit „Pirita” din Baia Mare înseamnă același lucru pentru băimăreni, ca și Ponorâta pentru cei din Coroieni. Un loc pe care să-l ocolești, dacă poți.

Perimetrul acum plin de iarbă nu mai amintește de sursa numelui său. Aici însă a fost un depozit de pirită – deșeu minier pe care o companie a reușit în cele din urmă să o exploateze și să ecologizeze zona. Conform normelor, sunt interzise construcțiile sau plantarea copacilor, deoarece acestea ar străpunge stratul impermeabil din adâncime și ar permite solului poluat cu metale grele să pătrundă în stratul de la suprafață. Dar când singura ta grijă este să supraviețuiești și mâine, grija unui pericol pe care nu-l vezi pălește. Așa că, odată zona ecologizată, în scurt timp a fost populată. S-a creat o comunitate defavorizată, caracterizată de sărăcie extremă, lipsită de acces la educație. Colibele lor au fost demolate după câțiva ani și oamenii au fost mutați de acolo, însă după un timp au venit din nou și și-au făcut alte colibe. 

Claudia Costea, care a lucrat până în urmă cu câțiva ani la Protecția Copilului, povestește acum că primul contact cu această comunitate a avut un impact foarte mare asupra ei, așa că a început să se implice, atât cât a putut, pentru a-i ajuta. Inițial, ca voluntar, pentru că statul, prin instituția la care lucra, nu avea resurse. Astfel, după mai mulți ani de voluntariat, a reușit să fac un ONG care se ocupă de această comunitate.

Programe pentru părinți și copii

La fel ca și la Ponorâta, principalul obiectiv este educația celor mici. La urma urmei, de aici pornește totul. Asociația Pirita Children are grijă de familiile de la Pirita de aproximativ șase ani. Se preocupă ca acești copii, dar și tinerele lor mame (uneori, și ele niște copii) să primească educația necesară și, de multe ori, cele trebuincioase.

La sediul asociației, care se află în apropierea zonei lor, cei mici, alături de adulți, au parte de tot felul de programe. De la after school, la parenting sau mama și copilul, ori grădinărit. Toate au rolul de a aduce puțină lumină în viețile lor.

Copiii de aici au fost integrați în școli din vecinătate. De altfel, președinta asociației, Claudia Costea, spune că asta a fost una dintre marile probleme cu care s-a luptat, pe lângă cea a finanțărilor. 

În cele din urmă, copiii au fost primiți la o școală, iar când îi vezi pe toți în bănci, pare că viața lor decurge firesc, după un tipar social obișnuit. La școală primesc o masă caldă, sunt într-un mediu curat și primesc educație. Par curați și mult mai liniștiți și mai puțin gălăgioși decât cei de la Ponorâta. Asta însă și pentru că sunt mai puțini și pot fi mai bine instruiți. 

Însă după ce ies din sala de clasă, viața lor revine la altă normalitate. Una care este doar a lor și prea puțin cunoscută celor din afara comunității lor. 

Finanțări mici, dar constante

Povestea Claudiei Costea în Pirita a început cu mult înainte de înființarea asociației. Ea s-a apropiat de comunitate și a început să facă voluntariat, oferind câte o mână de ajutor familiilor și copiilor. Avea sprijinul unei rețele de susținători, profesioniști sau donatori, atât din țară cât și din străinătate, iar asociația a fost înființată pentru ca ea să se asigure că poate strânge cât mai multe resurse pentru copiii Piritei.  

Un grup de susținători din Belgia a donat un modul în care asociația funcționează acum, în apropierea Piritei. Este chiar locul în care ne întâlnim cu președinta asociației și încercăm să avem un dialog. Suntem însă întrerupți în permanență de copii, care vin cu diferite probleme. O fetiță de aproximativ 12 ani spune că nu a ajuns la școală, motivând că s-a simțit rău. Alți doi copii intră cu o frecvență destul de mare în sală. Intră și ies, pun întrebări, se mai pârăsc unul pe altul și în cele din urmă sunt invitați să-și ia câte un măr din lada ce se află lângă ușă și să aștepte afară. De fapt, sunt interesați de „boabe” pentru câini, pe care le-au văzut la un adăpost de câini din apropiere. După ce li se promite că vor primi și ei pentru câinii lor, lucrurile se liniștesc. Sunt doar niște copii care au nevoie de atenție, de căldura unui cămin și să le arate cineva puțină încredere.  

Copiii „invizibili” pentru societate

„Munca cea mai grea a fost înainte de a înființa asociația asta, pentru că mi s-a părut foarte important să fac ceva și era clar că prioritatea erau copiii și accesul lor la școală. Cu asta am început”, explică ea. Comunitatea numără în jur de 130 de copii, cu vârste de la 0 la 16 ani. „După 16 ani sunt considerați tineri, dar se comportă ca niște adulți”, spune Claudia Costea. De altfel, multe dintre fetele ajunse la vârsta asta devin mame.

Prima problemă cu care s-a confruntat de la început a fost aceea că părinții nu aveau adresă în buletin. Tocmai de aceea, până în urmă cu câțiva ani acești copii nu au fost niciodată înscriși la școală. 

 „Ciudat este că nimeni nu a sesizat asta, nici părinții și nici autoritățile. Dar mersul la școală este cel mai complicat lucru din lume, dacă trăiești la Pirita. Prima piedică este că nu ai dosar. Majoritatea familiilor nu au buletin cu adresă. Au un buletin provizoriu”, mai spune ea. Iar pentru înscrierea la școală, acest lucru este elementar. „Școlile fac un recensământ în fiecare an cu copiii care trăiesc pe străzile arondate acelei școli. Dar cum o comunitate cum este Pirita este ilegală, din start nu este arondată niciunei școli. Așa că nimeni nu numără din timp copiii de la Pirita”, mai arată președinta asociației.

Primii înscriși la școală sunt cei cu toate actele în regulă și care sunt arondați acelei școli. „La a doua tură de înscriere se rezolvă dosare tardive, dar tot după adresă. Abia la a treia etapă se rezolvă dosare de genul acesta, dar atunci e foarte ușor pentru o școală să spună că nu mai are locuri. Sau: «dacă-i primim pe copii, îi punem pe toți împreună». Și așa se formează clasele segregate, care sunt foarte periculoase”, mai explică ea. 

Fără „primiri calde” la școală

Pe de altă parte, chiar și așa, nu sunt bine primiți la școală. „Școlile, directoarele, învățătoarele, când aud că urmează să vină copii de la Pirita, încep să invoce tot felul de probleme imaginare: că ceilalți părinți o să-și ia copiii să-i ducă în altă parte, că cei de la Pirita o să facă probleme, o să vină cu păduchi, cu comportamente agresive. Sigur că există posibilitatea asta, dar așa se tot amână înscrierea lor și nu se poate face în mod firesc”, se mai plânge ea.

Dincolo de asta, o piedică vine din partea propriilor părinți, care nu înțeleg importanța educației, ei fiind needucați, la rândul lor. „Ei au crescut cerșind pe rampa de gunoi și au devenit părinți fiind majoritatea la rândul lor copii, așa că se maturizează odată cu copiii lor”, mai spune Claudia Costea.

Apoi, este sărăcia extremă. „Asta înseamnă că dacă un părinte nu înțelege importanța educației, el n-o să-și schimbe obiceiurile de peste zi, ca să se ocupe de pregătirea copilului pentru școală. Care înseamnă să-l culci la timp, să te îngrijești să fie haine curate, să aibă ce să mânânce la micul dejun, să pună merinde la școală, să aibă un ceas să se trezească la ora 7.00 și toate lucrurile astea nu se întâmplă firesc în mintea unui părinte care nu înțelege rolul școlii. Și atunci cineva trebuie să preia responsabilitatea asta. Noi asta am făcut”, mai explică ea.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Scamatorii, zâmbete și-un pic de înțelegere

Scamatorii, zâmbete și-un pic de înțelegere

Am stat de vorbă cu directorul executiv al Fundației Parada, Ionuț Jugureanu, despre cum s-au schimbat nevoile celor aflați în situații vulnerabile, despre cum funcționează abordarea artistică a organizației și despre responsabilitatea statului cu privire la copiii și tinerii din stradă.

Text de Vlad Odobescu

Ionuț Jugureanu a aflat de situația îngrozitoare a copiilor străzii din România după ce deja se mutase în Belgia de câțiva ani. Plecase în vara lui 1991 ca să studieze sociologie și a rămas acolo, hotărât să trăiască departe de țară. Trăise Piața Universității și devenise parte dintr-un val imens de tineri dezamăgiți de calea pe care o luase România odată cu mineriadele. 

La un moment dat, a văzut la televiziunea publică belgiană un reportaj ce urmărea viața unui cuplu de copii ai străzii, de-a lungul unui an. Gigi avea 17 ani, Monica avea 15, și supraviețuiau împreună pe la Gara de Nord. În timpul acelui an de filmări s-a născut și fetița lor, Bianca. Peste ani, după ce s-a întors în România și a început să lucreze pentru a-i ajuta pe copiii străzii, Ionuț avea să o cunoască pe Bianca, care are acum 26 de ani. E căsătorită, are trei copii și „e bine”. E doar o dovadă, între multe altele, că și viețile începute în stradă pot avea întorsături fericite, dacă există suficient ajutor.

*

În 2002, după ce s-a întors în România motivat de o situație de familie, Ionuț Jugureanu a deschis un restaurant în centrul Bucureștiului, împreună cu un prieten. Apoi a lucrat la „Salvați Copiii”, ca director de marketing, corporate, partnerships și comunicare. „Deci n-aveam un contact foarte clar cu partea socială. Era mai curând o chestie de a aduna resurse pentru organizație. Adică nu vedeai copiii sau nu vedeai serviciile: eram în sediul central, la birou și la întâlniri”. 

Apoi însă l-a cunoscut pe Francesco Aloisio, care — ca și acum — conducea consiliul director al Fundației Parada. A aflat atunci primele lucruri despre activitățile Parada: era o organizație mică, de teren, care făcea lucruri concrete. Fusese creată în 1996 de clownul franco-algerian Miloud Oukili, care — cu un nas roșu și mingi de jonglerie, a coborât cu copiii în canale, s-a jucat cu ei pe stradă și reușit să le câștige încrederea, laolaltă cu un zâmbet. Era o abordare complet nouă pentru România acelor vremuri: combina circul social, adică implicarea copiilor în crearea de momente artistice, ce le aduceau bucuria de a fi în mijlocul celorlalți și aplaudați, cu acoperirea unor nevoi esențiale, cum ar fi o masă, îngrijiri medicale sau ajutor pentru întocmirea unor acte. „Circul social e foarte bun pentru că e un mod de interacțiune, în care le dai o ocupație. E legat de copilărie, e amuzant. E pe de-o parte sportiv, pe de altă parte poți crea o coeziune de grup, să-i faci să aibă încredere în ei, să aibă încredere în ceilalți. Când faci piramida umană, de exemplu, trebuie să ai încredere în cel care te ține, pentru că dacă n-ai încredere nu îndrăznești să te urci pe umerii lui”, explică Jugureanu. 

S-a alăturat organizației în 2008, la scurt timp după întâlnirea cu Aloisio, și a devenit director executiv. 

Deși peste România trecuseră aproape 20 de ani de democrație și țara devenise deja membră a Uniunii Europene, situația copiilor străzii nu se schimbase substanțial. „Știind ce am văzut când am venit în Parada și uitându-mă la filmele din anii ’90, nu era nicio diferență. Erau grupuri mixte de copii, adulți, tineri, fete și băieți. Pentru ei, fuga în stradă era o alegere rațională, spune Jugureanu. „Și era o alegere a celor mai vioi și mai inteligenți dintre copii, care își dădeau seama că viața devine sau este insuportabilă acolo unde se află, că e vorba de orfelinat sau de familii abuzive. Și ajungeau în stradă pentru că strada era preferabilă. De obicei nu erau din București, dar luau trenul și ajungeau în București. Stăteau câteva zile sau o săptămână-două. Pe urmă se mai întorceau acasă sau la centru, mâncau bătaie și plecau de-a binelea. Și rămâneau în stradă. Dar era o alegere asumată și conștientă.” 

„Copilul singur în stradă e un eșec al sistemului. Nu poți să pretinzi că ești un stat responsabil și să ai copii în stradă, nu? Toți au trecut, mai devreme sau mai târziu, mai lung sau mai scurt, prin instituționalizare. Deci, dacă au fugit din instituții e pentru că erau abuzați, bătuți, înfometați, legați, violați. Și asta e responsabilitatea directă a statului, o responsabilitate activă.”

Grupurile care se formau stăteau în zone destul de populate. Cel mai cunoscut loc era, desigur, Gara de Nord, dar existau găști mai mici sau mai mari peste tot în oraș, de obicei în jurul unui canal. Erau grupuri mai structurate și mai puțin structurate; erau grupuri care se întrajutorau, adevărate comunități, și altele abuzive, în care se creau relații de dependență și de dominație între lider și membrii grupului. În mai toate se consuma aurolac, iar de prin 2010 — așa-numitele etnobotanice, droguri legale și ieftine care au împânzit rapid orașele României și care au făcut ravagii. Copiii mureau pe capete, nu de supradoză, ci din cauza bolilor asociate, mai ales în condițiile în care nu aveau acces la servicii medicale. 

Iar statul nu-și asuma nicio responsabilitate în legătură cu soarta acelor copii, deși încasase TVA pe acele produse vândute, iar firme înscrise la Registrul Comerțului au plătit impozite pentru această activitate. De altfel, tot statul îi adusese pe acești copii în stradă și-i lăsase pe cont propriu. Nu era doar un stat absent, ci unul complice la drama acestor copii și tineri, un stat agresor. „Copilul singur în stradă e un eșec al sistemului. Nu poți să pretinzi că ești un stat responsabil și să ai copii în stradă, nu? Toți au trecut, mai devreme sau mai târziu, mai lung sau mai scurt, prin instituționalizare. Deci, dacă au fugit din instituții e pentru că erau abuzați, bătuți, înfometați, legați, violați. Și asta e responsabilitatea directă a statului, o responsabilitate activă.”

Parada intra în lumea acestor copii cum putea. Erau scamatorii și zâmbete, dar erau și intervenții sociale la gura canalului, noaptea, atunci când tot restul lumii uita de ei. Când mergeau la ei „acasă”, lucrătorii sociali nu încercau să le impună reguli, ci voiau să stabilească o relație cu ei și să găsească feluri de a-i ajuta. 

Cu timpul, copiii au reușit să devină mai autonomi. Unii au reușit să-și facă o familie, să aibă un job, uneori și o casă. Iar fiecare pas e complicat de făcut. De exemplu, e greu pentru ei să obțină un job nu pentru că nu muncesc, ci pentru că ajung rapid într-o situație de vulnerabilitate față de un patron. Multora le e greu să aibă încredere că își pot primi banii doar după ce au muncit o lună întreagă, așa că preferă joburi la negru, de pe urma cărora să câștige câte ceva la finalul fiecărei zile; iar aceste joburi sunt, de cele mai multe ori, foarte precare. 

Cu casa e iarăși e complicat, pentru că au trăit fără să plătească chirie. „Și chiar dacă ajung să-și permită să plătească o chirie, foarte greu îi convingi să o facă, pentru că au trăit întotdeauna în locuri pe care în care s-au dus, s-au instalat și au stat cât au putut să stea, în condiții proaste, precare. Dar e clar că trebuie ruptă pisica, pentru că e complicat să crești copii în locuri în care n-ai apă curentă sau toaletă”. 

Ce înseamnă o reușită în lumea asta? E greu de găsit un caz care să ilustreze o situație ideală, spune Jugureanu. Pentru unii e o reușită faptul că au supraviețuit un an. Asta poate fi o reușită mai mare decât a face o facultate pentru altul. Depinde mereu de unde pleci.

*

În cei 26 de ani de când există Parada, România a trecut prin schimbări profunde, iar organizația s-a adaptat noilor tipuri de nevoi. În ultimul deceniu, numărul minorilor care ajung în stradă e mult mai mic, iar canalul-locuință a fost abandonat. Nu mai există orfelinate ca cele din anii ‘80 sau ‘90, iar copiii ajung de obicei la vârsta adolescenței în apartamente sociale, unde — în teorie — dobândesc abilități pentru o viață independentă. „Însă personalul care gestionează acele apartamente nu este foarte bine plătit. Poate că nu au nici mijloacele adecvate, iar copiii uneori privesc această trecere la apartament social ca pe un nou abandon. Adică erau într-o familie și acum sunt aruncați cu niște alți copii de vârsta lor într-un loc pe care nu și l-au ales, nu și l-au dorit.” Și acolo se poate rupe filmul pentru unii — mai puțini, ce-i drept —, care abandonează școala și ajung în stradă. În plus, azi există familii întregi care trăiesc în case abandonate, fără minime condiții. Uneori, foștii copii ai străzii au devenit părinți și au o nouă luptă de dus, pentru copiii lor.   

În medie, fundația are cam 250-300 de beneficiari de toate vârstele, oameni care accesează unul sau altul dintre servicii de-a lungul unui an. Parada are un centru de zi, nucleul activităților sociale și culturale ale fundației, în care beneficiarii primesc sprijin școlar, profesional, social, medical sau psihologic; e și locul în care se desfășoară activități culturale și artistice. „Unii vin destul de des, fie pentru circ, fie pentru a face duș sau să-și spele hainele, pentru ciorbărie. Alții vin când au nevoie pentru acte de identitate, au probleme cu justiția, cu poliția, cu medicul, fete care rămân însărcinate. Sau pentru certificat de handicap, să-și facă documentele”, spune Jugureanu. 

Foarte importantă e și Caravana socială, ce presupune contactul direct cu cei aflați pe străzi, de la lăsarea serii până la miezul nopții. Continuă și Circul social, care ia forma unor spectacole cu scamatorii, dans sau teatru, cu care copiii și adolescenții participă uneori la turnee. Un proiect important al fundației este acum construcția unui centru de zi, pentru care există un teren disponibil și un plan arhitectural, dar pentru a cărui construcție e nevoie de multe fonduri. 

Și relația cu instituțiile statului s-a schimbat cu timpul. Azi, acolo lucrează mulți oameni care s-au format în ONG-uri, iar asta a făcut foarte bine sistemului public de protecție socială și de protecție a copilului. Instituțiile sunt mult mai accesibile pentru colaborări, iar ușile se deschid mai ușor. Per ansamblu, însă, statul e rămas în urmă: „E un stat neoliberal violent, cu foarte puține transferuri sociale. E un stat care nu face decât să crească decalajul între cei bogați și cei săraci.” 

Sunt însă oamenii obișnuiți din societatea românească de azi mai solidari cu cei aflați în nevoie? „Din păcate, e o constatare evidentă: cu cât societatea are un grad de bunăstare de mai multă vreme și mai bine instaurat, cu atât ea va fi solidară. E foarte greu să soliciți solidaritate în societăți sărace, anomice, cu dificultăți în a-și rezolva propriile probleme.” Devii solidar când tu, familia ta și cei apropiați ție aveți un anumit grad de securitate a prezentului și a viitorului. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

„Nu știu dacă e vreo «chemare». Ce știu sigur este că nu pot sta deoparte”

„Nu știu dacă e vreo «chemare». Ce știu sigur este că nu pot sta deoparte”

Cristina Săracu activează în zona LGBTQIA+ de la începutul anilor 2000, când subiectul era foarte greu de dus în fața publicului larg. Nici astăzi, proiectele LGBTQIA+ nu intră în topul priorităților celor care susțin mediul ONG, dintr-o falsă teamă că societatea nu e pregătită pentru acest subiect. „Schimbarea nu se întâmplă însă pur și simplu, o facem noi atunci când alegem să ne implicăm”, spune Cristina Săracu. 

Fotografii din arhiva personală Cristina Săracu

 

De ce ai ales să te implici în acest domeniu nonguvernamental? Care a fost chemarea?

Primul pas în implicarea mea ca voluntar a fost undeva în anii ‘90. Atunci parcă se adâncea o prăpastie între cei cu o șansă reală şi cei uitați de societate, de decidenți, de toată lumea. Şi nu era doar o categorie: erau copiii pentru care școala devenea şi mai greu accesibilă, erau vârstnicii lipsiți de putere şi de minime resurse, erau cei discriminați, vulnerabili şi mai mereu lăsați în urmă.

Am simțit atunci că nu pot şi nu vreau să stau deoparte, că e nevoie de fiecare dintre noi, că orice ajutor cât de mic face undeva diferența. Mi-au rămas în memorie dorințele unor copii dintr-un sat fără drum, care îl rugau pe Moș Crăciun să le aducă săpun, un prosop, un burete de șters tabla şi cretă. Eram la primele proiecte de voluntariat… 

În zona LGBTQIA+ am ajuns când am descoperit Asociația ACCEPT. La începutul anilor 2000, era un subiect tabu oriunde în societate. Acolo am fost „voluntar pe furiș”: să nu se afle la job, să nu mă știe nimeni. Încercam să ajut cu ce pot. Trăiam cu teama de a nu fi dată afară de la serviciu, erau toate fricile adunate în gândurile fiecăruia dintre noi. Aș fi vrut să pot face mai mult, într-un fel eu reușisem să-mi găsesc echilibrul, dar vedeam atât de mulți oameni aproape striviți de bătălia cu propriile trăiri şi cu mediul atât de ostil…  

Nu știu dacă e vreo „chemare”. Ce știu sigur este că nu pot sta deoparte, nu pot să trec pe lângă cineva care are nevoie de ajutor fără să-mi pese, fără să încerc să fac ceva.

Cum arată relația cu comunitatea? Ca parte din sectorul ONG, simțiți că ați fost susținuți și au înțeles misiunea voastră? Dacă da, se traduce și această susținere în acțiuni concrete (implicare prin voluntariat, donații etc.)?

Subiectul LGBTQIA+ este încă foarte complicat în societate, aproape nu vorbim despre asta. Este o comunitate profund invizibilă cu excepția celor foarte tineri, deși am tot făcut pași, deseori timizi şi cu certitudine încă prea puțini. Am văzut însă în ultimii 20 de ani cum, pe măsură ce înțeleg, oamenii trec de la neutralitate la deschidere şi uneori devin aliați ai comunității. Discuția este în fond despre drepturi, șanse egale şi nediscriminare de orice fel, dar din păcate nu avem încă dialoguri consistente despre ce înseamnă LGBTQIA+, iar informațiile sunt deseori trunchiate sau pur şi simplu neadevărate. Relația cu comunitatea din oraș, din regiune, este încă la început, punem punți şi încercăm să deschidem dialogul.

Vestea bună este că atunci când oamenii sunt deschiși să asculte, să întrebe fără a jigni, când suntem ascultați cu dorința de a înțelege dispare ostilitatea.

Solidaritatea umană nu cunoaște bariere. Am trăit asta în martie, într-o încercare de a ajuta un adăpost LGBTQIA+ de la Liov. Am avut alături oameni excepționali care ajutau oameni: Ioana Vârtosu de la Asociația Școala Mamei Junior şi o mână de oameni din toate colțurile lumii. Pentru ei era irelevant din ce minoritate fac parte cei pe care-i ajutăm. Şi așa cum știm că orice donație ajută, orice mână în plus la descărcat un tir de ajutoare înseamnă foarte mult, iar o vorbă bună spusă celui care e la capătul puterilor e neprețuită.

Despre aliați pe bune vorbesc şi imaginile de la Pride (la București, Timişoara, Cluj sau Iași). Mergeți la Pride și o să descoperiți o mulțime de aliați: mame cu copii, părinți sau bunici, prieteni, colegi, veniți cu toții alături de noi să ne susțină. Pentru mine e şi un marș al solidarității.

Cristina Săracu şi Mihaela Marcu - Bucharest Pride 2021

Care credeți că sunt, în acest moment, marile obstacole pentru ONG-urile din acest domeniu?

Din perspectiva comunității LGBTQIA+ e încă mare, mare nevoie de dialog, de voci coerente şi echilibrate — cei care pun punți şi construiesc împreună o largă înțelegere a ceea ce suntem, a nevoilor reale.

Principalul obstacol este lipsa de înțelegere a ce înseamnă să fii o persoană LGBTQIA+ , la care se adaugă tot felul de prejudecăți, stereotipuri şi deseori informații total neadevărate.

Şi clasica replică: „nu e momentul să vorbim despre asta, sunt teme mult mai importante”. 

În plus, încă sunt foarte puține ONG-uri în domeniu.

Ați simțit vreodată că munca pe care o face organizația voastră este mai puțin atractivă pentru partenerii și sponsorii din țară? Ați primit refuzuri din partea unor parteneri?

În mod evident subiectul e mai puțin atractiv pentru partenerii și sponsorii din țară, iar replica cea mai „simpatică” e: „nu am nimic împotriva voastră, eu vă susțin, dar nu public”.

Refuzurile sunt de obicei un „nu acum” sau pur şi simplu lipsa unui răspuns.

În mod paradoxal, drepturile omului, cele despre care vorbim, nu intră în topul priorităților celor care susțin mediul ONG (sponsori, parteneri). Nu știu de ce limitarea drepturilor şi libertăților este privită ca un subiect secundar, deși duce la situații dramatice de multe ori.  

Există o falsă teamă că societatea sau comunitatea va reacționa negativ la acest subiect (că nu e pregătită), că vor pierde din simpatie şi susținători dacă se implică ȋntr-un proiect LGBTQIA+, că „e un subiect sensibil şi mai bine îl evităm, poate peste câțiva ani va fi altfel”. 

Schimbarea NU se întâmplă, o facem noi atunci când alegem să ne implicăm. Lucrurile despre care nu vorbim nu se rezolvă de la sine.

Însă trebuie să vorbim şi de jumătatea plină a paharului. Am întâlnit în companiile străine şi aliați foarte deschiși, care poartă în organizațiile lor bătălii neștiute pentru a schimba mentalitatea. Dacă reușim să avem un dialog onest şi coerent, schimbarea este evidentă. Am descoperit deschidere şi acțiuni concrete, autentice de susținere. 

Îți vine în minte o poveste din rândul beneficiarilor voștri care să te fi marcat în acești ani și te-a făcut să continui munca?

Sunt multe povești adunate, de multe ori faptul că lucrurile nu ieșeau așa cum speram devenea motivația de a face totul mai bine data viitoare, în următorul proiect.

Am în minte o discuție cu unul dintre primele grupuri informale LGBTQIA+ din provincie. Era prin 2004, înainte de primul Pride de la București. Era mai mult un grup de prieteni care visa să schimbe lumea. Ne întrebam atunci ce putem face la Timişoara? Cum să gestionăm valurile de ură şi reacțiile acide? Păstrez în memorie imaginea unui băiat căruia ȋi era greu să spere că va fi mai bine, nu-şi găsea drumul. Era foarte tânăr şi părea doborât de reacțiile cumplite ale familiei şi nu numai. Mă întreba atunci: „De ce trebuie să mă ascund? Cu ce am greșit?”. Am petrecut seri lungi povestind, căutând răspunsuri, dar parcă găseam mai multe întrebări. El a avut noroc: este astăzi psiholog și încearcă să facă lumea mai bună.

Dar asemenea lui erau și sunt mii de oameni respinși de familie sau marginalizați de comunitatea în care trăiesc și, din păcate, nu puțini aleg sinuciderea.

Pride Timișoara 2022

Îmi amintesc însă o poveste mai recentă, de acum câțiva ani. La unul din evenimentele de la Timişoara a venit la mine un puşti. Avea vreo 17 ani, venise de la vreo 200 de km. Era pentru prima oară la un eveniment LGBTQIA+, iar poveștile de viață auzite păreau din altă lume pentru el: erau oameni care au găsit echilibrul, care au învățat cum să gestioneze durerea și presiunea socială. A venit către mine cu multe întrebări și mi-a spus atunci că este prima dată când poate vorbi deschis, fără teamă. Mi-a povestit prin ce dramă trecea acasă, cu familia, la liceu. După o cruntă bătaie „de îndreptare”, părinții îl dăduseră afară din casă, dormea la o mătușă. Mi-a rămas în memorie bucuria de o clipă din ochii lui, dar şi tristețea şi întrebarea lui ca un ecou: „Cu ce am greșit?”. 

M-am gândit atunci ce diferență poate face un loc în care să te simți în siguranță, măcar pentru câteva ore, mi-am amintit ce înseamnă să nu poți vorbi cu nimeni și să trăiești însingurat cu o mulțime de întrebări. 

Pentru cei ca el, o banală conversație cu părinții, care ar trebui să-i ajute, să le fie alături, este deseori doar un moment în care sunt răniți iar şi iar. Adolescenți, tineri, adulți sau seniori, toți au nevoie de o comunitate incluzivă. Poveștile lor au fost pentru mine unul din motivele care m-au determinat să ies public, să încerc să-i ajut să fie auziți, să facem împreună lucrurile să se întâmple. 

Bucharest Pride 2022
Bucharest Pride 2022
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Marian Ursan, director executiv Carusel: „Nici măcar moartea nu se joacă corect cu oamenii de pe străzi”

Marian Ursan, director executiv Carusel: „Nici măcar moartea nu se joacă corect cu oamenii de pe străzi”

Marian Ursan e director Executiv al organizației Carusel și luptă pentru drepturile persoanelor fără adăpost. De-a lungul anilor, spune el, oamenii au devenit din ce în ce mai deschiși în a oferi o mână de ajutor. A fost o surpriză plăcută să descopere disponibilitatea asta. Problemele cu care se confruntă oamenii vulnerabili și fără adăpost sunt însă atât de grave, încât au nevoie de intervenția întregii societăți pentru a putea fi rezolvate.

Ai început munca în mijlocul comunităților vulnerabile, bolnave cu HIV/SIDA, iar apoi ai început CARUSEL. Cum a fost această trecere? 

Eu nu m-am îndepărtat de problema HIV/SIDA. Chiar dacă noi inițial vorbeam despre tot ceea ce înseamnă infecția cu HIV, ne-am dat seama că există categorii mult mai vulnerabile comparativ cu altele în fața infecției cu HIV. 

De exemplu, pentru un om care trăiește cu HIV și are într-un final acces la tratament, cum își poate lua tratamentul dacă el stă pe stradă? Poate și-a pierdut tratamentul, pentru că nu are un loc unde să țină pastilele în siguranță. Cumva nu ne-am reprofilat, ci am recalibrat mesajele noastre, astfel încât să fim mai ușor de înțeles. Să explicăm că de cele mai multe ori problema asta este mult mai complexă. Vorbim inclusiv despre lipsa actelor de identitate sau unde să facă un duș sau unde să-și spele câteva haine, tot felul de lucruri care-i afectează pe cei vulnerabili. 

Cum credeați că va reacționa comunitatea la început? 

Noi am fost destul de sceptici în ceea ce privește capacitatea de atragere a resurselor. Ne-am dat seama că e un domeniu care nu-i atractiv, că sunt subiecte foarte greu digerabile. Am știut lucrul ăsta și de asta ne-am încăpățânat să continuăm în direcția asta. 

Vorbim de un serviciu social – el trebuie să fie acordat oamenilor care au nevoie de el. 

E o chestiune delicată să promovezi și să aduci în societate mesajul și problema lor. Noi vorbim despre oameni care se confruntă cu vulnerabilități multiple. Nu doar că stau pe stradă, dar au și probleme de adicție, sunt implicați în consum de droguri, alcool, nu au acte, iar toate astea sunt adunate într-un om de care te ferești pe stradă. 

Pentru noi, la început cel mai important a fost să înțelegem ce se întâmplă în comunități. Am știut de la bun început că ce vom face noi va fi să ponderăm această tendință de agravare a situației. Nu era ceva nou pentru noi, nu erau oameni pe care nu-i cunoșteam. 

Cum a răspuns comunitatea la mesajul și acțiunile CARUSEL?

Am fost surprins să văd că, în majoritatea cazurilor, am avut reacții bune. Eu trăiam în filmul meu, mă îngrijoram că oamenii nu vor înțelege. Am subestimat comunitatea largă și ce-am mai subestimat a fost mediul de afaceri. Nu folosim bani publici, iar atunci varianta noastră de finanțarea vizează tocmai companiile, donatorii individuali și granturile furnizate de structurile internaționale. 

Ne-am dorit foarte mult să atragem resurse private în munca noastră, mă refer la componentele de CSR și, cu câteva excepții, a funcționat. Eu îmi imaginam că s-ar putea să fie un risc pentru companii să-și asocieze imaginea cu fenomene de felul ăsta. Aici m-am înșelat. 

Ce-ați învățat în timp legat de organizație? 

Ne-am dat seama că trebuie să profesionalizăm și mai mult serviciile noastre, dincolo de munca asta directă din teren. Ne-am dat seama că trebuie să ne actualizăm site-ul pentru care la început nu aveam nicio pasiune. Eu ziceam că dacă cineva vrea să ne cunoască, să vină aici. Ei, m-am înșelat. A trebuit să ne ajute cineva să ne refacem complet site-ul, am învățat cum să vorbim despre munca noastră, cum să fim mai transparenți. 

Cum este relația cu partenerii și finanțatorii?

Am crezut și am sperat întotdeauna că relația cu un finanțator privat nu se rezumă la finanțare, ci înseamnă să construim un parteneriat împreună. Am vrut ca oamenii să ne cunoască, să cunoască nu doar ce facem noi pe o anumită componentă. Ne-am dori să înțeleagă ce facem în general în organizație, cum ne comportăm față de nevoile oamenilor, cum încercăm să mobilizăm oamenii respectivi să meargă mult mai departe, să aibă puterea și încrederea că și ei pot face la rândul lor o serie de schimbări în bine. 

Întotdeauna invităm oameni să ne cunoască, să ne cunoască munca și apoi să stea de vorbă cu cei pe care noi îi ajutăm. În felul ăsta mi se pare că există o înțelegere mai bună asupra modului în care noi lucrăm. Există o înțelegere mai bună a nevoilor oamenilor respectivi și totodată mi se pare că este o sursă de idei foarte valoroasă. Sigur că trebuie să păstrăm un echilibru și să nu transformăm o parte din serviciile astea într-un fel de turism. Este important și lucrul ăsta, dar dincolo de asta, e important să existe o transparență în munca ta și cei care te sprijină să vină să înțeleagă ce anume se întâmplă cu resursele pe care ei le alocă. Fie că vorbim de un om care donează o pereche de bocanci, fie că vorbim de  o companie.

A existat aceeași deschidere și de la donatorii individuali?

Cred că nivelul de încredere crește și modul în care comunitatea largă se implică, ne încurajează. Lucrul acesta se simte diferit într-un mod bun, pozitiv, de la an la an. Mă gândesc la numărul de oameni care ne sună, mă gândesc la mesajele pe care le primim, la oamenii care aplică pentru voluntariat, pentru că au auzit de lucruri bune pe care le-am făcut.

Care a fost campania ta de suflet? Cum a pornit campania „Radio împotriva singurătății”?

În momentul în care noi ne-am gândit să facem o campanie legată de radiouri a fost puțin diferit pentru că nu am zis despre mâncare, haine, ci despre ceva care are legătură cu oamenii, dincolo de toate problemele, și tendința de însingurare care se accentuează de la zi la zi. 

Noi am început să distribuim radiouri în pandemie. Dacă îți aduci aminte, străzile erau pustii mai puțin cei care nu aveau unde să meargă. Exista o lipsă fantastică de informații și tot ce știau și oamenii pe stradă e ce auzeau de la unii, de la alții, care erau mai vocali. De cele mai multe ori nu erau informații valide, noi ne-am dat seama că oamenii nu au de unde să se informeze. La momentul respectiv, dacă vorbim de internet și TV, știm ce informații erau, și atunci ne-am dat seama că s-ar potrivi ideea de radio, pentru că la radio deocamdată informațiile au rămas într-o zonă corectă. Cum să facem ca oamenii să aibă acces la informații în special cele legate de covid? 

Ne-am dat seama din reacțiile lor că efectul a fost mult mai puternic și nu s-a rezumat la o serie de informații despre COVID, ci mai degrabă oamenii spuneau că s-au bucurat să audă și altceva, chiar și muzică. Într-un fel sau altul pentru ei, fiind singuri pe stradă, a fost mai puțin greu și atunci ne-am dat seama că aici este un aspect pe care cumva l-am neglijat, nu ca organizație, dar și noi ca societate. Într-un fel sau altul contribuim la însingurarea oamenilor.  

Țin minte când noi când am distribuit primele radiouri, oamenii au tot schimbat posturile până au dat de o voce, nu s-au oprit la muzică sau mai știu eu ce; au ascultat o voce, asta au vrut să audă. Multora le-a plăcut teatrul radiofonic, poveștile. 

Care sunt obstacolele din acest moment, pentru organizații precum CARUSEL?

Noi avem nevoie de foarte multe lucruri, dar în același timp suntem conștienți că cel mai mare și cel mai puternic zid de trecut cred că este cel legat de cum accesează oamenii serviciile de sănătate. 

Cu toții știm că problema asta nu este una legată doar de o anumită categorie socială care are o dificultate semnificativă în a accesa aceste servicii medicale. Cu toții știm sau cunoaștem pe cineva, care nu se simțea bine, dar s-a gândit de două-trei ori înainte să meargă la spital sau la medic, pentru că anticipa că sistemul nu este OK, că nu vor beneficia de servicii așa cum și-ar dori. Aici mi se pare că este o deficiență structurală, iar lucrul ăsta se reflectă mult mai apăsător în cazul oamenilor cu care se confruntă cu sărăcia. 

Nu vorbim doar de reacțiile oamenilor din sistem, ci vorbim și de câte piedici ai înainte de ajunge în fața unui medic. Mă refer aici la lipsa actelor de identitate, lipsa unui medic de familie care să îți pregătească o trimitere, cardul de sănătate, asigurările, toate barierele la care se mai adaugă și lipsa de empatie din partea unora. Cei în care tu îți pui poate ultima speranță.

Ce povești din comunitate porți cu tine?

99% din povești sunt triste pentru că sunt povești în care oamenii mor. Mor singuri, în boscheți, în stradă, departe de oamenii dragi lor. Noi avem o colecție de poze în organizație și când mai trec prin ele, retrăiesc momente foarte dificile. 

În ultimă instanță, nici măcar moartea nu se joacă corect cu ei. Oamenii despre care discutăm noi acum, nici o moarte decentă nu pot avea: să fie îmbrăcați, să fi făcut o baie, să fi mâncat înainte, să fi ascultat o vorbă bună de la cineva. Cred că avem datoria să ne uităm și la societate, pentru că de situația asta nu poate fi făcut responsabil un singur om. 

 

Sursa Foto: Pagina de Facebook personală și Carusel 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

De ce avem nevoie de fundațiile comunitare?

De ce avem nevoie de fundațiile comunitare?

Sunt în ARC de aproape 8 ani și vreo 5 din ei au fost despre fundațiile comunitare, despre ce pot eu să ofer sau despre cum pot aduce plus-valoare în activitatea lor. Vă povestesc mai jos câteva din lucrurile pe care le-am învățat.

Text de George Vlas

Fundațiile Comunitare sunt parte din comunitățile în care activează și produc schimbări pozitive, prin abordarea strategică a problemelor cu care se confruntă, fie că este vorba de educație, sănătate, mediu sau cultură. Mișcarea fundațiilor a apărut ca răspuns la aceste probleme și încearcă să se conecteze la nevoile oamenilor, contribuind la îmbunătățirea unor procese sociale sau educaționale, iar, în cele din urmă, la calitatea vieții locuitorilor. Sunt organizații orientate spre comunitate și nevoile acesteia, atrag resurse locale, constituie fonduri și reinvestesc social. 

Am lucrat cu fundațiile ani buni, pe două paliere: am oferit consultanță și am colectat date despre activitatea lor, pentru a trasa niște coordonate care să arate vizual impactul pe care îl au în și asupra comunităților în care trăiesc și activează. Le-am vorbit constant despre Salesforce, cum să integreze managementul datelor în viața organizației și am încercat să le arăt utilitatea datelor. 

George Vlas (mijloc)

Am încercat să văd implicarea lor în comunitate și dezvoltarea ei și dintr-o altă perspectivă, una academică. M-am orientat spre un doctorat din care să reiasă importanța lor în dezvoltarea locală. Sunt foarte puține studii și cercetări care arată impactul unor astfel de organizații în România. De aceea, nevoia de a analiza această implicare este și mai mare, pentru a identifica trenduri și modele de implicare comunitară și de a îmbogăți literatura de specialitate. Există unele statistici, însă nu avem analize științifice care să ne ajute să identificăm cauzelor care au dus la un anumit comportament sau o anumită implicare. Mai mult, nu avem alte dovezi decât ceea ce poți vedea sau ceea ce este palpabil.

Un pas spre înțelegerea rolului fundațiilor în dezvoltarea comunitară a fost realizarea unui studiu în 2021. Studiul oferă o perspectivă complexă asupra dezvoltării comunitare din România, pornind de la impactul unui fond implementat și dezvoltat de fundațiile comunitare. Mai exact, ne referim la Fondul pentru un viitor mai bun în comunitate, coordonat de Federația Fundațiile Comunitare din România și finanțat de LIDL România. Fondul a fost lansat în 2020 cu 5 fundații comunitare, iar în fiecare an mai multe fundații sunt implicate. 

Acest fond nu se concentrează neapărat pe nevoile comunităților în care activează fundațiile, ci urmărește să ajungă și în comunități în care activismul comunitar este la un nivel scăzut (de exemplu, Fundația Comunitară Iași implementează acest fond în Botoșani). Prin intermediul acestui fond, organizațiile încearcă să ducă spiritul comunitar mai departe, să îl dezvolte și să creeze sau adapteze practici sănătoase de implicare din comunitățile lor și în comunitățile vecine.

Fondul se concentrează pe două domenii importante: educația și mediul înconjurător. Prin proiecte de educație informală și non-formală, membrii comunității învață cum să se implice activ, cum să interacționeze și cum să fie exemple pentru ceilalți. Totodată, învață cum să protejeze mediul înconjurător, prin proiecte locale, cu potențial de propagare la un nivel mai mare. Proiectele urmăresc crearea de mai mult spațiu verde în orașele aglomerate, mai multe locuri de relaxare, conectarea educației de mediul înconjurător sau să ofere spații de interacțiune și dezvoltare pentru tinerii din comunitate, să-i determine să se implice în comunitățile lor de la vârste cât mai mici.

Fondul pentru un viitor mai bun în comunități promovează acțiuni de implicare comunitară diverse, precum amenajarea unor grădini urbane, educația prin artă, dezvoltarea competențelor digitale, crearea unor spații comunitare incluzive sau revitalizarea cartierelor unor orașe. Iar faptul că unele fundații își orientează eforturile și în afara comunităților lor este o dovadă a interesului față de ideea de comunitate în sine, de deschidere față de potențialul unor zone și dezvoltarea acestora. Și, desigur, de a capta atenția cetățenilor și a posibililor finanțatori pentru a se implica și a genera plus-valoare în comunitățile lor, creând spațiu de colaborare și dezvoltare.

Spații din orașe, poate uitate sau care nu au reprezentat interes, devin puncte de interes pentru cetățeni și autorități, pentru viitoare finanțări și pentru utilizarea spațiilor respective în scopuri diverse, cu participarea membrilor comunității. Sunt locuri în care e posibil să existe potențial de dezvoltare, să existe mecanismele necesare și oamenii potriviți, însă să lipsească resursa financiară și viziunea de a porni o „revoluție a dezvoltării”. 

 

Cum a apărut Brăila Youth Hub

Fundația Comunitară Galați a implementat acest fond în Brăila. Organizația și-a orientat o parte din activitate spre o altă comunitate, un alt oraș, un alt județ; din apropiere, ce-i drept, însă o comunitate străină lor. Nevoi pe care nu le cunoșteau sau le cunoșteau mai puțin, un profil comunitar străin și oameni pe care nu îi cunoșteau. În 2020, opt organizații neguvernamentale sau grupuri de inițiativă locală au răspuns apelului fundației, au abordat și propus soluții și îmbunătățiri ale sistemului educațional local și al spațiilor verzi din oraș, o conectare între cele două, reabilitarea lor și o reconectare cu oamenii.

Pentru prima dată în Brăila s-a deschis un centru de tineret, care reunește grupuri cu interese comune. Elevi olimpici, care excelează în domenii precum astrofizica, web designul, actoria, dezvoltarea personală, programarea, dar și profesori și experți, care își oferă timpul și cunoștințele în mod voluntar, beneficiază, cu ajutorul acestui fond, de un spațiu comun în care pot să își exprime pasiunile și să le dezvolte. Interacționează cu alte persoane cu interese și pasiuni comune și petrec timpul liber într-un mod constructiv.

Centrul este un loc incluziv, care permite tinerilor din comunitatea brăileană să-și împărtășească interese comune și să se dezvolte personal și profesional. 

Centrul oferă cursuri și activități de învățare non-formală, într-un mod interactiv, prin transmiterea și sedimentarea informațiilor, alternativ sistemului public de educație, cu ajutorul și implicarea directă a tinerilor. Sesiunile de învățare și atelierele sunt adaptate vârstei celor implicați, modul de abordare este unul aplicat, care vizează utilitatea lor în viața oricărui tânăr.

Ce e și mai important este că centrul își continuă activitatea și după perioada de implementare a fondului și promovează voluntariatul, caută și adună la un loc oportunități de implicare a tinerilor în comunitate, îi informează prin intermediul paginii de socializare, se implică în discuții care țin de comunitate și nevoile ei, participă la întâlniri și forumuri pentru tineri (Forumul Tinerilor din Brăila) și organizează și campanii de strângere de fonduri pentru cauze locale (rechizite școlare pentru copii fără posibilități materiale, cadouri de Crăciun). 

***

Implicarea fundațiilor comunitare în astfel de zone/orașe este necesară, în mare măsură fiindcă ONG-urile de tineret devin din ce în ce mai puține, la nivel județean, la fel și oportunitățile de voluntariat și implicare civică, dialogul structurat sau cursurile de dezvoltare personală gratuite, care sunt extrem de necesare în dezvoltarea personală și profesională a tinerilor. Prin fonduri create special pentru alte comunități, fundațiile comunitare redau oamenilor speranța că se poate, că ne putem implica, indiferent că vorbim de comunitatea în care trăim zi de zi, comunitatea de care simțim că aparținem sau o comunitate pe care o avem la suflet.

***

George Vlas este doctorand la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, iar teza sa se concentrează pe implicarea organizațiilor nonguvernamentale în dezvoltarea comunitară. 

La Asociația pentru Relații Comunitare, el lucrează ca specialist în baze de date și cercetător.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Când începe „să se vadă urma la mop”

Când începe „să se vadă urma la mop”

Text de Silvia Boeriu, Centrul de Resurse pentru participare publică

Implicarea civică nu mai este atât de abstractă cum era acum 10 ani, când colegii de la Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe) făceau organizare comunitară în cartiere. Povesteau că erau confundați cu vânzători de furculițe, așternuturi sau ce mai era în vogă la teleshopping. Anii au trecut, colegi vechi și noi au mers braț la braț cu sute de persoane și zeci de grupuri, în efortul lor de a convinge administrația să rezolve probleme din comunități. Acum, doar în București sunt peste 20 de grupuri de inițiativă care fac schimb de experiență și se susțin între ele. 

„Hai că se vede urma la mop!”, a zis Oana Preda, directoarea executivă a CeRe și unul dintre oamenii care au înființat organizația acum 14 ani. Atunci era un vis frumos că oamenii se vor organiza „de la sine” să-i facă pe primarii și consilierii Bucureștiului mai atenți la problemele orașului, iar conceptul de organizare comunitară semăna mai degrabă cu un postcard primit din America, pe care scria „Just do it”. 

Așa a și început povestea CeRe: ne-am apucat să facem. Am văzut urma de la mop de fiecare dată când grupurile și oamenii pe care i-am învățat cum e cu petiția, cu mobilizarea comunitară, cu protestul sau cu încrâncenatele încercări de a ajunge la ședințele de consiliu au început să aibă încredere că fiecare mic sau mai mare succes civic îi inspiră și pe alții, că succesele astea contează și, mai ales, schimbă percepții. Doar că mopul trebuie udat tot mereu ca să tot vezi urmele, plus că mai vin și alții care calcă mai apăsat și lasă altfel de urme pe dâra ta de mop. Urme care te fac să te întrebi dacă efortul tău contează și dacă vom fi vreodată suficient de mulți și de vocali încât să curățăm administrația publică de metehnele lui „nu se poate, domnule cetățean, știm noi mai bine!”

Un Mr. Proper galactic ne-ar zice probabil că și dacă ar face el treaba civică împreună cu zece camioane de mopuri, tot ar mai rămâne de rezolvat pe la colțuri. Nu caută nimeni perfecțiunea. Pentru asta suntem noi, CeRe, să arătăm cu ce se mănâncă munca de advocacy, cine o face și mai ales de ce urmele mopului sunt importante. Povestea de acum este despre cum diferă implicarea civică din orașele mari cu cea din localități mai mici sau sate. 

Uneori, urma mopului nu se vede din avion, dar înseamnă acces la locuire decentă sau acces la servicii de sănătate și transport public pentru comunități.

Pentru un grup de femei dintr-un sat din județul Giurgiu, preocupate să rezolve probleme precum lipsa amenajării unui parc și a unui loc de joacă în satul lor, interacțiunile cu primarul au avut urmări neplăcute. Un reprezentant al primăriei le-a atras atenția partenerilor doamnelor civice că vine domnia sa să le verifice autorizațiile de construcție ale caselor din sat, dacă soțiile lor nu „o lasă mai moale”. Cam așa e cu civismul în comunitățile mici. 

Toată lumea se știe cu toată lumea și dacă ai inițiative „deranjante” pentru oamenii din primărie, te trezești că nu mai vorbește cu tine jumătate de sat. Totodată, experiența ne-a arătat că în mediul rural comunicarea grupurilor civice cu autoritățile locale tinde să se desfășoare mai rapid decât în orașe, iar relațiile de încredere între membrii grupului și comunitate se construiesc mai ușor. La fel ca la oraș, însă, pentru influențarea unor decizii publice sunt la fel de importante numerele mari de cetățeni care susțin inițiativele civice și nivelul în care comunitatea se simte reprezentată de subiectele alese de grupuri. 

În comuna Merișani din județul Argeș, accesul la serviciile publice de sănătate era mult restricționat pentru comunitate, în special pentru femeile cu venituri mici, care deși străbăteau distanțe lungi la Pitești, nu aveau posibilitatea să efectueze ecografii abdominale de sarcină, decontate de stat. A fost cale lungă până ca Spitalul Județean din Pitești să achiziționeze un ecograf care să fie disponibil în ambulatoriul spitalului. Iar acest serviciu a devenit posibil după ce Asociația Partener pentru Tine (APT) a susținut o campanie intensă de advocacy la nivel județean. O premieră pentru comunitatea vulnerabilă din Merișani a fost și campania APT, care a convins autoritatea locală să aloce terenuri de casă unor familii care se confruntau cu multiple vulnerabilități economice și sociale. Pentru ambele demersuri, implicarea constantă în acțiuni de advocacy a făcut posibile aceste trasee civice demne de admirație. 

Viața civică de la sat are și atuurile ei, din perspectiva proximității membrilor grupurilor civice pentru întâlniri de lucru offline, dar și prin faptul că se prioritizează dorințele exprimate de comunitate. În satul Ciobotea (jud. Argeș), problema lipsei de transport public local pune în dificultate multe familii nevoite să meargă pe jos pe distanțe lungi pentru a ajunge la școală, la locurile de muncă sau la alte activități din rutina zilnică. Susținuți de Sorina Bunescu și echipa CeRe, tinerii din Ciobotea au decis să aducă problema lipsei transportului local în atenția autorităților. Luni de zile au avut loc întâlniri comunitare pentru a identifica cele mai eficiente tactici care să responsabilizeze autoritățile pentru a rezolva problema. Printre acțiunile care au avut cel mai mare impact au fost cărțile poștale pe care tinerii din grup le-au realizat și le-au transmis administrației județene. Cărțile poștale au inclus fotografii și mesaje despre nevoia comunității de a avea acces la transportul public. În urma campaniei, Consiliul Județean a cuprins în Planul de transport public și o rută care face legătura între Ciobotea și restul lumii.

Să ne întoarcem la mop și urmele lui. Implicarea civică lasă semne acum, când oameni și grupuri reușesc să convingă autoritățile să rezolve diverse lucruri care nu merg bine în comunități. Dar urmele mopului se văd și peste timp, când tot mai mulți oameni se inspiră din poveștile succesului civic și învață unii de la alții cum e cu participarea și cum fac să aducă oamenii alături pentru o cauză comună. 

Nu există „rețete” care să garanteze reușite civice, ci doar oameni foarte determinați să schimbe ceva. Cu cât mai mulți, cu cât mai diverși, cu atât mai bine. Cu cât sunt mai motivați și perseverenți, cu atât cresc șansele ca inițiativele lor să fie auzite și replicate. Sunt persoane și grupuri care ne caută pentru a lucra împreună la planul campaniei lor, iar altor grupuri și organizații le stăm aproape un an sau doi, până reușesc să-și ducă proiectul mai aproape de reușită. Sunt grupuri cu care lucrăm și care își încetează activitatea imediat după ce-și rezolvă urgența demersurilor, dar sunt și grupuri de inițiativă cu câțiva membri, care se transformă în asociații. Toate aceste inițiative schimbă pe termen lung percepții. Să nu ne mai fie teamă să tragem de mânecă autoritatea publică și să îndrăznim mai mult să cerem schimbarea. La Merișani și Ciobotea s-a sădit încredere!

 

*Fotografiile aparțin CeRe

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter