Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă

Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă

de Cătălin Hopulele.

Trei ONG-uri din Iași au reușit să deseneze pe harta României două autostrăzi: A7 și A8, și se luptă în continuare pentru ca proiectele să fie duse la bun sfârșit. N-a fost un drum ușor, mulți n-ar fi crezut niciodată că se poate ajunge până aici, dar după un lobby de aproape 20 de ani și la 8 ani de la înființare, A7, pe zona Ploiești – Pașcani, va fi finalizată în 2026, iar lucrările la A8 au ajuns „într-un punct ireversibil”. 

Asociațiile care au militat pentru cele mai mari proiecte de infrastructură de după Revoluție n-au avut însă un parcurs lin: la vârful activității lor, când au reușit să ducă discuția la nivel de legi și accesare de fonduri europene, o parte din membri au intrat în politică. Unda de șoc le-a lovit puternic, ducându-le, pe unele, la un pas de disoluție. „Ziarul de Iași” vă spune, astăzi, povestea lor: „Moldova vrea Autostradă” (MVA), „Împreună pentru A8” și „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”.

*Articolul a fost publicat în Ziarul de Iași. 

În urmă cu șapte ani, sute de șoferi din Moldova au format cea mai lungă coloană motorizată din istoria aglomerațiilor pe DN2, cunoscut ca „drumul morții”, spre București. Doar că, spre deosebire de zilele în care coloana se forma natural, depășită de șoferi agresivi și presărată de accidente, pe 19 mai 2018 șirul de mașini se deplasa spre București cu un singur scop: să protesteze față de lipsa infrastructurii de mare viteză din Moldova: autostrăzile. Era un amalgam de transportatori, oameni de afaceri, dar și moldoveni din toate orașele mari ale regiunii, de la Suceava, la Iași, Bacău, Botoșani, Neamț, cât și Brăila sau Galați. O coloană a venit special dinspre Târgu Mureș, destinația din acte a Autostrăzii A8 care va străbate munții.

În spate aveau un numitor comun: două ONG-uri cu sediul în Iași, „Moldova vrea Autostradă” și „Împreună pentru A8”. Înființate cu un an înainte, în 2017, la câteva luni distanță, ONG-urile au fost dovada vie a exasperării moldovenilor, care au fost ocoliți an după an de orice fel de investiții în infrastructura rutieră. După zece ani de la primele discuții despre A8, autostrada care ar urma să lege Târgu-Mureș de Ungheni, peste munți și peste Prut, la sediul Ministerului Transporturilor nu existau decât niște studii prăfuite și nefinalizate. 

Uitându-se astăzi în urmă, nici membrilor nu le vine să creadă că A7, o autostradă despre care nici nu se discuta concret în 2018, e aproape finalizată, iar A8 e pe un drum pe care mulți îl numesc ireversibil. Când vorbea prima dată de autostrăzi în Moldova, Adrian Covăsnianu, membru al „Moldova vrea Autostradă”, recunoaște că oamenii îl arătau cu degetul pe stradă. Realist vorbind, a sperat, dar nu avea nicio garanție că protestele începute de la Iași vor avea o astfel de ecou. Acum, la 41 de ani, e încrezător că autostrada nu mai e un mit feeric pe care spera să-l prindă, poate, la pensie, și că întrebarea nu mai este dacă vom avea autostradă, ci câte și când.

„Au fost ani de lobby, de marșuri, de proteste, de întâlniri tehnice, de discuții inclusiv în Parlamentul European. Nu știu câtă lume credea că vom ajunge astăzi aici”, povestește acesta, fiind recunoscut drept unul dintre cei mai buni experți în infrastructură rutieră din România.

Asociațiile, ridicate pe scheletul unei alte mișcări civice de succes

Cele două ONG-uri, „Moldova vrea Autostradă” și „Împreună pentru A8”, au fost construite pe efervescența locală a unei alte mișcări a societății civile, începută în jurul anului 2010: „Ieșenii vor Aeroport”. Și a fost un succes: după proteste multiple ale societății civile, administrația Consiliului Județean a hotărât ca prioritate zero să fie modernizarea aeroportului și construirea unei piste moderne din fonduri proprii. Bani ce au fost ulterior recuperați din fonduri europene. Astăzi, Iașul are unul dintre cele mai moderne aeroporturi din țară. 

Dar mișcarea prinsese viață, contur și a dat speranțe: astfel că ieșenii s-au strâns în jurul celuilalt ideal mare al Iașului, autostrada. Când au apărut primele discuții în spațiul public în 2005-2007 despre o autostradă care să străbată munții spre Târgu-Mureș, mulți le-au catalogat ca fiind vise. 

În 2017 au luat naștere cele două asociații, primele ale mișcării civice pro infrastructură din Nord-Estul țării: „Moldova vrea Autostradă” și „Împreună pentru A8”. Au reunit tot felul de oameni: profesori universitari, istorici, activiști civici, ieșeni din toate domeniile. Adrian Covăsnianu își aduce aminte că a primit un telefon de la omul de afaceri Marius Alexa, în 2016, după ce se certase pe LinkedIN cu ministrul Transporturilor de atunci, Dan Marian Costescu. Apăruse Masterplanul General al Transporturilor, iar cifrele legate de Iași și de Moldova fuseseră aruncate cu pixul, dintr-un birou. 

„M-am exprimat destul de contondent. Masterplanul ocolea Moldova, avea tot felul de cifre ireale, care spuneau, de exemplu, că cea mai accesată vamă din zona noastră e Stânca-Costești, ignorând total Albița și Sculeni. Totul pentru ca să dezavantajeze o eventuală autostradă, o mediană de la Iași spre Cluj. Am reacționat public atunci, m-am interesat de proiectul pus în transparență, am scris pe Facebook și la un moment dat m-a sunat ministrul Transporturilor. Mi-a scris și pe LinkedIN, am și-acum conversația. Mi-a spus că e interesantă abordarea, poate ne auzim. La scurt timp după acel moment m-a căutat Marius Alexa: «nu ai vrea să gândim o strategie mai amplă, un ONG pe infrastructură rutieră?»”, își amintește Adrian Covăsnianu. 

„Moldova vrea Autostradă” a luat naștere cu mult entuziasm și cu o complementaritate a membrilor. Ei au fost mereu grupului „mai tehnic” dintre asociațiile din Iași, în timp ce „Împreună pentru A8” au fost „mai militanți”. Erau specialiști în infrastructură rutieră, urbanism, economie, consultanță și antreprenoriat. „Noi poate uneori avem niște poziționări mai tehnice, mai țintite, mai concrete vizavi de A8 sau vizavi de infrastructură”, a explicat Adrian Covăsnianu. 

„De ce ne-am înființat? Pentru că nu se întâmpla nimic”

„Împreună pentru A8” a luat ființă tot în 2017, la câteva luni după „Moldova vrea Autostradă”. Niciun membru nu știe să spună de ce nu s-a unit această dorință de militare pentru autostrăzi într-o singură asociație.

„Ei nu știau de noi ca organizație, noi nu știam de ei și dintr-o dată ne-am trezit că erau două grupuri și ne-am constituit cam în același timp. Noi cu câteva luni mai înainte”, spune istoricul Dorin Dobrincu, unul dintre fondatorii „Moldova vrea Autostradă” care, ulterior, a pus umărul la fondarea „Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei”.

Dar cele două, încă de la înființare, au colaborat umăr la umăr și rezultatele au început să apară: pentru prima dată se discuta concret și aplicat de autostrăzi în Moldova. Dorin Dobrincu, 53 de ani, nu s-ar fi văzut în ipostaza de activist civic atunci când a început să predea, dar nici nu regretă faptul că viața l-a adus aici. Mai ales că vocea sa a fost una dintre cele care au militat pentru nevoia rezultatelor de astăzi. 

Nici Cătălin Urtoi, 61 de ani, unul dintre fondatorii „Împreună pentru A8”, care între timp nu se mai află în asociație, nu și-a făcut un țel din a milita pentru un ideal. Oricare ar fi el. Ironia este că el a ajuns să vadă și nevoia unui A7 care să lege Moldova de București după nenumăratele făcute în Capitală. Fiindcă Urtoi a făcut un pas în plus, a intrat în structurile care gestionează proiectele de infrastructură din România, cochetând cu diferite partide politice, fără a intra însă oficial în vreunul.  

„Nu se întâmpla nimic în teren, nici la nivel guvernamental. Începuseră deja fondurile europene la vremea respectivă, POIM – primul proiect major, și nu eram prinși de nicio culoare. Apăreau alte proiecte și autostrada stătea pe loc. Nu știam de ce: ulterior, intrând în joc, începând să avem informații din interiorul Ministerul Transporturilor, am înțeles că problema era birocratică, legată de acordul de mediu – de acolo pleca toată nebunia cu blocarea autostrăzii”, povestește Cătălin Urtoi.

Urtoi spune că și-au dat seama rapid că pentru a sta la masă cu decidenții trebuie să fie vizibili și ca să fie vizibili trebuie să fie activi, să aibă în spate un „istoric” și să arate că nu vor fi „îmbunați” cu ușurință. De aceea în mai puțin de un an de la înființare, cele două ONG-uri au făcut marșuri motorizate mai mici, regionale sau către Târgu Mureș, dar și cel mare de la București. Momentul lor de glorie a fost lobby-ul făcut la nivelul Parlamentului European, care i-a dus acolo unde nu a mai ajuns niciun ONG specializat în infrastructură rutieră din România.

ONG-urile din Iași, singurele care au intrat în Comisia TRAN la Parlamentul european

În contextul în care, în România, dezbaterea principală viza faptul că nu existau fonduri europene pentru autostrăzile din Moldova, că nu puteau fi accesate, și că va trebui gândit un parteneriat public-privat, reprezentanții celor două ONG-uri au luat drumul către Bruxelles. Acolo s-au întâlnit de mai multe ori cu Corina Crețu, care era comisar european responsabil de transport la vremea respectivă, și cu Karima Delli, președinta comisiei TRAN din Parlamentul european. Au fost singurii din lumea ONG-urilor europene care, până la momentul respectiv, au făcut un astfel de lobby direct la Parlamentul European, întorcându-se cu soluții concrete pentru statul român.

„Un ONG din România participă la discuțiile legate de politica investițională în plenul Parlamentului European. Și noi am făcut lucrul acesta pentru că în perioada respectivă plana acel narativ vizavi de lipsa finanțării și, bineînțeles, se crease alternativa numită parteneriat public-privat. Am dat jos acel narativ prin a arăta faptul că, uitați, există fonduri europene la nivel european care trebuie efectiv accesate de către statul nostru, de către guvernanții noștri, care evitau acest lucru. Le-am arătat că există bani, vă așteaptă Comisia Europeană, trebuie să avem o documentație matură”, a punctat Adrian Covăsnianu.

Dar vârful activității ONG-urilor a fost momentul decembrie 2018, când după mai multe întâlniri cu președintele României, Klaus Iohannis, a fost semnată și promulgată o lege pentru finanțarea construirii autostrăzii A8. Prima din istoria României. O lege ignorată, fiindcă prevedea începerea lucrărilor și finanțarea lor din bugetul de stat până la identificarea fondurilor europene necesare, dar o lege care a pus pe picioare proiectul autostrăzii. 

Unii membri au virat către politică

După vârful din 2018, a început și căderea. Pe valul succesului avut de cele două ONG-uri, un grup format în principal istorici, majoritatea membri fondatori în „Moldova vrea Autostradă”, dar și din „Împreună pentru A8”, a decis că e cazul să înființeze „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei” (MDM). Se dorea o viziune regională, cu reprezentanți în fiecare județ din Moldova, care să ducă mai departe problemele din Nord-Estul țării și să propună și soluții.

Apariția MDM nu a fost semnul căderii mișcării civice pro-autostradă, dar a fost un prim exemplu al ambițiilor și orgoliilor care se adunaseră în echipă. La momentul lansării MDM, ianuarie 2019, s-a coagulat o bună parte din societatea civilă din Iași și din Moldova în jurul acesteia, pe lângă membrii din cele două ONG-uri înființate în 2017. Cumva, venind după două experiențe pozitive, cu aeroportul și cu autostrada (fiindcă lansarea venea după proaspăta lege semnată de Iohannis pentru A8 cu o lună înainte), așteptările erau mari. O mișcare în Moldova care să îi reprezinte pe toți moldovenii. 

„Probabil că am fost și ne-am strâns cei mai structurați dintre noi din punctul ăsta de vedere, din perspectivă regională. Ridicasem anterior problema asta a autostrăzilor fiindcă am văzut în asta, pe de o parte, un proiect de dezvoltare esențial pentru a putea ieși din izolare, nu doar izolarea geografică și economică. Dar și cea pur și simplu mentală. În urma discuțiilor pe care le-am avut, în special cu Dan Radu (n.red. jurnalist, co-fondator al mișcării), am ajuns la ideea de a pune bazele unei asociații care să se ocupe mai mult decât de autostradă. Aveam în plan să acoperim toate cele opt județe ale regiunii, să avem un concept unitar explicit regionalist”, își amintește Dorin Dobrincu. 

Dar nici nu s-a închegat bine MDM, când o parte dintre membrii ei au decis susținerea unei candidaturi a Gregorianei Tudoran, din Iași, la alegerile europarlamentare din 2019. A fost un moment de cumpănă în viața mișcării societății civile din Iași, fiindcă nu toți au văzut asta cu ochi buni. Deși implicarea politică părea cumva inevitabilă, la un punct, capitalizarea ei ad-hoc și fără consultarea tuturor a dus la disensiuni în rândul ONG-urilor. Inclusiv Dorin Dobrincu numește „derapaj” anunțarea candidaturii la câteva săptămâni după lansarea MDM, mai ales că Gregoriana Tudoran era membru fondator al mișcării.

„Și eu, și alții, am luat foarte în serios propriile promisiuni, și anume că «Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei» trebuie să rămână o asociație regională care e relevantă. Nu doar în Iași și nici măcar în Moldova, ci la nivel național. Adică una care să poată vorbi în numele Moldovei la nivel național, să pună în discuție problemele grave din această regiune, într-o manieră serioasă, credibilă, având în spate documentare și tot ceea ce trebuie. Dar am fost afectați de decizia pe care au luat-o câțiva membri de a susține o candidatură la europarlamentare în 2019. Nu a fost în regulă. Eu am fost unul dintre cei care s-au opus. E derapaj, pentru că însemna pur și simplu să ieșim din ceea ce ne propusesem noi”, a punctat Dorin Dobrincu. 

 

Intrarea în politică a creat falii ireversibile între asociații

Migrarea către zona politică nu s-a oprit acolo și diferențele de opinii dintre cele trei ONG-uri au devenit din ce în ce mai tranșante. Cei de la „Moldova vrea Autostradă” au fost afectați de plecarea membrilor ce au fondat „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”, chiar dacă au rămas în legături cordiale până în ziua de astăzi. Dar o parte dintre cei din „Împreună pentru A8”, care erau și membri ai MDM, au mers și mai departe, iar în octombrie 2018 au înființat partidul „Împreună pentru Moldova” cu care au candidat la toate rândurile de alegeri. 

Acuzele au curs din ambele părți: unii îi arătau cu degetul fiindcă ar fi încercat să capitalizeze pe imaginea bună a mișcării societății civile, în timp ce fondatorii partidului argumentau că nu era îndeajuns protestul în stradă. Lucrurile nu se mișcau, chiar dacă au crezut cu toții că legea semnată de Iohannis în 2018 înseamnă sfârșitul activității lor. 

„Eu am vrut să facem pasul «Împreună pentru Moldova» pentru că aveam impresia că nimeni nu ne asculta și am crezut că doar dacă ai un mijloc în care să ajungi în Parlament poți să îți impui punctul de vedere. Și am spus că singura soluție e să facem un partid, un partid al moldovenilor, ala că l-am făcut și colegii de la MDM, deși i-am chemat alături de noi, cât și cei de la «Moldova vrea Autostradă», au spus că nu ne amestecăm politic. Acum, dacă o să ne uităm la ei, o să constatăm că mulți sunt membri asumați – liberali și useriști”, a punctat Cătălin Urtoi.

Cariera lui Cătălin Urtoi în politică a fost ulterior constantă: după candidaturile la diverse funcții politice, a ajuns consilier în Ministerul Transporturilor, a fost președinte al Consiliului de Administrație al Companiei Naționale de Investiții Rutiere, de unde a fost demis cu scandal la finalul lunii martie.

Dar amestecul cu zona politică a fost un moment „t0” în viața asociațiilor. Urtoi spune că a fost o decizie constructivă, dar membrii din MVA și MDM îl contrazic. Cu toții sunt de acord că atunci s-a produs declicul și separarea între asociații. 

„De atunci, nu a mai fost un tot unitar, doar la unele demonstrații s-au mai adunat toți. Dar dacă ar suna cineva astăzi adunarea, în piață, pentru autostrăzi, eu nu cred că vreo asociație ar spune nu”, conchide Urtoi.

A fost nevoie de reinventare pentru toate asociațiile

După momentul 2019, asociațiile s-au clătinat. „Împreună pentru A8” mai are astăzi doi-trei membri doar și activează în mai multe zone din țară. Majoritatea membrilor acesteia au intrat într-o nouă asociație, #Haicăsepoate, de unde susțin diverse proiecte de infrastructură din Moldova, dar la un alt nivel. 

La MDM a fost nevoie de o „recalibrare puternică”, dar au insistat în continuare pe cartea regionalizării, la propriu. Au scos un volum cu texte despre regionalizare, au lansat un site unde au publicat opinii constante despre acest subiect și au fost într-un turneu național de promovare a acestui volum. Plutește în aer și o implicare politică din partea membrilor MDM, dar până în momentul de față nu a fost făcut vreun pas oficial. 

„Moldova vrea Autostradă” este singura care a rămas fidelă doar obiectivelor de la înființare și a început să aibă membri din ce în ce mai specializați pe infrastructură rutieră și să urmărească îndeaproape implementarea proiectelor A7 și A8. 

„Când a fost intrarea în politică a fost un hop mai puternic în viața asociațiilor civice. Totul a fost dus într-o zonă de ceață, lumea oricum nu făcea o diferențiere ultra-clară să spună dom’le ăștia-s unii, ăștia-s alții. Se formase ideea pentu toată lumea că societatea civilă s-a dus toată în politică, când, de fapt, erau doar o parte care au plecat”, își amintește Adrian Covăsnianu.

MVA a migrat pe zona tehnică: a ajutat la găsirea de finanțare pentru capetele A8

Dar reinventarea a ajutat: din poziția sa politică, Cătălin Urtoi a fost mereu o voce pentru A8 și A7, indiferent de apropierea sau nu față de diferitele partide politice. Adrian Covăsnianu a fost la rândul său consilier onorific la nivelul Ministerului Transporturilor pentru câteva luni, neremunerat, dar atunci a avut acces la documente din cadrul ministerului despre A8.

„Aveam cumva acces la discuții și am cerut atunci să văd și eu în ce stadiu este documentația pentru A8. A ajuns la mine și am văzut că era un studiu de fezabilitate foarte general, m-am uitat vreo două săptămâni pe el și am venit cu niște propuneri care acum se dovedesc extrem de utile. Adică am inclus în caietul de sarcini ca proiectantul, cel care va câștiga licitația, să proiecteze și legătura către viitorul Spital Regional de Urgență și Aeroportul Iași, pentru că acestea nu apăreau inițial în caietul de sarcini”, a explicat Adrian Covăsnianu. 

Deși studiul de fezabilitate pentru A8 a fost contestat public în mai multe rânduri, documentația avea unele elemente puternice de maturitate, spune Adrian Covăsnianu. A fost propunerea MVA către Guvern ca o parte dintre aceste elemente, mai exact capetele autostrăzii, să fie introduse în PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență). 

„Am venit cu o etapizare investițională și am zis să încercăm să băgăm aceste două porțiuni în PNRR, rămânând ca ulterior porțiunea dintre capete și sectorul ieșean să fie finanțat prin Programul Transport, bugetul de stat și viitorul exercițiu bugetar al UE. Atunci, în noiembrie, la Palatul Culturii, am prezentat strategia, iar Guvernul din momentul respectiv a acceptat-o. A fost un exemplu de strategie bună venită din zona societății civile”, își amintește Adrian Covăsnianu. 

Deși asociația și-a regăsit misiunea și a putut să se concentreze și pe alte zone, Covăsnianu spune că nu a fost ușor: inclusiv la nivelul societății civile din Iași, de la înființarea ONG-urilor, era un sentiment de neîncredere. Lumea era refractară, spune specialistul, la ideile lor despre importanța autostrăzilor, nu reușeau să înțeleagă sensul și să vadă de ce ar fi prioritare. 

„Trebuie să ducem în permanență o politică de a arăta ce înseamnă pentru o zonă să existe o autostradă, care e conceptul strategic, că vor crește locurile de muncă, că vom avea un acces mai rapid spre Vest, atât pentru noi, ca indivizi, cât și în scop turistic. Au fost nevoiți un moment dat să promovăm acest concept în spațiul media. Dar au fost momente grele. Astăzi, A8 este pe un drum aproape ireversibil, cine ar fi crezut acum 10 ani asta?”, a mai punctat expertul.

MDM a devenit opoziția politică din zona civilă

Și „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei” a trebuit să se reinventeze după șocul politic. Astăzi, membrii acesteia glumesc și spun că acel moment i-a transformat în „probabil una dintre cele mai coerente voci din opoziția locală”, fără a fi membri vreunui partid. MDM militează și astăzi pentru o solidaritate regională care n-a fost caracteristică mulți ani României.

„Suntem interesați de refacerea, de consolidarea unei solidarități regionale. Credem că asta este una dintre problemele Moldovei din punct de vedere politic și economic, din punct de vedere al reprezentării, inclusiv al modului în care sunt percepuți locuitorii regiunii în ansamblul României. Toate lucrurile astea vin din lipsa de coerență internă. Suntem foarte interesați de susținerea infrastructurii de orice tip, cu un vârf, în continuare, la autostrăzi, având în vedere și ceea ce am făcut anterior. Am fost în același timp foarte atenți și foarte critici în legătură cu derapajele politice și din societate. Am făcut o presă de opinie: drept dovadă, pe unii i-am iritat, în special pe politicieni. Am fost atenți la vocabular, la metafore, dar nu ne-am ascuns, am spus mereu lucrurilor pe nume”, a punctat Dorin Dobrincu.

 

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru Jurnalism despre Filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

OTHER ARTICLES

I know exactly what I'm going to do with a million dollars

Read More

What will no longer be the same

Read More

How has the good turned into a pandemic?

Read More

A different way of feeling at home

Read More

FOLLOW US

#cronicidefilantropie

facebook-f Instagram Linkedin

Editorial Board Recommendations

Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro
Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești
LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”
Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Subscribe to our newsletter

→ SUBSCRIBE!

Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro

Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro

Un documentar realizat de Radu Țuțuianu pentru Iași TV Life. 

Zâna Merciluță a început călătoria sa acum 11 ani, din grijă pentru copiii din sate, care nu puteau să ajungă la stomatolog, la oraș.

Proiectul asociației Mercy Charity abordează o problemă majoră de sănătate în comunitățile defavorizate: accesul limitat la îngrijiri stomatologice. 

Totul a început cu o valiză, își amintește președinta organizației Mercy Charity, Ana Țiplea. „În țară am început să mergem pe două roți. Adică cu o valiză, pe care o desfaci și în interior are un mic compresor și făceam niște proceduri foarte basic în școală”. 

„Întindeam pe catedră toate materialele și copiii erau consultați pe scaunele școlii. Era un plus totuși, că mergeam și făceam prevenție, totuși le ofeream o educație orală, consultanții, sigilări, dar tot nu era suficient pentru ce cerințe mari erau”, spune Asma Batttah, medic stomatolog voluntar. 

În România, doar 3 din 10 copii din mediul rural au ajuns vreodată într-un cabinet stomatologic. Cauzele: fie lipsa educației părinților, fie drumul la cabinetele de la oraș este prea scump. În acest context, proiectul vine cu o soluție inovativă – cabinete stomatologice mobile, care oferă tratamente gratuite și sprijină formarea studenților la stomatologie.

Un aspect esențial al proiectului este că Zâna Merciluță are grijă și de copiii bolnavi de cancer, care adesea suferă de probleme stomatologice din cauza tratamentelor agresive. 

Medicii care fac voluntariat au ajuns în toată țara. Într-o școală din județul Mureș au găsit o clasă în care jumătate de podea lipsea, iar băncile erau pe pământ direct. „Nici nu am derulat activitate pentru că lipseau din podea scânduri și trecuse și un șoricel pe acolo în timp ce eram”, adaugă vicepreședinta organizației, Daniela Staicu.

Asta le-a determinat și mai tare să creeze cabinetul stomatologic mobil. Până acum, peste 11.000 de copii au beneficiat de tratamente stomatologice prin acest proiect, iar 5 milioane de euro au fost investite în soluții de îngrijire dentară. 

Documentarul integral:

Primul cabinet mobil a fost o fostă mașină de pâine, donată de o companie, iar acum organizația vrea să creeze o rețea națională de 8 cabinete mobile, câte unul pentru fiecare regiune a țării. 

De-a lungul celor 30.0000 de ore de voluntariat,  medicii s-au confruntat cu numeroase situații la firul ierbii, care le-au arătat realitatea pe care o trăiesc oamenii din rural. 

Într-un sat, copiii nu au venit la consultații pentru că părinții erau analfabeți. 

„Nu știau să completeze acordul de participare. Ei neștiind să citească, refuzau accesul la tratament stomatologic, fără să spună o clipă «Da aș vrea, dar ajutați-mă voi să completez formularul»”, spune vicepreședinta organizației. 

În județul Brașov, în Viscri, au stat cu clinica deschisă până la ora 21, pentru că o fetiță care-și dorea o intervenție era plecată pe câmp cu oile. „Deoarece copilul își dorea foarte mult să vină în cabinet,  am stat mai târziu, până la 21 seara și pe ea am programat-o ultima. A terminat toate activitățile gospodărești și a venit. A fost excelent pentru că avea nevoie și de o reconstrucție dentară. Căzuse și-și spărsese un dinte, și îl avea pe jumătate tăiat.”

Zâna Merciluță se remarcă prin curajul în exprimarea publică, colaborând strâns cu autoritățile pentru a schimba legislația și a îmbunătăți normele de sănătate publică. Ieri au creat norme noi pentru unitățile mobile, azi solicită introducere radiologiei în cabinetele mobile.

Asociația „Merci Charity”, organizatoarea proiectului, monitorizează constant situațiile în care normele actuale nu sunt suficiente și iau atitudine publică, intervenind acolo unde este necesar pentru a asigura un viitor mai sănătos pentru copii.

 

Un documentar realizat de Radu Țuțuianu

Montaj și Editare: Andi Lițu

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

OTHER ARTICLES

I know exactly what I'm going to do with a million dollars

Read More

What will no longer be the same

Read More

How has the good turned into a pandemic?

Read More

A different way of feeling at home

Read More

FOLLOW US

#cronicidefilantropie

facebook-f Instagram Linkedin

Editorial Board Recommendations

Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă
Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești
LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”
Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Subscribe to our newsletter

→ SUBSCRIBE!

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

O mamă face o asociație ca toți copiii cu nevoi speciale din Onești să aibă un loc unde să facă activități și să fie acceptați. Alți părinți i se alătură. Este povestea unui ONG mic care a schimbat o comunitate și despre puterea universală a mamelor de a schimba lumea. 

De Catinca Andrușcă 

Totul a început acum nouă ani. Raluca era atunci o fetiță de 5 ani, vioaie, plină de energie și zâmbitoare. Mama ei și-a dorit ca toată această energie molipsitoare să nu se piardă, așa că a înscris-o pe Raluca la diverse activități sportive. Fetița cu ochii mici și căprui ca mărgelele, zâmbet cald și obraji roz niciodată nu a ajuns prea departe în aceste activități. A fost exclusă de profesoarele care țineau cursurile respective. „Nu se integrează cu ceilalți copii și nu îi pot neglija pentru ea”, a fost replica pe care Claribela, mama Ralucăi, a primit-o mereu. 

Raluca suferă de Sindromul Down, cea mai frecventă boală genetică, care se caracterizează prin prezența unui cromozom suplimentar. Sindromul Down sau Trisomia 21 este provocat de o diviziune a celulelor anormală, care se produce înainte sau după momentul concepției.

Persoanele afectate de această boală au probleme cu dezvoltarea psihică și mentală, probleme cardiace, boli de auz sau văz sau anomalii vertebrale. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, incidența acestei boli în lume este de 1 la 1.000. În România apare la una din 800 de nașteri, potrivit publicației Viața medicală.

Cum a început totul?

Mama Ralucăi, Claribela, e o persoană minionă, cu părul brunet mereu prins în coadă, ochii mari pe care îi ascunde după o pereche de ochelari pătrați. De-a lungul timpului, tânăra mamă a adunat toate vorbele dureroase care i-au fost spuse și le-a folosit pentru a deveni persoana de care copilul ei avea nevoie: puternică, ambițioasă, omul care să-i ofere Ralucăi ceea ce sistemul spunea că nu poate să aibă. Lumea nu părea să o primească pe fata ei cu brațele deschise, așa că Bela, cum îi spun apropiații, a creat un loc doar pentru Raluca: Asociația Down Clopoțica. 

Revenim la anul 2015, când Raluca avea cinci ani. Claribela o creștea singură pe atunci și încerca să găsească activități pentru cea mică la care să participe mai mult de o ședință sau două. Bela făcea parte dintr-un grup de Facebook cu alte mame de copii cu nevoi speciale, unde a văzut următorul anunț: Special Olympics România organizează o tabără la Bran, în colaborare cu alte ONG-uri din țară. Nu exista o limită de vârstă, orice copil era bine venit. Fără să ezite, Claribela a completat formularul de înscriere, și-a făcut bagajul ei și pe al Ralucăi și au plecat la drum.

Participanții la tabără erau părinți și copii, alături de asociațiile din care făceau parte. În Onești, Bacău, de unde veneau Bela și Raluca, nu exista un ONG care să susțină copiii cu dizabilități. Pe când Raluca se juca cu ceilalți participanți la tabără, una dintre persoanele care lucra la Special Olympics au abordat-o pe Claribela. Roxana Ossian, reprezentanta fundației, a pus întrebarea potrivită: „De ce nu înființezi și tu o asociație în Onești? Te ajutăm noi cu materiale, tu doar să ai sediul și oamenii.” Așa s-a născut ideea ONG-ului „Clopoțica”.  

Claribela s-a gândit în acel moment la persoanele care i-au întors spatele atât ei, cât și Ralucăi. Își dorea ca fata ei să facă sport, să se dezvolte frumos printre copii de aceeași vârstă. „Asociația a apărut din dorința de a aduce sportul și în rândul copiilor cu sindrom Down din Onești. Atunci mă gândisem doar la cei cu Down. După, am lărgit aria și la alte dizabilități intelectuale”, mi-a declarat fondatoarea ONG-ului. 

Bela a terminat Contabilitatea și Informatica de Gestiune la Bacău, mai mult la inițiativa părinților, deși în realitate și-a dorit mereu să fie psiholog. „La noi în familie era tradiție să fii contabil… am făcut și eu ce au făcut alții. Mi-am dorit mereu să vorbesc cu oamenii”, mi-a spus Claribela. Când i-a fost oferită ideea de a-și înființa propriul ONG, și-a dat seama că aceasta ar fi ocazia să-și împlinească și visul lăsat undeva într-unul din sertarele trecutului.

Numele asociației a venit de la Raluca, care a fost mereu fascinată de zâna Tinkerbell. Așa cum a zis Bela, „nu este niciun nume mai potrivit decât ceea ce îi place copilului meu.” 

Prima problemă a apărut odată cu găsirea unui sediu. Oraș mic, săli puține și cheltuieli mari. La câteva luni după ce Claribela a pus bazele asociației, a mers cu Raluca la un nou eveniment Special Olympics, unde a cunoscut-o pe Mihaela. 

Mihaela devenise mamă a unei fetițe cu sindrom Down în urmă cu șase luni, Anastasia. Povestindu-i întâmplările prin care trecuse cu Raluca, Bela s-a apropiat repede de Mihaela. Când  a venit în discuție lipsa unui sediu pentru asociația nou-născută, ea a venit cu o soluție. 

„Eu sunt secretară la școala postliceală din oraș și sala de sport e liberă mereu vinerea, după ore. Poate vorbesc cu directorul să te lase să îți desfășori activitatea acolo. Cine știe, poate o aduc și eu pe Ana la tine”, i-a spus atunci Mihaela.

Odată ce ar fi avut un loc în care să își țină activitățile, Claribela ar fi reușit să se promoveze cu adevărat și să adune oameni. Directorul școlii postliceale a fost de acord și astfel vinerea, după ora 16, când elevii ieșeau pe ușă pentru weekend, copii cu diferite afecțiuni călcau pragul sălii de sport. 

Cea mai grea alegere

Patru ani a avut nevoie asociația Down Clopoțica pentru a intra pe un făgaș al ei. Părinții oneșteni și din apropiere de oraș începuseră să afle de ONG, vinerea după 16 sala de sport răsuna de vocile celor mici și, cel mai important pentru Bela, Raluca și-a găsit un loc în lume. 

Raluca urma să împlinească 10 ani pe 4 noiembrie, când a fost anunțat în luna martie primul caz de Coronavirus în România. Pe 23 martie a fost anunțată starea de urgență la nivel național și porțile tuturor instituțiilor s-au închis. Școli au trecut la ore online, ceva nou atât pentru profesori, cât și pentru elevi. „Abia ne așezasem și noi lucrurile, activitățile, oamenii care ne ajutau, ne făcusem o mână de copii și părinți care veneau… și a venit pandemia”, povestește Claribela. Pentru asociația ei, activitățile online nu erau de ajutor pentru că activitățile sportive erau greu de realizat în fața unui ecran de laptop. 

„Pandemia a fost cea mai grea perioadă pentru mine și ce a urmat după a fost la fel de dificil. M-am demoralizat de multe ori.” Restricțiile s-au ridicat în cele din urmă, copiii începuseră să revină pe băncile școlilor iar Bela încerca să găsească un mod prin care să anunțe că ONG-ul se va redeschide. Sau dacă se va redeschide. 

„Pierdusem o parte din oamenii care ne-au ajutat, pierdusem o parte din copiii care veneau… Cred că e impropriu să zic pierdut, dar nu și-au mai dorit să vină la activități, a scăzut interesul.” Claribela a ales să răzbată, să reintre în sala de sport care înainte cu patru luni era plină de echipamente sportive și râsetele celor mici. Fondatoarea a început să pună bazele unor proiecte sportive, culturale și artistice, care au ajutat la punerea ONG-ului pe un traseu normal. A colaborat cu alte ONG-uri din județul Bacău, Asociația „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” din Hârja, Asociația „Copii din Sânul Familiei” din Hârja sau Centrul de Servicii Sociale „Alexandria”, Bacău. Alături de ei a reușit să facă mai multe activități care au readus numele „Clopoțica” înapoi în lume.

O activitate de acest fel a fost expoziția „Dis+abilitate prin cultură”, organizată pe 13 noiembrie 2024, unde copiii cu dizabilități și-au putut expune creațiile la Biblioteca Municipală „Radu Rosetti” din Onești. 

Cel mai amplu eveniment din întreg parcursul asociației „Down Clopoțica” a fost gala „Magia dizabilității” organizată pe 10 decembrie 2024, la o săptămână după Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. La această gală au participat Emanuel Cristea pe post de prezentator, dansatori ai școlii „Nicole Dance Academy” și corul de la Clubul Elevilor Onești. Copiii de la asociația Claribelei, alături de cei din ONG-urile partenere, au avut momente artistice de dans și cântat. Fiind în apropierea Crăciunului, publicul a avut parte și de un spectacol de datini moldovenești, cu urșii trupei „Ceata lu` Dima”.

După această gală, Claribela a organizat și un târg caritabil de Crăciun, cu ateliere de creație, spectacol de dans popular susținut de un grup folcloric și o seară de colinde. Pentru munca depusă în cadrul atelierelor de creație, copiii au primit cadouri de la Moș Crăciun. Toți banii care au fost donați la acest eveniment au fost folosiți atât de asociația „Down Clopoțica”, cât și de ONG-urile partenere, pentru a susține viitoarele proiecte.

Oamenii de la „Clopoțica”

Marian Chirilă și Emanuela „Ema” David sunt antrenorii de sport care lucrează alături de copii Claribelei, în zilele de vineri și sâmbătă. Marian Chirilă este antrenor de tenis în Onești de peste 20 de ani, iar de patru ani colaborează cu asociația. În fiecare sâmbătă la ora 11.30, sala de sport de la Colegiul Tehnic „Petru Poni” este deschisă pentru antrenamentele de tenis. 

„Antrenamentele pe care le desfășor cu copiii de la asociație nu sunt diferite de cele pe care le fac în mod normal. Doar că ritmul este mai lent, adaptat lor”, a declarat Marian Chirilă, în timpul unei pauze de la antrenament, în care copiii strângeau mingile de tenis. Unii elevi sunt mai avansați decât alții iar antrenorul îi tratează egal și lucrează în ritmul lor. 

Un antrenament tipic se desfășoară astfel: încep cu o încălzire de 10 minute și apoi copiii sunt așezați în șir indian pentru a-și exersa loviturile cu racheta de tenis. Ei au fost învățați cum să țină mâinile pe rachetă și care este un unghi potrivit de a lovi mingea. La finalul antrenamentului, copiii fac două ture de alergare ușoară pe teren și pleacă pe rând, nu înainte să-și îmbrățișeze antrenorul.

„Aceasta este răsplata de la finalul zilei, când vin să mă ia în brațe”, a spus Marian Chirilă.

Emanuela David sau Ema, cum i se spune, este kinetoterapeut la „Centrul Școlar de Educație Incluzivă numărul 2” din Comănești, unde Raluca este elevă. Prin intermediul ei a cunoscut-o pe Claribela, iar de un an jumate le predă copiilor sportul la „Down Clopoțica”. 

O oră normală de sport arată astfel: gimnastică de încălzire și apoi jocuri interactive, care îi ajută pe copii să socializeze. Datorită materialelor donate de Special Olympics, Ema poate să-i învețe pe elevii ei cum să sară peste obstacole, cum să își țină echilibrul și cum să colaboreze în jocuri de echipă.

„Sportul este foarte important deoarece așa pot învăța coordonare, să alerge, să socializeze cu alte persoane. Apoi, faptul că merg la concursuri îi ajută să cunoască oameni necunoscuți”, a precizat Ema. Dintre copiii pe care îi antrenează, Raluca este cea care a mai participat la competiții și a câștigat premii. Prima medalie a câștigat-o la trei ani.

Pe lângă sport, muzica îi ajută pe elevii de la asociația Down Clopoțica să își dezvolte atenția și concentrarea. Raluca Gabriela Sandu este studentă în an terminal la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din Brașov, iar pentru lucrarea ei de licență și-a ales ca subiect „Terapia prin muzică la copiii cu Sindromul Down.”

„Am ales această temă deoarece sunt pasionată de dans și muzică, este o plăcere personală… în al doilea rând, știu că cei mici preferă partea aceasta artistică așa că am inclus pasiunea mea cu cea a copiilor”, a spus Raluca, în timp ce alegea o melodie pe care să-i învețe pe participanții la activitate cum să danseze vals. 

Într-o zi rece de februarie, trei băieți, alături de fata Claribelei, au studiat pașii lenți ai valsului pe melodiile „Valsul fluturilor” și „A thousand years”.  Înainte de asta, studenta a adus cu ea diferite instrumente muzicale: clopoței, xilofon și tobe de buzunar. Raluca le-a indicat un ritm pe care să facă instrumentele să sune. Niciun elev al asociației Clopoțica nu părea să mai respire când studenta le explica timpii pe care trebuiau să bată din instrumentele lor. Din haosul organizat care se auzea la început se ajunsese la armonie.

„Terapia prin muzică și sport îi ajută să se dezvolte motric, dar și cognitiv, social și emoțional. Ei își pot dezvolta emoțiile nonverbal, prin intermediul liniei melodice”, mi-a explicat Raluca Sandu apoi. 

Fundațiile care îi sunt alături Claribelei

Partenerul vechi al ONG-ului din Onești este o mare organizație care pur și simplu mentalitățile din întreaga lume legate de dizabilitate. Povestea fundației Special Olympics a început în anul 1968, când Fundația Kennedy a realizat, în colaborare Districtul Chicago Park, primele Jocuri Olimpice dedicate persoanelor cu dizabilități. Atunci au participat 1.000 de sportivi cu dizabilități intelectuale proveniți din 26 de state americane și Canada și au concurat în probe de atletism, hochei pe iarbă și natație. 

În 2003, Jocurile Olimpice speciale au ajuns și pe pământ european, când orașul Dublin a găzduit evenimentul. Evenimentul a ajuns să aibă un record de participare, cu peste 6.500 de atleți din 150 de țări distincte. În același an, fundația Special Olympics România (SOR) s-a înființat iar în 2004 au avut primele Jocuri Naționale Special Olympics la București. În prezent sunt înscrise 27.000 de persoane cu nevoi speciale din toată țara, care se antrenează pentru 15 discipline sportive diferite.

Roxana Ossian, coordonatoarea programului „Sportivi tineri” din cadrul SOR este una dintre motivele pentru care Asociația Down Clopoțica există acum. În 2015, când Claribela și Raluca participau la tabăra organizată de Special Olympics la Bran, Roxana e cea care a abordat-o pe Bela cu întrebarea: „De ce nu faci și tu un ONG?” 

Programul pe care Roxana îl coordonează, „Sportivi tineri”, se adresează copiilor cuprinși în categoria de vârstă 1-8 ani. Raluca a participat la competiții sportive de-a lungul timpului datorită acestui program, iar după ce a împlinit 8 ani, a putut fi înscrisă la activități cu restul copiilor mai mari de la fundație. 

Roxana mi-a vorbit despre momentul în care a început nu doar colaborarea dintre Special Olympics, ci și prietenia ei cu Claribela. „Am fost la Onești în toamna lui 2016, iar atunci am ținut un seminar la care au participat părinți, specialiști și oficiali oneșteni, printre care și primarul de la acea vreme”, a spus Roxana în timpul interviului. La acest seminar, ea a prezentat activitatea programului „Sportivi tineri”, felul în care sunt organizate orele de sport și modalitatea corectă de a face un antrenament cu cei mici. 

La finalul toamnei, Roxana a revenit la Onești pentru a face o demonstrație sportivă alături de copii din programul pe care îl coordonează. Evenimentul a avut loc în sala sportivă Nadia Comăneci și au participat și copii fără dizabilități. „Scopul nostru este incluziunea socială și de aceea încercăm să implicăm și copii fără nevoi speciale în antrenamentele noastre.”, a adăugat Roxana. Acel eveniment a dus la începutul oficial al colaborării dintre Special Olympics și Claribela, mai ales pentru că în acea zi Bela a cunoscut-o și pe secretara școlii postliceale „Carol Davila”, care a reușit să îi ofere asociației nou-născute un sediu. De atunci, fundația a furnizat către asociația „Clopoțica” saltele pentru gimnastică, mingi, conuri și multe alte echipamente sportive pe care acum cei mici le folosesc la fiecare antrenament de sport.

Pentru a afla mai multe detalii despre activitatea din prezent a fundației, am discutat cu Anda Mândru, care ocupă funcția de Coordonatoare a Relației cu profesorii și a implementării Activităților Educative la Special Olympics România. „Noi avem, în primul rând, programe sportive pentru că de aici plecăm, de la competiții organizate pentru persoane cu dizabilități intelectuale”, a spus Anda Mândru. Colaborarea dintre Special Olympics și alte fundații din țară este foarte strânsă deoarece scopul principal este ca persoanele cu dizabilități să aibă acces la activități sportive, care să-i ajute să se dezvolte sănătos.

Anda Mândru a mai vorbit despre Jocurile Mondiale de la Torino, ce s-au desfășurat în perioada 7-16 martie anul ăsta. Înainte de acest eveniment a avut loc și o tabără sportivă la care a participat și Roxana Ossian, persoana care colaborează alături de Claribela. Această tabără a avut ca scop antrenarea atleților și pregătirea pentru probele sportive de la Torino. 

Pe data de 27 noiembrie 2023, când a avut loc aniversarea de 20 de ani de la înființarea Special Olympics România, fundația SOR a primit titlul de Centrul Regional de Excelență. Acest titlu a fost primit, conform Andei Mândru, datorită proiectului „Școala Generației Unificate”: „În cadrul acestui proiect, noi am lucrat foarte mult cu școli de masă sau speciale iar rezultatele ne-au adus acest titlu. Am lucrat cu un număr mare de elevi care au învățat despre incluziune și au participat la competiții unificate, alături de persoane cu dizabilități.” Acest titlu a fost acordat de către Centrul Global pentru Incluziune în Educație Special Olympics International și a fost oferit pentru a recunoaște meritele SOR pentru toate activitățile desfășurate atât în cadrul proiectului „Școala Generației Unificate”, dar și pentru toți anii de activitate a fundației.

Asociația „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” din Hârja a lucrat alături de Claribela, de asemenea. Asociația este una dintre cele mai cunoscute din zona Moldovei și a fost înființată la data de 11 iunie 2012 pentru a dezvolta programe de asistență socială. Ministerul Muncii și al Solidarității au licențiat mai multe activități prin care sunt oferite servicii sociale. Printre acestea se numără: îngrijirea persoanelor vârstnice într-un cămin din Hârja, dar și servicii de îngrijire la domiciliu, centru de recuperare neuromotorie pentru copiii cu dizabilități și un centru de zi pentru copiii din medii defavorizate. 

În cadrul centrului de recuperare pentru copii cu nevoi speciale sunt realizate ore de terapie ocupațională, ședințe de logopedie și kinetoterapie. Există și voluntari care ajută la buna funcționare a activității din asociație, care vin din centre universitare precum Iași, Bacău sau studenți veniți în România cu Erasmus și care învață la o universitate de la noi. 

Bianca Negoiță ocupă simultan funcția de președintă a ONG-ului „Libra” din comuna Cașin, dar și de coordonator al Centrului de Recuperare neuromotorie pentru copii cu nevoi speciale. Ea mi-a povestit cum au pornit proiectele comune cu „Down Clopoțica”. 

„Eu am cunoscut-o pe Claribela de când fetele erau împreună la grădiniță, am și eu o fetiță cu nevoi speciale, cam de aceeași vârstă cu Raluca. Am păstrat legătura, amândouă încercând să ne dezvoltăm oarecum în domeniul acesta, de a asista copii cu dizabilități în cazul meu și în al ei cu Sindrom Down”, a spus Bianca Negoiță. Ea a mai continuat să vorbească despre câteva proiecte în care a avut-o alături pe Claribela, cum ar fi expoziția „Diz+abilitate”, în care cei mici și-au expus desenele realizate într-un proiect susținut de Consiliul Județean Bacău.

Ziua „șosetelor desperecheate”

La ora 9.30 dimineața, pe 22 martie, am intrat în sala de sport a Colegiului Tehnic „Petru Poni” din Onești, care era plină de râsetele copiilor, părinți emoționați pe margine și voluntari agitați să fie totul perfect. În centrul acestui haos stătea Claribela, care m-a întâmpinat: „Hai Catincuța, hai la voluntari!” și apoi a plecat să vorbească cu invitații ce abia ajunseseră. În acea sâmbătă însorită, asociația Belei a organizat evenimentul sportiv „Împreună campioni”, unde au participat elevi ai Clubului Sportiv Integrat Bacău și de la Centrul Educativ Târgu Ocna. Nu au lipsit nici elevii ONG-ului fondat de Claribela.

La ora 10, Bela ia microfonul și le urează „Bun venit” tuturor copiilor prezenți, părinților și invitaților. Evenimentul a fost deschis de preotul Nicolae Zaharia, care a ținut un moment de rugăciune iar apoi a felicitat-o pe Claribela pentru activitate. 

Primul moment artistic a fost ținut de trupa de dans de la „Nicole Dance Academy”. Cele șase fete au pregătit un moment de dans cu tematica Harry Potter, toate fiind costumate ca personajul principal din serie. Înainte să înceapă evenimentul, fetele repetau mișcările de dans cu rigurozitate. Pentru al doilea moment de demonstrație, elevii de la clubul sportiv „Luu Wan Onești” au fost coordonați de senseiul lor pentru a arăta publicului câteva mișcări de karate învățate. 

După aceste reprezentații, fiecare copil care a participat la eveniment a trecut printr-o cursă cu obstacole. Cei mici au sărit prin cercuri, peste conuri, au trebuit să își țină echilibrul pe o bancă de lemn și să depășească diferite obstacole. La finalul programului au fost premiați toți participanții iar aceștia s-au urcat pe un podium pe care scria „1”. Au primit medalii inclusiv persoanele care i-au fost alături Claribelei în acea zi, adică și eu am plecat acasă cu o medalie.

La eveniment se putea observa că voluntarii, Claribela și câțiva parteneri ai asociației au purtat șosete desperecheate. Înainte de plecare, cu toții s-au adunat pentru a se poza cu acele șosete. Ziua internațională a Persoanelor cu Sindrom Down vine mereu cu provocarea pentru participanți, din parte Special Olympics, de a purta șosete desperecheate, simbol al faptului că suntem diferiți, dar și că la microscop, cromozomii arată ca niște șosete colorate. „Iar unii dintre noi au o șosetă în plus, așa cum este cazul celor cu Sindrom Down”, explică Special Olympics. 

Claribela și Raluca

În spatele tuturor proiectelor, orelor de sport, antrenamentelor de tenis și competițiilor sportive sunt Claribela și Raluca, mamă și fiică, o fiică acum oficial adolescentă. Bela a fost mamă singură timp de nouă ani, până Raluca a împlinit 10 ani. Atunci a apărut în viața lor cel care avea să-i devină soț Claribelei. În 2022, Claribela s-a recăsătorit iar în 2023 a apărut în viața lor Ana, sora Ralucăi. Deși în sufletul Belei exista teama că noul copil va avea aceeași problemă ca Raluca, Ana este un copil sănătos și vesel. Are părul blond, creț și zâmbește cu dinții la vedere. „Ea și Raluca se iubesc în felul lor, diferența de 12 ani dintre ele este mare și mai au momente când se ceartă. Dar își spun că se iubesc, se joacă împreună, exact ca două surori.”, mi-a spus Claribela, în timp ce fetele stăteau lângă ea și se gâdilau una pe alta.

Cele două surori petrec mult timp împreună, pot sta și ore în șir colorând cărți. După ce termină o carte, trebuie să aibă mereu încă una la îndemână. 

Claribela îmi spune și cât de afectuoasă e fata ei mai mare, cum se lipește mereu de persoanele noi. Am descoperit și eu asta la antrenamentul de tenis la care am asistat, când Raluca m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Ce faci? Ești frumoasă!”. I-am spus că și ea este frumoasă. Mi-a zâmbit și a fugit înapoi să lovească mingi alături de colegii ei. 

2025

„Down Clopoțica” își continuă activitățile. Totul a început cu Raluca, dar continuă cu alți copii și adolescenți ca ea, care își găsesc locul în lume la fiecare antrenament de sport sau eveniment pe care Claribela îl organizează. 

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru Jurnalism despre Filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

OTHER ARTICLES

I know exactly what I'm going to do with a million dollars

Read More

What will no longer be the same

Read More

How has the good turned into a pandemic?

Read More

A different way of feeling at home

Read More

FOLLOW US

#cronicidefilantropie

facebook-f Instagram Linkedin

Editorial Board Recommendations

Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă
Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro
LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”
Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Subscribe to our newsletter

→ SUBSCRIBE!

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

de Maria Ciorîngă

„În momente ca acestea te simți blocat, mintea ta se blochează. Începi să te întrebi ce vei face? Unde vei merge? Îmi voi aminti mereu acel 24 februarie…”

Cea mai grea alegere

În dimineața zilei de 24 februarie 2022 Anna Brechko se pregătea pentru un eveniment special. Era ziua fiului ei, Dominic. Cu tortul aniversar pe care l-a făcut chiar ea, urmau să meargă la grădiniță, însă un telefon primit de la mama sa a schimbat întregul plan. „Mama mi-a spus că nu pot merge. Confuză, am întrebat-o de ce. Imediat am început să aud alarmele”, își amintește Anna. Și-a luat băiețelul și s-a urcat într-un autobuz plin cu femei și copii. Odată ce imaginile îi revin în minte, ochii i se umplu de lacrimi și vocea începe să-i tremure. Se scuză încet și spune că cel mai greu a fost să își părăsească părinții. „Nu știam ce se va întâmpla cu ei, dacă îi voi mai revedea sau nu”. Vorbele tatălui său au ghidat-o să facă alegerea: „trebuie să îți salvezi băiatul”. Avea un plan pe termen scurt, să plece pentru două săptămâni și să se întoarcă atunci când apele devin mai limpezi. Au trecut trei ani de atunci. Anna și fiul ei nu s-au mai întors în Ucraina. Între timp, temerile i s-au adeverit. Tatăl ei s-a stins, însă mama sa a venit în România pentru a trăi alături de ea și de Dominic. 

Grădina Botanică e împânzită de afișe cu mesajul „Iubește-ți orașul”. Același mesaj e prezent și pe tricourile voluntarilor. Artiști pe catalige întâmpină vizitatorii și-i invită să facă fotografii împreună. Copiii poartă costume de arlechini, Harry Potter, vrăjitoare și super eroi la care muncesc de săptămâni bune. Seara aceasta e cea mai așteptată adunare a verii pentru mulți dintre ei.

Arhiva personală a Annei

Invazia rusească începută acum trei ani a făcut peste 6 miliarde de ucraineni să își părăsească locuințele și să înceapă o nouă viață departe de locurile și oamenii pe care îi cunoșteau. Anna și Dominic au ajuns în România. Sunt doi dintre cei aproape 80.000 de refugiați aflați pe teritoriul țării noastre. Aici au găsit un loc în care se simt în siguranță. La Asociația LOGS Grup de Inițiative Sociale au primit sprijinul de care au avut nevoie, atât pentru a depăși traumele provocate de război, cât și pentru a se integra în Timișoara, locul pe care îl numesc acum acasă.

Din martie 2023 Anna a intrat în echipa ONG-ului în calitate de mediator intercultural. „Eu sunt arhitectă. Ador atelierele de creație. Prin aceste lucruri mi-am dorit să-i ajut pe semenii mei pentru că știu prin ce au trecut. Cu aproape doi ani în urmă am aplicat pentru acest job. Eu am ales LOGS și LOGS m-a ales pe mine”, spune femeia.

„Povestea noastră începe cu o oală de ceai și cu niște biscuiți și gem de la mama mea de acasă”

În anul 2020 Flavius Ilioni înființează Asociația LOGS – Grup de Inițiative Sociale care luptă pentru integrarea în societate a imigranților, refugiaților din zone de război și a persoanelor ce au căzut pradă traficanților. Odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, ONG-ul s-a concentrat pe oamenii care au lăsat totul în urmă și au plecat pentru a-și salva viețile. Aceștia au beneficiat de consiliere socială, acces la educație și piața muncii, ajutor medical, activități interculturale, terapie și activități comunitare la Casa LOGS. În cei aproape cinci ani de activitate, asociația a demarat și acțiuni de strângere de fonduri pentru copii cu dizabilități și cu cerințe educaționale speciale, dar și pentru protecția animalelor.

Primele activități ale Grupului de Inițiative Sociale LOGS au început încă din anul 2019. Câțiva voluntari din județele Timiș și Arad și-au pus aptitudinile de consiliere socială și psihologică, migrație, educație și formare și prevenirea traficului de persoane, au făcut grafică pe teme sociale în social media și expoziții în slujba comunităților vulnerabile. Primul proiect pe care l-au realizat a fost un club pentru copii. Flavius și Simona Loga, fosta sa soție, și-au dorit să aducă un strop de culoare în viața copiilor dintr-o comună de lângă Timișoara. Așa a apărut Kids Club Giarmata. Aici peste 20 de copii își cultivă abilitățile prin ateliere creative și educative, dar și spiritul de aventură în tabere și căutări de comori. „Am avut și o motivație personală atunci când am creat acest club. Pe lângă copiii din localitate, participau și ai noștri, proaspăt mutați în Giarmata”, spune Flavius. 

LOGS

După apariția ONG-ului, în 2021 au început să intre în România primele valuri de migranți din Afganistan, Siria și Irak, în plină pandemie de coronavirus. „Povestea noastră începe cumva cu o oală de ceai și cu niște biscuiți și gem de la mama mea de acasă”, își amintește Flavius. Într-o noapte a aflat că niște băieți refugiați dormeau în fața centrului de azil din Timișoara. Nu puteau intra pentru că veniseră din Serbia, iar legea îi obliga să se autocarantineze. Cu declarația pe propria răspundere în mână le-a dus acelor băieți un ceai cald și ceva să le astâmpere foamea. În acea vreme, LOGS avea sediul într-un apartament cu două camere din Timișoara. Aici, migranții puteau face un duș cald, primeau haine de schimb și mâncare donate de oameni și de Banca pentru Alimente. Tot aici le erau tratate rănile de către medicii voluntari: „Era foarte greu să ajungem la spital cu ei pentru că mulți nu voiau să meargă. Erau ilegal în țară, erau pe fugă și aveau tot felul de probleme, râie, în cea mai mare parte a cazurilor”, spune Rebeca Dorloti, manager financiar la LOGS.

LOGS

După doi ani în care au reușit să gestioneze problema migranților în Timișoara, ONG-ul a fost pregătit să se confrunte în 2022 cu o provocare mult mai mare, criza refugiaților din Ucraina.

Dedicați pentru refugiați

24 februarie 2022 a picat într-o joi, o joi cum nu mai fusese alta. În jurul orei 4 dimineața trupele rusești au început să intre pe teritoriul Ucrainei. În aceeași zi, ca să se salveze, oamenii au pornit pe jos sau cu mașina spre punctele de trecere ale frontierei cu țara noastră. Războiul începuse și nimeni nu putea să prevadă care va fi soarta țării sau a celor care au reușit să fugă din calea armelor. Sâmbătă, la Timișoara s-a format o celulă de criză, inițiată de primarul Dominic Fritz. ONG-uri, biserici, voluntari și-au pus laolaltă resursele și și-au unit forțele pentru un scop comun: să își ajute semenii. Flavius Ilioni era deja obișnuit să interacționeze cu cei veniți din zone de conflict. „Eu lucram de 8 ani de zile ca și coordonator pentru un ONG național pe partea de migrație”. De aceea a fost desemnat să coordoneze răspunsul orașului pentru refugiații ce urmau să vină din Ucraina. „Am încercat să creăm un mecanism care să funcționeze foarte bine pentru ca oamenii aceștia să fie asistați din primul moment. E ceea ce profesioniștii numesc One Stop Shop Assistance, adică să oferi cât mai multe tipuri de servicii într-un singur loc”, povestește Flavius Ilioni.

În 4 martie, adică la zece zile de la începerea războiului, Direcția de Asistență Socială a Municipiului Timișoara (DAS) a deschis un centru de suport pentru Ucraina ce funcționa non-stop, coordonat de LOGS. A urmat înființarea unui call center pentru preluarea refugiaților și a platformei online timisoarapentruucraina.ro. Aici, oamenii se înscriau cu ce puteau oferi: cazare, ajutoare materiale sau voluntariat. În 10 martie au început să ajungă cu trenul la Timișoara primii refugiați ucraineni. Pe lângă cazare și ajutor material din donații, oamenii veniți din calea războiului au primit tichete sociale cu care au putut cumpăra alimente, haine, medicamente sau alte lucruri necesare.

LOGS

„După două-trei luni de prezență non-stop în centrul de suport, ne-am dat seama că oamenii nu pleacă. În momentul în care am văzut că nevoile refugiaților rămân pe termen lung, atunci noi am gândit rapid o strategie prin care diversificăm serviciile. Oamenii aveau nevoie de terapie, de consiliere, copiii aveau nevoie de înscriere la școală, de after school, aveau nevoie de activități, aveau nevoie să nu rămână într-un loc în care să simtă anxietate, presiune, dezrădăcinare”, spune Flavius.

La început, câțiva oameni făceau voluntariat pentru copii și persoane vulnerabile. După aproximativ doi ani de la înființare, s-au alăturat echipei LOGS psihologi, mediatori interculturali, asistenți sociali, traineri și manageri de proiecte. Douăzeci și patru de angajați munceau pentru ca refugiații să primească șansa la o viață trăită în siguranță în Timișoara, unde se află aproape 800 de ucraineni. În prezent, din cauza unor dificultăți financiare, echipa s-a înjumătățit. 

Doar 11 persoane se ocupă acum de nevoile oamenilor pe care războiul i-a forțat să renunțe la viața pe care o aveau și să o ia de la zero.

Două steaguri, o singură comunitate

În cei cinci ani de existență, ONG-ul și-a schimbat sediul de trei ori. Atunci când apartamentul a devenit neîncăpător, s-a deschis prima casă LOGS. Când chiria a devenit prea scumpă, au fost nevoiți să se mute din nou. I-am găsit pe strada Țebea din Timișoara, după un gard cu ușa albastră, într-o curte în care indiciile îmi arătau clar că acolo trebuie să fie copii. Un coș de baschet, bănci colorate, două containere modulare, dar primul lucru ce mi-a sărit în ochi au fost două steaguri arborate pe o clădire din spate. Intru în primul container. Canapele colorate, o masă mare rotundă în mijloc, desene, trei flori mai mari decât mine făcute din hârtie creponată, o bibliotecă cu multe cărți în limba ucraineană și miros de cafea. Ca în sufrageria cuiva.

De la un birou din spate mă întâmpină Daiana Iurescu, manager de proiect în cadrul LOGS. Am făcut împreună un mic tur în care mi-a povestit modul în care au ajuns în această locație, o fostă grădiniță. Ne îndreptăm spre clădirea unde fluturau steagul României și cel al Ucrainei. Primul lucru pe care îl văd? Tot ceea ce îmi spusese Daiana așezat pe un perete alb. În câteva rame foto apare o clădire dărăpănată pe care vegetația a început să-și facă de cap, geamuri și uși scorojite, camere cu mobilier distrus și o armată de oameni care munceau. Angajați și voluntari au dat un sens locului care părea abandonat de multă vreme.

Câțiva tineri intră și ei pe ușa cea albastră. Nu vorbesc română. Ne salută cu o energie debordantă și vin să facem cunoștință. „Sunt voluntarii de la Ofensiva Tinerilor din Arad. Este o asociație care aduce mulți tineri prin programul European Solidarity Corps. Au venit azi să îi ajute pe copii la teme în programul nostru de afterschool”, îmi explică Daiana.

De ce au nevoie de afterschool copiii din Ucraina? Anul trecut învățau în școlile din județ peste 130 de copii, potrivit Inspectoratului Școlar Județean Timiș. Pentru a-i ajuta, unitățile de învățământ le-au dat copiilor dicționare, broșuri și materiale didactice traduse în română- ucraineană – engleză. Cu toate acestea, lecțiile predate și temele erau în română, ceea ce era dificil pentru un copil care vine dintr-o țară străină și nu cunoaște deloc această limbă. Flavius spune că a existat în Timișoara un afterschool al unei alte organizații pentru copii refugiați, dar s-a închis din lipsă de resurse. „De câteva zile am început un program de afterschool pilot de două luni să testăm minusuri și plusuri, dacă noi putem acoperi nevoia asta la casa LOGS. În fiecare zi, de la 13.00 la 17.00, 15 copii primesc ajutor la teme și fac activități educaționale.”

Intru alături de voluntari într-o cameră cu rafturi, jucării și suporturi cu creioane colorate pregătite deja pe mese. Pe tabla de scris erau expuse câteva opere de artă făcute de cei mici. Rând pe rând, după ora 13.00 ajung și copiii. Începe o sesiune de cunoaștere. Cu toții poartă în piept ecusoane pe care și-au scris numele cu litere de tipar. Anna și Lavinia îi vor asista la teme, după ce jocurile se încheie.

„Șapte plus zero este zero”, spune un băiețel îmbrăcat într-un hanorac roșu. Ilia are 9 ani, este în clasa a 2-a și îi place matematica. Este în Timișoara de aproape doi ani și a învățat repede limba română. Deși e beneficiar, muncește ca un mediator intercultural. Le traduce celorlalți copii cuvinte din română în ucraineană și invers.

Lavinia este studentă la master în asistență socială. Intră în sala de clasă din casa LOGS, unde are rolul de profesor. Îi salută pe copii cu clasicul „bună ziua” și îi ajută să își pună hainele în cuierul de lângă ușă. Astăzi le-a pregătit o fișă specială. Cu toții trebuie să completeze câteva propoziții despre cine sunt ei și ce le place lor cel mai mult să facă. Pentru ca toată lumea să înțeleagă ce are de făcut, vine cu exemplul: „Sunt o persoană… minunată.” O fetiță îmbrăcată într-o pereche de blugi și cu un hijab roz pe cap trage o concluzie: „Cu toții suntem persoane minunate”.

O lecție de bunătate ucraineană

Pe lângă școală, copiii refugiaților ucraineni au parte și de activități care să le dezvolte spiritul creativ. În curtea casei LOGS, Olexandr, un bărbat înalt, trecut de 50 de ani, meșterește de zor la un dulap. Bormașină și ciocan, cuie, concentrare. Îl pregătește pentru un atelier de abilități practice unde copiii vor avea ocazia să contribuie la asamblarea lui. Sufrageria în care credeam că am intrat se transformă într-un atelier de lucru în toată regula. Pe masa rotundă nu mai sunt cești de ceai sau de cafea, e plină de unelte. Câțiva băieți și o fată șlefuiesc lemnul, atent, sub îndrumările lui Olexandr. Cei mai mari au putut să învețe cum se folosește o bormașină. După cele 20 de minute de muncă, toată lumea este mulțumită. Rezultatul? Un dulăpior de pantofi de toată frumusețea. Îl vor duce lângă sala de clasă, unde copiii își vor așeza papucii de acum înainte.

LOGS

Oleksandr Moroz ducea o viață liniștită în orașul Dnipro din Ucraina. Lucra în domeniul construcțiilor și avea o mică afacere. Odată cu începerea războiului a lăsat totul în urmă, și-a luat fiul și soția și a venit în România. A fost beneficiar la LOGS, iar mai apoi s-a întors pentru a-i ajuta la rândul său, pe alții. L-am întrebat cum anume l-a ajutat ONG-ul. Pe lângă bani și mâncare, oamenii de aici i-au oferit ceva mult mai de preț: „LOGS te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine. Acesta e cel mai bun ajutor pentru oameni.” Sasha, așa cum îi spun cei de aici, speră ca într-o bună zi să se poată întoarce în Ucraina, la prietenii și la rudele sale.

Refugiată de două ori

Un alt exemplu de beneficiar care a rămas la LOGS pentru a-i ajuta la rândul său pe refugiați este Sara Ghayada. De origine ucraineano-palestiniană, a plecat în 2022 din Lugansk împreună cu familia sa spre cea de-a doua ei casă, Palestina. În 2023, după izbucnirea războiului dintre Israel și Palestina, au fost nevoiți să plece din nou, iar alegerea lor a fost să vină în România. Dar nu și-au găsit liniștea nici aici. Ea împreună cu mama sa și cei patru frați au fost victimele violenței domestice. „Am sunat-o pe Irina care lucra la Salvați Copiii, iar ea l-a sunat pe Flavius. În unele dăți a intervenit și poliția”. Trauma războiului și cea a violenței au fost doi munți pe care Sara a fost nevoită să-i escaladeze. Cu toate acestea, tânăra de 21 de ani îmbrăcată într-un hanorac mov, cu părul blond prins la spate, are tot timpul zâmbetul pe buze. După ce au primit ajutor pentru a-și găsi o locuință sigură în care să stea împreună cu mama sa și frații ei, Sara a început sa studieze. Are o diplomă în producție media și învață limba română. Cunoaște, de asemenea, araba, rusa, ucraineana și engleza. De anul trecut, din luna septembrie, lucrează la LOGS unde susține ateliere pentru copii și este mediator cultural. „Rolul meu este să aduc ceva nou la LOGS. Gătim împreună. Facem tiramisu, clătite, lucru manual, genul de activități care aduc oamenii împreună”, spune tânăra.

Am asistat și eu la unul dintre atelierele Sarei dedicat zilei de Valentine’s Day. Ne întoarcem în sala de clasă de unde se aud piesele lui Taylor Swift. Aici copiii au început deja să decupeze inimioare colorate și să le lipească pe un coif verde din hârtie glasată.

Departamentul problemă-soluție

Alex e asistent social la Casa LOGS din 2022, iar de anul acesta i s-a alăturat și Alexandra, în practică. Ei fac partea birocratică, un dosar ce avea cândva patru foi și stabilesc ce nevoi de bază are fiecare refugiat. Cele mai întâlnite probleme pe care trebuie să le rezolve sunt să le găsească un loc de muncă, apoi e bariera lingvistică și înscrierea copiilor la școală.

Alex s-a ocupat de CV-uri și de scrisorile de prezentare pe care le-a făcut în limba română. Asociația colaborează cu Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș. El spune că a primit și multe astfel de răspunsuri „Dacă nu vorbesc română, nu-i putem ajuta.” Din cei aproape 600 de refugiați înregistrați la AJOFM Timiș, peste 200 au primit ajutor pentru integrarea pe piața muncii prin intermediul LOGS. Pe lângă CV-uri, asistenții sociali completează formulare și procesează date pentru înscrierea la școală a copiilor ucraineni. „Avem un parteneriat cu Inspectoratul Școlar prin care noi le trimitem documentele și după aceea ei se ocupă mai departe de înregistrare.”

Asistenții sociali stabilesc pe baza raportului dacă oamenii au nevoie de un program de terapie. „Fac sesiuni unu la unu, pentru că sunt persoane care au traume și suferă de anxietate din cauza războiului”, spune Alexandra. Pe lângă suport emoțional, pot primi și un ajutor cu alimente de bază. Primăria Timișoarei oferă o subvenție lunară de 40.000 de lei. Banii sunt folosiți pentru 40 de astfel de pachete, dar și pentru acoperirea unei părți din costurile ONG-ului.

Pe minus

Dacă locurile de muncă reprezintă o nevoie de bază pentru refugiații tineri, pentru cei în vârstă lucrurile stau diferit. Anna Brechko organizează în fiecare săptămână clubul seniorilor. Aici a observat faptul că ei se simt din ce în ce mai singuri. „Cred că sunt bătrâni deja, că nimeni nu îi dorește în preajmă. Eu le spun că nu este adevărat, copiii și nepoții lor au nevoie de ei.” Pentru a alunga astfel de sentimente, Anna și vârstnicii fac plimbări în aer liber, activități creative sau seri tematice. „Odată am organizat o seară în care seniorii români și cei ucraineni au gătit ceea ce le place să mănânce și au împărtășit tradiții culinare din țările lor.”

Bătrânii nu vin doar pentru a spune cuiva ce au pe suflet, ci și pentru pachetele cu alimente pe care le primesc la LOGS. Cu pensii mici și mai puțini bani din partea statului, vârstnicii refugiați nu își mai permit să trăiască în țara noastră. Refugiații ucraineni pot primi ajutor pentru cazare timp de numai 3 luni consecutive, în valoare de 750 de lei pentru o singură persoană și 2.000 de lei pentru o familie, conform Ordonanței de Urgență 96/2024. 

Lipsurile financiare le resimt și ONG-urile. „Asta e cea mai mare problemă, pentru că noi nu avem o sursă de finanțare pe o perioadă de 5 ani, să zic, și 5 ani stai liniștit că îți vin banii”, spune Rebeca Dorloti, manager financiar la LOGS. Cu banii pe terminate, Flavius a fost nevoit să facă o alegere. „Pentru mine cea mai dificilă alegere de management și de viziune a fost partea în care a trebuit să renunțăm la oameni. Oamenilor în care am investit și am crezut a trebuit să le spunem că ne pare rău, nu putem să continuăm pentru că nu avem un venit pentru voi și i-am invitat să rămână voluntari. Unii au rămas, unii nu.” Acela a fost momentul în care din cei 24 de angajați, 14 au fost nevoiți să părăsească echipa LOGS.

Direcții noi, același scop

În următorii 5 ani, Flavius spune că și-ar dori ca ONG-ul să ajute și alte comunități de străini care trăiesc în Timișoara, nu doar pe cea ucraineană. Primul pas în acest sens a fost făcut o dată cu organizarea unei seri arabe la Casa LOGS. Douăzeci de persoane din Siria, Irak și Sudan au gătit mâncăruri tradiționale din țările lor și au discutat despre procesul de integrare în România.

LOGS

Invitat la West City Radio, Flavius Ilioni a anunțat implicarea LOGS într-o campanie de informare pentru muncitorii non-europeni, alături de Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane, Direcția de Asistență Socială Timiș și Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș. Flavius spune că oamenii își vor cunoaște mai bine drepturile și obligațiile. În acest fel, abuzurile față de muncitorii străini non-europeni se pot reduce considerabil.

Asociația LOGS Grup de Inițiative Sociale va organiza în continuare și activități de strângere de fonduri prin cea de-a V-a ediție a evenimentului Giarmata în Mișcare, tabere pentru copii și adulți la CASA LOGS din localitatea Lăpușnic, evenimente pentru copii la Kids Club Giarmata și festivaluri pentru incluziunea socială a comunităților vulnerabile.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

OTHER ARTICLES

I know exactly what I'm going to do with a million dollars

Read More

What will no longer be the same

Read More

How has the good turned into a pandemic?

Read More

A different way of feeling at home

Read More

FOLLOW US

#cronicidefilantropie

facebook-f Instagram Linkedin

Editorial Board Recommendations

Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă
Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro
Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești
Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Subscribe to our newsletter

→ SUBSCRIBE!

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

„Pot să vă ajut cu ceva?”, întreabă un domn, în timp ce o echipă de adolescenți și tineri costumați de carnaval aleargă prin Grădina Botanică din Techirghiol. E o vineri de august, iar seara aduce un bal mascat în stațiune, cu prijelul celei de-a treia ediții a Festivalului de Artă. „Sunt localnic”, insistă domnul și primește rolul de a direcționa vizitatorii spre șirurile de umerașe cu costume de închiriat.

Costumele sunt aduse de actrița și organizatoarea Doriana Tăut. Le-a purtat în zeci de spectacole și acum vrea să ofere un strop din magia lor și comunității din Techirghiol. Doriana a început acest proiect în 2022, cu doi voluntari și o dorință mare de a aduce educația prin artă în oraș. Anul acesta a strâns 26 de voluntari, mai mult de jumătate dintre ei fiind techirghiolezi. 

„Festivalul este prima lor experiență de voluntariat”, explică Ioana Prihoi, coordonatoarea voluntarilor. „Sunt ca niște albinuțe. Vor să învețe producție de spectacol, aleargă dintr-un colț în altul al orașului. Au vârste între 14 și 60 de ani și deja avem familii cu copii mai mici care s-au interesat de oportunitatea de voluntariat pentru edițiile următoare. Sau Matei, care încă nu a împlinit 14 ani, dar a venit la un atelier de teatru acum o lună și a rămas lipit de noi…E simbiotic să vezi și persoane în vârstă care vin temătoare că vor fi printre copii și de fapt aduc lucruri pe care noi nu le știm și în același timp primesc”.

Grădina Botanică e împânzită de afișe cu mesajul „Iubește-ți orașul”. Același mesaj e prezent și pe tricourile voluntarilor. Artiști pe catalige întâmpină vizitatorii și-i invită să facă fotografii împreună. Copiii poartă costume de arlechini, Harry Potter, vrăjitoare și super eroi la care muncesc de săptămâni bune. Seara aceasta e cea mai așteptată adunare a verii pentru mulți dintre ei.

Întrebarea localnicului este exact efectul de bulgăre de zăpadă pe care l-a visat echipa organizatoare.

Pe timp de zi, poți să vezi entuziasmul localnicilor la plajă: dau mai departe pliantele primite de la voluntari, te îndrumă să te uiți la afișele cu programul festivalului, îți spun ce să nu ratezi. Cei care știu de festival de la prima ediție, sau care au copii și nepoți în echipa de organizare, sunt mândri.

„Oamenii din comunitate se bucură foarte mult de spectacole. Toți cu care m-am întâlnit aveau programul festivalului și ne arătau ce și-au încercuit”, spune Denisa  Ciocoiu, responsabilă cu social media și interacțiunea cu publicul. „Dacă continuăm, dorința asta poate să crească și mai mult. Un festival are nevoie de cinci ani ca să ia avânt”.

Techirghiolezii spun deseori despre orașul lor că este „ideal pentru a crește copii”, „liniștit, aerisit”. „Structura turiștilor este de asemenea diferită”, crede viceprimarul Florin Zisu. „Aici vin oameni cu probleme de sănătate, familii cu copii, pensionari. Omul când are o problemă de sănătate, discută mai mult cu sine. Se mișcă și interacționează altfel cu locul. Techirghiol este un orășel liniștit, dar nu tăcut. Are ceva de spus”.

Festivalul de Artă și-a propus să amplifice ce are Techirghiolul de spus și să implice comunitatea locală în acest proces. 

Timp de patru zile, voluntari, artiști, localnici și reprezentanți ai Asociației Culturale Jean Constantin – înființată în memoria actorului născut în Techirghiol – au umplut faleza cu un târg mistic de obiecte handmade aduse de 32 de expozanți, cu vernisaje de fotografie și ateliere de modelaj, teatru și dans. Teatrul de Vară a găzduit spectacole și filme, Grădina Botanică a devenit pe rând loc de petrecere, carnaval și spațiu de dezbatere pentru localnici, pontonul Ancoră s-a transformat în loc de defilare pentru parada costumelor și punct de degustare a gastronomiei locale, ruinele clinicii Speranța s-au umplut de vibrațiile concertelor, Biserica Catolică a găzduit lied-uri, iar plaja s-a lăsat animată de folk și poezie.

La mare preț au fost și tururile ghidate ale orașului, cunoscut ca centru balnear încă din 1899. O doamnă care are o locuință de vacanță în Techirghiol, a participat chiar de două ori și a luat la pas fiecare străduță în căutarea poveștilor uitate – de la stațiunea balneară interbelică, la statueta lui Techir și a măgărușului său, cimitirul musulman și centrele ecumenice.

Pentru viceprimarul Florin Zisu, să iubești Techirghiol înseamnă „să te doară de el, să fii prezent și să ai atitudine; să ai timp să-l înțelegi și să te bucuri de el”. „Orașul îți spune ceva, depinde de cum îl privești în funcție de moment, de stare. Ne dorim pentru cetățenii noștri să fie bucuroși că trăiesc aici”.

Dincolo de bucuria de a aduce artă copiilor și tinerilor din oraș, de a-i sprijini prin ateliere să-și găsească pasiunea și să-și perfecționeze abilitățile, miza Festivalului de Artă de la Techirghiol este în primul rând mobilizarea comunitară. „Vrem să determinăm comunitatea și autoritățile locale să-și iubească și să-și promoveze mai mult orașul”, e misiunea pe care au inclus-o și pe site.

„Am căutat o zonă în care să simt că respir. M-am îndrăgostit într-o după-masă de oraș”, și-a explicat Doriana Tăut motivația ei pentru a porni o mișcare culturală la Techirghiol, în cadrul unei dezbateri despre valorificarea patrimoniului local. „Înțeleg că prezența dumneavoastră aici înseamnă o disponibilitate nu doar la dialog, ci și la acțiune”, le-a spus reprezentanților locali. 

„Noi putem să fim ambasadori, dar atârnăm de un fir de ață dacă vin 10-15 oameni la un spectacol”, le-a mai spus Doriana. „Majoritatea am venit din alte orașe și am dat 300%: am cărat, am alergat. Este responsabilitatea noastră să facem ceva. Am avut 3 expozanți care au avut curajul și vulnerabilitatea să dăruiască din rețetele lor și să gătească pentru comunitate. Avem nevoie de puterea exemplului: să mergem la evenimente, să participăm”.

O pensionară născută în Techirghiol, a luat și ea cuvântul la dezbatere: „Iubesc din tot sufletul această localitate și vreau să vă mulțumesc pentru tot efortul depus pentru a face acest oraș vizibil. Creativitatea localnicilor trebuie pusă în valoare. Avem o învățătoare care a publicat două volume de poezii, o romancieră care crează și tablouri cu plante presate, creatori de bijuterii din pietre prețioase. În anii 60-70 liceul nostru a dat primele generații de intelectuali. Sunt pictori, sculptori, somelieri, membri ai Academiei Române. Trebuie făcut ceva pentru comunitate, ca să capete obișnuința de a merge la un spectacol de teatru, la un concert. Mulți este clar că au participat acum pentru prima dată – nu știu când trebuie să aplaude, nu știu că nu trebuie să interacționeze cu actorii, dar oamenii noștri sunt deosebiți. Trebuie îndrumați”.

Doamna Seri, reprezentanta comunității turce din oraș, le-a povestit celor prezenți despre bocceluțele cu lucruri cusute de mână pe care le-a salvat de la străbunii ei. „Fiecare fir cusut vine cu o istorie. Străbunica păstra aceeași cusătură cu un fir de borangic, ca la venirea lor din Turcia. La 300 de ani de la venirea în Dobrogea, străbunii mei nu au uitat nici limba, nici cusătura.  Suntem 18 minorități, ce colier frumos ar fi dacă ne-am uni!”, a spus visând la un muzeu local care să spună povestea diversității Techirghiolului și să-i recupereze memoria.

„Vă stăm la dispoziție. Suntem muncitori. Hai să punem țara la cale și să nu rămână doar o discuție. Arta stârnește empatie. Avem nevoie de aliați, de parteneri. Ne dorim să facem un centru de educație prin artă în oraș. Puterea comunității este cea care va face din acest oraș ceea ce ar putea să fie”, i-a încurajat Doriana pe cei prezenți la dezbatere.

În celălalt colț al orașului, la Teatrul de Vară Jean Constantin, voluntarii au primit diplome pentru participarea la această ediție a Festivalului. S-au îmbrățișat și au plâns de emoție, promițându-și să nu lipsească în 2025. „Sper că am trezit orașul”, a spus o tânără de 14 ani din Cluj. „Sper că le-a deschis o nouă cale spre artă. Eu m-am simțit foarte bine văzându-i că se bucură de tot ce am făcut noi”.

Târziu în noapte, după o seară de folk și poezie, voluntari, turiști, localnici și artiști s-au strâns roată pe plajă, sub lumina lunii, încălziți de un foc de tabără. Pendulau între chitare și cântece fredonate la unison, bancuri și frânturi de roluri sau poeme proprii, pe care îndrăzneau rând pe rând să le citească celorlalți. „Atâta timp cât există astfel de tineri, nu este totul pierdut”, a șoptit o poetă.

***
Dincolo de muzică, teatru, poezie și efervescența tinerilor, Techirghiolul nu a rămas tăcut după încheierea Festivalului de Artă. Discuțiile post-dezbaterea comunitară au continuat, așa cum și-au dorit și cei prezenți – „Să nu rămânem doar la vorbe”, s-a spus în august la Grădina Botanică. 

A fost pornit un „grup de lucru privind coerența politicii locale pentru dezvoltare durabilă în sensul atragerii unui turism de calitate”, iar propunerile acestuia vor fi incluse în strategia orașului pentru 2025.

La sugestia localnicilor, echipa de organizare și primăria au fost de acord să dedice o secțiune în edițiile viitoare ale proiectului pentru oamenii de valoare născuți în Techirghiol. 

Uniunea Democrată Turcă a făcut o ofertă pentru achiziționarea Vilei București în vederea deschiderii unui muzeu de artă populară turcă pentru a valoriza patrimoniul de țesături vechi existent în comunitate.

Iar Muzeul de arheologie, Asociația Ars Monumentum Natura și Primăria orașului Techirghiol lucrează împreună pentru a asigura finanțarea unei scanări care să dezvăluie celelalte situri arheologice Hamangia aflate în perimetrul Techirghiol (17 au fost deja descoperite, relevând statuete datate circa 5700-5300 î.e.n.). 

Proiect selectat în cadrul #RaiffeisenComunități, acceleratorul de ONG-uri în sustenabilitate, o inițiativă Raiffeisen Bank România, cu sprijinul Asociația pentru Relații Comunitare.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

OTHER ARTICLES

I know exactly what I'm going to do with a million dollars

Read More

What will no longer be the same

Read More

How has the good turned into a pandemic?

Read More

A different way of feeling at home

Read More

FOLLOW US

#cronicidefilantropie

facebook-f Instagram Linkedin

Editorial Board Recommendations

Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă
Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro
Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești
LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Subscribe to our newsletter

→ SUBSCRIBE!

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

De KULCSÁR ÁRPÁD

Articolul a fost publicat în Átlátszó Erdély

Trei grupuri de pedagogie critică din Cluj-Napoca încearcă să creeze un buzz în sistemul public de învățământ pentru sprijinirea copiilor defavorizați.

Sistemul de educație în România are numeroase probleme, este lucru știut. Ultimele teste PISA arată că există deficiențe majore în ceea ce privește calitatea și eficiența educației din România. Rezultatele sunt cauzate de programele școlare învechite, școli slab echipate sau mai puțin întreținute și profesori slab pregătiți sau nemulțumiți. 

Inegalitățile sociale semnificative din România se peflectă și în domeniul educației. Din cauza dezavantajelor etnice (aici în primul rând este vorba despre romi, dar știm de asemenea că elevii maghiari  rămân de obicei sub media națională în ceea ce privește rezultatele lor la examenele de bacalaureat), economice și regionale, accesul la educație este limitat pentru anumite grupuri, iar șansele de succes școlar ale acestora se reduc.

Prin urmare, țara are o rată ridicată de abandon școlar, în special în rândul elevilor dezavantajați și al minorităților etnice. Există multe motive pentru această situație, printre care se numără dificultățile de învățare, problemele familiale, dificultățile economice și slăbiciunile sistemului educațional.

Nu ajută nici faptul că sistemul de educație este subfinanțat. Deși există o lege care spune că 6% din PIB ar trebui să meargă către educație, acest lucru nu s-a întâmplat practic niciodată. Iar asta, bineînțeles, are un impact asupra salariilor profesorilor, asupra infrastructurii școlare și asupra achiziționării de echipamente educaționale.

În acest articol vom prezenta trei organizații educaționale, înființate de tineri profesori care își folosesc resursele limitate în lupta lor pentru reforma educației și pentru atenuarea pagubelor existente.

 

„Salvează altfel”: purtătorii de drapel ai pedagogiei critice

 

Pedagogia critică este o abordare în educație care pune accentul pe justiția socială, pe contestarea structurilor de putere și pe dezvoltarea gândirii critice. Importanța ei constă în faptul că  atrage atenția asupra inegalităților sociale și asupra discriminării în sistemele educaționale, și încearcă totodată să le elimine.

Pedagogia critică le oferă elevilor posibilitatea de a gândi în mod critic cu privire la mediul în care trăiesc, la societate și la propria situație, ajutându-i astfel să devină participanți activi al schimbării sociale și al promovării justiției. În acest fel, pedagogia critică nu urmărește doar transferul de cunoștințe, ci și dezvoltarea gândirii critice care îi ajută pe elevi să identifice și să rezolve probleme reale, contribuind astfel la o societate mai dreaptă și mai incluzivă.

Grupul pedagogic „Mentés másként”, în traducere „Salvează altfel” activează în Cluj-Napoca și promovează această abordare. Mentés másként a fost înființat în urmă cu șase ani și a organizat deja cinci conferințe cu această tematică.

Hanga Villő Jakab, una dintre inițiatorii și fondatorii grupului, ne explică cum au pornit la drum. În calitate de profesor debutant, ea s-a confruntat cu faptul că nu era pregătită pentru situații speciale, cum ar fi într-o școală defavorizată. Jakab a început să organizeze grupul în calitate de doctorand la Facultatea de Litere în cadrul Universității Babeș-Bolyai. La vremea respectivă conducea un atelier de lucru despre literatura pentru tineret, dar miza acestui atelier s-a transformat rapid în dorința de a umpla golurile pedagogice împreună cu studenții de la facultate.

„Grupul pedagogic Mentés másként lucrează pentru o Românie în care educația publică este garantată în egală măsură pentru toți de un stat social. Lucrează pentru principiile cunoștinței critice, responsabilității și sustenabilității. Creează oportunități egale ca să fim capabili să trăim în comunități solidare și într-o societate justă”, spune Ivett Szabó. Scopul grupului este de a acționa ca o instituție educațională care lucrează „în spatele” instituțiilor formale, făcând legătura între profesori, profesioniști care oferă sprijin și îngrijire, cercetători, organizații publice și societatea civilă.

La prima conferință organizată de grup au participat doar un cerc restrâns de prieteni și cunoștințe, având totuși succes și în această formulă restrânsă, anul următor a crescut vizibil și prin numărul de participanți. Mulți oameni s-au oferit voluntari și au avut un șir de idei noi pentru noi ateliere de lucru.

Pauza de masă la una dintre conferințele Mentés másként. Sursa imaginii: pagina de Facebook Mentés másként

Cea de-a treia conferință a avut loc în Școala Gimnazială Apáczai Csere János (una dintre școlile generale cu predare în limba maghiară din Cluj-Napoca), o instituție publică frecventată de acei copiii care reprezintă subiectul conferinței. Pe de altă parte, de-a lungul celor cinci conferințe, a fost posibilă implicarea a mai multor dascăli.

În același timp, Mentés másként nu și-a propus doar completarea formării inițiale a profesorilor, ci și să aibă și un impact asupra acestei formări. În cei câțva ani de activitate au obținut deja rezultate tangibile. „Cred că cea mai importantă realizare este faptul că protecția copilului a devenit o materie opțională în cadrul formării pedagogice. Desigur, ar fi fost mai bine dacă nu ar fi fost opțională. În calitate de profesor, este important să știi care sunt obligațiile tale și să recunoști situația unui copil, posibilitățile și instituțiile la care poți apela”, spune Hanga Jakab Villő. 

Jakab consideră că aceste contacte informale cu persoanele care participă la conferințe pot fi extrem de importante. „Nu cred că, de exemplu, nu poți să nu găsești pe cineva care să facă un modul de educație sexuală, trebuie doar să ai pe cineva care să meargă și să facă acest lucru.”

Cu toate astea, spune Jakab, au existat și momente în care persoane în fruntea unor instituții s-au supărat pe Mentés másként din cauza criticilor aduse în cadrul conferinței, de exemplu, cu privire la caracterul practicilor pedagogice.

„Știu că cei de la departamentul pentru pregătirea personalului didactic au încercat, au depus cereri pentru lansarea unor discipline noi și alte lucruri, dar, practic, se pot face mai multe, cum ar fi predarea unor lucruri relevante în cadrul disciplinelor existente, indiferent de titlul sau numele acestora. La Litere, cel puțin, la vremea respectivă, acest lucru era adesea practicat de profesori”, spune Jakab.

Mentés másként consideră că starea actuală a formării cadrelor didactice nu este deloc satisfăcătoare. Ivett Szabó spune că nici măcar la universitate nu se mai creează o atmosferă optimă în care studenții să simtă că are sens să facă exercițiile educaționale așa cum le permite sistemul.

„Am fost mai mulți în grupul nostru universitar interesați de pedagogie, care ne-am gândit că probabil ne-ar plăcea să lucrăm cu copiii, dar de abordarea existentă nu eram prea mulțumiți, pentru că nu am simțit că se referă cu adevărat la ceea ce se întâmplă în școli. Tot ce am vorbit în cadrul orelor este mult mai rigid, mai gol față de ceea ce înseamnă de fapt să te implici în activitățile cu copiii”, spune Szabó. Jakab spune că în cursul formării lor,

profesorii nu prea simt că pedagogia ar fi un lucru interesant și cool,

unde poți obține cele mai recente cunoștințe. Prin urmare, atunci când au început să organizeze conferința, și-au propus să invite vorbitori care ar putea să arate acest lucru. Își amintește o întâmplare: a prezentat o lucrare la universitate, a vrut să dezvolte o metodă de predare și a menționat că prin ea dorește să dezvolte gândirea critică a copiilor. Profesorul care a ascultat-o i-a spus să se informeze, deoarece definiția gândirii critice nu este cea prezentată de ea, adică învățarea a cum să fim mai deschiși față de problemele sociale, incident după care nu au mai discutat despre pedagogia critică.

În fiecare școală există cineva care își dezvoltă propria abordare și metodologie, astfel încât  să relaționeze cu elevii într-o manieră nouă, spun reprezentanții copiilor. Dar dacă aceștia sunt expuși la o astfel de oportunitate doar în cadrul unei singure ore, le va fi extrem de dificil să-și schimbe percepțiile.

„În cadrul conferințelor încercăm să introducem noi metodologii cu ajutorul atelierelor, însă primul pas ar trebui să fie o schimbare de mentalitate. Iar apoi, dacă profesorul este suficient de curajos, poate începe să caute o metodă adaptabilă, în condițiile în care, de multe ori, chiar colegii de catedră sau elevii sunt suspicioși”, spune Ivett Szabó.

Desigur, o altă mare problemă este birocrația, faptul că în prezent un profesor are multe alte sarcini în afara predării, ceea ce poate descuraja implementarea unor metode noi, care necesită cu siguranță muncă suplimentară. Cei de la Mentés másként sunt de acord că

de vină nu e mereu curriculumul.

Problema fundamentală, spune ei, ține de faptul că sistemul instituțional nu sprijină cadrele didactice care doresc să se îndepărteze de metodologii consacrate predate și nu le permite să-și testeze inovațiile. Timpul este, de asemenea, o mare problemă, deoarece adesea metodele pedagogice netradiționale necesită mai mult timp. O altă problemă este că, deși există metode noi, profesorii înțeleg adesea greșit cum să le aplice în practică.

Un exemplu este teoria dialogului, care, în școli, se reduce adesea la faptul că profesorul stabilește contextul în clasă, introduce noile informații și apoi le discută cu elevii. Această metodă a fost concepută inițial pentru a ține cont de contextul social în care elevii se află și ceea ce ei doresc să învețe.

Învățarea prin cooperare este un alt exemplu. „Experiența noastră la universitate era că sarcinile de grup nu funcționează, fie am fost leneși și nu am făcut nimic, adică ceilalți au rezolvat sarcina și nota oricum l-am primit cu toții, fie am îndeplinit noi sarcina și apoi ne-am simțit prost din cauza celorlalți care nu au făcut nimic. Mulți oameni internalizează acest lucru, că învățarea prin cooperare nu funcționează, dar există o metodologie bună pentru asta, în care tu, ca profesor, asiguri sarcini tuturor din grup și facilitezi cooperarea”, spun reprezentanții grupului.

Deși Mentés másként vrea să se concentreze în continuare pe profesori și pe studenții de la pedagogie din județele transilvănene. „Cei care au venit la conferințe spun că în primul rând menirea nu e formarea profesională, ci faptul că se întâlnesc cu o comunitate care îi întărește. Dacă se simt obligați din punct de vedere etic să facă anumite lucruri, își dau seama că nu sunt singuri”, spune Ivett Szabó.

Organizația nu consideră că sarcina sa este de a reforma sistemul politic sau de a încerca să exercite presiuni asupra acestuia. Cu toate acestea, ei nu au o părere foarte bună despre Asociația Profesorilor Maghiari din România, care este singura organizație maghiară de acest gen din România.

„Cred că nu au legătură cu realitatea. Este ca și cum nu percep impactul pe care l-ar putea avea. Nu reprezintă puterea instituțională pe care ar putea să o aibă. Pe de altă parte, cumva organizația pare veche, informațiile noi nu ajung la ei. Chiar dacă uneori au invitați buni la propriile lor conferințe”, spune Hanga Villő Jakab.

Pe termen lung, ele ar dori să organizeze o conferință în fiecare an și să înființeze grupuri locale în diferite orașe: „Dacă există cinci sau șase profesori care consideră că pedagogia critică este utilă, ar trebui să discute între ei. Și pentru a nu fi nevoiți să ne deplasăm la conferințe, am putea invita vorbitori în alte locuri. Noi am decis că nu vrem să facem cursuri de formare, dar schimbarea sistemică necesită schimbul de cunoștințe și vrem să jucăm un rol pe termen lung în acest sens”, spune Hanga Villő Jakab.

Social Fiber: a oferi experiențe copiilor defavorizați

Social Fiber a fost înființată în urmă cu doi ani în Cluj-Napoca, când Dávid Madaras și Zsuzsi Panek au venit cu ideea de a crea o organizație care să lucreze cu copiii defavorizați.

„Chiar dacă am avut profesori pe care îi admir ca oameni și de la care am primit multe, sistemul de învățământ în sine a fost foarte dezamăgitor. Am locuit o perioadă în străinătate și, de îndată ce mi-a devenit clar, când m-am întors acasă, că vreau să mă ocup cu construirea unei comunități și a unei culturi, am decis că comunitatea din Pata Rât este cea pe care voi încerca să o ajut”, spune Panek.

Madaras, celălalt fondator, spune că a ales protecția copilului în calitate de student la psihologie și a decis imediat că vrea să facă acest lucru pe termen lung. Ei spun că se află într-o poziție privilegiată, deoarece au o rețea bună de contacte în Cluj-Napoca și mulți i-au ajutat la început.

Prima dată când s-au întâlnit cu copiii din Pata Rât a fost în timpul festivalului Khetane. „Erau în jur de 50-70 de copii, mai multe asociații au ieșit să îi întâlnească, iar după două sau trei ore au plecat acasă pentru că atât au putut să suporte. A fost un moment de haos când copiii au început să se bată între ei, era multă energie acumulată, dar imediat ce am împărțit cărți de desen și papetărie, deodată toată lumea a început să asculte. A fost bine că am fost acolo și la alte programe, astfel încât nu doar cu copii am avut contact”, spune Panek.

Aceștia subliniază în mod repetat importanța regularității, a implicării cât mai mult posibil în viața comunității, deoarece numai astfel pot câștiga încrederea acesteia. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât Pata primește într-adevăr mai multă atenție decât alte așezări de romi, dar mulți oameni merg acolo pentru a ajuta și dispar în scurt timp.

„Am organizat mai multe evenimente la care nu au venit doar copii, ci și persoane din alte generații. De exemplu, am avut o petrecere de Halloween foarte reușită, unde toată lumea vede că nu există discriminare, dansăm ca ei, ne distrăm împreună. De fapt, în aceste situații directe, se pot întâmpla conversații mai profunde. Este adevărat că acest proiect este critic în ceea ce privește pedagogia, responsabilitatea socială și metodele terapeutice, dar pentru a le încorpora cu adevărat trebuie să ne adaptăm la nevoile lor”, spune Madaras.

Sursa imaginii: pagina de Facebook Social Fiber Association

În prezent, echipa are trei membri. Aceștia au început să lucreze în Pata Rât în urmă cu doi ani. În prezent, grupul derulează trei proiecte, unul cu ateliere de lucru pentru copiii din Pata Rât, unul cu copiii de la o casă de copii din Cluj-Napoca și un altul cu copiii refugiaților ucraineni. „Nevoile copiilor din aceste comunități sunt complet diferite. Ceea ce au în comun este poate că nicăieri nu contează cel mai mult ajutorul material, ci mai degrabă prezența care ajută la crearea de experiențe comune. De exemplu, rezidenții din casa de copii au mai multe abilități sociale decât cei din Pata Rât, dar au nevoie de o prezență constantă a unui adult sau de cineva care să se întoarcă mereu”, explică Panek.

Echipa știa că lucrul cu tinerii vulnerabili înseamnă un angajament pe termen lung și a planificat pentru cel puțin douăzeci de ani. „Singurul mod în care are sens și singurul mod în care poți ajuta cu adevărat o comunitate ca aceasta și singurul mod în care poți vedea cu adevărat cum funcționează comunitatea este dacă o faci pe termen lung. Pentru că numai atunci poți dezvolta o legătură sigură între un copil și tine. Pe de altă parte, poți transmite acest model și membrilor mai în vârstă ai comunității”, spun ei, adăugând că și-ar dori ca unii dintre membrii comunității să preia rolul de facilitatori pe termen lung.

Cei de la Social Fiber

cred că rezultatele pot fi obținute cu grupuri mici și o muncă minuțioasă.

De exemplu, la atelierele Pata Rât participă în jur de 15 copii, iar la sesiunile de grădiniță 7-8. Organizația organizează, de asemenea, tabere de vară, dar și aici sunt acceptați doar 20 de copii. Având în vedere acest lucru, ei nu doresc să se dezvolte într-o organizație mare, ci mai degrabă să creeze modele care pot fi copiate de alte organizații. De asemenea, doresc să facă parte din procesul de creare de rețele.

Echipa din Pata Rât derulează trei programe diferite. Au încercat să le facă cât mai variate, astfel încât copiii și adolescenții să dorească să se întoarcă din ce în ce mai mult. Primul program este legat de gândirea critică și de pedagogie (de exemplu, educație sexuală, limba și istoria romilor), al doilea are ca scop promovarea inserției profesionale, cu ateliere de lucru pe care tinerii înșiși le solicită (mecanică auto, croșetat, coafură), iar al treilea este pentru distracție împreună.

Lucrează cu mulți voluntari, ceea ce îi scutește de multe costuri (voluntarii sunt atent selecționați și instruiți în domeniul drepturilor copilului). Își acoperă costurile prin strângerea de fonduri, granturi corporative și au, de asemenea, donatori stabili care contribuie cu sume mari din când în când.

Îi întreb de ce cred că reintegrarea comunității din Pata Rât este atât de lentă și de ce comunitatea din Cluj este imună la această problemă. Madaras crede că clujenii nu știu prea multe despre această problemă. „Pata Rât le vine în minte oamenilor când vine duhoarea de la groapa de gunoi, dar unii oameni nici măcar nu știu că e de acolo. Ceea ce nu știu deloc cei mai mulți este că sunt oameni care locuiesc lângă groapa de gunoi. Bine, poate știu că sunt una sau două familii de romi, dar nu că sunt două mii de oameni. Cred că ar trebui să bombardăm în mod constant locuitorii orașului cu existența Pata Rât”, explică el.

Ei cred că, pe de o parte, există un rasism sistemic, iar pe de altă parte, din punct de vedere politic, succesele pot fi comunicate cu ușurință, dar Pata Rât este o problemă care nu are o soluție ușoară.

Madaras și Panek văd o tendință de îmbunătățire a educației publice, dar este încă o mare problemă faptul că nu există educație sexuală în școli, de exemplu. Ei subliniază că decalajul social continuă să se adâncească, că școlile din mediul rural rămân în urmă și că nu există nicio strategie pentru a îmbunătăți situația. În același timp, este îngrijorător să auzim că abuzul asupra copiilor de către personalul școlar este încă un lucru obișnuit în școlile rurale.

Aceștia cred că trebuie să dea un exemplu pozitiv și că pot avea un impact asupra multor membri ai comunității pe parcursul unui proiect pe termen lung. În același timp, ei au oferit deja sesiuni de educație experiențială mai multor grupuri, inclusiv profesorilor. Iar o comunitate puternică poate, de asemenea, să influențeze politicile publice.

Gizi și pedagogia de acțiune

Cea mai recentă grupare pedagogică din Transilvania este Gizi Action Pedagogy Platform. Organizația informală a fost înființată anul trecut, iar anul acesta se intenționează să i se dea o structură formală. Potrivit acestora, principalul scop al creării Platformei Gizi Action Pedagogy este munca pedagogică personală și interactivă cu copiii și tinerii. Aceștia organizează acțiuni care să umple un gol și folosesc instrumente pedagogice pentru a-i face pe tineri mai conștienți, mai receptivi și mai informați cu privire la problemele sociale. În același timp, ei consideră că este important să lucreze cu grupul lor țintă și să dezvolte un parteneriat cu aceștia și ar dori să fie văzuți ca un partener de către școli.

Ei spun că au ales termenul de pedagogie de acțiune pentru că gândesc în termeni de acțiuni pe termen scurt și lung. Ei doresc să abordeze probleme de nișă care, în mod tradițional, sunt considerate ca fiind absente în instituții – dar care sunt foarte prezente și nu pot fi abordate în mod serios sau deloc într-un cadru instituțional. De asemenea, aceștia doresc să aducă rezultatele acțiunilor lor în spații și comunități din afara școlilor. „Ne referim la acest lucru în termeni concreți, în funcție de activitate, dar mai ales în termeni figurativi: dorim să obținem un impact social prin intermediul elevilor la care ajungem”, spun ei.

Deși sunt nou înființate, au reușit deja să finalizeze cu succes un concurs, iar în toamnă au folosit bugetul Com’ ON Cluj Youth Participation pentru a organiza sesiuni de jocuri de societate după-amiaza în trei școli din Cluj. Acestea au fost combinate cu ateliere de lucru. Au existat ateliere pe tema prejudecăților și a rasismului, unele s-au axat pe solidaritate, altele pe dezavantaje și egalitate de șanse. „Scopul nostru cu aceste sesiuni, pe lângă creșterea gradului de conștientizare a problemelor sociale, a fost acela de a-i motiva pe elevi să privească problemele comunității dintr-o perspectivă mai largă și să se implice activ în afacerile comunității”, au spus ei.

Sursa imaginii: pagina de Facebook Gizi Akciópedagógia

Deocamdată, proiectul se derulează pe o scară foarte restrânsă, deoarece toți lucrează cu normă întreagă în altă parte. Cu toate că este încă la început, au observat deja că este nevoie de multă energie pentru a planifica și a implementa un proiect, iar finanțarea este o problemă importantă pentru ei. 

„Deocamdată, nu putem derula proiectul decât cu strictul necesar, din rezervele noastre, ceea ce înseamnă că putem să ne ocupăm de două sau trei activități aproximativ o dată la două luni, iar acest lucru ne împinge și limitele personale, deoarece ne luăm timp de la familie, prieteni și, de multe ori, de la munca noastră oficială pentru a pregăti și desfășura proiectul. Sincer să fiu, nu este o sarcină ușoară și simțim pericolul epuizării în această jonglare constantă”, spun ei.

Adaugă că, din păcate, în această țară nu există o tradiție în care clasele mai înstărite să se ocupe de astfel de inițiative. Întrebarea pentru ei este cum să implementeze proiectele în așa fel încât să ajungă nu doar la copiii din clasa medie superioară din mediul urban, ci și la cei care nu își permit să participe la sesiuni similare de conștientizare și prevenire.

Ei cred că desfășoară activități care ar trebui să fie responsabilitatea statului, dar consideră, totodată, că pur și simplu nu există capacitate pentru aceste activități în învățământul public din cauza supraaglomerării. „Există o mulțime de ONG-uri care oferă servicii și activități pe care statul ar trebui să le presteze pentru cetățenii săi, pentru că sunt necesare din cauza inegalităților și problemelor sistemice. Credem că însăși existența și activitatea acestor organizații transmite o poziție critică, fie că este declarată explicit sau nu”, spun ei.

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

OTHER ARTICLES

I know exactly what I'm going to do with a million dollars

Read More

What will no longer be the same

Read More

How has the good turned into a pandemic?

Read More

A different way of feeling at home

Read More

FOLLOW US

#cronicidefilantropie

facebook-f Instagram Linkedin

Editorial Board Recommendations

Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă
Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro
Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești
LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Subscribe to our newsletter

→ SUBSCRIBE!

Asociația Romilor din Coastei și lupta lor cu primăria Cluj-Napoca pentru locuințe decente

Asociația Romilor din Coastei și lupta lor cu primăria Cluj-Napoca pentru locuințe decente

De Dana Coțovanu

Articolul a fost publicat pe Euronews România.  

O poveste despre modul în care activismul, protestele și puțină empatie pot contribui la construirea a 100 de case într-un oraș și la a pune cei mai vulnerabili și săraci copii într-un autobuz cu destinația: școală. 

Petru Fechete, cunoscut de apropiați drept Pepe, are 39 de ani și lucrează ca facilitator comunitar la Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj. Dar până să facă asta, după ce a fost evacuat abuziv de pe strada Coastei în 2010, a fost activist și unul dintre fondatorii Asociației Comunitare a Romilor din Coastei (ACRC), cea de la care care activismul s-a materializat în locuințe și forme de educație.

În ziua în care ne-am întâlnit, Petru tocmai venea de la o familie tânără care era formată dintr-o fată de 16 ani, un băiat de 17 ani și copilul lor. S-au mutat de curând într-un bloc din comuna Florești. După ce aceștia s-au mutat, administratorul s-a îngrijorat de cine sunt noii chiriași. El a mers acolo alături de colegele lui pentru a-l liniști pe om și a-i explica faptul că locuiesc cu acte în regulă și mizeria de pe scara blocului nu este de la ei. După ce o familie pleacă din zona Pata Rât, genul acesta de episoade sunt frecvente. O parte dintre oamenii care locuiesc în apropierea rampei de gunoi se integrează mai greu; le este frică de cum vor fi primiți de noii vecini români și cum se vor descurca cu viața în oraș.

Mulți nu știu să scrie și să citească și de aceea dispun de ajutorul facilitatorilor comunitari.

Comunitatea este formată din 4  „așezări”:  Dallas, Cantonului, Rampei și, cea din urmă formată de administrația locală, Coastei. În ziua pe care o petrecem alături de Pepe pe teren, ajungem și în comunitatea de pe Rampă.

,Sunt romi care provin din cea mai vulnerabilă comunitate de acolo, comunitatea de pe Rampă. Cred că e prima familie pe care am reușit să o mutăm din comunitatea de romi tradiționali. Este un succes că am ajuns și la oamenii ăștia, că au reușit să se califice ca să primească locuințe”, îmi povestește Pepe. 

O femeie cară pe umeri un sac cu bucăți de mobilă pe care vrea să le pună pe foc să se încălzească. Oamenii de pe Rampă nu au acces la apă, canalizare, iluminat sau drumuri. Mulți sunt veniți din afara județului și nu au acte de identificare, pentru că nu au un domiciliu, din perspectiva legii. După ce-am întrebat Primăria Cluj-Napoca câte persoane au aplicat din Pata Rât la o casă socială, instituția a transmis că nu există date cu privire la aplicațiile lor, în particular. Instituția a comunicat că în 2023 au aplicat 232 de persoane și au fost eligibile 178. 

,,Autoritatea locală nu are o evidență a zonelor în care locuiesc solicitanții, acesta nefiind un criteriu de eligibilitate, punctaj”, a scris primăria.

În întâmpinarea noastră vin o sumedenie de copii, desculți pe timpul iernii și cu haine murdare. 

În acest timp Pepe lipește pe un perete improvizat din placaj și polistiren un anunț că s-au cumpărat noi case sociale în următoarea etapă a programului  – derulat de ADI ZMC. Le explică oamenilor unde și la ce oră să vină să aplice pentru dosare. 

Puțini oameni mai aplică la casele sociale de la primărie, pentru că știu că oricum nu primesc, din cauza criteriilor. 

Urcăm în mașină și plecăm pe dealul învecinat al comunității, la ,,cei din Coastei”, la doamna Elisabeta. Printre casele modulare este o canalizare improvizată care emană un miros de sulf. Ne întâmpină doi puști de 4 ani care ne arată porția lor de distracție pe azi: câteva petarde. 

De la prima casă, ne deschide o femeie de 55 de ani și un băiat de 3 ani. Elisabeta ne poftește în casă, iar Pepe o anunță că nu a primit o locuință prin proiectul de acum, dar să depună la următorul: Pata 2 PLUS.

La primărie a aplicat și nu a primit niciodată, fiindu-i respins dosarul pe motiv că nu poate munci din cauza faptului că este operată recent la coloană. 

,,Mie nu mi s-o dat punctajul pentru că eu dacă am fost bolnavă și nu am avut contract de lucru nu mi s-o pus punctaj mult. Am hârtie medicală de când am fost a doua oară operată și deocamdată încă nu pot să muncesc. Nu știu ce și cum să fac. Normal că și eu vreau să plec de aici”, spune Elisabeta.

Accidentul i s-a întâmplat când a plecat în Italia la cules de mandarine. În timp ce culegea, a căzut din pom, pe spate. Scopul ei atunci era să strângă bani să-și mai facă măcar o cameră. Înainte să fie evacuată în 2010, a lucrat ca director adjunct la departamentul de curățenie la REAL. La evacuarea abuzivă, odată cu alte familii, a primit și ea o cameră de 16 mp. Elisabeta plătește chirie la primărie 26 de lei lunar pentru acest spațiu. A reușit între timp să-și mai construiască o cameră.  

,,La intrare din casă, unde am eu modul, eu am închis și am făcut baie și bucătărie. Haideți să vă arăt cum mi-a dat atunci primăria”, spune Elisabeta în timp ce ne deschide ușa celei de-a doua încăperi care se termina într-o baie de mai mică de 2mp.  În casă mai locuiesc trei băieți, o fată și un copil. Sunt doar două paturi, iar seara se suplimentează locurile de dormit cu o saltea pe podea.  

Poză: Elisabeta în timp ce arată camera de 16mp

La un moment dat, pe ușă intră fiica sa. Băiețelul începe să chițăie de bucurie când o vede pe mama lui înapoi. S-au întors din Italia după ce au fost la tatăl lor să aducă pachetele cumpărate pentru Crăciun.

Așează o ladă cu portocale pe podea și un geamantan. Fiul ei deja știe că există ceva special pentru el acolo. Alexa*, fiica Elisabetei,  are 26 de ani și chiar dacă a terminat doar primele 7 clase, îi plac limbile străine și a învățat italiana și germana, fapt pentru care a reușit să își găsească un serviciu. Dar nu la fel stă situația și în cazul celorlalte fete de vârsta ei din Pata Rât. 

,,Sunt multe persoane care s-au dus să se angajeze și nu le-o luat din cauza adresei de pe buletin. Sunt multe fete care au făcut facultate și sunt de aici. Fete rome, țigănci de ale noastre cum se zice, iar ele stau acasă că nu le ia nimeni la muncă”, spune Elisabeta.

Când pleacă la serviciu are două perechi de încălțăminte cu ea. Pe cea curată și-o schimbă când ajunge în oraș, iar pe cea ponosită o poartă cât coboară dealurile din Pata Rât. Nu vrea să afle colegii de la muncă unde locuiește, deoarece consideră că este rușinos. 

De curând a divorțat. A fost căsătorită cu un bărbat din Turcia, iar în urma divorțului a reușit să-i facă acte băiatului pe numele ei. Urmează să-l înscrie la grădiniță și să încerce să depună și ea dosar pentru o casă, faptul că cel mic merge la grădiniță ar putea să le ofere mai multe puncte.

,,Unul mi-a zis că sunt combinația perfectă de țigan și ungur”

La întoarcere Pepe îmi povestește cum a ajuns să lucreze în comunitate după ce a plecat de acolo. Nu a absolvit nicio facultate, cu toate că și-ar fi dorit să fi avut șansa să fie asistent social. În perioada asta, chiar dacă are 39 de ani, se pregătește să dea examenul de bacalaureat. Nu a avut posibilitatea să învețe la timp. A locuit cu bunica, de la care povestește că a învățat iubirea față de oameni. Nu își aduce aminte de copilărie cu nostalgie. La școală l-au mutat în ultima bancă alături de alți colegi, cum spune el, mai ,,tuciurii’’. Culoarea pielii era un avertisment că ar putea să facă probleme. ,,Unul mi-a zis că sunt combinația perfectă de țigan și ungur. În anii `90 era obiceiul ca în clasa întâi să te ridice în picioare și să spui: «sunt român, catolic sau ortodox, mama lucrează acolo, tata lucrează acolo» Eu nu știam ce sa spun că face tata, dacă nu l-am cunoscut. Cu toate astea, mie acasă mi-au spus să nu-mi fie rușine că sunt țigan, că atunci nu era cuvântul rom.” 

Când a crescut, Pepe a ajuns să aibă două joburi: vara mergea și lucra în construcții în Norvegia, iar acasă schimba anvelope la un atelier auto. Banii pe care i-a făcut i-a investit în casa de pe Coastei. Însă, la câteva luni, primăria a demolat casele a 360 de familii, inclusiv pe cea a lui Pepe. Acum, aproximativ 4.000 de mp sunt destinați unui sediu pentru Facultatea de Teologie Ortodoxă.

Oamenilor nu li s-au dat documente care să dovedească că acei metri pătrați le aparțin, așa că au întrebat ,,ce garanție avem că nu veniți peste câțiva ani să ne demolați din nou dacă nu ne dați o hârtie la mână?”. Răspunsul administrației a fost definitoriu: ,,Stai liniștit că de aici nu o să vă mai mute nimeni niciodată.” Cei care nu au primit locuință au rămas să doarmă în casele apropiaților. Au stat câte 10 oameni înghesuiți în 16 mp, cu pereții uzi după văruit. Prima noapte a fost îndeajuns de înfiorătoare pentru ca a doua zi, oamenii de pe Coastei să ia inițiativă pentru a găsi o soluție. 

,,Băi, oameni buni, să ne organizăm să facem ceva. Am zis că singur n-ai nicio șansă și atunci am zis să facem asociație. Mă gândeam că dacă nu le pasă clujenilor, cuiva tot o să-i pese. Și eu m-am gândit afară  (n.r. peste granițe) la organizațiile astea mari din Uniunea Europeană”, își amintește Pepe.

Așa s-a înființat ACRC – Asociația Comunitară a Romilor din Coastei. În 2010 nu știau cum se organizează un ONG și de aceea au căutat ajutor la persoane din mediul universitar din Cluj-Napoca. Așa au ajuns la Enikő Vincze (Fundația Desire), Lăcătuş-Iakab Bela Olimpiu și Istvan Szakats (Fundația AltArt). Prin această colaborare între organizații au început să dea viață asociației prin care să strige în sală de sticlă a primăriei: ,,Sunt rom și vreau să trăiesc în demnitate” la primul protest din 2011. Directorul asociației este Florin Stancu, iar președinta este Elena Rita, persoane din comunitatea Coastei.

,,Am mers apoi pe calea asta a activismului în care am contactat organizații mai mari din lume ca Amnesty International, European Rights for the Interpol, Roma Rights Bash. Ele ne-au ajutat să avem avocați, să facem demersurile să dăm primăria Cluj-Napoca în judecată pentru evacuare.”

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării amendează Consiliul Local Cluj-Napoca

Am contactat-o pe Cezara Băceanu, jurist la CRJ pentru a înțelege problema contractelor de locuire din Pata Rât. ,,În această comunitate de așezări informale segregate teritorial, în contractul de închiriere cu Primăria Cluj-Napoca există clauza de pact comisoriu de gradul IV. Este o clauză care, în cazul în care persoanele nu își îndeplinesc obligațiile stabilite în contract, cum ar fi, plata chiriei la timp, contractul se desființează de drept, nu este posibilitatea de a plăti ulterior acea chirie. (…) Dacă nu vor avea o altă alternativă locativă, persoanele vor continua să locuiască în acel spațiu, devenind ocupanți abuzivi. Dacă devin ocupanți abuzivi, intervine riscul unei evacuări forțate”, a spus Cezara Băceanu.

Cadrul legal în România pentru o locuință socială este legea locuinței nr. 114/1996. În 2022, Fundația Centrul de Resurse Juridice (CRJ) a sesizat printr-o petiție CNCD cu privire la faptul că cei de etnie romă erau defavorizați în procesul de atribuire a locuințelor sociale după depunerea dosarului. Consiliul a amendat astfel U.A.T. Cluj – Napoca și Consiliul Local Cluj – Napoca cu doar 5.000 de lei.  Administrația locală a contestat amenda primită  ,,printr-o acțiune în contencios administrativ, în prezent formând obiectul Dosarului nr. 5824/2/2023, înregistrat pe rolul Curții de Apel București.”, conform răspunsului oferit de aceștia. Primul termen de judecată stabilit pentru acest litigiu este data de 05.02.2024.

,,Noi considerăm că nu sunt îndeplinite condițiile de discriminare și că este doar o recomandare făcută acolo. Așa cum a fost pus în dezbatere publică de mai multe ori, în care a participat și societatea civilă și toți membrii care au fost implicați în aceasta zonă, consider că lucrurile merg în direcția corectă”, a răspuns viceprimarul Dan Tarcea, în conferința de presă de la finalul anului 2023. 

Clujul nu este la prima amendă. În 2017, prin Hotărârea nr. 53/2017 în urma petiției Fundației Desire, este amendată cu de 3.000 de lei pentru că erau acordate mai multe pucnte celor cu studii. Ulterior acel criteriu a fost eliminat. 

Asociația Comunitară a Romilor din Coastei a reușit să adune mai multe organizații nonguvernamentale în jurul ei care să apere drepturile romilor.  După ce au stabilit o formă de organizare a asociației, obiectivul lor a fost să aducă resurse în Pata Rât și să își ceară drepturile cât mai vocal. Așa că au organizat proteste și au construit un centru comunitar pentru că nu existau condiții în care copiii să-și poată face măcar temele. ,,Atunci am strâns donații, ne-am uitat unde să vedem unde demolează case și chestii de astea și am adus cărămidă și am construit un centru comunitar de 25 mp”, își aduce aminte Pepe. Acolo au făcut și Radio Pata, un radio comunitar prin care să spune poveștile din Pata Rât într-un mod uman, să le arate oamenilor că singura diferenta dintre ei și ceilalți sunt resursele. 

,,Pana și românii dacă sunt săraci primesc eticheta de romi. Frate, ești la un faliment distanța de a fi și tu rom, atunci”, spune Pepe.

Când primeau donații, îi duceau pe copii în excursii.. ,,Făceam tot posibilul să-i scoatem din mediul toxic. Îi încurajam să meargă la școală, să nu renunțe.” Scopul lor era să dea mormanul de gunoi la o parte din orizont.

Dar ca asociație ,,grassroots’’ nu au reușit să primească destul pentru a ajunge la maxima capacitate pe care și-ar fi dorit-o pentru implementarea proiectelor

 ,,Ce mi se pare o prostie enormă este că nu primești  finanțare, ca și asociație grassroots, nimeni are încredere în tine să-ți dea bani și degeaba încercam noi și aveam idei foarte bune”, spune Pepe. 

Schimbarea s-a produs în 2014, când niște profesori de la UBB, implicați într-un proiect United Nations Environment Programme (UNEP), voiau să facă acțiuni de facilitare comunitară. ,,Ei au facilitat relația cu primăria. Practic ne-au deschis ușile să participăm la ședințele cu viceprimarul de la acea vreme și noi le-am zis că ne trebuie felinare, că noaptea e beznă și se întâmplă tot felul de lucruri, ne trebuie stradă asfaltată, autobuz pentru copii la școală.” 

Pepe, împreună cu directorul ACRC, Florin Stancu i-a întrebat pe cei din proiect, de la vremea respectivă: ,,măi oameni buni, putem să scriem un proiect să cumpărăm locuințe sociale? «Nu, că nimeni nu finanțează așa ceva, dar putem propune un proiect pe nevoi comunitare, pe intervenții comunitare, pe educație»”, au zis ei.  

Finanțatorii norvegiei au acceptat, le-au fost oferită suma de 2.000.000 de euro. Dar oamenii nu au fost mulțumiți. Oamenii voiau case, nu ateliere pentru copii.

,,Eu le-am spus oamenilor, uitați ce vorbesc oamenii despre proiect: că practic nu am livrat nimic care să-i ajute. Haideți să scriem finanțatorului dacă ne dă voie să cumpărăm locuințe sociale. Am primit răspuns într-o săptămână că ne mai dă 2.000.000 de euro în plus să cumpărăm locuințe sociale. Și în 2017 am reușit sa cumpăram 35 de apartamente. – primele familii care au plecat din Pata Rât”, spune Pepe. 

Aici a intervenit Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană (ADI – ZMC), care instituțional și birocratic au reușit împreună câștige fondurile finanțatorilor norvegieni 

,,Aveam nevoie de o interfață dintre noi, ca ONG, și comunitatea din Pata Rât. Era 2014. Nu exista niciun pic de încredere între comunitatea din Pata Rât și partea administrativă a Clujului, pe care o reprezentăm noi. Pentru asta am apela la început la facilitator, la Pepe și la Linda și ulterior asistenții sociali au intervenit. Este vorba de a crea, încet, punți de legătură interumane de la om la om și nu se poate face asta de pe-o zi pe alta. Asta se face pe ani de zile. Apoi trebuie, dacă îți faci o promisiune, trebuie să onorezi neapărat”, explică Bogdan Stanciu, purtător de cuvânt a ADI ZMC. 

Criterii stabilite de experți, pe situația din teren, nu după consilieri locali

Criteriile de acordare a caselor sociale, oferite prin ADI ZMC, au fost elaborate alături de cei de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității Babeș Bolyai. L-am întâlnit pe Bogdan Stanciu, purtător de cuvânt al ADI ZMC care ne-a prezentat procesul prin care o familie primește o casa socială, dar și de ce Norvegia ajută România. 

,,Printre cele mai importante criterii sunt: un loc de muncă stabil, copiii cu copii în întreținere și copiii școlarizați.  Ne-am uitat să vedem dacă au indemnizații sociale. Oamenii din Pata Rât se confruntă cu tot felul de necazuri și atunci mulți dintre ei au dreptul să beneficieze de ajutoare sociale. Și aceasta a fost luată în calcul în procesul de întocmire a listei și de punctarea lor prin ierarhizare a dosarelor. Pentru că situația este atât de complexă, am avut trei comisii independente, unul din partea ADI ZMC, sistemul de protecție socială și ONG-urile”,  precizează Bogdan Stanciu. 

Diferența dintre criteriile administrației locale și cele făcute prin ADI ZMC este faptul că au prioritate cei care își înscriu copiii la școală, nu cei care au absolvit deja niște studii

,,Când le spui, de exemplu, că dacă copilul tău merge la școală vei câștiga mai multe puncte la depunerea dosarului pentru obținerea unei locuințe. De exemplu, un mod de motivație”, exemplifică Bogdan Stanciu. În primul program Pata 1, în Apahida oamenii s-au arătat extrem de îngrijorați că se mută ,,țiganii de la groapa de gunoi”.

,,În Pata 2, lucrurile au decurs un pic altfel. Ideea este de a-i dispersa tocmai pentru a se integra mai ușor. Acuma noi și prin caietul de sarcini nu cumpărăm mai mult de două apartamente într-un bloc. Nu poți să-i muți în grup compact dintr-un loc în altul, deoarece asta ar însemna o mini ghetoizare. Oamenii trebuie să trăiască ca și majoritatea”, spune Bogdan Stanciu.

Totalul fondurilor norvegiene primite până acum a fost de 12.8 milioane de euro, prin care s-au făcut proiectele Pata 1, prin care au plecat 35 de familii, Pata 2, prin care au plecat 31, și Pata 2 PLUS prin care urmează să se mute 66 de familii din Pata Rât.  Până acum o singură familie nu s-a integrat în viața în oraș și a creat probleme în locuință, drept pentru care, printr-un proces, contractul de închiriere a fost reziliat.

Contractul este încheiat pe numele femeilor în scopul protejării copiilor

Familiile care primesc o locuință de la ADI ZMC au contract nedeterminat. Ei plătesc o chirie lunară de 150 de lei, bani care merg către taxele de proprietate și fondurile de reparație la imobile. Contractele de închiriere sunt făcute pe numele femeilor. 

,,În această comunitate cu care lucrăm deja de opt ani, am ajuns să cunoaștem foarte bine și știm că femeile sunt mai de încredere. În spate este o muncă serioasă, sociologică. Sunt ani de evaluări ale comportamentului oamenilor de acolo”, a spus Bogdan Stanciu.

Pe lângă asta, prin ADI ZMC, fiecare familie are un manager de caz care-i evaluează necesitățile. Dacă mama este șomeră, ea este ajutată să-și găsească un serviciu. Dacă tinerii nu merg la școală, se găsește o soluție de înscriere la o forma de învățământ. 

,,Oamenii nu sunt egali chiar și aici, în Pata Rât. Copiii din rampă sunt bătuți de cei din celelalte comunități, sunt hărțuiți și așa mai departe. Nivelul lor de educație este foarte jos. Pentru această comunitate super vulnerabilă a trebuit creat un program de intervenție complexă socială și educațională, locativă. Cred că există anumite grade de oameni mai vulnerabili decât alții”, explică Bogdan Stanciu. 

Ce este totuși acest ADI ZMC? Poate părea absurd, dar în acte, Consiliul Local din Cluj-Napoca este ,,cel mai important asociat” al ADI ZMC. Emil Boc este președintele acestei asociații, iar ,,primăria Cluj-Napoca plătește anual o cotizație cu care ADI ZMC își desfășoară activitățile”, spune Bogdan. Din 2023 plătește 1,000,000 lei anual. În ciuda unor critici din comunitate că lucrează în cadrul instituției care acum 14 ani i-a aruncat în stradă, Pepe și Linda au ales o formă de colaborare dintre ONG și stat, pentru viețile oamenilor din Pata Rât. Când s-au confruntat cu lipsa de finanțare până la aprobarea proiectelor aflate în curs de depunere, ADI ZMC a solicitat fonduri de la administrație. În momentul în care primăria a descoperit că niște oameni depun eforturi pentru cea mai săracă parte a municipiului, a acceptat să ofere 600.000 de lei prin HCL. 666/23. 

Banii aceștia au finanțat programul care ajută copiii de pe Rampei să meargă la școală, să continue

Zilnic, copiii de pe rampă reușesc să meargă la școală, reușind să se rupă câteva ore dintr-un mediu toxic. Cea care se ocupă de ei este Linda Greta Zsiga, recunoscută drept activista care a fost premiată în 2019 de European Civic Forum la Parlamentul European pentru apărarea dreptului la locuire. Este una dintre fondatoarele ACRC. Ziua ei începe mereu la 4 dimineața. Ia autobuzul din oraș și merge spre comunitatea din Rampă. După ce 53 de copiii au urcat în autobuz, se îndreaptă către Centrul de Zi „Țara Minunilor” din cartierul Someșeni – un loc la care se opresc să facă duș, să primească haine curate și rechizite. Apoi, ei urcă din nou în autobuz spre Școala Gimnazială ,,Traian Dârjan”. 

,,Dacă stau un pic să privesc în urmă, acum 9 ani, această comunitate era o comunitate de analfabeți. Nici părinții, nici bunicii și nici copiii pe care noi azi îi aducem la școală nu erau la școală. Acum sunt la stadiul în care își ajută părinții să întocmească documente, acte. Copiii ne anunță tot timpul: vedeți că mâine nu vin la școală pentru că trebuie să mă duc cu mama să facă documentele pentru ANAF, la AJPIS, pe unde au ei treabă. Asta înseamnă un empowerment. Eu am reușit chiar să îl văd împreună cu colegii mei”, explică Linda, arătând spre locul în care copiii se îmbracă.

Linda are și ea trei copiii, iar când nu e acasă cu ei, lucrează ca facilitator comunitar. O parte din salariul ei îl dă către rata la bancă pentru o casă în care nici măcar nu mai locuiește. Când au mutat-o în 2010, s-a gândit că va rămâne acolo acolo pe vecie, încât a zis să-și facă minime condiții. 

 ,,Eu sunt o persoană care se solidarizează cu cei din jur. Cel mai important lucru pe care l-am lăsat în urmă mi se pare faptul că am început, acum 14 ani, să ne organizăm ca o asociație și am început o luptă pentru dreptul la locuire. Chiar dacă durează ani de zile să câștigi, asta nu mă mai deranjează. Prin prisma faptului că am locuit în Pata – 7 ani și nu mai știam ce să fac, am învățat să am răbdare, pentru că am văzut că rezultatele vin, dar durează””, povestește Linda. 

Din Pata Rât, Linda spune că în ultimii ani, aproximativ 14 persoane au primit o casă. Linda, până să se mute prin programul Pata 1, a depus și ea un dosar, la care a atașat două adeverințe de muncă. Administrația i l-a declarat neeligibil cum că nu muncește.

,,Am făcut contestație, bineînțeles. Atunci mi-am dat seama că ei, de fapt nu citeau dosarele noastre, a oamenilor din Pata Rât. Pentru că direct erau neeligibile toate”, spune aceasta. 

După 14 ani de activism rezultatele se materializează

,,Dar știi ce mi se pare incredibil? E faptul că am reușit împreună cu doamna Enikő Vincze și cei de la Căși Sociale ACUM, cu care am colaborat, să câștigăm modificarea  unui criteriu discriminatoriu, că dacă ai doctorat primești undeva la 40 de puncte. Din start era făcut să elimine o anumită categorie de oameni”, precizează Linda. 

,,Nu le-am oferit ce credem noi că ar fi avut ei nevoie”

Prin acțiunile lor, cei doi activiști  vrut să ofere și  un sentiment de responsabilitate oamenilor.  ,,Cel mai important aspect este încrederea. Când tu mergi într-o comunitate defavorizată, spune-le oamenilor ceva real. Nu promite dacă nu livrezi. Plus de asta, noi mereu am întrebat comunitatea ce vrea, nu le-am oferit ce credem noi că ar fi avut ei nevoie”, spune Linda. 

Ne-am întrebat dacă în 20 de ani, măcar, ar exista o soluție ca Pata Rât să nu mai existe ca în forma de acum. Bogdan Stanciu a răspuns: ,,Nu, poate dispărea în 7 ani. Până în 2030 trebuie să existe voință pentru că bani sunt. Este realizabil ca Pata Rât să fie istorie, dar cu condiția să se desfășoare o muncă susținută. Să fim sinceri, Clujul nu mai e un oraș sărac. Se pot atrage resurse de la bugetul local, din spațiul privat, de la fonduri europene, norvegiene și așa mai departe”.

Alexa* este un nume modificat. Am ales să nu folosim numele real sau fotografii cu aceasta pentru a nu-i pune în pericol locul de muncă.

 

The article was produced within the Journalism Scholarships on Philanthropy, a program developed by the Association for Community Relations and supported by Lidl Romania.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

OTHER ARTICLES

I know exactly what I'm going to do with a million dollars

Read More

What will no longer be the same

Read More

How has the good turned into a pandemic?

Read More

A different way of feeling at home

Read More

FOLLOW US

#cronicidefilantropie

facebook-f Instagram Linkedin

Editorial Board Recommendations

Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă
Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro
Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești
LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Subscribe to our newsletter

→ SUBSCRIBE!

De ce universitățile nu iau siguranța studentelor în serios

De ce universitățile nu iau siguranța studentelor în serios

De Cristian Lupșa și Carla Lunguți

Fotografii de Ioana Cîrlig

Ilustrații de Simina Popescu

Articolul a fost publicat în Scena9.

O treime din studentele din România spun că au fost hărțuite sexual. Mediul universitar e însă reticent să accepte că se confruntă cu o problemă de mari proporții și să înceapă un proces real de schimbare. Echipa Centrului FILIA face o muncă uriașă de cercetare și propune soluții ca să sporească siguranța studentelor.

Imaginează-ți: ești studentă, ești la facultate, în zi de examen. Profesorul, un bărbat, se uită în jur și spune: „Băieți, vă rog să părăsiți sala. Fetele vor da oral.”

Sau asta. Ești în biroul unui profesor și vorbiți despre cercetarea ta pentru licență. Îți spune că n-o să fii o cercetătoare bună dacă nu ești mai spontană și mai relaxată. „De exemplu”, te întreabă, „ce-ai face acum dacă ți-aș spune să te dezbraci?” 

Sau asta. Este weekend, ești cu ale tale, și un cadru didactic – bărbat, femeie, nu contează – îți apare în WhatsApp. Spune că are numărul tău de la facultate și vrea doar să vadă ce faci în timpul liber, și să afle ce zodie ești. Cu siguranță o poate corela cu distracții de weekend care ți se potrivesc 😉.

Sunt acceptabile comportamentele astea?

Ce-ai face dacă ți s-ar întâmpla ție, colegelor sau apropiaților tăi?

Și ce ar trebui să facă universitățile când află că studentele și studenții lor trec prin astfel de situații?

*

Adela Alexandru și-a pus aceste întrebări după un internship la Centrul FILIA, o organizație feministă care luptă din 2000 pentru egalitate de gen și respectarea drepturilor femeilor. Era 2017, Adela avea 19 de ani, era în anul II la Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNSPA) și își dorea să vadă toate formele de hărțuire sexuală interzise de universitate.

Auzise sugestii și aluzii pe la cursuri, despre profesori care flirtau cu studente, dar și povești mai grave, cu profesori care se dezbrăcaseră în fața lor, cum s-a întâmplat cu profesorul Dumitru Păduraru de la Iași. Un sondaj național făcut pe atunci de FILIA i-a confirmat Adelei că una din două femei știe că există hărțuire sexuală în universități.

Și-a adunat curajul și a urcat la ultimul etaj al facultății, vârful unei clădiri de sticlă care aduce a sediu de multinațională și pe care studenții îl considerau „etajul interzis”, căci găzduia conducerea. „Când se deschid ușile la lift la etajul 8, intră foarte multă lumină și parcă auzi îngerașii”, glumește astăzi Adela. „Parcă eram în rai.”

Urcase în rai alături de colegele cu care strânsese peste 600 de semnături de la studenți, profesori și personal auxiliar. Scopul lor? Să convingă SNSPA să adopte o politică universitară care să sporească siguranța studentelor, politică pe care s-o atașeze Cartei Universitare și Codului de Etică, documentele fundamentale ale unei instituții de învățământ superior.

Adela Alexandru, Centrul FILIA: „O încadrare mai clară [în universități] a întregului fenomen de hărțuire sexuală ar ajuta în a crește siguranța tuturor.”

La SNSPA, nici carta, nici codul de atunci nu defineau clar formele de hărțuire și nici cum ar trebui prevenite sau pedepsite. Existau doar afirmații generale precum: „Un astfel de comportament este interzis cu desăvârșire”. Ce doreau Adela și colegele din Inițiativa AS (Acționăm pentru siguranță în universități) era să le adauge un document cu exemple concrete de comportamente cu conotație sexuală: de la cele evidente, ca atingeri sau avansuri directe, până la glumițele și aluziile mai subtile, însă la fel de nedorite. „Hărțuirea sexuală nu depinde de intenția persoanei care hărțuiește, ci de impactul pe care comportamentul de hărțuire sexuală îl are asupra victimei”, scriau ele. Propuneau și o serie de bune practici pentru a raporta și evalua hărțuirea sexuală și discriminarea de gen, dar și sancțiuni.

Inițiativa în sine era un „match made in heaven”, și-au spus: cercetează o problemă de care sunt conștiente majoritatea colegelor, fac o campanie de informare și strâng sute de semnături, totul într-o universitate menită să insufle tocmai valori democratice precum apărarea drepturilor omului și participarea. „Nu văd de ce nu ar fi toată lumea de acord”, le spusese și un profesor, pe atunci președintele Senatului universității. 

Doar că în rai lucrurile n-au funcționat cum le visaseră pe pământ.

Studentele au ajuns cu foile cu semnături în mână la „etajul interzis” și angajații SNSPA s-au blocat. Funcționarii se perindau dintr-un birou într-altul și nimeni nu știa ce să facă: nici cu foile, nici cu studentele. „«Păi voi știți ce înseamnă să schimbi Carta?»”, își amintește Adela că le-a întrebat cineva. „«E ca și cum ai vrea să schimbi Constituția țării.»” 

O secretară le-a luat peste picior: „«Ce ești așa serioasă, piticule?» Mi-a tăiat tot entuziasmul, tot elanul”, spune Adela. „Apoi, doamna aceasta a început să spună că «haideți, domnișoarelor, asta cu hărțuirea sexuală, știți cum e. Eu am lucrat în multe locuri înainte să fiu aici. Bărbaților le place să-ți spună. Trebuie să o iei ca pe un compliment. Ce sunteți așa furioase?»”.

Până la urmă, SNSPA a acceptat semnăturile, însă sentimentul cu care a rămas Adela după vizită nu era încurajator. Spera că numărul celor care semnaseră va conta și că Senatul facultății va lua documentul în seamă.

„Dacă ar putea să ignore două, cinci, zece voci, nu pot ignora 600 de voci. Dar au făcut-o.”

Una din două femei știe despre hărțuirea sexuală în universități

Au trecut aproape șapte ani de atunci. E 2024 și Adela e expertă în egalitate de gen la FILIA, unde continuă să cerceteze, să scrie politici și să obțină semnături și susținere pentru același subiect: prevenirea și combaterea discriminării de gen și a hărțuirii sexuale în universități. Pe lângă această cauză, FILIA face activism împotriva tuturor formelor de violență de gen, cât și pentru sănătate reproductivă, drepturi sexuale și implicarea civică a femeilor.

Adela nu mai crede în uși de rai birocratic care se deschid să îmbrățișeze dorința studentelor de a avea mai multă siguranță în săli de clasă, campusuri și în interacțiunile private cu colegi sau cadre didactice. Însă știe că e nevoie urgentă să se schimbe ceva, fiindcă hărțuirea sexuală și alte forme de discriminare de gen sau abuz de putere continuă nestingherite – și în fosta ei facultate, și în altele din toată țara.

Un studiu exploratoriu al FILIA din 2020 confirmă cifrele pe care le strânseseră anterior: jumătate dintre studente știu că există comportamente de hărțuire sexuală în facultăți, și o treime le-au trăit. Asta arată și un raport al asociației ANAIS din 2023. 

În ultimii ani, impulsionate și de valul #metoo din întreaga lume, tot mai multe studente au vorbit despre cazuri de hărțuire sexuală sau comportamente ale profesorilor. Unele au devenit publice – cum ar fi cele de la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), unde mărturiile publicate de Rise Project au determinat facultatea să interzică relațiile între profesori și studenți într-un cod de etică actualizat. (Scena9 a publicat mai multe articole despre ce-a urmat la UNATC și cum se poate schimba acel mediu.)

Adela crede că ușile instituțiilor se vor deschide până la urmă, chiar dacă împinse.

23 de ani de muncă pentru schimbare

Centrul FILIA a fost fondat în 2000 de o primă generație de activiste feministe. A pornit susținând dezvoltarea educației de profil și a masteratelor de studii de gen, iar azi este una dintre vocile principale împotriva violenței de gen și organizația care publică regulat un Barometru de Gen. FILIA are în prezent cele mai multe angajate de până acum și plănuiește ca într-un 2024 electoral să publice rezultatele unei cercetări despre interesele politice ale femeilor.

Adela și echipa FILIA au lucrat în ultimii doi ani la TRUST, un proiect în care au analizat ce spun codurile de etică a 85 de universități publice și private din țară, claritatea informațiilor existente și implicit disponibilitatea celor care conduc aceste instituții de a face mai multe pentru siguranța studentelor. Concluziile sunt tranșante: „Interesul scăzut pe care universitățile îl afișează față de hărțuirea sexuală nu face decât să perpetueze raporturile inegale de putere și credibilitate dintre femei și bărbați și să contribuie pe termen lung la creșterea inegalităților de gen și la o societate patriarhală și toleranță la violență.”

Cât le pasă universităților?

Niciun angajat dintr-o universitate nu ar spune că tratează cu ușurință problema hărțuirii studentelor. Însă, dacă ne uităm la modul în care sistemul se preocupă activ de siguranța lor, povestea este diferită. 

Proiectul FILIA care a analizat 85 de coduri de etică – adică documentele care spun ce nu e voie să faci într-o universitate – arată că majoritatea menționează discriminarea, însă doar o treime o definesc. Niciun cod nu definește discriminarea pe baza genului. 38 dintre ele menționează hărțuirea sexuală, însă doar 12 oferă și o definiție. 

Cele care o fac se bazează pe definițiile hărțuirii sexuale din legislația românească, și ele abstracte și incomplete. În majoritatea cazurilor, definițiile din codul de etică nu sunt însoțite și de exemple de comportament, iar acesta este principalul obstacol pe care îl au studentele în a numi ce li se întâmplă. Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu e printre singurele care spune, în cod, că mesajele, telefoanele, remarcile cu încărcătură sexuală, enunțurile sexiste „constituite fapte de hărțuire sexuală”.

Chiar și cele care furnizează un astfel de text suplimentar sau o definiție, perpetuează mituri și responsabilizează mai degrabă victima, sub pretextul că nu s-a opus destul de vehement.

Majoritatea insistă totodată pe natura fizică a acestor acte, în detrimentul oricăror abuzuri verbale. Ideea contactului fizic sau a coerciției ca fiind singurele forme de hărțuire sexuală este atât un mit, cât și un obstacol, spune echipa FILIA. Astfel, sunt minimizate sau ignorate formele mai subtile și atotprezente: de la profesorul care îți spune „păsărică”, la cel care-ți spune să stai în față, să te vadă mai bine, sau cel care te izolează de grup sub pretextul că te va ajuta în carieră, apoi te scoate la o cafea și ajunge să-ți facă avansuri. Dacă îi atragi atenția că nu te simți confortabil, îți va spune că „ți s-a părut”.

Un singur cod dintre cele 85 analizate de FILIA enumeră pașii pe care o studentă îi poate urma în cazul în care a fost victima oricărui tip de hărțuire și niciunul nu furnizează un șablon de plângere.

Definiții vagi

Definițiile hărțuirii sexuale din majoritatea codurilor de etică universitare sunt declinate din legi naționale, unde termenul apare astfel:

  • „Prin hărțuire sexuală se înțelege situația în care se manifestă un comportament nedorit cu conotație sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității unei persoane și, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor” (în legea privind egalitatea de șanse (202/2002);
  • „Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare” (În codul penal (286/2009).
Andrada Cilibiu, Centrul FILIA: „De ce e nevoie de atâtea generații care să fie carne de tun pentru agresori până când se face ceva?”

Andrada Cilibiu are 25 de ani și e expertă în drepturi sexuale și reproductive la Centrul FILIA, unde coordonează și activitatea în social media. În ultimii ani a făcut demersuri împotriva cazurilor de revenge porn și de hărțuire online și i-a ținut piept conservatorului Mihail Neamțu la TVR într-o dezbatere despre dreptul la avort, întrebându-l cum ar fi să-l oblige statul să-și facă o vasectomie. 

Pentru ea, rezistența instituțională la minime clarificări și adăugiri transmite un mesaj clar: „Siguranța voastră nu e o prioritate pentru noi. N-a fost niciodată și vă descurcați cu ce aveți, sunteți pe cont propriu.” 

„Să fii femeie în România e o chestiune de noroc”, adaugă Andrada. „Și când ești pe stradă, și când mergi la universitate, și la tine acasă. Noroc să nu ai un profesor care să te abuzeze. Noroc că nu pe tine te-a băgat în seamă profesorul de la curs, care e libidinos și agresor. Noroc că tu ai știut că universitatea ta ar trebui să aibă cod de etică sau poate ai dat un follow la FILIA și ai citit vreodată vreo postare despre ce ar trebui să se întâmple. Dar nu ar trebui să fie o chestiune de noroc.”

Ce cuprinde umbrela hărțuirii sexuale

Cristina Praz are 28 de ani și e expertă comunicare și egalitate de gen la Centrul FILIA. Spune că în perioada în care era studentă la Sociologie în cadrul Universității din București a văzut mai multe comportamente care au deranjat-o, cum ar fi un profesor care făcea continuu aluzii sexuale seminaristei de la cursul său. De asemenea, spune ea, unii profesori erau „libidinoși” și făceau „remarci scârboase”, dar nu s-ar fi gândit pe-atunci să numească comportamentele lor „hărțuire sexuală”.

„În perioada facultății, o profesoară ne-a întrebat dacă ne considerăm feministe și am fost, cred, trei persoane care am ridicat mâna”, își amintește Cristina. „Deși mai multe colege credeau în egalitate, le-a speriat termenul.” Asta se întâmplă și cu hărțuirea sexuală și alte comportamente inadecvate, spune ea – știi că te fac să te simți incomod, știi că sunt problematice, știi că n-au fost consensuale, dar ești reticentă să pui eticheta. „Uneori ne este frică să zicem lucrurilor pe nume, de parcă, dacă nu le zicem pe nume, nu se întâmplă.”

Cristina Praz, Centrul FILIA: „Dacă aș avea un mesaj mai optimist sau mai de încurajare ar fi că e important și doar să vorbești despre hărțuire sexuală; poate să te ajute foarte mult.”

Eticheta e importantă: e hărțuire sexuală și dacă un profesor te atinge fără consimțământ, și dacă, de față cu colegii, te roagă să faci o piruetă să te vadă din toate unghiurile, și dacă pentru lucrarea ta de licență îți face o invitație de a pleca din oraș, pentru a căuta împreună inspirație.

Lista de exemple contează, pentru că arată că hărțuirea pornește de la un dezechilibru de putere – aici între un profesor și o studentă –, însă se regăsește și în comportamente violente de la muncă sau de acasă. Un alt motiv pentru a nu ignora hărțuirea e pentru că declanșează anxietate, influențează stima de sine, afectează performanța academică, determină studentele să se auto-învinovățească sau, în cel mai rău caz, pot fi cauza depresiei sau chiar a unui comportament suicidal. 

Din dorința de a ajuta universitățile să se alinieze la standarde care există în străinătate, FILIA și Asociația Națională a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR) au făcut un ghid de bune practici pentru prevenirea și raportarea hărțuirii sexuale. Ghidul conține definiții, numeroase exemple de comportamente inadecvate, modele de plângere care pot fi adresate comisiilor de etică și inclusiv sugestii de cum pot acestea să ancheteze și să soluționeze sesizările, fără a retraumatiza victima.

Toate concluziile și cerințele le-au formulat și într-o petiție către Ministerul Educației (ME). Au strâns peste 3.000 de semnături prin platforma Declic, pe care Cristina și Andrada au fost să le depună în persoană în ultima zi din octombrie. 

Când au ajuns la registratura Ministerului cu cele 100 de pagini de semnături, părea mai degrabă o clădire părăsită, își amintește Cristina. Era ca o poștă veche, cu un ghișeu ascuns în spatele unui termopan în care a fost nevoie să bată ca să li se deschidă. 

Până la momentul publicării acestui articol, la aproape trei luni de la depunerea semnăturilor, Ministerul nu le răspunsese. Nu a răspuns nici întrebărilor noastre despre acea petiție. MEN a refuzat să ofere Scena9 o reacție la petiție, spunând într-un răspuns prin email că nu poate oferi informații către terți. Cât privește hărțuirea sexuală, Ministerul nu consideră că are responsabilități dincolo de a oferi un cadru legislativ: spune că e reglementată de Codul Penal și că universitățile sunt autonome, așadar „răspund public pentru orice încălcare a prevederilor legale”.

De ce alte universități europene au politici mai clare?

Deși spera ca propunerile făcute la SNSPA în 2017 să ajungă în Senatul universității, Adela Alexandru și colegele ei n-au auzit nicio veste. În aceeași toamnă SNSPA a fost la știri, când profesorul Ștefan Stânciugelu a fost acuzat de o studentă că a sărutat-o fără voia ei.

În primăvara lui 2018, chiar înainte de a termina facultatea, Adela a vrut totuși să știe dacă politica împotriva hărțuirii pe care au propus-o cu sprijinul a 600 de semnături are vreo șansă. Așa că a depus o cerere pe legea 544 a accesului la informații de interes public. Fiindcă SNSPA nu i-a răspuns în termen, Adela a dat universitatea în judecată. 

Abia atunci a venit răspunsul. SNSPA spunea că Inițiativa AS formată de student nu are o formă juridică, deci cine era această Adela care trimite sesizări în numele lor? Apoi, Senatul discutase propunerea și decisese s-o ignore – școala considera că interzicea deja hărțuirea sexuală prin codul de etică, deci nu era nevoie de noi clarificări în regulamente și nici altfel de sancțiuni. 

Dacă nu sunt necesare extra definiții și exemple pentru ce e hărțuire sexuală, de ce totuși atât de multe universități europene au astfel de documente?

Iată o comparație simplă. Codul de etică al Universității din București definește larg hărțuirea și o încadrează la „comportamente interzise”: „comportament degradant, intimidant sau umilitor care afectează capacitatea unui tânăr de a-și desfășura activitățile profesionale sau științifice sau de a-și exercita drepturile, indiferent de formele în care s-ar putea manifesta aceasta (precum hărţuirea sexuală, şicanarea sistematică şi altele asemenea).”

Cel actual al SNSPA e mai elaborat, dar tot abstract: „Se defineşte hărţuirea sexuală ca avansuri sexuale nepotrivite (…), cerere de favoruri sexuale şi alte manifestări verbale sau fizice de natură sexuală care au legătură cu condiţionarea instruirii, evaluării, angajării, promovării sau participării la activitatea universitară.”

E greu să-ți dai seama dacă comportamentele enumerate în acest text se încadrează în aceste definiții vagi. Dacă primesc mesaje sugestive pe social media de la un profesor, este o încălcare a codului etic? Dar comentariile făcute despre corpul meu în timpul cursurilor? Și, mai important, Comisia de Etică care rezolvă eventualele plângeri le-ar considera încălcări?

Pentru a limpezi aceste dileme, pe lângă definițiile comportamentelor pe care nu le tolerează, alte universități europene oferă și exemple concrete. 

Universitatea Aarhus din Danemarca consideră forme de hărțuire sexuală contactul fizic nesolicitat, atingerile, mângâierile, ciupiturile, insinuările nedorite cu tentă sexuală, cum ar fi poveștile deocheate, glumele, comentariile despre aspectul unei persoane și atacurile verbale obscene.

Universitatea Catolică din Leuven în Belgia ilustrează comportamentele sexuale nepotrivite prin povești concrete, ce pot fi folosite ca studii de caz: „Alicia își scrie doctoratul sub îndrumarea supervizorului Marco. Marco are fiice de vârsta Aliciei și se poartă cu ea ca un tată: o tratează cu grijă, îi dă sfaturi bune și o încurajează. Uneori, însă, atitudinea paternă se reflectă și în gesturi fizice: Marco se apropie, o atinge pe braț când vrea să îi arate ceva într-o lucrare pe care o citesc împreună, o apucă de după umeri ca să o încurajeze. Ce ar trebui să facă Alicia? Nu îndrăznește să spună că îi displace contactul fizic pentru că se teme că asta le va schimba relația bună de lucru”.

Există o falsă percepție că totul e bine

FILIA a solicitat sesizările făcute la comisiile de etică din 52 de universități publice timp de cinci ani (2016-2021). Dintre cele 44 de plângeri înregistrate, 22 au fost referitoare la discriminare, 15 la hărțuire sexuală și 7 nu se încadrează într-o categorie clară. Autorii au fost bărbați în 93% din cazuri.

Cifrele nu sună chiar îngrijorător, nu-i așa? Dar cum se împacă cifrele din sesizările către universități cu studiile FILIA sau ANAIS sau cu alte zeci de rapoarte naționale și internaționale care spun, repetat, că România are multe de făcut în ceea ce privește egalitatea și violența de gen?

O explicație vine din faptul că victimele aleg să nu raporteze pentru că nu știu cum să încadreze comportamentul. Alteori consideră că „ar fi putut fi și mai rău”, mai ales dacă nu s-au simțit în pericol fizic. Se mai întâmplă ca studentele să nu raporteze din cauza discrepanței de putere: se tem că vor pica un examen sau, mai rău, licența. Se tem de expunerea publică de care ar putea avea parte și de cum va fi gestionat cazul. Și, chiar dacă trec de aceste frici, rămâne neîncrederea că se vor lua cu adevărat măsuri împotriva celor care le-au făcut rău. 

Studentele au toate motivele pentru neîncredere. Sancțiunile pe care le pot da comisiile de etică includ avertismente, suspendări în cazul unor ofense repetate și desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Dar profesorii care au fost expuși public de decizii ale comisiilor sau în materiale de presă, cum sunt cei de la UNATC sau SNSPA, sunt încă acolo. 

„[Trăim] într-o societate în care le descurajăm pe femei să vorbească, le descurajăm pe femei să facă plângeri, le blamăm atunci când vin să facă plângeri”, spune Andrada Cilibiu de la FILIA. „Au toate probele din lume și toți martorii și tot nu reușesc să-și facă dreptate în justiția românească. Sunt complet singure.”

O altă explicație pentru rezistența la schimbare este ideea că „băieții sunt băieți”. Aceste tipuri de agresiuni au fost normalizate în viața de zi cu zi atât de mult, încât nu le mai observăm. Chiar credem că e o pierdere de vreme să le reglementăm. 

Tamara Ciobanu e implicată din 2018 în ANOSR, organizația studențească națională care a colaborat cu FILIA. Astăzi e masterandă în dezvoltare sustenabilă și managementul mediului la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și spune și că, din păcate, așa funcționează universitățile din România. Fac schimbări mai puțin fiindcă le cer studenții și mai degrabă fiindcă există presiune din exterior: uneori din nevoia de a îndeplini cerințe pentru a primi fonduri, alteori din scandaluri publice. Le lipsește ceea ce Tamara numește „o cultură a calității”, care ar implica să facă lucrurile corecte și atunci când nimeni nu se uită. 

O dovadă că hărțuirea este neglijată la nivel instituțional vine chiar dintr-un raport pe care Universitatea din București (UB) l-a realizat despre ea însăși: „În comunitatea universitară există forme de violență de gen, de la comentarii sexiste și violență verbală până la incidente de hărțuire sexuală. Pentru UB, violența de gen este elefantul din cameră, deoarece nu există discuții publice, nu s-au efectuat cercetări până acum, nu există mecanisme oficiale clare de plângere și nici servicii pentru victime”.

Concluzia vine dintr-un raport realizat de o echipă în care s-au regăsit mai multe experte în studii de gen și a fost un prim pas care a făcut ca UB să adopte, în 2022, un Plan de Egalitate de Gen, prin care universitatea promite să promoveze „politici incluzive în toate activităţile”. 

Laura Grünberg, profesoară universitară la Facultatea de Sociologie a Universității din Bucureşti, a fost printre principalii autori ai raportului și astăzi conduce echipa de implementare a planului pentru primii trei ani. Grünberg, care face activism pentru drepturile femeilor din anii 1990, spune că accesul la finanțări viitoare pentru UB depinde și de existența unui astfel de plan. Ce fac ea și echipa ei e să se asigure că universitatea chiar face progres în cele opt arii prioritare: de la prevenirea și combaterea hărțuirii sexuale, la recrutare și retenție, la integrarea dimensiunii de gen în curriculă. 

Din discuțiile echipei FILIA cu reprezentanți ai mai multor universități din țară despre ce le împiedică să facă schimbări pentru a oferi mai multă siguranță studentelor reiese că, dacă ar face asta, ar recunoaște că au o problemă.

Tocmai asta e una dintre probleme, spune Constantin Vică, conferențiar universitar la facultatea de Filosofie și un membru activ al comunității de etică și integritate academică din cadrul UB. „O organizație matură etic își discută problemele, nu le ascunde sub preș”, spune Vică. 

E și poziția membrilor inițiativei VIDS (Vocea Împotriva Discriminării Studenților), un grup de studenți de la UB care a luat naștere tot în urma proiectului FILIA. Ce-și propune VIDS e să continue campania pentru siguranță în universitate, să facă traininguri în rândul colegilor și să-i sensibilize. Știu că, în acest moment, inclusiv mulți studenți și studente consideră că astfel de probleme nu există. Alteori pur și simplu râd și ei la glumele deplasate ale unor profesori. Cât timp nu există o formă fizică de violență, celelalte comportamente par acceptabile, deși nu sunt.

Deocamdată, VIDS a scris o serie de amendamente la Codul de Etică al UB, pe care își doresc să le prezinte cumva în Senatul universității. 

„Nu vrem anarhie. Nu vrem să întoarcem sistemul pe dos”, spune Teo-Dora Ionescu, membră a VIDS și studentă în an terminal la Facultatea de Drept. „Nu vrem să ne întoarcem noi împotriva profesorilor. Dar senzația, acum, e că siguranța noastră ar prejudicia siguranța lor.”

Există soluții în lucru

Cu mai multă conversație publică și mai multă conștientizare, percepțiile despre ce comportamente sunt acceptabile se vor schimba. Poate chiar în 2024, dacă toate inițiativele de schimbare recentă converg: de la actualizarea unor articole din Codul Penal, la apariția unui cod cadru de etică pentru întreg învățământul superior din România, la îmbunătățirea codurilor de etică și procedurilor de sesizare și intervenție la nivel de universități.

Datorită Planului de Egalitate de Gen al UB, astăzi există Biroul Incluziune, Echitate și Egalitate de Șanse, care oferă servicii sociale și de consiliere. Planul de egalitate, alături de alte documente importante e menționat din 2023 și într-o anexă a contractului pe care fiecare student este obligat să-l semneze anual cu UB. Anexa va apărea și în contractele angajaților. O semnătură nu garantează că documentele sunt și citite, dar e un pas înainte.

Tot echipa de implementare a planului din UB a redactat, alături de comisia de etică și membrii biroului recent format, o propunere pentru o nouă procedură de a raporta cazuri de hărțuire sexuală. Forma propusă ar permite biroului de incluziune să devină destinatarul sesizărilor, să înștiințeze ulterior Comisia de Etică, care să numească apoi o comisie specială, care să aibă în componență și experți de gen, și să ofere consiliere. Propunerea este în prezent în curs de avizare internă, înainte de a ajunge la Consiliul de Administrație pentru discuții și aprobare.

Asociația ANAIS a început o colaborare cu Universitatea Titu Maiorescu din București, care acum găzduiește în site un „buton roșu”, prin intermediul căruia pot fi sesizate, chiar și anonim, cazuri de abuz sexual în mediul universitar. Sesizările ajung direct la ANAIS, unde un grup de experți juriști le vor analiza, vor oferi consiliere victimelor care aleg să-și dezvăluie identitatea și vor putea formula plângeri sau notifica organele de poliție. Dacă plângerile conțin referințe la cadre didactice, asociația va informa universitatea pentru a putea lua măsuri.

Universitatea din Pitești și-a modificat Codul de Etică după o colaborare cu echipa FILIA – nu e atât de avansat cum și-ar fi dorit activistele, dar e un progres. Și la Universitatea Politehnică din Timișoara s-a constituit un grup de inițiativă care oferă informații asociațiilor studențești despre prevenirea hărțuirii sexuale.

La nivel național, o brumă de speranță vine de la instituția care supraveghează comisiile de etică, Consiliul de Etică și Management Universitar (CEMU). Deși FILIA a aflat că a fost doar o sesizare înaintată către CEMU pe hărțuire sexuală între 2016-2021 (și aceea respinsă), instituția ar trebui să redacteze un document care să devină un standard minim național în materie de coduri de etică. Este o cerință pe care Ministerul Educației o are din 2011 și pe care CEMU o tot amână; ultimul deadline încălcat a fost în noiembrie. (ME a evitat întrebările directe despre stadiul redactării codului, spunând, într-un răspuns prin email, că el „va fi adus la cunoștința publicului imediat ce acesta va fi finalizat”.)

Adoptarea acestui cadru minim ar putea declanșa o serie de modificări individuale ale codurilor de etică în 2024. Cercetătorul Constantin Vică e în favoarea unor coduri mai scurte, axate pe principii. Varianta ideală, spune el, e să anexezi codurilor politici universitare vii și îmbunătățite constant. Exact în genul celei pe care Adela Alexandru voia s-o introducă la SNSPA încă din 2017. 

„Cred că de profund ajutor ar fi un ghid, glosar, dicționar care să plece de la definiri, să treacă prin narațiuni de cazuri, să propună scenarii de gândire”, spune Vică. Acestea ar fi mai ușor de integrat și în programe de training și sesiuni de informare ale angajaților, ceva ce și-ar dori să vadă mai des, căci ar întreține o cultură a dialogului despre cum vrea universitatea să fie. 

Poate cea mai ambițioasă încercare de schimbare a raportării la hărțuire a venit din Parlament, unde un grup de politicieni din mai multe partide a depus toamna trecută un proiect de lege pentru modificarea definiției hărțuirii sexuale în Codul Penal și adăugarea de pedepse mai aspre dacă aceasta se întâmplă în școli și universități. Legea a fost promulgată de Președintele Iohannis la final de 2023.

Cătălin Teniță, deputat din partea partidului Reper și unul dintre inițiatori, spune că dorința a fost de a rezolva trei probleme legate de hărțuirea sexuală din legislație – 1. să elimine ideea că pentru a fi hărțuire sexuală, un comportament trebuie să fie repetitiv; 2. să lămurească că hărțuirea nu are loc doar în cazul unui raport de muncă; 3. să înăsprească pedepsele pentru orice hărțuire sexuală comisă de cadre didactice din școli sau universități. 

Doar ultima modificare a fost aprobată și astfel, în acest moment, Codul Penal are un treilea punct la articolul 299, despre folosirea abuzivă a funcției în scop sexual. Până acum, „pretinderea sau obținerea de favoruri de natură sexuală” de către cineva cu un rol superior victimei însemna închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, respectiv interzicerea exercitării dreptului de mai profesa. Acum, dacă agresorul e profesor, pedeapsa va fi mai mare cu o treime.

Andrada Cilibiu de la FILIA e dezamăgită de cum a fost ciuntit proiectul de lege. Miza era tocmai eliminarea ideii de repetitivitate și lărgirea spectrului de hărțuire și în afara „muncii”, care ar fi inclus și hărțuirea stradală. Își aduce aminte că, în drum spre o întâlnire la Comisia Juridică din Senat, unde urma să discute despre modificările legislative, a văzut un bărbat care se masturba pe stradă. „Codul Penal ar trebui să acopere și situații de hărțuire stradală,” spune ea. „L-am filmat pe domnul ăsta care se masturba. Și când am ajuns la Comisia Juridică, am arătat filmarea tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit în cale, să-i întreb dacă li se pare normal.”

Despre propunerile legislative n-au apucat însă să stea de vorbă, fiindcă Ministerul Justiției le-a transmis că are nevoie de mai mult timp și de mai multe informații. Ulterior, opoziția ministerului a și redus proiectul la o singură schimbare din cele trei propuse.

Teniță spune însă că inclusiv această modificare e un pas înainte. Pune reticența Ministerului Justiției de a aviza și celelalte modificări pe seama faptului că avem de recuperat față de societățile vestice când vine vorba de a înțelege ce înseamnă consimțământ.

Schimbarea va fi lentă, dar este inevitabilă

Echipa de la FILIA se bucură de schimbările la care au contribuit în cei aproape 10 ani de când se ocupă cu prevenirea hărțuirii în universități. Există mai multe spații sigure de conversație și, de bine, de rău, dialogul public și articolele din presă pun în gardă studentele în legătură cu anumiți profesori. 

Andrada Cilibiu spune că va continua să lucreze pentru mai multă siguranță în universități și fiindcă vrea să-i facă dreptate Andradei din anul I de facultate, care n-a avut pe nimeni alături să-i explice limitele relației dintre un profesor universitar și studenți. Spune că ea a reușit să se păzească de tacticile de izolare și de avansurile unor profesori de la SNSPA, dar că prietena ei nu. O schimbare durabilă ar însemna să nu ne așteptăm ca femeile, în special studentele, să poarte singure povara de a contracara avansurile unui profesor și să rezolve lipsa de implicare și curaj a unei instituții. „De ce e nevoie de atâtea generații care să fie carne de tun pentru agresori până când se face ceva?”

Adela Alexandru face acum doctorat despre cum influențează lipsa de infrastructură viața femeilor, la același SNSPA pe care a vrut să-l reformeze când era studentă. „Cred că sunt persoane care știu că eu sunt fata care a dat SNSPA în judecată și totuși rămâne acolo”, spune ea. A mai trecut pe la etajul 8 al clădirii, prin birourile pe unde odată încerca să lase 600 semnături prin care cerea mai multă siguranță. „Mi se pare că doar îi fac să se simtă inconfortabil când sunt acolo și-mi place treaba asta.”

În semestrul de primăvară va preda pentru prima oară față în față un seminar de gen și politică. Spune că, dacă s-ar întâlni cu un student sau o studentă care i-ar spune că vrea să facă o schimbare în facultate, ar fi „110% sprijin și suport. Cred că este o nevoie foarte mare de schimbări de genul acesta care se întâmplă de jos în sus”.

E suficient, pentru acum, să acceptăm că universitățile ar trebui nu tolereze astfel de comportamente. Dacă începem dialogul din acest punct o să descoperim că idei și soluții de îmbunătățire există numeroase. A crește siguranța studenților nu înseamnă că o sacrificăm pe a altora. „O încadrare mai clară a întregului fenomen ar ajuta în a crește siguranța tuturor”, spune Adela. „Pentru noi lucrurile sunt clare, le-am comunicat pe toate părțile posibile. Nu știu cum să fac asta mai clar de atât.”

*

Pentru binele acestei discuții, să facem asta încă o dată.

Imaginează-ți: ești studentă, ești la facultate, în zi de examen. Profesorul, un bărbat, se uită în jur și spune: „Băieți, vă rog să părăsiți sala. Fetele vor da oral.”

Sau asta. Ești în biroul unui profesor și vorbiți despre cercetarea ta pentru licență. Îți spune că n-o să fii o cercetătoare bună dacă nu ești mai spontană și mai relaxată. „De exemplu”, te întreabă, „ce-ai face acum dacă ți-aș spune să te dezbraci?” 

Sau asta. Este weekend, ești cu ale tale, și un cadru didactic – bărbat, femeie, nu contează – îți apare în WhatsApp. Spune că are numărul tău de la facultate și vrea doar să vadă ce faci în timpul liber, și să afle ce zodie ești. Cu siguranță o poate corela cu distracții de weekend care ți se potrivesc 😉.

Sunt acceptabile comportamentele astea?

Ce-ai face dacă ți s-ar întâmpla ție, colegelor sau apropiaților tăi?

Și ce ar trebui să facă universitățile când află că studentele și studenții lor trec prin astfel de situații?

Poți susține munca Centrului FILIA cu 4 euro în fiecare lună printr-un SMS cu textul „FILIA” trimis la 8864.

NOTĂ: Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

MULȚUMIRI: Numeroși colegi jurnaliști au acoperit subiecte legate de hărțuire sexuală în universități de-a lungul anilor – Dela0, Inclusiv, Rise Project, Libertatea și alții. Tot ce-am sintetizat în acest text se datorează și muncii lor. La acest material a contribuit și Lavinia Niță.

RESURSE: Ghidul FILIA despre hărțuire sexuală e disponibil aici. Poți descărca un model de sesizare a unor comportamente de hărțuire sexuală aici. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

OTHER ARTICLES

I know exactly what I'm going to do with a million dollars

Read More

What will no longer be the same

Read More

How has the good turned into a pandemic?

Read More

A different way of feeling at home

Read More

FOLLOW US

#cronicidefilantropie

facebook-f Instagram Linkedin

Editorial Board Recommendations

Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă
Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro
Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești
LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Subscribe to our newsletter

→ SUBSCRIBE!

„Acolo unde nu ajunge nimeni” un român duce neobosit ajutoare

„Acolo unde nu ajunge nimeni” un român duce neobosit ajutoare

DE IOANA PELEHATĂI

Am făcut 1.600 de kilometri în două zile, de la București până aproape de linia frontului din sudul Ucrainei, alături de Gabor Petru – omul-ONG care de doi ani nu s-a oprit din ajutat țara vecină. Ce îl ține în continuare pe drum și cine sunt cei care-l sprijină și-i dau putere?

Articolul a fost publicat în Scena9. 

„Ce desparte liniștea de zgomot?”

E 16:35 când ieșim cu camioneta din orășelul Snihurivka și o luăm pe drumul de pământ către satul Pavlo-Mareanivka din sudul Ucrainei. E aproape noiembrie și lumina deja a început să scadă. „De-acum mergem direct către front. La 15 kilometri sunt rușii”, spune Gabor Petru și, cu mâna cu care nu ține volanul, arată spre crepusculul de dincolo de parbriz. În benă avem sute de litri de apă și zeci de kilograme de orez fortifiat cu vitamine. 

Ajutoare.  Un cuvânt pe care, până să invadeze rușii toată Ucraina în februarie 2022, nu-l mai auzisem din copilăria mea post-1989. Diferența e că atunci le primeam, acum le ducem. 

Eu stau pe bancheta din spate a camionului, între saci de dormit, unelte, rucsacuri și geci. Fumez, îmi iau notițe și filmez. Probabil că ar trebui să-mi fie frică, dar nu simt nimic. Nu mi-am imaginat că o să fiu vreodată atât de aproape de un război. 

Vocea molcomă de Mureș a lui Gabor Petru, siguranța că a mai făcut de multe ori drumul și lumina de la ora albastră fac realitatea războiului de peste deal absolut improbabilă. „Satul ăsta îl țin de nouă luni”, zice Petru. Pentru că e departe de granița cu România, la 470 de kilometri spre est, și aproape de front, „Voluntari fără frontiere”, ONG-ul pe care-l conduce șoferul nostru, face transporturi umanitare aici „doar” o dată la o lună. 

Drumul e desfundat, așa că înaintăm cu vreo 20-30 de kilometri la oră. De cam 50 de minute, de când am ieșit din Mikolaiv, principalul oraș din zonă, n-am mai văzut mașini civile. Doar camioane, jeepuri și ambulanțe, toate în culori de camuflaj, cu însemne militare sau umanitare. Localnicii au murit sau au fugit, iar cei care n-au unde să se ducă trăiesc greu. Nici pe timp de pace viața în zona asta rurală nu era tocmai ușoară.

La ieșirea din Snihurivka, pe stânga, zace un vehicul militar rusesc, vopsit cu o literă Z mare și albă. Pe dreapta e o întreprindere agricolă complet ruinată. Satul ăsta a fost sub ocupația rușilor, zice Petru. La câteva luni după ce l-au eliberat ucrainenii, pe când oamenii încercau să revină la viața dinainte, rușii au trimis o rachetă țintit, direct în clădirea unde se procesau semințe de floarea soarelui. Le-au furat sătenilor rămași în viață una din puținele surse de hrană. 

În jurul mașinii rusești cu Z flutură o bandă de plastic roșu cu alb. Nu-i indicat să te apropii, dar colegul nostru de drum, un fotograf de agenție de presă, plecat în misiune în timpul liber, se bagă în groapa puțin adâncă și descoperă zeci de cartușe goale. Umple o sacoșă și o pune în camionetă la picioare, printre pungi pline cu bomboane. Suvenire din Ucraina, toamna 2023: ciocolată în ambalaje strălucitoare și proiectile transformate-n artă. (O să afle mai târziu că e ilegal să scoți efecte militare din țara aflată în război – cu excepția situației în care ți le face cadou cineva din armată, după ce le-a integrat într-o operă de artă.) 

Șoferul îl zorește pe fotograf, pierdem lumina și drumul e prost. Sunt doar 7 kilometri până la Pavlo-Mareanivka, cătunul care ne e destinație, dar o să-i facem greu. Nicio lumină nu e aprinsă atât de aproape de front, după ce se lasă întunericul la ora 17. Pe noi farurile ne fac ușor de detectat. În plus, e o idee foarte proastă să calci pe iarbă într-un loc ca ăsta. Ucrainenii deminează zonele eliberate de sub ocupație cât de repede pot, dar n-ai de unde să știi dacă au dibuit toate minele. Marcajele cu bandă de plastic, ca cel din jurul gropii, au fost luate de vânt sau distruse de intemperii și nimic nu te mai avertizează. Minele antipersonal sunt gândite să ucidă pe loc – sau măcar să te schilodească bine de tot, pe viață. 

Cum lăsăm Snihurivka în urmă, apar și marcajele mai puțin efemere: plăcuțe metalice înfipte în pământ, pe care scrie „Atenție, mine. Nu călcați”. Dealul din stânga e verde, dar presărat din loc în loc cu tehnică militară distrusă. Un tanc rusesc incendiat. O rachetă mică înfiptă în pământ – i se vede doar coada de vreo 30 de centimetri și arată exact ca-n desene animate. O să crească iarba peste ele, zice Gabor Petru. Încetinește și ne arată un sac alb în vârf de băț pe marginea drumului. „Aici s-au predat mulți ruși.” După dealul din dreapta, de care ne desparte râul Inhuleț, rușii încă nu s-au predat.

E teribil de liniște, drumul intră într-o pădurice. Ne ghidăm după pământul de pe jos – dacă pare proaspăt răscolit, trebuie să ocolim, pentru că s-ar putea să ascundă proiectile neexplodate. Petru s-a mai întâlnit cu ele. Pe antebraț are o cicatrice lungă de vreo 10-15 centimetri, trandafirie, destul de proaspătă. E din iunie 2023, când a activat o mină tip „fluture” adusă de apele revărsate în urma bombardării barajului de la Nova Kahovka. 

„Îți dai seama ce desparte liniștea de zgomot?”, zice Gabor Petru. „Un deal.” 

Afară s-a întunecat de tot.

„Zice lumea că de rachete nu poți să scapi. Poți.”

Ajutoare.  Un cuvânt pe care, până să invadeze rușii toată Ucraina în februarie 2022, nu-l mai auzisem din copilăria mea post-1989. Diferența e că atunci le primeam, acum le ducem. 

Eu stau pe bancheta din spate a camionului, între saci de dormit, unelte, rucsacuri și geci. Fumez, îmi iau notițe și filmez. Probabil că ar trebui să-mi fie frică, dar nu simt nimic. Nu mi-am imaginat că o să fiu vreodată atât de aproape de un război. 

Vocea molcomă de Mureș a lui Gabor Petru, siguranța că a mai făcut de multe ori drumul și lumina de la ora albastră fac realitatea războiului de peste deal absolut improbabilă. „Satul ăsta îl țin de nouă luni”, zice Petru. Pentru că e departe de granița cu România, la 470 de kilometri spre est, și aproape de front, „Voluntari fără frontiere”, ONG-ul pe care-l conduce șoferul nostru, face transporturi umanitare aici „doar” o dată la o lună. 

Gabor Petru are 41 de ani. A fost șofer de TIR prin toată Europa – „pe comunitate”, cum zice el. A avut și o firmă de transport, dar când s-a apucat de voluntariat a închis-o. În seara asta tocmai a descărcat zeci de cutii și bidoane într-un cătun sărac din sudul Ucrainei și apoi, neobosit, s-a suit din nou la volan. Vom face drumul înapoi spre Mikolaiv, apoi Tatarbunar după Izmail – și, mai apoi, dacă avem noroc și ajungem la timp la graniță, România. Anii de condus ai lui Petru se văd în lejeritatea cu care navighează până și pe drumul ăsta de țărână, printre câmpuri minate. E calm, dar ochii lui mari, albaștri, se concentrează pe fâșia cuprinsă în bătaia farurilor. 

Lumina și atenția sunt esențiale în bezna pe care-o străbatem. De pildă, dacă vedem că scapără scântei în depărtare, să nu ne speriem. „Sunt soldați [ucraineni]. Trebuie să ne oprim, că altfel trag.” De unde până acum a fost mai degrabă taciturn, Petru se animă și ne învață cum traversezi războiul. Poate e adrenalina.

„Să fiți atenți”, ne spune mie și copilotului. „Dacă vedeți că vine o mare lumină, să ziceți și ne oprim și vedem dacă are traiectorie spre noi. Dacă se duce în altă parte, treaba ei.” Lumina mare e racheta rusească. Odată lansată, nu-și mai poate schimba cursul în zbor. „Dacă vine spre noi, ori o luăm cu mare viteză înainte, ori cu mare viteză înapoi. Ăsta e avantajul când ești la volan, controlezi situația. Dacă ești atent.” Și apoi, după câteva secunde de liniște: „Zice lumea că de rachete nu poți să scapi. Poți.”

În cele 20 de minute de beznă, cât facem drumul de țară înapoi spre Snihurivka și apoi Mikolaiv, îmi este în sfârșit frică. Mașina descărcată de ajutoare e mai ușoară, deci merge mai repede. Dar suntem cu spatele la front și minele-s tot acolo, pe marginea drumului. Îmi dau voie să simt frica doar până ajungem la șoseaua asfaltată. Dup-aia o să fie bine. Oricum, tot ce am e încrederea în șofer și în cursele din care a scăpat teafăr, în ultimii lui doi ani în Ucraina invadată. Povestește că prin aprilie 2022 l-a prins noaptea pe drum chiar pe-aici, în apropiere de Mikolaiv. A adormit adânc într-un cort de armată. Dimineața s-a trezit înconjurat de soldați ucraineni uciși într-un atac de peste noapte. 

Pactul meu cu mine n-are prea mare logică, dar nu cu logica treci teama. Cam cum zice și Petru: „Trăim fiecare ce ne e scris”. 

Lui Petru i-au fost scrise multe în cei 41 de ani de viață. De când face voluntariat în Ucraina a adunat peste 15.000 de euro în datorii și spune că e parte din motivul pentru care l-a părăsit soția. „Bogat am fost odată, nu mai vreau să fiu, că bogăția m-a dus la pușcărie. Am uitat ce-i aia viață”, ne spune, în timp ce conduce în întuneric. (O să-mi povestească mai târziu că a avut două fabrici de debitare de bușteni unde făcea totul „la negru”. L-au prins autoritățile și, în total, a stat opt luni în arest.) 

În cele două zile pe drumurile din sudul Ucrainei ascultăm în buclă aceleași câteva zeci de melodii, de la Vlăduța Lupău la Celine Dion. Lui Petru îi place în mod special una de Armin Nicoară cu Georgiana Lobonț, „Fata mea”. Fredonează: „Doamne, Doamne, numai ție / zi de zi îți mulțumesc / că mi-ai dat un înger mie, / o fetiță și-o iubesc”. Fiica lui, acum în vârstă de 18 ani, a avut în copilărie o formă rară de cancer osos. S-a vindecat la 13 ani. Voluntarul simte că a rămas de-atunci cu „o datorie față de Dumnezeu”. A căutat să facă bine, însă, spune el, abia când a început războiul a simțit că gesturile lui chiar contează.

Acolo e „de ce”-ul lui Petru. „Când îi văd pe copiii ăia, așa veseli și plini de energie, nici nu pot să mă uit la ei.” Vede cum își trăiesc copilăria în bătaia focului și-n sărăcie lucie. Spune că și el a crescut sărac și știe cum e să n-ai ce mânca cu zilele. La Pavlo-Mareanivka, de pildă, un blond de vreo 5-6 ani ne-a privit curios prin geamul unei case de chirpici în timp ce, sub ochii lui, în curte, adolescenți, multe femei și câțiva bărbați descărcau cutii din camioneta cu care sosiserăm noi. Un fel de tetris supradimensionat, în lumina slabă a unui singur bec și a farurilor, la foarte puțini kilometri de amenințarea rușilor. S-au strâns zeci de oameni în câteva minute. Mulți tineri – prea săraci și prea aproape de front ca să plece. O să vină iarna. Petru le promite că data viitoare le aduce haine și pantofi, le are strânse la depozitul de la Isaccea, unde își încarcă mașinile pentru drum.

„Urlă lupii”

Cu o zi înainte am poposit în Posad-Pokrovske, un sat la doar 15 minute de orașul Herson. Hersonul a fost eliberat de ucraineni pe 11 noiembrie 2022, după o ocupație agresivă. Însă rușii n-au renunțat la zonă și, în iunie 2023, au bombardat barajul de la Nova Kahovka. Apa pe care-o stăvilea digul a inundat întreaga regiune. În continuare se duc lupte deschise în satele ocupate din jurul Hersonului, de pe celălalt mal al râului Nipru. Fix când ajungem noi, dinspre oraș se aude un sunet rotund, care umple aerul. Închipuie-ți o mie de petarde detonate simultan, dar amortizate, ca de o pătură uriașă, de distanța de 30 de kilometri dintre noi și front. Așa sună o rachetă. 

Cerul e foarte senin. Din când în când, îl mai brăzdează dungi albe răzlețe. Nu sunt de la avioane, pentru că cerul de deasupra Ucrainei s-a închis odată cu războiul. Sunt tot de la rachete. Pe jos sunt melci mici, ca la mare. Marea Neagră e acum și foarte aproape, și foarte departe pe harta Ucrainei. Lumina de plină toamnă se revarsă ca mierea prin porțile de tablă ciuruite de gloanțe. Flutură steaguri bleu-galbene jerpelite. Gutuile putrezesc pe jos, strugurii se usucă pe viță, cine să-i culeagă? Aici frumusețea e fundalul distrugerii – sau invers. Gândul ăsta e atât de crud că-i aproape înnebunitor.

Mai toți cei rămași în sat sunt la vârsta la care ar trebui să se bucure de pensie. Acum, se bucură până la lacrimi când Petru și voluntarii lui ucraineni, etnicii români Ghenadi și Oksana, le oferă pungi de orez și bidoane cu apă. Un „дякую” („mulțumesc”) de la o femeie care încarcă apa într-o roabă și pleacă s-o împartă mai departe, la vecinele și mai bătrâne. 

La Posad-Pokrovske nicio casă n-a scăpat neatinsă. Unele au acum prelate albastre în loc de acoperiș sau geamuri. Casa doamnei Ianina, la care a muncit o viață cu soțul ei, e distrusă aproape complet, cu toate măruntaiele și mărunțișurile unei familii azvârlite pe jos, printre bucăți de ziduri și tavan. „Moșul” Ianinei doarme în containerul de la ajutoare, în care locuiesc acum cu toții. Au avut trei fii – unul a murit, altul e pe front, iar celălalt a scăpat cu viață din ocupația Hersonului. Cel care a trăit în orașul capturat de ruși și-a pierdut acolo picioarele. Acum e în scaun cu rotile. După ce terminăm de împărțit ajutoare familiei lor îl văd că plânge. Apoi ne spune: „Все буде добре”. Totul o să fie bine. Ianina ne dă fiecăruia câte un măr mare și roșu.   

Noi descărcăm și aici cutii, primim miere, explorăm curți părăsite. Un bătrân ne cheamă să ne arate ce i-a mai rămas din casă. Zâmbește, dar îi curg lacrimi în tăcere. În fața unei porți, stingher ca o țestoasă extraterestră, un capac de tanc. În altă parte, o boxă JBL și un adidas lângă o casă bâtrânească – oare au rămas de la soldații ruși sau de la ucraineni? Nu știu ce să simt despre obiectele astea, dar îmi face rău fizic gândul că aceste case, în care au trăit familii și au crescut copii, au fost transformate în redute de război.

Petru filmează un video pentru social media. Îndreaptă telefonul spre mine și spune: „Ca să nu ziceți că femeile n-au curaj”. Îmi vine să intru în pământ. 

Cu o noapte înainte, la Mikolaiv, el a dormit în camion, eu în hotelul plătit de armata Ucrainei. Pe la 1 noaptea a început alarma de raid aerian – „urlă lupii”, cum spune voluntarul. Eu m-am băgat un pic în baia din camera de hotel, ca să fie doi pereți între mine și exterior, apoi am dormit dusă până dimineața. A doua zi, la cafeaua băută din mers, Petru ne-a zis că au fost vreo cinci alarme peste noapte – și aveau să mai fie și peste zi. De la un punct încolo te obișnuiești cu ele. 

Descriere: Un bloc afectat de bombardamentele rușilor. Fundalul sonor e alarma de raid aerian înregistrată în noaptea precedentă. Mikolaiv, 30 octombrie 2023.

A doua zi, Petru a condus, a încărcat și descărcat mașini, a primit sute de mesaje de la oameni care-l așteaptă, s-a întâlnit cu militari ucraineni care i-au strâns mâna, și ne-a adus pe toți înapoi cu bine acasă. 

„Oameni care n-au nicio soluție”

În curând se vor împlini doi ani de când Gabor Petru duce ajutoare în Ucraina. Dacă-l întrebi când mai face un drum, nu știe să-ți spună: imediat ce strânge banii. Îi trebuie pentru combustibil, bacul care-l trece Dunărea la graniță și taxe de pod. Are nevoie să mai repare la mașinile târșite pe drumuri bombardate sau desfundate. 

Prima cursă a făcut-o în martie 2022, în primele zile de război, când cozile la graniță erau infernale, iar el intra într-o țară pe care n-o mai văzuse niciodată, supusă unei invazii totale. S-a dus la un adăpost de copii de lângă Cernăuți. De-atunci, zice el, a depășit lejer o sută de drumuri. Poți să le urmărești în timp aproape real, în reel-uri și live-uri pe pagina lui de facebook – cel mai departe a ajuns la Sumî, la doar 50 de kilometri de granița cu Rusia. O ucraineancă mutată în Canada îl rugase să-i recupereze rudele de acolo. De-a lungul războiului a transportat mulți refugiați, pe care i-a dus fie în vestul relativ pașnic al Ucrainei, fie în România. 

Lui Gabor Petru nu îi e frică să spună că îi e frică. „Să nu credeți că nu mi-e teamă pentru viața mea”, scria pe facebook la începutul lui 2024. „Dimpotrivă, chiar mi-e teamă la fiecare drum. Înainte să plec, spun o rugăciune și mă uit în jur, apoi mă întreb dacă merită să-mi risc viața din nou și din nou. Apoi închid ochii și văd toate chipurile celor la care ajung, văd speranța pe care le-o dau și frica dispare și eu pornesc la drum.” 

„Oameni care n-au nicio soluție” îi numește Petru pe cei pe care-i ajută. În atâtea zeci de mii de kilometri, voluntarul a pierdut lucruri și a câștigat oameni. Zice că e la al treilea pașaport de când a început războiul. Avea atâtea vize de intrare și ieșire din Ucraina că vameșii începuseră să-i ștampileze și paginile cu informații personale. 

A pierdut și din încărcătura de ajutoare. În primele săptămâni ale războiului, când rușii erau la tot pasul, consemnul era că invadatorii își arvunesc 10% din orice transport umanitar. Voluntarul povestește că l-au oprit o dată pe autostrada dintre Kyiv și Sumî și i-au luat tot din mașină, inclusiv tampoane și scutece. Atunci spune că nu s-a putut abține să nu comenteze, așa că i-au dat la schimb un pat de pușcă în dinți. Pe alți voluntari, însă, i-au împușcat, deci consideră că a scăpat ușor.  

Nu e valabil și pentru mașinile cu care pleacă în Ucraina – al doilea cel mai important și fragil element din cursele lui umanitare. Prima camionetă a sucombat unei daune totale în apropiere de podul aruncat în aer de pe autostrada Kyiv-Jitomir. Era zăpadă și a intrat în plin în niște fortificații nesemnalizate din beton. A doua, primită de la o voluntară din Suceava, a sfârșit cu motorul „gripat” de o schijă a unui proiectil, care pătrunsese printr-un far. În octombrie 2023, când l-am însoțit pe Gabor Petru, am plecat la drum cu două vehicule. Un Mercedes albastru cumpărat din banii voluntarilor din Vama Isaccea, care a avut nevoie de reparații în valoare de aproape 3.000 de euro doar ca să poată funcționa. Cealaltă mașină, un Renault (oarecum) nou, este mândria flotei Asociației „Voluntari fără frontiere”, al cărei președinte e Petru.

Povestea acestui camion, donat de un binefăcător maltez care vrea să rămână anonim, se împletește cu cea a ONG-ului. Maltezul și-a dorit să-l însoțească pe Petru în Ucraina, la Herson. Când au revenit din cursă, donatorul i-a spus că nu-i mai e frică de rachetele rusești, dar se teme de mașina veche și uzată a românului. I-a zis să-și aleagă orice camionetă vrea el, doar să fie mai bună. La câteva săptămâni după ce Asociația „Voluntari fără frontiere” luase naștere oficial, în septembrie 2023, Gabor Petru anunța că a primit camioneta. „De acum, doar să reușim să adunăm cât poate duce mașina asta”, scria el pe facebook. Sigur, și Renaultul era deja rulat, dar avea mai puțini kilometri la bord, trei paturi în care să se poată odihni voluntarii când îi prinde noaptea pe drum (am dormit și eu în unul dintre ele) și o capacitate de opt europaleți. Într-o mașină încap bunuri în valoare de 6.000 până la 12.000 de euro. Dacă tot nu reușești să-ți faci o idee despre importanța muncii lui Petru, gândește-te că în zonele în care ajută el nu mai există o rețea funcțională de apă potabilă. „Acolo unde nu ajunge nimeni”, cum zice voluntarul, un europalet cu bidoane de 10 litri potolește setea unui sat întreg.

Tot donatorul maltez susține, de altfel, și întreaga organizație – adică le plătește lui Gabor Petru și colegei lui, Ella Mihaela Cristea, două salarii minime pe economie. Ella, care împlinește anul ăsta 31 de ani, spune că viața i s-a schimbat când a făcut pentru prima oară voluntariat, pe final de liceu, într-o secție de oncologie pediatrică. Tânăra, care înainte a lucrat în companii de marketing, s-a implicat încă de la începutul războiului în eforturile de primire a refugiaților la Gara de Nord din București. Atunci, în martie 2022, și-a dat pentru prima oară demisia. A doua oară a fost anul trecut în toamnă, când au fondat asociația. Petru, care simțea că nu are cu cine să facă un ONG, pentru că majoritatea oamenilor „ajută selectiv”, a găsit în Ella un partener egal ca energie și altruism. Astăzi, el e președintele Asociației „Voluntari fără frontiere”, iar ea e vice. Ella spune că, oricât ar fi de greu ce fac ei acum, nu regretă nicio secundă.

Și, pe măsură ce războiul din Ucraina se lungește, le e din ce în ce mai greu să-și continue munca. Dacă la început mobilizarea în jurul lui Petru era consistentă și reușea să strângă repede banii necesari pentru drum, acum oamenii donează semnificativ mai puțin și mai rar. De-asta fiecare postare făcută de Ella și Petru e însoțită de îndemnuri la donații. Voluntarul mi-a arătat conturile asociației, ca să văd cum bate vântul prin ele: sumele erau 0 lei, minus 17 lei, 12 euro și, cea mai mare, 170 de lei. Gabor Petru face adesea drumurile către zone vulnerabile din sudul Ucrainei pe banii lui sau cu împrumuturi de la cunoscuți.

Punctul zero pentru fiecare astfel de călătorie, sediul Voluntarilor, se află în orașul Voluntari de lângă București, într-o casă mică și joasă. Curtea aduce a atelier auto improvizat, combinată cu depozit de materiale de construcții. Petru merge neîncetat pe teren, Ella îl însoțește uneori, iar în restul timpului îl ajută cu administrative, birocrație și comunicare. O armată caritabilă din doi oameni și două mașini. Un nucleu care aprinde o rețea de zeci de voluntari, răspândiți prin România, Europa, Statele Unite – și pe harta întunecată a Ucrainei. 

„Până la capăt”

Fotografie de Larisa Kalik

Anya Trush e unul dintre acești voluntari fără frontiere. Are tot 41 de ani și a trăit o viață în Herson, inclusiv în cele nouă luni de ocupație rusească. Spune că nici nu s-a gândit să-și părăsească orașul după ce a început războiul. S-a temut, în schimb, pentru fiul ei, care are doar 18 ani, și i-a interzis să iasă din casă cât a ținut ocupația. A reușit să-l ducă la rude, într-o zonă liberă din Ucraina, în timp ce ea a rămas în Herson, fără job, dar cu niște economii strânse înainte de începerea războiului.

Anya povestește că a început să facă voluntariat în acele prime zile de război. Ducea medicamente și hrană vecinilor care nu puteau să iasă din casă. În curând, însă, magazinele s-au golit de marfă ucraineană, iar rușii au început să aducă de-ale lor, la prețuri exorbitante. Oamenii nu mai aveau de muncă, iar bancomatele nu mai funcționau, pentru ca măcar pensionarii să-și poată scoate banii. Atunci, spune ea, „am început cu toții să împărțim ce aveam. Ne-am apropiat din ce în ce mai tare.” De unde înainte vecinii abia se salutau, acum se întreabă zilnic dacă au ce mânca sau le lipsește ceva. Așa au supraviețuit.

Eliberarea Hersonului pe 11 noiembrie 2022 a provocat un val de euforie – Anya povestește că oamenii îmbrățișau militarii ucraineni pe străzi, alergau strigând „ura!” și fluturând steaguri pe străzi. Nu conta că nu aveau apă, curent electric sau semnal la telefon – rușii distruseseră rețelele de utilități în timp ce se retrăgeau. „Suntem liberi, nu ne mai e frică să ieșim din casă, să ridicăm capetele și să vorbim, nu ne mai plecăm ochii.” În acele prime săptămâni de după eliberare, oamenii stăteau cu orele la coadă să ia apă. Primii voluntari care i-au ajutat au venit din Mikolaivul învecinat, mai întâi cu lumânări, apoi cu generatoare. Anya spune că-și încălzea casa cu o oală de 10 litri plină cu apă, lăsată pe aragaz. A învățat atunci cum să te speli pe dinți și pe față și să tragi și apa la toaletă folosindu-te de o singură sticlă.

Însă aproape toți tinerii au plecat după eliberarea orașului, iar bătrânii rămași au nevoie de ajutor. Printre cei plecați în noiembrie 2022 se numără și Irina, prietena Anyei, care a ajuns în România, unde a aflat că Petru strânge ajutoare pentru zona lor. „Prima oară când a venit Petru la noi ne-am bucurat foarte tare, pentru că ne era foarte greu să găsim de mâncare.” Irina îi dăduse voluntarului adresa Anyei, care ceruse ajutor pentru bătrânii din blocul ei. Au păstrat legătura și, cu timpul, Anya i-a devenit verigă de legătură: ea află cine are nevoie de hrană sau alte necesități de bază și îl direcționează într-acolo.

Statutul ei de voluntar în rețeaua lui Gabor Petru s-a cimentat odată cu bombardarea barajului de la centrala electrică din Nova Kahovka. Pe 6 iunie 2023, tone de apă s-au dezlănțuit asupra a mai mult de 40 de localități. Mii de oameni s-au trezit sinistrați și cel puțin 50 au murit, la fel ca mii de animale. Voluntarul român a sosit la fața locului fără să stea pe gânduri. Deja cunoștea zona și a înțeles imediat cât de gravă și de urgentă e situația. Cei din zonele inundate nu puteau să aștepte prea mult după ajutor. Când Petru a ajuns în Herson, Anya și prietena ei, refugiată dintr-o zonă încă ocupată a regiunii, s-au suit cu el în mașină și au plecat spre satele aflate sub apă. Au dus pachete de mâncare, medicamente, perne, saltele, haine și esențiale pentru igienă.

Bucăți întregi din regiunea Herson rămân și astăzi sub ocupație. Acolo, dacă nu vrei să rămâi fără casă și/sau pensie, ești forțat să iei cetățenia rusă. Iar rușii continuă să bombardeze și orașul eliberat. Unii au plecat din Herson pentru că au cedat psihic. Alții s-au întors. „Spun că sunt pregătiți să trăiască chiar și sub bombardamente, dar, mai important, în casele lor”, zice Anya. Nici ea n-are de gând să plece. „Nu pot. Stau între cei patru pereți ai mei ca într-o fortăreață”, explică femeia.

Între timp, ca mulți dintre cei rămași, Anya a învățat să deosebească sunetele de mortar de cele de tanc și face diferența între momentele când trag „ai lor” și când trag rușii. Și stă cu ochii pe nevoile celor din jur. Multe animale au rămas fără stăpân și nu e loc în adăposturi pentru toate. Locuitorii din Herson duc lipsă de materiale de construcție cu care să-și refacă casele distruse de bombardamente. Petru, spune Anya, întreabă întotdeauna ce le trebuie – și nu uită pe nimeni. Dacă unor oameni imobilizați la pat le lipsesc scutece sau în Herson nu se găsesc medicamente pentru cei bolnavi sau cu dizabilități, Petru face rost. Colaborează cu o rețea extinsă de companii și ONG-uri, din România și din străinătate, care îl ajută cu donații în bunuri pentru Ucraina. Copiilor le aduce mereu cadouri, iar cățeilor de pe străzi hrană. Acum, de pildă, au început să facă pachete pentru armată: căciuli, șosete de iarnă, pad-uri de încălzire pentru corp și mănuși. Petru le-a adus supe calde pentru soldați. În pachete, voluntarele pun desene făcute de copii, pentru că militarii le-au zis că-i ajută să știe că cineva se gândește la ei.

Anya se gândește și la Petru, despre care spune că i-a devenit prieten, iar colegii, voluntarii și donatorii din jurul lui familie. Ori de câte ori află că voluntarul român s-a pus din nou în mișcare către Herson își face griji dacă o să ajungă cu bine. Îi admiră răbdarea, puterea și perseverența – „asta nu este țara lui, dar ne ajută atât de mult”. Zice că i-a mulțumit o dată, iar el i-a răspuns: „O să fiu cu voi până la capăt”. 

„Să fie și 7.000 de rachete, nu te mai interesează”

La capătul celor două zile petrecute pe drum, până-n sudul Ucrainei și-napoi, noi, voluntarii români ai lui Gabor Petru din octombrie 2023, am înnoptat la graniță. Am dormit în camioane pe malul ucrainean al Dunării. Pontoanele se închiseseră la miezul nopții, din cauză că doar cu o lună înainte, pe 26 septembrie, rușii le bombardaseră în noapte. La final de octombrie urmele distrugerii erau încă acolo. Le-am văzut în lumina sclipitoare a dimineții la mal de Dunăre – și mi-am dorit ca cei care cred că războiul ăsta s-a terminat sau că e undeva departe să le vadă și ei. N-ai voie să fotografiezi la vamă, dar nici nu poți să uiți. Un post de grănicer distrus, plastic și aluminiu contorsionat, și schelete carbonizate de camioane – niște animale stranii, rănite, din post-antropocen. Orașul tulcean Isaccea e la nici 9 kilometri distanță.

Itinerariul complet pe care l-am parcurs alături de Gabor Petru, între 29 și 31 octombrie 2023. Captură de ecran via Google Maps.

Petru a trăit bombardamentul din septembrie pe viu. Stătea să treacă prin controlul vamal când au început să pice dronele. A apucat să-și urce mașina pe bac și a traversat fluviul, cu drone care cădeau la câteva zeci de metri de el. A filmat, iar apoi a povestit incidentul pentru presă. Spunea că oamenii din jur erau ca paralizați și nu păreau să înțeleagă ce se întâmplă.  

I-a trecut drona pe la ureche, dar nicio secundă nu și-a pus problema să nu continue cursele umanitare săptămânale, chit că de-atunci datoriile i s-au mărit și pe lume a mai bubuit un război. Ca să înțelegi ce fel de om e Gabor Petru, trebuie să știi că în ultimii doi ani a luat doar câteva pauze de la Ucraina. Prima dată a fost ca să meargă cu ajutoare în Turcia, după cutremurul devastator din februarie 2023. Zicea la întoarcere că încă are momente în care simte mirosul „de viață și de moarte. Nu îl pot descrie, o combinație între praf și sânge. Simți cum miroase moartea, în timp ce oamenii caută viața”.

Apoi, în octombrie anul trecut, s-a reaprins pârjolitor conflictul din Gaza, între Israel și Palestina. Nu m-a mirat să-i văd pe Petru și Ella la știri, în aeroportul Otopeni, împărțind ajutoare refugiaților palestinieni. De altfel, în poza ei de profil de pe facebook, Ella strânge la piept o fetiță palestiniană, în ochii căreia n-ai cum să nu vezi teroarea. Voluntara îmi povestește că refugiații adulți i-au arătat și i-au trimis imagini îngrozitoare cu distrugerea orașelor lor și masacrarea celor ca ei. Înainte să mi le arate și mie mă întreabă dacă sunt sigură că mă ține inima. Mă ține, dar mă prinde din urmă și plânsul, după doar câteva secunde și cadre cu copii însângerați. 

Mi le-a arătat în decembrie anul trecut, când le-am făcut o nouă vizită celor doi voluntari fără frontiere, în mica lor casă-sediu din Voluntari. Am vorbit despre toată durerea de pe lume. Era cu doar câteva zile înainte de Crăciun, iar ei se-ntorseseră dintr-o tură lungă, de 9 zile, în care fuseseră atât în Periprava cea izolată din Delta Dunării, cât și-n Ucraina. Moși Crăciun pentru români și lipoveni care trăiesc în cea mai cruntă sărăcie, precum și pentru copii ucraineni rămași fără părinți. 

Copiii sunt probabil cel mai important motiv pentru care Petru n-o să se oprească din ajutat prea curând. Îmi arată poze cu o fetiță blondă de vreo 6 ani, unul din „copiii lui de suflet”, care-l cuprinde cu toate puterile și zâmbește. Spune că, pentru cei pe care-i vizitează de mult timp deja, nu mai e despre bomboane, jucării sau cadouri. Copilul „te vede pe tine și zice: «Uai, o venit la mine iară! Uuu, super, ăsta-i omu’ meu!».”

Apoi, mai spune Petru, nu-l lasă conștiința. „N-ai cum să abandonezi, că e omul ăla acolo. Oricât aș încerca să-mi reneg gândurile, eu știu fizic, 100%, că l-am văzut eu că e acolo. El e în groapa aia a lui și așteaptă. N-are cum să plece. Are cum să plece? N-are unde să plece.” Îmi spune de bătrânii din satele ucrainene recent eliberate, care „s-or resemnat cu viața” și cu faptul că la ei nu ajunge nimeni. Odată, unul dintre ei a mâncat orez crud în fața lui. Îmi spune și de bătrânul de la Periprava, care i-a zis că de trei zile mânca doar pește din Dunăre și l-a întrebat insistent dacă sigur la el voiau să ajungă cu ajutoarele. O intuiție antropologică dobândită pe teren l-a învățat pe Petru să nu se ducă la oamenii de pe „lista primarului”, ci să întrebe în sat, din om în om, cine-s cei mai nevoiași. Bătrânul neîncrezător i-a zis că la el nu a ajuns nimeni niciodată, cu nimic, pentru că e lipovean. „Din câte știu eu, bade, ești om”, a venit replica voluntarului.   

Tot în decembrie, Humanitarian Hub Isaccea, organizația care deține depozitul de unde își încarcă Gabor Petru mașinile cu ajutoarele donate de colaboratorii săi i-a numit pe membrii „Voluntari fără frontiere” „singurii care ajung în continuare în zonele de conflict [din Ucraina]. Pentru acești oameni nu există sărbători sau zile libere. Mulțumim vouă pentru grija pe care o purtați.” Pentru Petru, asta a fost și o dovadă că munca lor e esențială, dar și un gest curajos din partea unui ONG care trăiește din donații și a riscat astfel să-și alieneze donatorii și să supere alte organizații, mai puternice financiar. 

Asta e, de altfel, și ceea ce-l supără pe voluntar: sistemul caritabil global, în care organizațiile mari beneficiază de sume importante de bani – care însă, zice el, nu ajung mereu unde trebuie. Îmi spune că s-a întâlnit pe teren, aproape de front, cu un reprezentant al Organizației Națiunilor Unite, trimis acolo să facă statistici cu populația rămasă. „Zic: «Măi omule, oamenii ne spun că merg ăia de la Națiunile Unite până în zona de conflict, iau date și pleacă, dar nu-i ajută niciodată cu nimic. Adică voi faceți ce? Vă uitați: Bă, ăștia mai trăiesc, nu mai trăiesc? Pe cine ajută, în afară de buzunarele voastre, conturile voastre, să arătați: Da, uite, am fost aici, am făcut poza asta? Confirm că ai fost cu adevărat acolo, dar nu ai ajutat pe nimeni.»” 

Gabor Petru (în blugi și tricou gri), alături de voluntari români și ucraineni și de militari din armata Ucrainei. Fundalul sonor e asigurat de un cetățean din Mikolaiv, care cânta dimineața pe stradă la trompetă celebrul imn neoficial al războiului din Ucraina, „Oi, u luzi cervona kalîna”. 30 octombrie 2023.

Vorbim minute-n șir despre ce-l face pe el să parcurgă zeci de mii de kilometri, să se îndatoreze, să doarmă-n camioane, să valseze printre drone și mine, să care tone de hrană, apă, medicamente, mâncare pentru animale și ajutoare pentru armată. În timp ce povestește, îmi arată sute de poze cu oamenii pe care-i ajută. Îi cunoaște după nume, le știe vârsta, bolile și suferințele pe care li le-a pricinuit războiul. Și se însuflețește din ce în ce, ca în seara aia de sfârșit de octombrie, când ne explica cum supraviețuiești unui atac cu rachete. „Cum să nu mă duc înapoi la el? Uită-te!”, aproape îmi strigă, în timp ce-mi arată pe telefon poza unui băiat, cu un sfâșietor amestec de tristețe și recunoștință în privire. „Cum să transmit eu emoția copilului ăstuia la unu’ care numai s-o uitat la poze? (…) Oricât ai fi de obosit, îți transmite o energie pozitivă incredibilă. Să fie și 7.000 de rachete, că nu te mai interesează. Așa putere-ți dă – că te protejează ei.”

Pe 10 ianuarie, când a împlinit 41 de ani, voluntarul a explicat o dată în plus, pe facebook, ce-l ține pe drumuri, livrator de speranță: „Avem o viață și nu contează cât de bogați suntem sau cât de cunoscuți suntem. Tot ce contează e ce facem din momentul în care ne naștem și până în clipa în care povestea se termină. Poate greșesc sau poate nu, dar nu am niciun regret pentru tot ceea ce am pierdut sau am făcut în tot acest timp. Și vă mulțumesc pentru că mi-ați fost alături în această călătorie – o călătorie care încă nu s-a terminat.”

Eu cred că Gabor Petru a aflat, văzând și făcând, ceva foarte important. Ceva ce alții dintre noi au învățat din cărți, de la terapie sau, în cazul meu punctual, dintr-un editorial al psihoterapeutului Eugen Hriscu, publicat imediat după incendiul din clubul Colectiv. Ca să dai sens unei tragedii pe care n-o poți prevedea, controla sau opri, trebuie să simți că ai cum să ajuți. Și, dacă poți, chiar s-o faci. Să-ți dai un sens, într-o poveste complet absurdă și paralizant de tristă.

Dacă vrei să-i ajuți pe „Voluntarii fără frontiere” să continue să ajute, poți să donezi în conturile de mai jos:

LEI: RO73BREL 0002 0041 5437 0100
USD: RO24BREL 0002 0041 5437 0303
EURO: RO35BREL 0002 0041 5437 0202
LIRE: RO94BREL 0002 0041 5437 0401
SWIFT: BRELROBU
Sucursala Librabank, Agenția Voluntari.
Paypal: PetruIoanG
Revolut: petrugaborvff
Contact 0771 703 107 / 0748 663 211

Sau poți să completezi declarația 230, prin care redirecționezi 3,5% din impozitul pe veniturile generate în anul 2023 către „Voluntari fără frontiere”. Durează două minute.

La acest material a contribuit jurnalista Larisa Kalik.

Fotografiile, videourile și înregistrările audio a fost realizate de autoare, cu excepția situațiilor în care se specifică altfel.

Editori: Andra Matzal și Vlad Odobescu.

Ioana Cîrlig a selectat și editat imaginile.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

OTHER ARTICLES

I know exactly what I'm going to do with a million dollars

Read More

What will no longer be the same

Read More

How has the good turned into a pandemic?

Read More

A different way of feeling at home

Read More

FOLLOW US

#cronicidefilantropie

facebook-f Instagram Linkedin

Editorial Board Recommendations

Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă
Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro
Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești
LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Subscribe to our newsletter

→ SUBSCRIBE!

Cine îi ajută pe cei care nu se pot ajuta singuri?

Cine îi ajută pe cei care nu se pot ajuta singuri?

Centrul de Resurse Juridice apără drepturile celor mai vulnerabili dintre cei vulnerabili: persoanele cu dizabilități intelectuale aflate în grija statului și cele supuse constant discriminării. Pentru asta, a contribuit la crearea de instituții, legi și proceduri și a întărit statul de drept. Dar CRJ e la fel de fragil pe cât ne e societatea civilă și la fel de puternic pe cât îi sunt voluntarii.  

De Sorana Stănescu

Fotografii de Bogdan Dincă

Articolul a fost publicat în Scena9. 

–       Ce e aici?

–       Un depozit.

–       Nu plec până nu deschideți. 

Așa începe piesa de teatru Eu sunt Luli, scrisă și pusă în scenă de Crista Bilciu și realizată la inițiativa Centrului de Resurse Juridice (CRJ). Scena ilustrează o situație frecventă cu care membrii CRJ se întâlnesc pe teren: administratori și angajați care le refuză accesul în subsoluri, mansarde și alte spații unde ascund lucruri și oameni. Spectacolul rezumă în 90 de minute o istorie de peste 30 de ani și destinul a zeci de mii de oameni închiși în orfelinate și centre rezidențiale din România, fără dreptul de a alege, de a se plânge sau de a pleca.

Asta se numește moarte civilă și este efectul punerii sub interdicție judecătorească, o așa-zisă metodă de ocrotire de care a statul a abuzat până în 2022 în relație cu persoanele pe care ar fi trebuit să le aibă în grijă. Practic, le-a interzis orice drepturi și a preluat controlul asupra vieții lor. În viața de zi cu zi, asta s-a tradus în nepăsare, degradare și umilință, în dormit pe saltele murdare, uneori în propriile fecale, în mâncat pâine înmuiată în apă și zahăr, uneori legat de pat sau închis într-un subsol, fără medicația și serviciile pentru care statul plătește în medie 6-7.000 de lei pe lună de persoană.

Echipa de monitorizare a CRJ e condusă de Georgiana Pascu, expertă în drepturile omului și politici de servicii sociale. De 20 de ani, ea face vizite neanunțate la centrele rezidențiale pentru persoane cu dizabilități intelectuale și psihosociale (adică au un diagnostic de sănătate mintală și au fost discriminate). Tot de 20 de ani demască abuzurile și face rapoarte și plângeri către toate instituțiile care ar trebui să-i apere pe acești oameni: asistență socială, primării, procurori. 

În cele mai multe dintre cazuri, ele rămân fără răspuns și fără măsuri din partea autorităților. Alteori însă ies la lumină realități crunte, așa cum s-a întâmplat astă-vară, în ceea ce presa a numit simplist „azilele groazei”. Doar că ele nu sunt azile, ci centre rezidențiale de îngrijire și asistență, iar cei descoperiți de DIICOT nu sunt (doar) bătrâni, ci persoane de toate vârstele, cu dizabilități intelectuale și probleme de sănătate mintală. 

Și nici măcar nu sunt azilele „groazei”, spunea într-un interviu Georgiana Iorgulescu, fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii din partea societății civile și directoare executivă a CRJ timp de 18 ani. „Sunt azilele noastre, azilele României. Aproape toate sunt așa.”

*

Așa cum unii dintre noi au aflat despre condițiile din aceste centre abia acum, așa au aflat și despre existența CRJ, un ONG care luptă de 25 de ani pentru respectarea drepturilor omului în România și singurul din țară care are dreptul să facă vizite neanunțate în centrele de îngrijire pentru persoanele cu dizabilități. Merg inopinat tocmai ca să surprindă condițiile și serviciile oferite cu adevărat, fără ca administratorii să aibă timp „să regizeze” realitatea.   

CRJ e un ONG atipic, de tip watchdog, care reprezintă toate categoriile de persoane vulnerabile, spre deosebire, de exemplu, de cele axate pe drepturile persoanelor LGBT sau de etnie romă. Luptă împotriva discriminării, lucrează cu statul la îmbunătățirea legislației astfel încât accesul la justiție să fie liber și echitabil și pregătește specialiști din sistemul de justiție, și nu numai, să audieze și să reprezinte persoanele cu dizabilități într-un mod adaptat nevoilor lor. 

Ba mai mult, putem spune că CRJ a contribuit la consolidarea statului de drept în România, pentru ca unii reprezentanți ai aceleiași Românii să se întoarcă împotriva lui atunci când a devenit incomod. 

 

Început sprijinit de Soros și viziune locală 

CRJ a fost înființat în 1998 de Fundația pentru o Societate Deschisă (mai târziu Fundația Soros România), pentru a sprijini reforma legislativă și instituțională, pentru ca, ulterior, sistemul juridic de la noi să se poată alinia standardelor UE. Organizația a lucrat cu Ministerul Justiției, Ministerul Public și cel de Interne, cu Institutul Național al Magistraturii (INM), Curtea Constituțională, Poliție, Direcția Penitenciarelor și a creat și susținut financiar grupuri de lucru mixte, implicate în eforturile de reformare. 

Practic, angajați din aceste instituții veneau la CRJ la birou, după muncă, să lucreze la toate aceste modificări și erau și remunerați de CRJ pentru asta, își amintește Valentina Nicolae, care a fost în organizație din prima zi, a făcut management financiar și de proiect și din 2023 este director executiv interimar. „Era un suflu nou în societate, în general, nu numai în societatea civilă”, spune ea. „Relațiile erau mult mai fluide, de colaborare și încredere”, adaugă și Liliana Florea, la fel de veche în organizație ca Valentina. „Pe când acum îți trebuie multă diplomație ca să deschizi niște uși și să le păstrezi deschise.” 

Aceste grupuri de lucru au contribuit la modificarea Codurilor Penal și de Procedură Penală (inclusiv la abrogarea Articolului 200, care incrimina relațiile dintre persoane de același sex), la dezvoltarea recent înființatului serviciu de probațiune (care se ocupă de reabilitarea socială a infractorilor) și la proiectul de lege din care s-a născut Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), instituție cheie într-un stat modern. Mai mult, CRJ a sprijinit Curtea Constituțională să se transparentizeze, iar cu INM și Școala de grefieri a lucrat până și la elementele de identitate vizuală și primele lor site-uri. 

În 2001, CRJ a început să diversifice proiectele și să atragă bani și de la alți finanțatori, iar din 2003 strategia s-a schimbat major: organizația a devenit watchdog vigilent la chestiuni ce țin de stat de drept, discriminare, persoane cu dizabilități și integritate publică. Tot în 2003, au venit Renate Weber, ca președinte executiv (acum Avocatul Poporului), și Georgiana Pascu, după o serie de burse în SUA în domeniul asistenței sociale a copilului și advocacy pentru persoanele cu dizabilități. 

În timp, la CRJ au lucrat și s-au format în drepturile omului magistrați și avocați, precum Iustina Ionescu, care, împreună cu Romanița Iordache, a obținut în 2018 la Curtea de Justiție a Uniunii Europene obligația ca toate statele UE, deci și România, să recunoască dreptul de liberă circulație și reședință pentru soții de același sex, chiar dacă țara noastră nu recunoaște încă această formă juridică. Competența organizației a fost validată în timp de organizații internaționale care le-au cerut să scrie rapoarte pe drepturile omului, rasism, discriminare, trafic de persoane sau violență domestică și care urmăresc constant munca lor. 

Una dintre principalele victorii majore a fost când organizația a câștigat dreptul să apere în instanță drepturile persoanelor cu dizabilități mintale, private de libertate și aflate în custodia statului, ca urmare a cazului Valentin Câmpeanu. Acesta a fost un tânăr de etnie romă, cu retard mental, pe care Georgiana Pascu l-a găsit într-o noapte de iarnă în 2004 într-o cameră neîncălzită a Spitalului de Psihiatrie Poiana Mare. Era aproape dezbrăcat, subnutrit și neîngrijit și, pentru că avea HIV, tot personalul să ferea să îl atingă. Georgiana a alertat atunci autoritățile și a cerut transferul său la Spitalul de Boli Infecțioase din Craiova, dar i-a fost refuzat. Până dimineața, Valentin a murit. 

CRJ a dat statul român în judecată și a pierdut, pe motiv că nu avea o relație directă cu victima. A câștigat însă la CEDO, care a condamnat definitiv România pentru încălcarea dreptului la viață. Toate astea cu o echipă destul mică – în acest moment sunt doar 12 angajați, dintre care patru lucrează pe administrativ. 

„Ca să mă relaxez, colorez lalele” 

Asta spune în piesa de teatru Luli, o tânără care a crescut în grija statului și, parțial, în sânul unei familii. Era maximul de libertate pe care viața în centre i-l putea permite. 

E vorba mult despre alegeri în această piesă, în care publicul e pus să aleagă cum continuă viața lui Luli. La 4 ani, e mai bine să rămână la orfelinat sau să fie adoptată? La 18 ani, e mai bine să plece din sistemul de protecție și să trăiască independent sau să meargă într-un centru pentru adulți?

credits: Mihaela Petre
credits: Mihaela Petre

Printre drepturile universale ale omului este acela de a decide pentru sine, iar persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi ca și noi, insistă Irina Mihale, avocată care colaborează cu CRJ și reprezintă în instanță mai multe persoane care vor să-și recapete aceste libertăți fundamentale. „Nu prea interesează pe nimeni de persoanele cu dizabilități, nu sensibilizează pe nimeni suficient o poveste în care, uite, niște persoane cu dizabilități intelectuale sau psihosociale au fost abuzate nu știu câte luni prin următoarele mijloace”, spune ea. „Sunt văzuți ca niște oameni de categoria a doua, cărora e OK să le restrângi din drepturi.”

„Gabriela a fost printre primii oameni care m-au întâmpinat pe holul de la intrare, unde, la o masă, stăteau alți cinci rezidenți și se uitau în gol”, povestea Irina despre prima sa vizită într-un astfel de centru. „Nu m-a privit în ochi, dar m-a luat de mână și m-a întrebat: «Cum e afară? »”,. „Primul răspuns mi-a venit automat, de parcă uitasem unde sunt: «Nu ai ieșit astăzi în curte? Văd că aveți o grădină în spate.» Gabriela a ridicat privirea spre mine și mi-a răspuns: «Nu, nu în curte! Afară din centru! Cum e afară?»”.  

La CRJ, Irina face uneori parte din echipele care vizitează inopinat centrele rezidențiale, împreună cu Georgiana și încă un membru, care poate fi avocat, psiholog, psihiatru, asistent social sau o persoană cu dizabilități care a fost în trecut instituționalizată. Ulterior, Irina preia în instanță cazurile persoanelor care cer ridicarea punerii sub interdicție judecătorească, practic anularea acelei morți civile la care până în 2022 statul îi condamna pe toți cei pentru care nu avea soluții reale și adaptate de îngrijire. 

Codul Civil prevedea că, dacă nu ai discernământul necesar pentru a te îngriji de interesele tale, puteai fi pus sub interdicție și ți se numea un tutore care să te reprezinte și să ia decizii pentru tine. Uneori era cineva din familie, dacă aveai, dar pentru cei care trăiseră toată viața în centre ale statului, de obicei era cineva de la primărie, de la Direcția de Asistență Socială sau chiar directorului centrului. În acest caz, exista  un real conflict de interese. 

Din acel moment, nu mai puteai lucra sau închiria o locuință, nu mai puteai nici măcar să-ți faci un abonament la telefon. Iar dacă erai într-un centru, nu puteai pleca, pentru că nu aveai dreptul să decizi pentru tine. Și aici s-au făcut abuzuri. Echipele CRJ au găsit centre în care toată lumea fusese pusă sub interdicție, fără o evaluare reală, sau cazuri în care directorii de centre nu știau – și nici nu le păsa – cine avea această măsură și cine nu.  

În 2020, Curtea Constituțională a decis că această punere sub interdicție e neconstituțională. A urmat un vid legislativ de doi ani, timp în care s-a lucrat la o lege nouă, la care a contribuit și CRJ. Aceasta a venit cu noi măsuri de protecție, care se aplică gradual, în funcție de nevoile concrete: asistență la încheierea actelor juridice (persoana cu dizabilități alege și stabilește la notar pe cineva care s-o ajute să înțeleagă și să încheie acte), consiliere judiciară (pentru cei ale căror facultăți mintale sunt deteriorate parțial; în funcție de raportul psihiatric, judecătorul decide ce poate face de una singură și ce nu – de exemplu, poate face un cont la bancă, dar nu poate adopta copii – și numește o persoană care să co-semneze tot ce face) și tutelă specială (când facultățile mintale sunt deteriorate total, instanța numește un tutore care să acționeze conform intereselor persoanei cu dizabilități).

Practic, legea nouă ajută oamenii să-și exercite drepturile, nu le interzice drepturile.

Mai mult, CRJ a obținut ca în următorii trei ani să fie rejudecate din oficiu toate deciziile de punere sub interdicție judecătorească de după 1990. Pentru că statul nu știe de câte persoane e vorba, tot CRJ a cerut date tuturor judecătoriilor din țară și a făcut matematica: sunt aproximativ 80.000 de decizii, dar nu se știe câți dintre oamenii ăștia mai trăiesc. CRJ a estimat că ar trebui rejudecate cam 50.000 de cazuri. Ridicarea interdicției nu presupune că oamenii vor fi dați afară din centre, ci doar că își vor redobândi drepturile de bază, în funcție de abilitățile lor reale. 

La cât de încărcate sunt instanțele și la cât de puțini specialiști pot face evaluările psihologice și psihiatrice necesare, e puțin probabil ca rejudecările chiar să aibă loc în doar trei ani. Dar e un breakthrough istoric, ca mai toate pe care le-a obținut sau la care a contribuit CRJ. 

Cei din organizație merg în centre și le vorbesc angajaților și beneficiarilor despre noua lege, au făcut un ghid ușor de înțeles pe care l-au trimis la toate centrele din țară, fac training-uri cu polițiști, magistrați, avocați, ca să înțeleagă și să aplice unitar această lege, și training-uri pentru psihologi care să intermedieze relația dintre persoanele cu dizabilități și magistrat. Practic, creează instrumentele ca această lege să nu rămână una fără dinți, ca atâtea în țara asta. 

În plus, au creat aplicația Ceasul Bun, prin care un beneficiar dintr-un centru al statului poate semnala abuzurile direct autorităților, poate cere să plece din centru sau să îi fie reexaminată punerea sub interdicție mai repede, nu când i-ar veni rândul. CRJ a distribuit și 60 de telefoane oamenilor din diferite centre, ca să aibă și ei acces la aplicație. De multe ori, acești oameni nu sunt lăsați să aibă telefon sau, dacă au, îl folosesc pe ascuns. Uneori nu au acces nici la o foaie de hârtie, dacă ar vrea să scrie o plângere. 

 

Toți știau

„Toți știau” e titlul seriei pe care Centrul de Investigații Media și Buletin de București au publicat-o în iulie 2023, imediat după ce DIICOT a descins la trei centre de îngrijire din Ilfov: două în Voluntari și unul în Afumați. Ambele publicații relataseră încă din ianuarie abuzurile și încrengăturile politice din respectivele centre, două dintre ele aflate în fieful Gabriela Firea – Florin Pandele, dar la acel moment și autoritățile, și presa mainstream au ignorat subiectul. Mai mult, toate instituțiile abilitate fuseseră sesizate deja de CRJ, care făcuse vizitele de monitorizare în toamna lui 2022 și care, ca de fiecare dată, făcuse publice și rapoartele de monitorizare.  

„Dintr-o altă încăpere, tot din mansardă, a ieșit o tânără care părea sedată, nu se putea ține pe picioare”, a scris CRJ în raportul despre centrul Sfântul Gabriel cel Viteaz, din Voluntari. „A repetat de câteva ori că nu cunoaște motivul pentru care este acolo, crede că mama ei a decedat și așa a ajuns în spital și apoi în centrul acesta. A implorat plângând să fie luată de acolo.”

Printre drepturile universale ale omului este acela de a decide pentru sine, iar persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi ca și noi, insistă Irina Mihale, avocată care colaborează cu CRJ și reprezintă în instanță mai multe persoane care vor să-și recapete aceste libertăți fundamentale. „Nu prea interesează pe nimeni de persoanele cu dizabilități, nu sensibilizează pe nimeni suficient o poveste în care, uite, niște persoane cu dizabilități intelectuale sau psihosociale au fost abuzate nu știu câte luni prin următoarele mijloace”, spune ea. „Sunt văzuți ca niște oameni de categoria a doua, cărora e OK să le restrângi din drepturi.”

„Gabriela a fost printre primii oameni care m-au întâmpinat pe holul de la intrare, unde, la o masă, stăteau alți cinci rezidenți și se uitau în gol”, povestea Irina despre prima sa vizită într-un astfel de centru. „Nu m-a privit în ochi, dar m-a luat de mână și m-a întrebat: «Cum e afară? »”,. „Primul răspuns mi-a venit automat, de parcă uitasem unde sunt: «Nu ai ieșit astăzi în curte? Văd că aveți o grădină în spate.» Gabriela a ridicat privirea spre mine și mi-a răspuns: «Nu, nu în curte! Afară din centru! Cum e afară?»”.  

La CRJ, Irina face uneori parte din echipele care vizitează inopinat centrele rezidențiale, împreună cu Georgiana și încă un membru, care poate fi avocat, psiholog, psihiatru, asistent social sau o persoană cu dizabilități care a fost în trecut instituționalizată. Ulterior, Irina preia în instanță cazurile persoanelor care cer ridicarea punerii sub interdicție judecătorească, practic anularea acelei morți civile la care până în 2022 statul îi condamna pe toți cei pentru care nu avea soluții reale și adaptate de îngrijire. 

Codul Civil prevedea că, dacă nu ai discernământul necesar pentru a te îngriji de interesele tale, puteai fi pus sub interdicție și ți se numea un tutore care să te reprezinte și să ia decizii pentru tine. Uneori era cineva din familie, dacă aveai, dar pentru cei care trăiseră toată viața în centre ale statului, de obicei era cineva de la primărie, de la Direcția de Asistență Socială sau chiar directorului centrului. În acest caz, exista  un real conflict de interese. 

Din acel moment, nu mai puteai lucra sau închiria o locuință, nu mai puteai nici măcar să-ți faci un abonament la telefon. Iar dacă erai într-un centru, nu puteai pleca, pentru că nu aveai dreptul să decizi pentru tine. Și aici s-au făcut abuzuri. Echipele CRJ au găsit centre în care toată lumea fusese pusă sub interdicție, fără o evaluare reală, sau cazuri în care directorii de centre nu știau – și nici nu le păsa – cine avea această măsură și cine nu.  

În 2020, Curtea Constituțională a decis că această punere sub interdicție e neconstituțională. A urmat un vid legislativ de doi ani, timp în care s-a lucrat la o lege nouă, la care a contribuit și CRJ. Aceasta a venit cu noi măsuri de protecție, care se aplică gradual, în funcție de nevoile concrete: asistență la încheierea actelor juridice (persoana cu dizabilități alege și stabilește la notar pe cineva care s-o ajute să înțeleagă și să încheie acte), consiliere judiciară (pentru cei ale căror facultăți mintale sunt deteriorate parțial; în funcție de raportul psihiatric, judecătorul decide ce poate face de una singură și ce nu – de exemplu, poate face un cont la bancă, dar nu poate adopta copii – și numește o persoană care să co-semneze tot ce face) și tutelă specială (când facultățile mintale sunt deteriorate total, instanța numește un tutore care să acționeze conform intereselor persoanei cu dizabilități).

Practic, legea nouă ajută oamenii să-și exercite drepturile, nu le interzice drepturile.

Mai mult, CRJ a obținut ca în următorii trei ani să fie rejudecate din oficiu toate deciziile de punere sub interdicție judecătorească de după 1990. Pentru că statul nu știe de câte persoane e vorba, tot CRJ a cerut date tuturor judecătoriilor din țară și a făcut matematica: sunt aproximativ 80.000 de decizii, dar nu se știe câți dintre oamenii ăștia mai trăiesc. CRJ a estimat că ar trebui rejudecate cam 50.000 de cazuri. Ridicarea interdicției nu presupune că oamenii vor fi dați afară din centre, ci doar că își vor redobândi drepturile de bază, în funcție de abilitățile lor reale. 

La cât de încărcate sunt instanțele și la cât de puțini specialiști pot face evaluările psihologice și psihiatrice necesare, e puțin probabil ca rejudecările chiar să aibă loc în doar trei ani. Dar e un breakthrough istoric, ca mai toate pe care le-a obținut sau la care a contribuit CRJ. 

Cei din organizație merg în centre și le vorbesc angajaților și beneficiarilor despre noua lege, au făcut un ghid ușor de înțeles pe care l-au trimis la toate centrele din țară, fac training-uri cu polițiști, magistrați, avocați, ca să înțeleagă și să aplice unitar această lege, și training-uri pentru psihologi care să intermedieze relația dintre persoanele cu dizabilități și magistrat. Practic, creează instrumentele ca această lege să nu rămână una fără dinți, ca atâtea în țara asta. 

În plus, au creat aplicația Ceasul Bun, prin care un beneficiar dintr-un centru al statului poate semnala abuzurile direct autorităților, poate cere să plece din centru sau să îi fie reexaminată punerea sub interdicție mai repede, nu când i-ar veni rândul. CRJ a distribuit și 60 de telefoane oamenilor din diferite centre, ca să aibă și ei acces la aplicație. De multe ori, acești oameni nu sunt lăsați să aibă telefon sau, dacă au, îl folosesc pe ascuns. Uneori nu au acces nici la o foaie de hârtie, dacă ar vrea să scrie o plângere. 

 

Toți știau

„Toți știau” e titlul seriei pe care Centrul de Investigații Media și Buletin de București au publicat-o în iulie 2023, imediat după ce DIICOT a descins la trei centre de îngrijire din Ilfov: două în Voluntari și unul în Afumați. Ambele publicații relataseră încă din ianuarie abuzurile și încrengăturile politice din respectivele centre, două dintre ele aflate în fieful Gabriela Firea – Florin Pandele, dar la acel moment și autoritățile, și presa mainstream au ignorat subiectul. Mai mult, toate instituțiile abilitate fuseseră sesizate deja de CRJ, care făcuse vizitele de monitorizare în toamna lui 2022 și care, ca de fiecare dată, făcuse publice și rapoartele de monitorizare.  

„Dintr-o altă încăpere, tot din mansardă, a ieșit o tânără care părea sedată, nu se putea ține pe picioare”, a scris CRJ în raportul despre centrul Sfântul Gabriel cel Viteaz, din Voluntari. „A repetat de câteva ori că nu cunoaște motivul pentru care este acolo, crede că mama ei a decedat și așa a ajuns în spital și apoi în centrul acesta. A implorat plângând să fie luată de acolo.”

De ce autoritățile au intervenit de data asta? am întrebat-o pe Georgiana Pascu, care își petrece luni bune dintr-un an pe teren, în aceste vizite, și care a văzut cam toate centrele din țară, pe unele de mai multe ori. Și ea e convinsă că la Ilfov au fost câțiva polițiști și procurori care și-au făcut treaba cu adevărat, dar asta nu înseamnă nimic la nivel de sistem. Au fost zeci de alte situații în care procurorii au spus că nu au putut aduna suficiente probe și, ca atare, au clasat cazurile. 

Situația din centre nu s-a îmbunătățit în timp, așa cum ne-am putea imagina, spune ea. Vede centre cu o singură îngrijitoare la 50 de persoane, care trebuie să le și spele, să le dea și medicația, să facă și focul în sobă. Vede adulți pe care îi știa de copii și care, la rândul lor, îi recunosc pe cei de la CRJ. În noiembrie, de exemplu, echipa sa a găsit un bărbat cu autism în București pentru care, în urmă cu 22 de ani, cereau ajutor din partea autorităților locale, pentru ca starea lui să nu se acutizeze. „Ca să vezi cum e viața… directorul DGASPC-ului căruia noi îi scriam atunci e acum șeful centrului respectiv”, spune Georgiana. „Pentru băiat nu s-a schimbat absolut nimic.”

Ce îi mai dă speranță să continue sunt unii oameni de bună credință. În noiembrie, într-unul din multele tururi prin țară, a cunoscut doi asistenți sociali care au venit din proprie inițiativă, pe banii lor, zeci de kilometri, ca să apuce câteva ore în plus de explicații despre noile măsuri de protecție. Cu o zi înainte, Georgiana vizitase centrul unde lucrau cei doi, dar pentru că nu au avut timp suficient pentru discuții, le-a spus că ar putea veni în ziua următoare la un alt centru. Și asta au făcut. „Cum te aștepți ca un sistem să se schimbe, când angajații din centre nu au făcut o zi de formare în 20 de ani?”, spune ea. 

 

Sistemul e putred din rădăcini

Mizeria și corupția pe care le-am văzut vara trecută descoperite de polițiști, procurori și presă sunt posibile pentru că legile și actualele reglementări privind serviciile sociale le permit. 

De exemplu, conform legislației actuale (n.r. ianuarie 2024, înainte de votarea modificărilor la legile asistenței sociale), ca să obții licența provizorie, valabilă maximum un an, ca și centru de îngrijire pentru persoane cu dizabilități intelectuale și psihosociale, este suficient să trimiți o autoevaluare din care să reiasă că îndeplinești standardele, fără vreo inspecție în teren în momentul autorizării.

În plus, transparența banilor pe care statul îi plătește pentru beneficiarii cu dizabilități intelectuale și psihosociale, uneori spre 10.000 de lei / persoană / lună, e aproape zero. E și greu de spus dacă e o sumă mare sau mică, pentru că situațiile diferă. Pentru unii, care au nevoie de psiholog, logoped, kinetoterapeut și alte activități specifice, poate fi puțin. Pentru alții, cu nevoi mai mici, poate fi suficient. La final de lună nu există „un deviz” pentru fiecare persoană, ca să știi cât s-a cheltuit pentru fiecare. 

Mai mult, aceste centre rezidențiale, care pot fi și ONG-uri, și SRL-uri, funcționează într-o logică comercială. Statul scoate la licitație loturi de beneficiari (adică x persoane care au nevoie de un loc) și încheie contracte pe standardul minim de cost impus de Ministerul Muncii. CRJ a găsit însă și contracte unde prețul era sub minim, și atunci e clar că serviciile vor fi la o calitate foarte slabă sau nu vor fi deloc. 

Irina Mihale, avocata colaboratoare care mai merge în vizitele de monitorizare, a găsit și ea încălcări ale legii, cum ar fi că unele centre nu au registru de decese, că fac contenționare ilegal, adică îi leagă pe rezidenți, când asta ar trebui decis doar de medic, gradual, și pentru un timp foarte scurt, sau că au izolatoare, care sunt complet interzise în centrele de îngrijire. Iar atunci când le cere explicații angajaților, atitudinea acestora e: „Ce bine că ne-ați spus, sigur, o să facem!” sau „Asta e situația, nu avem fonduri, facem și noi ce putem”, spune Irina. 

 

Realitatea din centrele de îngrijire

„Autoritățile sunt haotice”, spune Georgiana Bădescu, sau Gee, după cum i se adresează toți. „Totul e brusc. S-a dat o decizie brusc. S-a dat un ordin brusc. Am găsit șase persoane la subsol, brusc.” Iar ei trebuie să poată reacționa imediat, clar și contextualizat. 

Gee are 26 de ani, e la CRJ de un an și ceva, coordonează tot ce înseamnă comunicare și, mai nou, coordonează și echipa de nouă voluntari. Pe la ea trec toate textele pe care le face CRJ, de la cartoane de Facebook la rapoartele pentru autorități. La ea vin și pozele și filmările de pe teren, în timp real, ca să mai existe într-un loc sigur. „E foarte dureros să fiu un prim filtru pentru poze. Cel puțin la monitorizările astea din Mureș… cred că au fost cele mai groaznice poze pe care le-am văzut vreodată. Așa, la cald, într-o zi pur și simplu, de nicăieri.” La nivel de societate, e o urgență să vorbim despre zecile de mii de persoane închise în centre, dar „noi nu suntem îndeajuns de multe la CRJ încât să-i vedem pe toți”, crede ea.

Deși în organizație e foarte clar cine de ce domenii se ocupă, cu oamenii din centre ajung, într-un fel sau altul, să vorbească mai toți. Liliana Florea, de la administrativ, își amintește o dimineață de sâmbătă, când pe mobilul organizației a sunat un angajat dintr-un centru, anonim, să le ceară să intervină pentru o tânără abuzată. „M-a implorat să venim, pentru că nu știa cât mai rezistă fata”, spune Liliana. Georgiana Pascu a plecat în câteva ore. S-a dovedit că bărbatul nu exagerase, iar fata a fost salvată. 

Uneori, CRJ primește și astfel de „ponturi” de la angajați, dar majoritatea sunt telefoane de la beneficiari, de la familiile lor sau de la vecini. Ruxandra Roșu, juristă la CRJ din noiembrie 2022, spune că e posibil să te sune un rezident dintr-un centru și de 20 de ori într-o zi, spunându-ți fix același lucru, iar tu trebuie să fii calm și să îi răspunzi pe înțelesul lui. După „azilele groazei” din vară, telefoanele și mesajele s-au înmulțit. 

Ruxandra a lucrat șase ani în domeniul financiar nebancar, a coordonat departamentul juridic al unei firme de leasing și a fost șase ani executor judecătoresc, când a trebuit să și evacueze oameni din locuință. Și-a dorit să-i ajute cumva pe cei vulnerabili, așa că a aplicat la CRJ. Dacă ar putea, ar înăspri modalitățile de licențiere a centrelor și ar înzeci controalele, cu comisii mixte cu responsabilități și proceduri clare, ca beneficiarii să nu se sperie. „Dacă unul e îmbrăcat în doctor, unul în polițist, altul fâșâie dosare și-ncă unul îi întreabă dacă au purici, nu e confortabil deloc”, spune Ruxandra.  

 

Privilegiu înseamnă posibilitatea de a alege

O direcție poate mai puțin vizibilă a CRJ, pentru că nu e suficient de spectaculoasă încât să apară la televizor, e cea de antidiscriminare. Începe de la evaluări și încercări de îmbunătățire a politicilor publice și merge până la dat în judecată instituții publice în numele unor persoane discriminate. 

Cea care coordonează programul e Cezara David, sau „Cezara mare”, după cum o știu colegii. Lucrează în ONG-uri din 2002, e specialistă în relații publice, dar 11 ani a făcut management de proiect la organizația Romani Criss, care luptă pentru drepturile romilor. De aproape opt ani e la CRJ – practic, a trecut de la minoritatea romă, la toate minoritățile, glumește ea.  

Printre altele, aici a coordonat analiza a cinci manuale (educație civică, engleză, istorie, română și religie) din perspectiva antidiscriminării și a făcut o serie de recomandări pe care spune că Ministerul Educației „le-a ignorat cu brio”. În 2016, când s-au schimbat planurile cadru la gimnaziu și au apărut și dispărut materii, din toate recomandările CRJ, Ministerul a introdus doar capitolele despre sclavia și Holocaustul romilor, pe care manualele de dinainte le ignorau sau le tratau foarte prost. 

Ulterior, echipa Cezarei a analizat și suporturile de curs pentru modulul psihopedagogic, pe care toți profesorii sunt obligați să-l aibă ca să poată preda. „Concluzia era că, și dacă ai vrea să te formezi pe educație interculturală, n-ai șanse”, spune ea. „Am găsit un suport de curs în care se spunea că dacă ești copil cu cerințe educaționale speciale sau de etnie romă, nu ai vreo șansă să fii în școala de masă, pentru că IQ-ul tău nu e suficient de dezvoltat.”

Au urmat ghiduri care explică profesioniștilor ce sunt infracțiunile motivate de ură, proiecte despre intersecționalitate, care se uită la persoane care au mai multe vulnerabilități concomitent, și au cerut analiza eficacității măsurilor afirmative pentru elevii romi: au rost acele locuri rezervate la liceu și facultate, dacă ei abandonează școala până în clasa a VIII-a?

Un caz important și care arată, pe de o parte, abuzurile pe care le pot face autoritățile locale, și, de altă parte, cum poate ajuta CRJ, s-a întâmplat anii trecuți la Alba Iulia: primăria a evacuat abuziv 200 de chiriași (majoritatea de etnie romă), dintr-un bloc de locuințe sociale pe care voia să-l dărâme și a încercat să cumpere apartamentele celor care erau proprietari cu sume de nimic, de 2-3.000 de euro (ulterior, și datorită demersurilor CRJ, a dublat sumele). CNCD a decis încă din 2018 că evacuarea a fost discriminatorie. 

CRJ s-a implicat, de la întâlniri cu primăria, la petiții la Avocatul Poporului, plângere privind criteriile discriminatorii de alocare a locuințelor sociale (și aici CNCD a constatat discriminarea și a și amendat primăria). Mai mult, organizația a plătit avocatul celor patru proprietari care au cerut suspendarea hotărârii de expropriere. Doar că, din patru, doi s-au retras la primul termen, pentru că primăria le-ar fi promis locuințe, și ceilalți doi – ulterior. 

Cazul ilustrează o vulnerabilitate tipică ONG-urilor care se implică în acțiuni în justiție (și a cărei victimă a căzut recent și organizația Salvați Bucureștiul în raport cu dezvoltatorul imobiliar One): li se pot cere cheltuieli de judecată foarte mari, pe care nu au de unde să le plătească, ca atare riscă să intre în insolvență și să se închidă. Ipotetic, CRJ ar fi putut fi într-o situație similară dacă procesul ar fi continuat și ar fi pierdut.

Sunt precedente periculoase, care pun în pericol funcționarea unui stat democratic și drepturile omului, spune Cezara David. „Ar trebui să găsim o formă de sprijin, un fond de urgență ca organizațiile să poată da în judecată statul român în numele și pentru cei care nu sunt deloc protejați.”

E greu să mai recunoști victoriile, spune și jurista Cezara Băceanu („Cezara mică”), care lucrează la CRJ din 2021, după ce a terminat Facultatea de Drept a Universității din București. Ea lucrează și pe proiectele pe antidiscriminare, și pe persoane cu dizabilități, dar cea mai multă energie a pus până acum pe zona de locuire socială. De exemplu, a trimis cereri la peste 300 de primării ca să analizeze criteriile prin care acordă locuințe sociale și să le identifice pe cele discriminatorii. Deși există o lege, nu există practici unitare. 

Ulterior, a depus opt petiții la CNCD, dar răspuns a primit doar la trei deocamdată, și în toate s-au constatat fapte de discriminare – pe care evident că primăriile le-au contestat în instanță. Cezara și-ar dori să existe mai multe locuințe sociale, transparență în alocarea lor, iar autoritățile locale să țină cont de jurisprudența la care contribuie acum CRJ. 

Chiar dacă în facultate nici nu știa că există CRJ sau posibilitatea de a lucra ca jurist într-un ONG, acum nu se imaginează nicăieri altundeva. Își dă seama că s-a schimbat de când e aici și că, în cazul unor lucruri pe care înainte doar le simțea, de exemplu afirmațiile misogine sau rasiste, acum poate să facă mai mult. Elevii de liceu i se par foarte proactivi și asta îi dă speranță. Spune că iau atitudine când văd o nedreptate și știu mult mai mult decât știa ea la vârsta lor. 

De fapt, tinerii, în general, și voluntarii, în special, sunt cei care îi motivează pe toți din CRJ. De câțiva ani, nu prea e voluntar care să nu ceară să-și prelungească stagiul de trei-patru luni, iar 2023 e primul an când nici n-a fost nevoie de un anunț de recrutare. Aproape toți cei nouă au venit după o prezentare pe care Gee a ținut-o la Facultatea de Științe ale Educației. 

Și Elena Perry, 37 de ani, care face comunicare în proiectele antidiscriminare, a fost voluntară în 2021. E traducătoare de engleză și spaniolă, dar a lucrat mult în ONG-uri la noi, în SUA și Kârgâzstan. La CRJ a rămas pentru că e un mediu de lucru sănătos și o organizație care începe de la întrebarea: Ce putem face pentru oamenii pentru care lucrăm?. Abia apoi gândește proiecte și caută finanțare, nu invers. Deși progresul în conștientizare și educație e lent și crede că o să ne ia generații bune până să nu mai discriminăm populația romă și categoriile vulnerabile, simte că miza e la tineri și se bucură că organizația reușește să-i atragă. Instagram e cel mai popular canal de social media al CRJ. 

Cezara David, colega senioră a Elenei, e îngrijorată de flexibilitatea mai redusă în activități și proiecte și de birocrația crescută cu care se confruntă azi ONG-urile, dar încearcă să rămână optimistă: „Speranța mea vine de la voluntari, de la oamenii care nu mai acceptă bullshit și de la conștientizarea privilegiului”. La noi, ești din start privilegiat dacă nu aparții unei comunități discriminate, dacă nu ești născut în sărăcie, etnic rom sau femeie în rural, spune Cezara. Ești privilegiat dacă te bucuri de drepturile tale fără să fie nevoie să le ceri și dacă ai posibilitatea să alegi. Pe când oamenii aceia din Alba Iulia, de exemplu, nu au putut alege. 

 

Nici „azilele groazei” nu au reușit să schimbe legea

Deși ar trebui să fie de aceeași parte a baricadei, cele care pun uneori bețe în roate echipei CRJ sunt chiar autoritățile. „Le punem în față o oglindă. E o muncă care te aduce într-un oarecare conflict cu autoritățile”, spune Georgiana Pascu. 

Sunt unele direcții de asistență socială din țară care i-ar desființa mâine, dacă ar putea. De exemplu, în centrele de îngrijire din județul Vâlcea nu pot intra de vreo 20 de ani, de când „au deranjat” ultima dată, deși CRJ a avut constant protocoale-cheie cu două instituții, care le-au dat acest drept. Dreptul de a face controale neanunțate în centre este dat de Ministerul Muncii și de Consiliul de Monitorizare a Implementării Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, o instituție sub control parlamentar creată în 2016 în baza unei legi sprijinite tot de CRJ. Nu numai că directorul de atunci al DGASPC Vâlcea e încă în funcție, dar e și foarte puternic. „Pur și simplu nu ne lasă să intrăm”, spune Georgiana. „Am făcut plângere, am chemat poliția, ne-a dat tot nouă avertisment.”

Și unii miniștri au făcut tot ce au putut ca să tragă CRJ pe linie moartă. Olguța Vasilescu, în 2017, ca ministru al Muncii, a revocat prima dată protocolul de acces, sperând că organizația nu va mai avea astfel dreptul să verifice centrele, dar următorul ministru l-a reinstituit. 

A urmat Marius Budăi, în 2023. A revocat și el protocolul după rapoartele și articolele despre Ilfov, din iarnă. Iar într-o ședință cu directorii DGASPC din țară, cineva de la Ministerul Muncii ar fi spus: „V-am scăpat de CRJ”. A primit aplauze. „M-a bufnit plânsul”, mărturisește Georgiana. „Nu credeam că mai e posibil ca în 2023 să se întâmple așa ceva. Cei de la DGASPC ar fi putut să se ridice și să zică: ce spune CRJ e adevărat, avem problema asta și asta… Dar nu, e o complicitate.”  

Simona Bucura-Oprescu a venit ministru al Muncii imediat după demisia lui Budăi și e prima dată când Georgiana simte că are ușa deschisă la minister. Prima dată au vorbit când era în subsol la centrul din Mureș, unde au găsit patru persoane în stare foarte gravă, acoperite de sânge, fecale și muște. „A aflat că suntem acolo și m-a sunat să întrebe ce poate ea să facă.” Ceea ce până acum niciun ministru nu a făcut, ba dimpotrivă, negau toate problemele pe care CRJ le descoperea. „Înainte cred că aveam numele pe ușă”, glumește amar Georgiana. „Dacă vine Pascu, de la CRJ, să nu pună piciorul în minister. Dar acum pot să-i dau un telefon doamnei ministru și răspunde.”

Cu toate astea, protocolul care le dă acces în centrele unde statul îi are în grijă pe cei mai vulnerabili cetățeni, pe care fostul ministru Budăi l-a revocat, nu a fost refăcut. Ministerul ne-a răspuns că astfel de protocoale vor putea fi încheiate în termen de un an după ce vor intra în vigoare modificările la legile asistenței sociale, inițiate de Ministerul Muncii și cel al Familiei după „azilele groazei”. Procedura nu se referă doar la CRJ, ci la orice ONG care ar îndeplini criteriile de selecție pe care tot noua lege le-ar stabili. 

Până atunci, CRJ poate merge în centre în baza celuilalt  protocol, cu Consiliul de Monitorizare. Prin înființarea acestuia, CRJ nici măcar n-a vrut să-și creeze un back-up care să-l ferească de ingerințe politice, ci a vrut pur și simplu să existe un organ al statului care să facă munca asta. Liliana Florea, colega de la administrativ, își amintește ce bucurie a fost când Georgiana Pascu și Valentina Nicolae, directoarea executivă de acum, i-au anunțat că a trecut legea de înființare. „Era 21 sau 22 decembrie, ne pregăteam să sărbătorim finalul de an. Ne-am bucurat, ne-am îmbrățișat, pentru că știam ce lupte se duseseră pentru asta.” 

Cert e că, dacă nu ar fi existat protocolul cu Consiliul, CRJ ar fi rămas la mâna unor miniștri precum Budăi. Și mai trist e că, în timp, posibilitatea de a verifica aceste centre și de a-i proteja pe cei vulnerabili a devenit tot mai birocratizată. În 2003, când a început monitorizările, tot ce avea ONG-ul era o foaie de la Ministerul Muncii și una de la Ministerul Sănătății, care spuneau: „Susținem activitățile de advocacy pe drepturile omului ale CRJ”. Și era suficient.

Acum, modificările la legea asistenței sociale, inițiate de Ministerul Muncii, vizează chiar introducerea unui nou protocol, cu Ministerul Familiei. Speranțele pe care CRJ și o țară întreagă și le puseseră în această necesară reformă a asistenței sociale sunt pe cale să se destrame. „Pare că s-au făcut modificări masive”, spune avocata Roberta Secuianu, care colaborează cu CRJ și care a fost implicată în propunerile pe care Centrul le-a înaintat. „Dar, în afară de câteva elemente de noutate, multe dintre noile prevederi nu produc o schimbare reală pentru beneficiari.” 

CRJ condamnă faptul că schimbările nu vor îmbunătăți deloc calitatea serviciilor oferite în centre și siguranța beneficiarilor. Organizația a susținut în principal ca modul și standardele pe baza cărora se obține acum licența unui centru rezidențial de îngrijire și asistență să se schimbe, iar cele din urmă să fie clare, măsurabile și unele – obligatorii, ceea ce acum nu se întâmplă (acum, să ai un anumit număr de angajați și să ai „o ambianță plăcută” – criteriu existent și nedefinit – valorează la fel de mult). Practic, după „noile” reguli, „azilele groazei” din vară ar obține fără probleme licența din nou, spune CRJ.  

CRJ a mai cerut ca inspectorii sociali care merg în control să poarte un body cam, pentru transparență – un amendament cu care Comisia de drepturile omului din Senat chiar părea de acord, dar care a fost respins din lipsă de cvorum, într-un simulacru de dezbatere din decembrie. Totodată, a propus ca legea să prevadă expres dreptul ONG-urilor de drepturile omului de a face vizite inopinate (ca să nu mai depindă de câte un ministru), și sancțiuni pentru centrele care nu le primesc. 

Niciuna dintre cerințele lor nu a trecut. 

Ar fi fost un moment bun, pentru că exista presiunea publică, dar nimic din „legea nouă” nu o să facă o diferență reală în viața oamenilor din centre, spune Roberta Secuianu. „Prea curând n-o să mai prindem genul ăsta de oportunitate.”

 

Cine vine din urmă?

Cei de la CRJ nu și-au dorit niciodată să fie singurii care fac ce fac. Doar că în 20 de ani n-a mai apărut nimeni lângă ei. Nu se gândesc la ce s-ar întâmpla dacă ei nu ar mai exista. Riscuri sunt, cele mai multe aceleași ca pentru oricare alt ONG: lipsa fondurilor strategice pe termen lung, legislația care se tot schimbă, birocrația tot mai stufoasă pe care le-o cer finanțatorii.  

„Bani de la statul român? Nu există”, mi-a spus Valentina Nicolae, directoarea interimară, când enumeram proiectele din care se finanțează organizația. Unele dintre ele, importante, se termină, pentru altele nu știu încă răspunsul la cererile de finanțare, iar alte perspective – precum noua alocare de fonduri norvegiene, o sursă de bază pentru o bună parte din societatea civilă românească – sunt într-un prelungit stand-by. CRJ are un mare noroc, aproape unic în peisajul ONG-istic românesc: a reușit să-și cumpere acum mulți ani casa în care are sediul, altfel chiria ar fi adăugat o presiune destul de mare. 

Chiar și așa, dacă îi întrebi pe cei din organizație „Ce putem face noi?”, așa cum a întrebat un tânăr la finalul piesei Eu sunt Luli, banii nu se numără printre răspunsuri. Nici ale lor, dar nici ale noastre. Din iulie încoace, după „azilele groazei”, donațiile directe către CRJ s-au înmulțit, dar tot nu s-au strâns mai mult de 8.800 de lei până la început de ianuarie. 

Faptul că se vorbește mai mult despre persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale e deja un pas înainte, spune Georgiana Pascu. Speră ca tinerii care interacționează cu oameni din aceste centre, fie că sunt medici, avocați sau asistenți sociali, să fie de acum mai atenți, să întrebe de unde a venit omul ăla, în ce condiții trăiește, să se asigure că nu e închis, să vrea să îi ofere servicii în comunitate. 

Ce o face pe ea să continue această muncă solicitantă e faptul că reușesc să mai salveze pe câte cineva. Așa cum s-a întâmplat, de pildă, vara trecută, când au găsit în subsolul din Mureș o tânără despre care erau siguri că va muri. Dar au luat-o de acolo și a început să meargă, s-a îngrășat 8 kg în șase săptămâni, i-a crescut părul, poartă cercei și nu se mai ferește când te apropii de ea. Îi amintește de Valentin Câmpeanu, bărbatul care a murit la scurt timp după ce tot ea l-a găsit, în urmă cu 20 de ani. Încă se gândește că soarta lui ar fi putut fi alta dacă ar fi insistat să vină salvarea atunci. „Îmi mai vindec din rănile proprii când văd că un om, după vizita noastră, mai scapă”, spune ea. 

Cam astea sunt bucuriile în echipa CRJ. Când văd că oamenii din centre „sunt bine”. Adică zâmbesc, explică Gee. Sau când avocații cu care colaborează mai câștigă în instanță dreptul ca o persoană vulnerabilă să-și exercite drepturile fundamentale. Sau când văd interes de la unii angajați ai sistemului de protecție socială. Sau când simt pe teren că CRJ a mai câștigat credibilitate în fața angajaților din instituții, mai ales după descoperirile din vară. Inițial, la cursurile pe care le organizau, Irina Mihale, avocata colaboratoare, auzise replici ca: „Voi, ca ONG, mai bine mergeți și salvați căței, lăsați centrele” sau „Mai și exagerați, inventați niște scenarii în care să fie încălcate toate drepturile” – referindu-se la Valentin Câmpeanu. Acum simte că lumea a început să-i ia în serios. 

Cu toate astea, CRJ e în continuare vulnerabil. Iar faptul că e singur în ceea ce face ne face pe toți vulnerabili. 

NOTĂ: Dacă vrei să susții munca CRJ, apasă aici.  

The article was produced within the Journalism Scholarships on Philanthropy, a program developed by the Association for Community Relations and supported by Lidl Romania.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

OTHER ARTICLES

I know exactly what I'm going to do with a million dollars

Read More

What will no longer be the same

Read More

How has the good turned into a pandemic?

Read More

A different way of feeling at home

Read More

FOLLOW US

#cronicidefilantropie

facebook-f Instagram Linkedin

Editorial Board Recommendations

Lupta de opt ani a trei ONG-uri din Iași să pună pe hartă cel mai mare proiect de infrastructură din România post-decembristă
Cel mai scump zâmbet: 5.000.000 euro
Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești
LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Subscribe to our newsletter

→ SUBSCRIBE!