“După revoluție, ONG-urile erau vaca bună de muls, pentru că aduceau ajutoare umanitare când statul nu investea suficient de rapid și eficient”, spune Dana Nicolescu. În urmă cu 30 de ani, ea a fost printre cei care au luptat pentru transparentizare, mai multă libertate și schimbarea legilor. 

În aceste decenii, lucrurile s-au schimbat enorm. Există legi, spune ea, la care în anii ‘90 nici n-ar fi putut visa, dar în același, relația cu statul a rămas cea mai mare impredictibilitate. În funcție de puterea politică, s-a văzut obligată să o ia de la capăt.“Mereu a existat o sabie a lui Damocles care nu știi cum poate să cadă, în funcție de interesele politice.”

Interviu cu Dana Nicolescu, Directoare Executivă a Opportunity Associates România

Care era peisajul societății civile în anii ‘90 și cum arată lucrurile pe care le-ai câștigat după acei primi ani de după Revoluție?

În 1993, când ne-am înființat noi, nu exista legislație pentru ONG-uri și eram reglementați de legea 21/1924. Am pornit în niște vremuri în care îți trebuia aprobarea ministerului pentru înființare și desfășurarea activității. Trebuia să ai 21 de membri în organizație, nu aveai voie să faci activități economice, nu aveai statut de utilitate publică, donațiile trebuiau sa fie aprobate de autoritatea publică.

Pe servicii sociale nu era legea 34, care a apărut abia în 1998, odată cu subvențiile. Nu existau linii de finanțare dedicate organizațiilor. Încă nu exista legea 544, cu liberul acces la informații de interes public. Nu exista Avocatul Poporului, care a apărut abia pe legea 35/1997.Nu era legea voluntariatului din 2000.

Abia în ‘94 a apărut legea 32 privind sponsorizarea, care era foarte rudimentară la momentul respectiv, deci nu aveai facilitățile din ziua de azi.

Pentru toate aceste lucruri am luptat noi la vremea respectivă.  Legea ONG-urilor, ordonanța 26 și toate celelalte au început să se clădească bucățică cu bucățică.

Pentru toate legile astea s-a luptat la baionetă.

Mediul în care s-au născut ONG-urile, între indiferență și antagonism

Dupa revoluție, ONG-urile erau vaca bună de muls, pentru că aduceau ajutoare umanitare când statul nu investea suficient de rapid și eficient. Iar asta a fost o mare problemă, pentru că statul a început să neglijeze o grămadă de probleme pe care le-a lăsat pe umerii organizațiilor. S-a ajuns la o situație de indiferență, apoi antagonism și cred că relația stat-ONG-uri a oscilat în permanență între indiferență și agresiune.

Marele avantaj era că pe vremea aia existau forumurile naționale unde se discutau modele de bune practici. De exemplu, erau banii de la Open Society cu ajutorul cărora oamenii circulau mult în străinătate și ONG-urile erau finanțate de organizații străine. Prin asta se transmiteau aceste modele de bune practici și de legislație ce funcționau în Anglia, Germania, Statele Unite și așa mai departe.

Noi am creat această structura pe care funcționează ONG-urile azi pornind cam de la 0. 

La legea 26/2000 chiar adunaseră o mulțime de lucruri de bun simț. Unele au fost impuse din afară – Avocatul Poporului, de pildă. De la unguri ne-am inspirat cu 2%. În Cehia, erau banii din privatizare și am sperat să facem și noi chestia asta, dar nu ne-a ieșit. În Anglia, se făcea Loteria britanică, finanța 10%, dar nici asta nu am reușit.

Pentru toate legile astea s-a luptat la baionetă. Și pentru legea voluntariatului la fel, legea ONG-urilor, legea sponsorizării, pentru legea 544 pentru accesul la informații. Au fost lupte grele. Totul era secret de stat, nu puteai să obții nimic. Erau fabuloase aceste forumuri locale și naționale în care oamenii puteau să discute.

Cine făcea parte din forumuri?

Forumurile erau formate din ONG-uri de orice tip. Se desfășurau la nivel național, după care s-au făcut forumuri locale, pe regiuni. De pildă, am găsit rezoluțiile diferitelor forumuri, erau 120 de organizații doar la Cluj dacă făceau un forum local. Erau și la Iași, la Timișoara, în sud. Sectorul era foarte viu și foarte preocupat de soarta sa. Îmi amintesc că organizațiile de mediu erau foarte puternice la început.

Momentul de ruptură în sector

Ruptura s-a întâmplat când au apărut fondurile structurale. Când proiectele erau atât de dificile încât oamenii nu mai aveau energie să facă și acțiuni de coalizare a sectorului. Erau focusați pe proiecte, iar finanțările nu mai permiteau structuri organizatorice clasice. Erau project based, nu mission based. Personalul de proiect ocupa toată organizația.

Nu au mai fost bani de lobby, de advocacy, de starea sectorului. Lumea era preocupată să termine “marele proiect”.

În România, am avut multe fonduri care au finanțat mission based. Charles Stewart Mott, Open Society, FARE erau doar câteva din fondurile destinate dezvoltării sectorului și dezvoltării organizaționale.

Doar că nici organizațiile nu mai ajung să își dorească dezvoltarea organizațională în punctul în care apar fondurile structurale. Organizațiile tinere au crezut că au suficient, că le-ar ajuta mai mult partea de proiect decât de dezvoltare organizațională.

Eram hotărâtă să o fac indiferent de condiții, să continui să fac un lucru care se dovedise că e bun.

Când a trebuit să o tot iei de la capăt?

De foarte multe ori.

Când am intrat în Uniunea Europeană, finanțatorii clasici au trebuit să se retragă pentru că nu mai eram eligibili. Chiar dacă nevoile noastre rămăseseră aceleași. Atunci a fost un mare gol de finanțare. 

Când s-a dat o lege care interzicea ONG-urilor să mai facă formare și asta mi-a întrerupt activitatea de formare pe trei ani. Era presiunea de la facultățile private care voiau să aibă acces și să facă el toate trainingurile pe fonduri europene. Asta a fost ideea lui Câmpeanu și a fost urmată de o coalizare a furnizorilor, inclusiv de cei privați. A respins-o Iohannis, în Parlament nu am reușit să ajungem, dar a picat pentru că a fost foarte prost scrisă. A fost oarecum o frustrare că nu munca noastră a oprit-o, ci că au amestecat ei niște chestii aiurea în lege.

Un moment personal greu a fost implementarea proiectelor pe fonduri structurale, care au venit cu foarte mare întârziere, de a trebuit să îmi ipotechez casa.

Ce te-a făcut să continui?

Știam că ce fac, fac foarte bine. Ba chiar știam că sunt cea mai bună și că am fost pionier pe treaba asta în România. Am fost prima organizație care a făcut formare. Eram hotărâtă să o fac indiferent de condiții, să continui să fac un lucru care se dovedise că e bun.

Ce m-a făcut în general să merg înainte a fost să văd că merită, că ceea ce fac chiar are impact. Asta mi-a dat curaj să continui cu următorul și următorul proiect.

Ce succes ți-a rămas foarte viu în minte?

Faptul că organizațiile pe care le-am format și cărora le-am oferit consultanță în anii ‘90 s-au dezvoltat atât de frumos, încât există și în ziua de azi și sunt printre cele mai mari și au impact. Aici mă gândesc la programele de dezvoltare organizațională și câteva din organizațiile cu care am lucrat sunt Inimă de Copil din Galați, FRCCF, FONPC, Pro Democrația sau ARAS.

Un alt succes e procesul de formare de formatori pe care l-am dezvoltat înainte de a apărea instituțiile românești de acreditare și în care am dezvoltat niște oameni care au adus o plusvaloare în orice tip de organizație în care au ajuns, chit că e sector privat sau ONG. Avem oameni de la miniștri în Noua Zeelandă, până la firme de IT sau de publicitate, în poziții de decizie și care fac lucrurile mai bine tocmai pentru că s-au dezvoltat personal.

Că am organizat prima și singura conferință internațională despre problemele sectorului nonprofit, în colaborare cu Johns Hopkins în 2006. Din conferință a rezultat și proiectul cu codul de conduită, pe care îl consider un succes chiar dacă n-a fost implementat. Probabil nu a fost vremea potrivită față de Industria Binelui de acum.