Dacă un lucru are sens și aduce o îmbunătățire pentru un om sau pentru comunitate, atunci merg mai departe
Interviu cu Melania Medeleanu, fondatoarea Asociației Zi de bine
„Ziua de naștere este o zi de bine”, rezumă Melania povestea organizației pe care a înființat-o în martie 2020. Atunci, Zi de bine urma să fie locul unde oamenii își transformă zilele de naștere în zile de bine pentru cei care au nevoie de ajutor.
Însă planurile i s-au schimbat în doar câteva zile, când pandemia a intrat în viețile și vocabularul nostru, iar Zi de Bine a trecut de la zile de naștere la campania Scut pentru spitale. „Îmi aduc aminte că la conferința de lansare a proiectului Zi de bine, jurnaliștii nu prea au venit pentru că erau la prima conferință de presă de la aeroportul Otopeni, pe tema pandemiei”, spune ea.
Ultimii ani au fost cei mai crunți pentru organizații nonguvernamentale din toată lumea, iar pentru un ONG la început de drum, a fost un botez de foc. Astăzi, la trei ani de la înființare, Zi de bine numără aproape 50 de proiecte susținute în toată țara, iar printre ele se regăsesc cele dedicate copiilor și adolescenților, care umplu goluri ce țin de educație nonformală, dezvoltarea emoțională și încredere.
Ce probleme ați vrut să rezolvați când ați înființat organizația?
Mereu auzeam de la oamenii din jurul meu aceleași lucruri: că vor să facă voluntariat, că vor să se implice, dar nu au timp, și nici prea mulți bani. Că ar vrea să vadă o schimbare rapidă. Atunci am zis: cum ar fi să pot implica un număr nelimitat de persoane, cărora să le arăt ulterior, foarte repede, și ce se întâmplă cu contribuția lor?
Când suntem noi foarte generoși? De ziua noastră, când facem cinste. Cum ar fi să le spunem oamenilor ca de ziua lor să nu le ceară prietenilor cadouri, ci să doneze banii pe care i-ar fi dat pe daruri, iar până la sfârșitul lunii să le arătăm și ce-am făcut cu donațiile. Lună de lună, puteam să implicăm foarte mulți oameni doar cu donarea zilei de naștere. Așa a pornit asociația Zi de bine și de asta se numește așa: ziua de naștere este o zi de bine.
Însă când v-ați înființat a apărut și pandemia COVID-19. Cum s-au schimbat planurile Zi de bine?
Noi ne-am născut în luna martie, când vorbeam de pandemie și de lockdown deja. Îmi aduc aminte că la conferința de lansare a proiectului Zi de bine, nu au venit foarte mulți jurnaliști pentru că erau la prima conferință de presă pe tema pandemiei, la Aeroportul Otopeni.
Tocmai demarasem proiectul Căsuța Blondie, un spațiu de tranzit pentru copii operați la Marie Curie. Unii copii operați nu aveau condiții bune acasă și se puteau îmbolnăvi din pricina mediului in care se aflau, astfel ca medicii decideau să îi țină mai mult timp internați. Dar, în felul acesta, îi puneau în pericol pe copiii de pe listele de așteptare. Și atunci căsuța Blondie răspundea acestei nevoi.
Am strâns 50.000 de euro în 14 zile, am făcut căsuța Blondie și apoi, pentru că pandemia a scos la iveală nevoile din sistem, ne-am uitat la spitale. Așa l-am descoperit pe cel de Boli Infecțioase din Brașov, care avea nevoie de un spațiu de tranzit, unde să facă selecția pacienților. Am adunat 50.000 de euro pentru acest spital, iar apoi, timp de două luni și jumătate, am strâns și am trimis spre aproape 100 de puncte (spitale, cabinete de familie) materiale, echipamente și aparatură în valoare de peste 1,5 milioane de euro.
Îmi aduc aminte cum cântecul pe care voiam să-l folosim în campania dedicată zilelor de naștere – “Cine-i născut în martie, hai sus, hai sus, hai sus (…) De ziua ta ajută un om să se ridice” – s-a transformat într-un imn de susținere a spitalelor din orașele în care ne-am născut: “Cine-i născut la Botoșani”, “Cine-i născut la Galați (..)” și așa mai departe.
Când am văzut că unii copiii se uitau la duș și nu înțelegeau ce-i ăla, a fost uluitor pentru mine.
În trei ani, au fost susținute și finanțate aproape 50 de proiecte de Zi de Bine. Cum selectați proiectele sau ce anume urmăriți la ele?
Obiectivul asociației a fost să susținem organizații, mai ales cele la început de drum, care poate că au un proiect valoros, dar nu au suficiente resurse financiare sau nu știu să comunice suficient de bine și să-l aducă în atenția publicului. Și atunci, expertiza noastră fiind pe fundraising și comunicare, voiam să punem la bătaie ce știm noi să facem. În primul an, multe din proiecte au fost ale noastre, din ideile echipei, ca să arătăm că se poate și să încurajăm ONG-urile să vină spre noi.
În prezent, sunt două metode. Odată, avem noi o idee și ne gândim care este organizația care ar putea beneficia de această idee și pe care am putea să o sprijinim în acest sens. A doua variantă,
primim idei de la organizații, iar noi ne uităm la: cât este de valoros este proiectul și cât de mare este drive-ul sau ambiția organizației respective, pentru că ce ne dorim este să le dăm aripi organizațiilor, sa le ajutam, printr-un proiect mare, sa crească.
Ne-au interesat în mod deosebit proiectele care au ceva inedit sau o nevoie despre care nu se vorbește suficient. Am vrut să scoatem la lumină subiecte ca sănătatea mintală, care înainte de pandemie nu era atât de prezentă în discursul nostru. Am preferat să facem grădina terapeutică pentru pacienții de la Bălăceanca, de pildă, unde se fac foarte puține proiecte.
Ne preocupă doliul sau bolile ca Alzheimer, despre care știm că se întâmplă, dar dacă nu-i vedem pe oamenii bolnavi pe stradă, ne facem că nu există.
Ineditul se vede la Edubuzz, unde am transformat un autobuz într-un afterschool social care funcționează și astăzi. Ineditul se vede la Microduș, unde am făcut un proiect de educație pentru igienă în satele din Moldova. Și când am văzut că unii copiii se uitau la duș și nu înțelegeau ce-i ăla, a fost uluitor pentru mine.
În toate proiectele susținute de Zi de Bine, care sunt momentele de pe teren, din comunități, care te-au impresionat cel mai mult?
Când ești în buricul Bucureștiului, chiar dacă ai experiența mersului pe teren, să vezi un copil care nu înțelege ce înseamnă para dușului, pentru că el nu știe decât de para din copaci, e incredibil de tulburător.
Mă lovește cât de puțină educație există pentru ce să facem cu sentimentele noastre. Mă refer aici la adolescenții care se confruntă cu depresia, care sunt teribili de mulți. Am făcut un proiect anul trecut – o linie verde pentru adolescenți care se luptă cu depresia – unde am fost impresionată de numărul de apeluri, de discuțiile purtate. Adolescenții simțeau nevoia să se destăinuie și nu știau cui sau unde. Au sunat și bunici la numărul respectiv să spună că nepotul lor se confruntă cu depresia și ei nu știu ce să facă.
Sau acum, că avem Proiectul Independențe, cu cei de la organizația ARAS, unde ne uităm la tinerii care se confruntă cu drogurile. Din nou, este absolut tulburător să vezi părinții depășiți de situație. Simplul fapt că au stat față în față cu un psiholog care le spune cum să gestioneze relația, cum să le câștige încrederea copiilor, este un lucru extrem de valoros.
Noi chiar vrem să arătăm că se poate, iar dacă cineva vrea să ducă lucrurile mai departe, suntem aici să împărtășim din experiența noastră.
Ați susținut diverse cauze și inițiative. Dacă ar fi să te uiți la nevoile din țară, care ar fi, după tine, cele mai urgente?
Mi-e atât de greu să fac o prioritizare a acestor urgențe. În mod evident, multe dintre problemele pe care le avem pleacă de la educație. Aici nu e nimic de discutat și cred că investiția în educație este una dintre cele mai valoroase și mă bucur că e atât de multă lume implicată și sunt atât de multe ONG-uri care se concentrează pe asta. Dar dincolo de educația formală, mie mi se pare foarte important felul în care te formezi ca om, pentru că degeaba ești foarte pregătit și citești foarte mult, dacă sufletește ești fragil. Inteligența neacompaniată de inteligență emoțională poate naște monștri.
M-am uitat la fenomenul de bullying, care nu vine de la copiii care nu sunt educați, ci de la cei care suferă sufletește, și m-am gândit la această nevoie de educație emoțională, indiferent dacă vorbim de bullying, de părinți care-și pierd copiii, de gestionarea conflictelor.
Dacă ai avea un fond de zece milioane de euro, ce ai face cu el?
Aș construi câte un parc „Plantați în amintire” în fiecare județ din țara asta. Este un parc unde plantezi un copac în memoria cuiva. În noiembrie am făcut proiectul la Lugoj, în aprilie la Oradea, urmează București, Săcele și Constanța.
Primim foarte multe mesaje de la oameni care au pierdut pe cineva drag și vor să facă asta, pentru că simt că rămâne un fel de viață în urma lor.
Pe de altă parte, uitându-mă la evoluția demografiei din România – pentru că avem o populație profund îmbătrânită -, le-aș oferi bătrânilor o viață activă. Dacă nu reușim să-i scoatem pe bătrâni din casă și să-i ținem ocupați, activi, să le oferim aceste șanse, vom avea mult de pierdut. Prevenția, în cazul ăsta, înseamnă să-i ținem activi, să facem mai multe centre pentru vârstnici, unde să iasă din casă și să împartă din cunoștințele pe care le au. Să se păstreze sănătoși cât mai mult timp, mental și fizic. E o bucurie imensă să le vedem sâmbăta pe doamnele noastre de la Centrul Comunitar Zi de BINE cum croșetează, împletesc, au făcut păpuși împletite pe care apoi le-au dus copiilor în spitale, o nebunie!! Și e o atmosferă așa frumoasă când dau din mână și-și spun poveștile de viață, spre deliciul voluntarilor mai tineri!
Asta e ce ne dorim, să arătăm că se poate. Ni s-a spus că nu putem face o tabără pentru pacienți cu Alzheimer și aparținători, dar uite că s-a putut. Ni s-a zis că este foarte complicat să faci camere de audieri pentru minori, uite că s-a putut. Noi chiar vrem să arătăm că se poate, iar dacă cineva vrea să ducă lucrurile mai departe, suntem aici să împărtășim din experiența noastră.
Dacă mă întrebi ce mă surprinde, este viteza de reacție și felul în care reacționează oamenii atunci când rezonează cu o cauză.
Ce te mână în luptă? De unde îți iei energia pentru a continua?
Din sens. Dacă un lucru are sens și aduce o îmbunătățire pentru un om sau pentru comunitate, atunci merg mai departe. Dacă un proiect deschide niște uși ca altcineva să îl ducă mai departe, atunci nu am de ce să ezit.
Facem proiecte care pot avea impact la nivel național, cum e asta cu camerele de audiere pentru minori, și, în același timp facem, proiecte ca Mame fără flori, unde am adus primele două cuddle cot-uri din România, astfel încât părinții unui copil care nu se naște viu să își poată lua rămas bun de la el.
În România, dacă ai o sarcină care nu se duce la bun sfârșit, dacă naști un copil și el moare a doua zi sau l-ai născut mort, cineva te pune să semnezi că renunți la corp și aia e. Asta poare fi înfiorător pentru părinte în procesarea doliului, unde unul dintre elementele importante în mersul mai departe este să vezi corpul copilului. Dacă totuși alegi să îl vezi și nu ți-l ia pur și simplu, ajungi într-o secție, unde îl vezi pe o masă de spital, alături de alți avortoni, ceea ce este oribil. Să fie asta ultima imagine cu copilul tău? Este inuman.
Am vrut să vedem cum se întâmplă în străinătate. Acolo există cuddle cot-ul, un fel de landou pentru nou-născuți, cu un dispozitiv frigorific, ce ține corpul copilului în condițiile necesare într-un astfel de context. Noi am amenajat două astfel de camere cu câte un cuddle cot și sunt niște spații calde și intime în care părintele poate sta cu copilul său – copilul este în landou -, și are șansa să își ia la revedere.
Nu e un proiect pentru mulțime, dar dacă o singură mamă nu e singură în procesul ăsta, atunci își atinge scopul.
Cum arată relația cu comunitatea? Simțiți că sunteți susținuți în misiunea voastră?
Când am lansat Zi de Bine și era toată nebunia cu pandemia, veneau oameni spre noi și ne spuneau că vor să își ajute spitalul. „Cum fac, că tu trebuie să știi”, ziceau ei. Nu e ca și cum aș fi făcut asta toată viață, dintr-o pandemie în alta. Dar faptul că veneau spre noi și ne cereau sfatul ne-a arătat că avem parte de o încredere fantastică și de credibilitate. Ceea ce e nemaipomenit. Acea încredere îți dă aripi, dar te și copleșește.
De asemenea, la centrul comunitar Zi de bine, unde facem lecții cu copii, unul dintre ei era tare amărât de ziua lui de naștere. Mi-am dat seama că noi nu avem buget pentru cazuri individuale, dar cum să las să treacă ziua acestui copil de 12 ani? El are doar o bunică, care lucrează ca doamnă de serviciu, ca să îl susțină pe el.
Am pus un anunț pe Facebook. Voiam să strâng 3000 de lei. În trei zile, am adunat 20.000 de lei. Cu banii ăștia am și mobilat casa!
Viața unei familii se poate schimba în bine cu un efort așa de mic din partea celor care contribuie! Dacă acest copil începe să capete încredere și iese din păienjenișul de spaime în care se află, atunci merită să ne implicăm.
Dacă mă întrebi ce mă surprinde, este viteza de reacție și felul în care reacționează oamenii atunci când rezonează cu o cauză.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
No comment yet, add your voice below!