Cât o să mai fii aici?

O facultate și două ONG-uri ajută la profesionalizarea navigatorilor medicali, o nouă breaslă care ajută pacienții să parcurgă traseul bolii.

De Sorana Stănescu
Reportajul a apărut pe Foaia de Observație

— Ce este navigatorul?, a întrebat Andi.

— Nu e medic.

— Nu e psiholog.

— Nu e avocatul pacientului.

— Corect. Navigatorul de pacienți oferă sprijin de orientare, informare, organizare și facilitare a accesului la resurse medicale, sociale, administrative sau comunitare relevante, a completat Andi, înainte de a vorbi despre setarea cadrului de lucru: Nivelul de stres, de burnout, de încărcare este foarte mare. Să răspundeți la telefon la 12 noaptea nu e interzis, dar, ca să rămânem toți sănătoși și fizic, și psihic, e bine ca de la început să comunicăm clar pacientului câteva informații. Cine e navigatorul, ce poate și nu poate face, care sunt limitele confidențialității, ce fel de date vor fi colectate și cum vor fi folosite, care sunt canalele de comunicare, în ce intervale poate primi răspuns.

— E o idee bună să setăm răspunsuri prestabilite pe WhatsApp?, a întrebat una dintre participante.

Discuția a continuat pe Zoom mai bine de două ore și jumătate. Era o seară de vineri, 15 mai, și 30 de navigatori medicali se pregăteau pentru examenul de absolvire. La final au dezbătut câteva cazuri care solicitaseră ajutor, înainte ca fiecare să primească un caz și să fie alocat unui mentor cu experiență.

Cei 30 erau la finalul cursului post-universitar de navigatori de pacienți de la Facultatea de Biologie a Universității din București, primul de acest fel din țară, iar ceilalți prezenți erau navigatori cu experiență care urmau să îi îndrume într-o perioadă de practică. Facilitator era Andi Cârlan, unul dintre cei mai vizibili navigatori de pacienți, și una dintre locomotivele unui proces care a început acum doi ani: acela de profesionalizare și promovare a acestei profesii.

Ce este un navigator de pacienți?

Este o verigă, o punte la intersecția dintre sistemul medical, pacient, familie și sistemul de asigurări sociale, care ar trebui să ghideze o persoană nou-diagnosticată prin experiența bolii.

Navigatorul de pacienți a apărut în SUA în anii ’90, pentru a lupta cu disparitățile în îngrijirea bolnavilor de cancer, dar azi există navigatori pentru mai multe afecțiuni, nu doar cancer, și pentru diferite segmente din traseu, de la prevenție, la paliație. Mai mult, în oncologie, pentru că și tratamentele evoluează extrem de rapid, unii navigatori s-au specializat în anumite tipuri de cancer și și-au creat conexiuni printre medicii și clinicile respective.

Nu e obligatoriu să aibă pregătire medicală, dar este esențial să fi absolvit un program de formare acreditat.

Ce face navigatorul de pacienți?

nu se substituie medicului, ci este o interfață între acesta și pacient;
e responsabil să-i explice corect informații medicale;
îl ajută să găsească variante de tratament în țară și/sau afară, să facă programări și să pregătească dosarul medical;
îl ajută să acceseze alte tipuri de îngrijire (transport, cazare, consiliere psihologică, nutrițională, kinetoterapie, paliație și hospice), și asta pentru că nevoile unui pacient și ale familiei depășesc întotdeauna zona medicală.

Navigatorul e cu atât mai important cu cât la noi nu există în toate spitalele echipe multidisciplinare de management al bolii oncologice: uneori, pacienții trebuie să-și găsească singuri medici de alte specialități pentru evaluările inițiale (cardiologice, endocrinologice etc.), ca să obțină un tratament personalizat.

Pe scurt, un navigator găsește soluții și câștigă timp: îi câștigă timp medicului, pentru că pacientul vine cu un dosar medical bine organizat și, fiind informat, acceptă mai ușor tratamentul; îi câștigă timp și pacientului, pentru că-l ajută să găsească repede o a doua opinie, să facă analize esențiale sau să-și depună dosarul pentru tratament în străinătate. (Un studiu din 2010 al National Cancer Institute a arătat că navigarea reduce întârzierile în tratament cu până la 30% și asigură rezultate mai bune pentru pacienți.)

Conform legii din România, un pacient internat în spital poate chiar să desemneze un navigator să-l reprezinte în relația cu acel spital și cu autoritățile (cum ar fi Casa de Sănătate sau Ministerul). Și asta iar câștigă timp, pentru că navigatorul știe și drepturile pacientului, și ce documente să ceară și să depună. Iar un navigator ajută și sistemul medical, pentru că unii pacienți, în disperare, fac investigații de care nu e nevoie sau merg chiar la urgențe, inutil.

Ce nu face un navigator este să dea bani direct pacientului, să-i găsească sponsori sau să plătească servicii în numele lui. Dacă se implică sau nu în campanii publice de fundraising e o discuție, unii o fac, majoritatea nu, dar îi ajută pe oameni cu alternative, precum variante de cazare pentru familie în timpul unui tratament în străinătate.

Navigatorii pot fi angajați ai unui spital, ai unei asociații sau pot lucra pe cont propriu, pro bono sau pentru un tarif fix, indiferent cât durează până se rezolvă nevoia pacientului.

Primul curs post-universitar de navigatori de pacienți

Cei 30 de cursanți se adaugă celor 50-60 din celelalte trei promoții, și, deși nu fac toți navigare în mod activ, toți au avut o nevoie de a înțelege mai bine cum îi pot ajuta pe alții în traseul bolii: unii sunt foști pacienți, alții sunt asistenți medicali sau medici, mulți juriști, dar au fost și doi manageri de spitale și doi reprezentanți de la Casa Națională, respectiv o Casă Județeană de Sănătate.

„Sunt oameni cu experiență de muncă și de viață”, spune cea care a înființat programul, conf. univ. dr. Bianca Gălățeanu. „Cei mai mulți au o motivație personală, vor să înțeleagă și să-și structureze informația, nu toți vor o reconversie profesională și nu toți vor profesa ca navigatori.”

Și ea a parcurs integral programul în 2025, după ce a renunțat temporar la predare și la a-l coordona, tocmai ca să aibă atât experiența cursantului, cât și, ulterior, a practicantului, și să-și dea seama ce ar putea îmbunătăți.

Bianca a absolvit Facultatea de Biochimie și apoi Farmacia, a intrat în mediul universitar și de vreo 12 ani a construit o direcție de cercetare în oncologie la Facultatea de Biologie. Despre navigatorii de pacienți a aflat în 2022 la OncoHub, o conferință de oncologie pe care o organizează, de la Alina Comănescu, un navigator cu 15 ani de experiență și certificări în afara țării, și s-a gândit că ar putea fi o opțiune de carieră pentru studenții ei, dacă ar vrea să iasă din laborator și să lucreze cu oamenii.

Bianca a studiat standardul ocupațional care exista din 2017, și plecând de la competențele pe care trebuie să le aibă un navigator, a creat și acreditat planul de învățământ și a invitat formatorii potriviți, de la psihologi la medici și cadre universitare, astfel că azi el se desfășoară în parteneriat cu Universitatea de Medicină „Carol Davilla” din București.

În 2024, Andi a fost contactat tot de Alina Comănescu, care devenise formator la curs, ca să facă niște video-uri explicative despre ce înseamnă navigarea de pacienți, și s-a înscris și el.

Programul pregătește navigatori pentru orice afecțiune cronică, nu doar oncologie, ba chiar pentru alte zone – un absolvent lucrează în fertilizarea in vitro, de exemplu. În timp, cursul s-a tot îmbunătățit: acum, fiecare disciplină e ținută de mai mulți formatori, au introdus și examen oral la absolvire, iar în cele 120 de ore de practică au trecut de la a analiza cazuri la seminarii, la a face practică obligatorie și a interacționa și cu pacienții, sub îndrumarea unui mentor.

Ar putea părea banal că există un astfel de program post-universitar, doar există atâtea altele. Dar ce e special la el e „bolovanul” pe care a reușit să-l urnească aducând oameni împreună: unii navigatori cu experiență au fost invitați să țină cursuri, iar alții care făceau navigare, dar nu se cunoșteau toți între ei, precum Andi, Monica Althamer și Elena Albu au fost printre primii absolvenți și apoi au pus bazele COMPAS, prima asociație a navigatorilor de pacienți, care anul trecut a făcut primul registru național al navigatorilor certificați din România.

Practic, până acum, și dacă știai că există navigatori (lucru aproape necunoscut la noi), îi căutai in blind pe net și mergeai după recomandări. Acum, odată cu Registrul, există un prim filtru care îți arată cine e navigator calificat și cine nu. Înscriși în momentul de față sunt 42, pe diverse patologii.

(E adevărat însă că Registrul nu are valoare de lege: poți profesa și fără să fii înscris, și poți fi în Registru, fără să profesezi – în cazul ăsta, nu îi vei găsi datele de contact pe site, doar numele).

Elena

Elena Albu este azi unul dintre pilonii COMPAS. E specializată în traduceri tehnice, juridice și medicale, și împreună cu soțul ei, medic în nutriție oncologică și oncologie moleculară, a deschis în 2011 un centru de dietetică și nutriție pentru pacienții cu cancer, într-o vreme când nimeni la noi nu se gândea la importanța acesteia.

În timp, au început să le vină cazuri tot mai grave, care nu mai aveau soluție în România, și pentru care au început să caute studii clinice și terapii personalizate în afară. Și-au creat conexiuni în Spania, Germania sau Italia și până în 2019 au orientat sute de oameni, gratuit – practic, oamenii veneau pentru serviciile de nutriție oncologică contra cost, dar primeau gratis această parte de navigare.

„Noi trebuie în primul rând să educăm pacientul, indiferent în care etapă vine la noi”, explică Elena, „prin a-i oferi cele mai pertinente recomandări, astfel încât să poată să urmeze tratamentul oncologic și să cronicizeze boala, indiferent de stadiul în care a fost diagnosticat”.

În timp, și nutriția oncologică s-a supraspecializat, odată cu terapiile: biologice, imunoterapii, CAR-T, transplant. Elena face acum un masterat de nutriție oncologică în imunoterapii în Spania. Deși a făcut cursuri de navigator în afara țării, Elena a simțit nevoia să aibă și legitimitatea celui oferit de Facultatea de Biologie, iar acum ține și un curs în cadrul lui.

Andi

Andi Cârlan avea 36 de ani când a fost diagnosticat cu cancer de colon, întâmplător – dona frecvent sânge și analizele premergătoare i-au ieșit prost. „Aveam doi copii mici, eram corporatist”, își amintește Andi. „Să nu fiu anemic, să nu fiu obosit, să nu am dureri de stomac ar fi fost cumva ciudat.” Lucra chiar în domeniul asigurărilor private de sănătate și, în paralel, strângea fonduri pentru diverse cauze umanitare, făcea campanii de donare de sânge, dar nu s-a gândit niciodată că va ajunge chiar el să aibă nevoie de ajutor.

A simțit pe pielea lui neputința când, după diagnostic, un medic din privat i-a spus: „Găsiți-vă un oncolog”. Cum, unde? „Nu știu, vă descurcați, nu putem face astfel de recomandări.”

Un prieten l-a pus în contact cu navigatorii Monica Althamer și Silvia Coman (un medic care anul trecut a murit chiar de cancer). Andi a aflat relativ repede că șansele lui de vindecare sunt aproape inexistente și că tratamentul nu poate fi curativ, ci doar paliativ: „Și atunci mi-am zis că atât cât mai trăiesc, vreau să ajut cât mai mulți oameni să învingă boala” și le-a spus celor două femei: „Vreau să mă învățați, vreau să fac și eu ce faceți voi”.

Pentru că era destul de vizibil pe Facebook și încă de la început și-a povestit tot parcursul de boală, în 2020 au început să-l caute pacienți pentru ajutor. Printre primii care au ajuns la el era un adolescent din Alba Iulia, cu o formă agresivă de cancer, care a murit la scurt timp, iar asta l-a trimis într-o depresie severă, din care a ieșit după multă terapie și învățarea mecanismelor de autoreglare emoțională. Cursul post-universitat l-a făcut în prima generație, în 2024.

Monica

„Navigația e o meserie vocațională care vine cu recompense sufletești, psihice, extraordinar de mari”, spune Monica Althamer, „dar vine și cu o durere foarte mare. Preiei un om, te atașezi, nu ai cum să nu fii afectat de toata suferința pe care o vezi”.

De aceea nu e suficient să ai studii juridice sau medicale ca să devii navigator, ci trebuie să înțelegi toate dimensiunile acestui rol, ca să nu ajungi să faci rău – nici omului din fața ta, dar nici ție, epuizându-te. Și de aceea niciun curs nu va fi niciodată suficient, fără ani și ani de experiență în teren și lucru cu pacienții.

Monica a studiat teologie, a fost de două ori secretar de stat în Ministerul Sănătății ca tehnocrat, unde a contribuit la completarea legislației privind drepturile pacientului, și este navigator pentru pacienți cu cancer și arsuri grave de 15 ani, în diferite asociații.

NaviCare

În 2024, când a făcut cursul, Monica lucra (și lucrează în continuare) la Fundația Metropolis, cea care renovează spitale și construiește unul de psihiatrie pediatrică. La momentul respectiv, naviga pacienți cu afecțiuni grave, dar proiectul NaviCare nu exista încă. O postare a fondatorului Codin Maticiuc „a aruncat totul în aer”.

În 2025 a scris despre cum tatăl lui, bolnav de cancer, avea nevoie de protonoterapie, care nu se face în România și care ar fi costat 50.000 de euro în străinătate, dar Monica l-a consiliat astfel încât să-l facă gratuit, în baza legislației românești, care obligă statul să deconteze terapii care nu sunt disponibile în țară. Așa că a folosit acei 50.000 de euro ca să lanseze, împreună cu Monica, NaviCare, un proiect prin care oamenii completează un formular online și pot primi gratuit sprijin informațional, emoțional și, în mod excepțional, financiar.

În câteva zile s-au strâns sute de cazuri. Atunci au intervenit și Andi, Elena și o colegă din Sibiu, să preia din cazuri și pe parcurs s-au mai adăugat colegi. Azi sunt 25, organizați dibace de Andi, care a trecut de la navigare la coordonarea echipei de voluntari.

În 14 luni au preluat peste 2.000 de cazuri. Unele au fost punctuale și au putut fi rezolvate pe loc sau în câteva zile, dar altele durează luni întregi – iar asta e valabil pentru navigarea de pacienți, în general, pentru că tratamentul e lung și complex, uneori există recidive, alteori se ajunge la paliație.

Acum nu mai există cazuri în așteptare. Ba mai mult, sunt navigatori calificați care așteaptă să lucreze pro bono în NaviCare, dar deocamdată asta e dimensiunea care poate fi gestionată. Iar accesul nu e chiar ușor: interviu, acorduri GDPR pe care navigatorul trebuie să le semneze, cazier, certificat de integritate care trebuie obținut la fiecare șase luni (arată că nu sunt în registrul infractorilor sexuali).

Nici NaviCare, nici COMPAS nu au un birou, toată munca e remote, așa cum și relația lor cu pacienții are loc la distanță, în multe ore pe telefon și email.

Circuitul

Azi, cursanții de la post-universitar fac practică cu navigatori din NaviCare: observă tot procesul, caută resurse și pregătesc cazul împreună și ajung inevitabil să descurce aceleași dileme etice: sunt disponibil la orice oră sau pun niște limite?, Ce fac dacă un pacient îmi cere să îi organizez o campanie de fundraising sau familia are nevoie de bani în timpul tratamentului în străinătate?.

După ce termină cursul, unii devin voluntari activi în NaviCare. Intră astfel într-o rețea și reușesc să găsească soluții mult mai repede, un aspect esențial pentru Monica, Elena și Andi.

„Inițial mă simțeam ca o oaie rătăcită”, își amintește Andi.

„Aveam diploma, dar la stat nu puteam să mă angajez, la privat nu puteam să mă angajez, am căutat o asociație, colegiu, ceva, unde să mă înscriu. Nu exista”.

Și așa, cei trei au fondat COMPAS.

COMPAS nu oferă servicii de navigare, ci e o asociație-umbrelă pentru navigatorii cu diplomă, care se ocupă de formare continuă, reprezentare și lobby, în care azi sunt înscriși nu doar absolvenții cursului de la Biologie, ci și navigatori care au făcut alte școli, precum Amazonia. Primul proiect al COMPAS a fost registrul navigatorilor, un fel de „Paginii aurii”, explică Andi în stilu-i caracteristic – pragmatic, ușor ironic, amuzant.

Astfel, Facultatea de Biologie, Fundația Metropolis și COMPAS au creat un circuit care împinge profesia înainte, de la creșterea vizibilității și transparentizare, la încercări de profesionalizare (norme, reguli, reglementare) – o zonă în care vor trebuie însă să se așeze la aceeași masă și cu ceilalți actori esențiali: Amazonia Navigators, Alina Comănescu, nou-înființatul Ordin al navigatorilor sau alți furnizori acreditați de formare profesională.

Ordinul a fost creat în 2025, tot de Victoria Asanache, fondatoarea Amazonia, cu scopul pe care-l are și COMPAS, de a reuni navigatorii calificați.

Limite

„Cât o să fii aici?”, e întrebată Monica de pacienți bulversați, „pentru care navigatorul e această persoană nouă care intră în viața ta, face, drege, îți ascultă povestea vieții și îți știe toate fricile”.

„Atâta timp cât are nevoie pacientul și cât își dorește asta”, răspunde Monica, pentru care nu prea există limite de timp sau disponibilitate, dar îi sfătuiește pe viitorii navigatori să-și stabilească aceste limite singuri.

Primul ei pacient avea 3 ani și jumătate, acum are 19, și i-a devenit, practic, familie. Cu multe familii păstrează legătura, indiferent dacă tratamentul a fost fericit sau nu. Pentru navigatori, spre deosebire de psihologi, nu există regula că nu pot depăși bariera profesională, iar medicul nu poate și nu ar trebui să ofere și suport emoțional dincolo de niște limite.

Mai mult, dă exemplu Monica, sunt întrebări pe care oamenii nu îndrăznesc să le pună medicilor, și exact aici intervin navigatorii: Îmi va cădea părul dintr-o dată, după prima perfuzie cu citostatice? Doare când cade?.

Ea s-a hotărât să devină navigator după mai multe vizite la urgență cu fiica ei, când, de frică, se transforma într-un robot – părea că înregistrează ce-i spune medicul, coopera, dar acasă uita tot: „Mă gândeam, Doamne, dacă mai sunt și alți oameni care trăiesc această stare de șoc care se instalează când ajunge o persoană în halat alb lângă ei și începe să proceseze informația deformat, înseamnă că poți să ajuți doar fiind mintea aia limpede de lângă cineva.”

Și a ales să fie ea mintea aceea limpede.

Cum devii navigator de pacienți certificat?

Profesia există în Codul Ocupațiilor (COR) din 2017, dar de abia în ultimii ani am început să auzim de navigatori, pe de o parte pentru că în spitalele de stat ei nu există, iar cele private au început recent să-i promoveze (deși aici e o întreagă discuție dacă aceia sunt navigatori în adevăratul sens al cuvântului sau mai degrabă concierge medicali care te orientează în interiorul rețelei lor).

Pe de altă parte, profesia are încă nevoie să fie reglementată mai strict.

Demersul de introducere în COR l-a făcut Asociația Amazonia, înființată de primul navigator din România care s-a certificat în SUA, Victoria Asanache. Ulterior, Amazonia a elaborat standardul ocupațional, adică nivelul de instruire, cunoștințe și experiență pe care un navigator e obligatoriu să le aibă, și curricula de pregătire pentru zona oncologică, în care activează fondatoarea organizației, și le-a autorizat la Ministerul Muncii.

Din acel moment, și alți furnizori de formare profesională pentru adulți sau asociații și-au putut crea programele proprii de pregătire, pe care le-au acreditat la Ministerul Muncii, pentru a forma ele însele navigatori – e cazul Asociației ARNIS, care a făcut un program în domeniul sănătății mamei și a copilului, specialitatea ei, și a format 10 navigatori care să lucreze în maternități și să-i ajute pe părinții copiilor prematuri.

Ca să te poți angaja ca navigator de pacienți, îți trebuie obligatoriu facultate și cinci ani de experiență de muncă, în orice domeniu, dintre doi în sănătate, asistență socială sau management de caz (e acceptat și voluntariatul).

Câți formatori și câți navigatori există în România

Ministerul Muncii mi-a transmis că azi există patru organizații care formează navigatori calificați și 274 de persoane care au absolvit. Amazonia Navigators a fost prima și are cei mai mulți. Dintre ei, unii lucrează în rețele private de sănătate și 20 sunt asistente la Institutul Oncologic București, dar nu se știe câți din total profesează, efectiv.

Mai sunt cei 90 de la Facultatea de Biologie, 10 ai ARNIS și câțiva formați de Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer, care între timp a renunțat.

(În piață mai sunt și alții care au experiență și poate sunt competenți, dar nu au o diplomă recunoscută de Ministerul Muncii, ca aceștia de mai sus.)

Persoane angajate pe post de navigator sunt 60, conform Ministerului Muncii (acum trei ani erau 27).

Ce nevoi pot rezolva navigatorii

Bianca își amintește un caz atipic pe care ea l-a gestionat în NaviCare, care arată tocmai diversitatea nevoilor. O femeie care locuia în străinătate i-a rugat să o însoțească pe mama ei la o consultație oncologică, ca să nu meargă singură. Din fericire, veștile au fost mai bune decât se așteptau, n-a fost nevoie de mastectomie, ci doar de intervenție localizată. Dar dacă un navigator nu se simte confortabil să răspundă unei astfel de nevoi, cazul este realocat, și tocmai ăsta e avantajul unei rețele precum NaviCare.

„Dacă răspunsul ar fi fost altul, cu siguranță lucrurile ar fi stat cu totul diferit în ceea ce privește rolul și aportul meu în echilibrarea ei emoțională”, spune Bianca. „Navigatorul trebuie să fie o persoană așezată, care să-l poată ancora pe pacient în realitate.”

Nevoia firească a oricărui pacient, mai ales când are un diagnostic care-i amenință viața, este să meargă la „cei mai buni” medici, cât mai repede, pentru „cel mai bun” tratament. Iar întrebarea firească e: de unde știu navigatorii cine sunt acești „cei mai buni”?

Evident că nu există ierarhii oficiale, dar navigatorii știu de la congrese, din reviste științifice, de la asociațiile profesionale și prin networking ce medici au supraspecializări sau experiență mai mare în ce, ce medici sunt implicați în studii clinice sau ce tratamente inovatoare au mai apărut și cum le poți obține.

Ba mai mult, și navigatorii s-ar putea nișa pe tipuri de patologii, crede Alina Comănescu. „Gradul de înnoire a protocoalelor și a tipurilor de tratament oncologic este atât de mare, încât nu poți să spui că navighezi tot.”

„Performanța e legată de ceea ce tu înveți în fiecare zi”, insistă și Victoria Asanache, „și eu la vârsta mea învăț în fiecare zi. Acum 25 de ani, ghidurile Societății Europene de Oncologie Medicală se schimbau o dată la cinci ani, acum se schimbă lunar, și tu trebuie să fii la curent. Pacientul nu vine ca să-l mângâi pe creștet și să-i spui, lăsați că aveți cancer, dar o să vă treacă.”

De multe ori, navigatorii se consultă cu medici români despre variantele de tratament din afară, așa cum sunt și medici care îi sună pe ei pentru pacienți (fie ca să-i preia în navigare, fie ca să găsească împreună un doctor pentru a doua opinie, de exemplu. Iar aici e important de știut că unii medici oferă a doua opinie gratuit, alții contra cost, atât la noi, cât și în afară).

Tocmai pentru că este o profesie aproape necunoscută la noi, au existat și critici în spațiul public, cum că „ar vinde” pacienți clinicilor din afară, ar primi „parandărăt” de la Casele de Sănătate sau comisioane (ceea ce este complet ne-etic și negat de toți navigatorii cu care am vorbit, fie că lucrează pe cont propriu, fie în asociații).

De ce nu sunt navigatori medicali în spitalele de stat?

Pe de o parte, pentru că legea e învechită: navigatorul nu e recunoscut ca profesie în sistemul medical public și nici în legea salarizării, așa încât spitalele nu îi pot nici angaja, nici plăti. Dar legile de oameni sunt făcute și pot fi schimbate, și aici ar trebui ca navigatorii calificați să facă front comun.

Niște discuții între Amazonia, Ordinul navigatorilor și COMPAS au existat, dar n-au ajuns să și semneze ceva. Cel care conduce acum Ordinul, Irinel Bucșe, a reușit să discute cu fostul ministru Rogobete, care s-a arătat susținător al angajării în spitale, și a depus un memoriu pentru includerea funcției de navigator în lege, cu doar câteva zile înainte ca Guvernul să cadă în aprilie. Dar de atunci, nimic.

Cu toate astea, există un spital public care a studiat legea și a angajat un navigator de pacienți: Spitalul Județean de Urgență Sibiu. „Întâmplător” sau nu, trei angajați ai spitalului făcuseră cursul de navigatori la Facultatea de Biologie și înțeleseseră relevanța.

Spitalul a cerut ordonatorului de credite, Consiliul Județean, să înființeze postul în statul de funcții și l-a scos la concurs. Salariul este, conform unei Anexe la Legea salarizării, egal cu al unei asistente cu studii superioare. După o primă încercare nereușită, postul a fost ocupat în august 2025.

Și mai e un motiv pentru care nu sunt navigatori în sistemul public: unii medici sunt în continuare refractari, se tem că ar fi și „verificați” de navigatori și simt că și-ar pierde din autoritate în fața pacienților sau i-ar pierde chiar de tot, în favoarea străinătății.

Sistemul e rezistent la schimbare, chiar dacă toate studiile arată beneficiile clare ale unui navigator în echipa medicală. În țări precum Marea Britanie sau SUA sunt în spitale navigatori, plătiți fie de ONG-uri, fie de autorități locale, în funcție și de cum e finanțat spitalul respectiv.

Monica spune că și-ar dori ca Fundația Metropolis să-i poată plăti pe cei 25 de navigatori voluntari, dar nu are bani. Ea este angajată a Fundației, dar pentru alte roluri și proiecte. Pentru pacienți însă, ajutorul e gratuit.

Victoria Asanache oferă consultanță în cadrul unei rețele private (e plătită, dar nu angajată, pacienții primesc gratuit ajutorul ei și îi direcționează unde crede de cuviință). Alina Comănescu lucrează pe cont propriu, are un onorariu de 350 de lei/caz navigat în România, 650 pentru străinătate, indiferent cât durează până intri pe un tratament, iar unele cazuri le face pro bono.

Ce ar mai trebui reglementat

Alina crede că standardul ocupațional ar trebui actualizat și că navigarea ar trebui segmentată pe etape, așa cum începe să fie și în afară: navigatori de prevenție și screening, de diagnostic, de tratament sau de paliație.

Dar până acolo, un alt lucru asupra căruia și COMPAS, și Amazonia, și Ordinul, și Alina cad de acord, dar nu s-au așezat încă împreună, e nevoia unui cod deontologic al profesiei și un mod de a sancționa derapajele (de exemplu, navigatori care influențează pacienții să nu facă tratament).

Trebuie ca toată lumea să se raporteze la aceleași reguli, de aceea e nevoie de un for precum Colegiul Psihologilor, iar pentru asta trebuie, cel mai probabil, o lege care să înființeze și să legitimeze acest Colegiu. Ordinul nu și-a propus și nu poate face asta.

E nevoie de leadership și ownership al procesului, în condițiile în care toți acești stakeholderi au joburi și zeci de pacienți în navigare, sau sunt ei înșiși pacienți, cum e cazul lui Andi. E următorul pas pentru acest bulgăre care s-a urnit în ultimii ani.

„Până când vor fi plătiți, dacă vor fi plătiți, mulți navigatori se vor pierde”, spune Monica.

Navigarea nu e genul de activitate pe care să o poți face în paralel mult timp. Ea și-a dat demisia de la bancă după ce, în primii ani, petrecea prea multe ore la job consiliind pacienți.

În România, navigarea este o meserie fără un viitor imediat, tocmai pentru că nu te poți angaja, spun și Andi, și Victoria Asanache, iar soluția găsită la Sibiu nu e scalabilă. Nimeni nu vrea încă navigatori în spitale, pentru că ar deranja, iar medicii nu înțeleg ce câștig ar fi un navigator în echipa medicală.

Dacă Ministerul și Casa Națională de Sănătate ar vrea să avem navigatori în spitale, ar face-o, spune Andi, și nici măcar lipsa banilor nu a fost invocată ca motiv clar: „Oficial, toată lumea își dorește. Oficial, este o idee bună și, da, vrem să o facem. Dar la fel de oficial nu-i lasă legea pe care tot ei pot să o facă”.

„Până atunci, mesajul meu pentru fiecare generație e să lucreze într-o comunitate”, spune Monica, „pentru că e și spre binele pacientului, și spre binele navigatorului. E foarte greu să te simți singur cu profesia ta”.

*mesaje obținute de la grupul de navigatori NaviCare, asamblate vizual de Oana Barbonie.

The article was produced within the Journalism Scholarships on Philanthropy, a program developed by the Association for Community Relations and supported by Lidl Romania.

No comment yet, add your voice below!