Ei sunt Zburătorii din Sibiu

Ei sunt Zburătorii din Sibiu

Mai sunt 11 secunde din meci. Sunt conduși cu două puncte. Tribuna adversă cântă „Campionii, campionii”. Antrenorul le face semn să fie calmi. Scaunele rulante din metal se ciocnesc. Se aude fluierul. Mingea intră în coș.

De Andreea Giuclea

Foto credit: Comitetul Paralimpic Român

Reportajul a fost publicat pe platforma Lead și pe Povesti din Sport

Pe parchetul Sălii Transilvania din Sibiu se aude, ca la orice meci de baschet, mingea driblând. În arena de 1.800 de locuri, aflată la 30 de minute de centrul istoric al orașului, răsună scurt fluierul arbitrului, apoi cu entuziasm încurajările din tribune. Sunetul predominant e însă al scaunelor din metal ciocnindu-se strident, pentru că pe teren sunt două echipe de baschet în fotoliu rulant: Corona Brașov, echipa Clubului Sportiv Municipal din Brașov, campioana en-titre și favorită și anul acesta să câștige titlul, și Asociația Club Sportiv Comunitar Sibiu, vicecampioana națională, echipa locală cunoscută ca Zburătorii.

E noiembrie 2025, ultimul meci din prima etapă a Campionatului Național de Baschet în Fotoliu Rulant, o competiție care a renăscut după 20 de ani chiar aici, la Sibiu, din pasiunea și eforturile antrenorului Daniel Troancă, un liant al comunității sportive sibiene. 

Meciul începe echilibrat. Se joacă în viteză, jucătorii luptă pentru fiecare minge, uneori cu prețul ciocnirilor sau răsturnărilor. Când pornesc pe contraatac, fie aruncă mingea în față și o lasă să cadă pe parchet în timp ce rulează căruciorul în viteză după ea, fie o driblează cu o mână în timp ce învârt roțile cu cealaltă. Timp de două rotiri, pot ține mingea și pe genunchi. Atunci când cad, cu scaunele rostogolindu-se peste ei, se ajută unul pe altul să se ridice și continuă să joace. În rest, regulile sunt aceleași, de la înălțimea coșurilor, la numărul de jucători, la dimensiunea terenului. Se joacă tot în patru reprize de câte 10 minute și un atac durează tot 24 de secunde.

În jumătatea de teren a Sibiului sunt jucători între 11 și 50 de ani, imobilizați sau cu dificultăți locomotorii, veterani ai sportului paralimpic pentru care sportul a fost o salvare și tineri care câștigă prin baschet încredere, independență și apartenență. 

De pe margine, le dă indicații Daniel Troancă. E un bărbat înalt și energic de 47 de ani care a renunțat la meseria de jurist ca să se dedice pasiunii pentru sport. Poartă ochelari și un tricou albastru, culoarea clubului pe care l-a înființat în 2017, ACS Comunitar Sibiu, ca să încurajeze sibienii să facă mișcare. Gesticulează mult, se plimbă agitat pe marginea terenului și aplaudă fiecare aruncare a echipei sale, reușită sau nu.

Zburătorii sunt susținuți din tribune de localnici care aplaudă, scandează numele clubului și flutură steaguri de culoarea cerului senin. Sunt prietenii și familiile jucătorilor și sportivii fără dizabilități ai clubului. E Ana Maria Bugneriu, directoarea Fundației Comunitare Sibiu, care organizează împreună cu Clubul Sportiv Comunitar Maratonul Internațional Sibiu și pe care o inspiră deschiderea celor din public, dar mai ales anduranța celor de pe teren. E Cristina Andreea Costea, directoarea Asociației Diakoniewerk România, partener de la început al echipei, care crede că vizibilitatea pe care o aduce echipa persoanelor cu dizabilități e importantă. Pe marginea terenului e Ana-Maria Dinu, mama jucătorului cu numărul 2 și președinta Asociației Copil Unicat, care colaborează cu Clubul Sportiv pentru a ajuta mai mulți copii să practice sportul adaptat. E o întreagă constelație de organizații și oameni din comunitate care înțeleg puterea pe care o are sportul în viața persoanelor cu dizabilități și care au readus baschetul în fotoliu rulant în joc.

Echipa Brașovului deschide scorul, conduce până la final și câștigă cu 46-32. Fanii își aplaudă echipa în picioare, iar Daniel îi așteaptă la margine și îi felicită. Știe că e un început greu de sezon și că are o echipă tânără, în reconstrucție după ce o parte din jucătorii experimentați au plecat. Cu câteva luni în urmă, nu știa cu cine va continua, dar a mizat pe juniori. Și-au propus o clasare pe locul 4 la finalul sezonului, dar speră că pot produce o surpriză. Miza e să lupte pentru un loc la Final Four-ul din mai de la Brașov.

Orice ar fi, noi construim împreună

La prima ediție a SemiMaratonului Internațional Sibiu, evenimentul caritabil de alergare pe care Fundația Comunitară Sibiu îl organizează din 2012, Daniel a fost voluntar. A ajutat la organizarea traseului, dar a și concurat și a câștigat competiția. Jurist pasionat de sport, participase deja la peste 50 de competiții de anduranță – maratoane, triatloane și competiții de triatlon extrem numite Iron Man – și era un vis de-al său să câștige o cursă acasă, în Sibiu. Deși a simțit din prima oră a Facultății de Drept că nu e făcut pentru asta, nu a avut curaj să-și schimbe cariera decât 15 ani mai târziu, când și-a dat seama că în mijlocul organizării unei competiții sportive e cel mai fericit.

S-a implicat ca voluntar și la a doua ediție, iar la a treia a fost numit director tehnic, rol pe care îl are și azi. E cel care se ocupă de amplasarea, securizarea și gestionarea traseului care pornește și se încheie în Piața Mare din Sibiu, la fiecare final de mai. (Din 2017, a fost adăugată cursa de 42 de kilometri și a fost redenumită Maratonul Internațional Sibiu.)

La primele ediții, nu multă lume alerga în Sibiu, iar organizatorii și-au dat seama că e nevoie de un club al comunității care să atragă localnicii către alergare și chiar să-i învețe să alerge. Așa că Daniel, care vede în mișcare un mod de a rămâne echilibrat și de a depăși dificultăți în viață, a organizat într-o seară din aprilie 2015 o primă sesiune de alergare, în parcul Sub Arini. De atunci aleargă în grup în fiecare săptămână, marțea, joia și sâmbăta. Dacă la început aveau doar câțiva participanți, acum sunt constant minim 15, dar uneori și 75 de alergători, ghidați de el și de celălalt antrenor al clubului, Daniel Scrob, campion național la atletism.

Pentru mulți, e dificil să facă sport constant fără să aibă un ajutor, un sprijin moral, o comunitate, spune Daniel. „Dar după ce învață să facă treaba asta și singuri și să-și depășească anumite anxietăți legate de alergare, că multă lume are chestia că nu poate să alerge, nu le place alergatul, etc., atunci ei încep să meargă singuri. Și ne bucurăm foarte mult că fac mișcare.” Înființat legal în 2017, clubul are acum și secții de ciclism, înot și triatlon.

Antrenamentele de alergare au influențat creșterea participării la maraton, crede Ana Maria Bugneriu, directoarea Fundației Comunitare Sibiu, mai ales pentru că le-au oferit oamenilor încredere că pot participa la curse lungi. „Nu poți să avansezi în cursele astea de anduranță dacă nu ai un antrenament specific”. Dacă în 2012, la prima ediție, au fost 178 de participanți, în 2025 au ajuns la 10.475 de alergători, aproape cât Maratonul București, din care 3.000 de copii. 

Daniel a avut și el un rol important prin felul în care a mobilizat oamenii, crede Ana. „Dani mi se pare o inspirație și cred că multă lume are percepția asta despre el. Pe lângă faptul că trăiește tot ce spune, adică nu e genul de antrenor care doar privește de pe margine, este el însuși un sportiv care și-a menținut stilul de viață foarte sănătos. E dedicat sportului și mișcării și prin atitudinea lui devine un exemplu pentru foarte mulți și îi convinge să se autodepășească și să încerce să facă sport.”

Împreună, au muncit și la a 15-a ediție, care a avut loc între 29 și 31 mai. Fundația Comunitară a coordonat strângerea de fonduri, proiectele înscrise și legătura cu companiile partenere, în timp ce Clubul Sportiv condus de Daniel s-a ocupat de partea tehnică și sportivă: de organizarea traseului și antrenamentele participanților. 

„E ca și cum am fi două departamente într-o organizație mai mare care se numește comunitatea, comunitatea de sport cel puțin”, spune Ana despre cum colaborează și în restul anului: organizează împreună și Crosul Voluntari de Cursă Lungă, discută strategii de dezvoltare, iar fundația sprijină logistic alte evenimente ale clubului.

„Pentru că suntem aliniați strategic, pentru că știm constant ce vrea să facă cealaltă parte, putem avea input în deciziile de viitor, poate noi vedem o oportunitate care li se potrivește lor, poate invers și ajută foarte mult să știm unii de alții și să avem mindsetul ăsta de: «orice ar fi, noi construim împreună». Poate pentru oamenii din alte industrii, e ciudat să ai niște organizații care colaborează așa de strâns. Nu știu, poate pentru oameni e mai importantă competiția, să zic, și noi facem foarte evident că e importantă colaborarea.”

Zburătorii

În 2018, și-au dorit să includă în traseul maratonului mai multe persoane cu dizabilități, așa că Fundația Comunitară a contactat Asociația Diakoniewerk, filiala din Sibiu a unei organizații austriece care oferă servicii sociale persoanelor cu dizabilități. La sediul Diakoniewerk, Daniel l-a cunoscut pe David Răulea, un veteran al sportului paralimpic care și-a regăsit independența prin sport. Are 48 de ani și e imobilizat de la 12, când a căzut de pe un stâlp de înaltă tensiune. După câțiva ani petrecuți în spitale și la ședințe de recuperare, în 1997 a fost la o competiție pentru persoane cu dizabilități locomotorii la Galați și a fost impresionat de câtă lume făcea sport, de la atletism, la tenis de masă, la tir cu arcul. De atunci, a participat la zeci de competiții de atletism, în țară și în afară. Baschetul, pe care l-a descoperit în 2012, când Fundația Motivation avea o echipă în Sibiu, i-a plăcut mai mult pentru că e un sport de echipă. Când a aflat că nu mai avea unde să joace, pentru că echipa se desființase de câțiva ani, Daniel i-a propus s-o reînființeze sub umbrela Clubului Sportiv Comunitar.

La primul antrenament, în toamna lui 2018, au fost trei participanți – el și încă doi jucători din vechea echipă. Nu aveau fotolii speciale de joc, așa că se antrenau în scaunele lor de zi de zi.  Pentru stabilitate, scaunele adaptate pentru meciuri – care ajung și la 10.000 de euro – au roțile înclinate, axe transversale, rotițe de sprijin în spate și o bară de protecție în față, care atunci când se lovesc, scot un scârțâit strident, ca o vioară dezacordată. Cu cât le controlează mai bine, jucătorii sunt mai rapizi, schimbările de direcție mai bruște, faulturile mai dure.

În timp, echipa s-a mărit și au început campanii de strângere de fonduri pentru scaune. Au scris proiecte și au căutat sponsori, iar Fundația Diakoniewerk i-a ajutat cu obținerea unei sponsorizări din SUA. Și-au dat seama că e important să devină mai prezenți în comunitate, așa că au început să participe la evenimente și competiții sportive și să organizeze, în fiecare decembrie, un cros unde invită sibienii să alerge pentru echipă, îmbrăcați în Moș Crăciun. „Lumea trebuie să te cunoască”, spune David, „să se obișnuiască cu tine, să fii vizibil, să ieși afară. Pentru că tocmai așa se schimbă lucrurile, și se fac pas cu pas.”

Echipa de baschet a adus foarte multă vizibilitate persoanelor cu dizabilități, crede Cristina Costea, directoarea Asociației Diakoniewerk România, ONG-ul care le-a fost aproape de la început și care îi ajută în continuare cu obținerea accesului gratuit în Sala Transilvania de la Consiliul Județean. „Orice chestiune, în primul rând, trebuie cunoscută. După aceea, oamenii pot să se implice în îmbunătățirea unor situații. Dar dacă lumea nu știe că e nevoie de îmbunătățirea situației, atunci nu există, să zic așa, masa critică de oameni care să se implice în schimbările necesare.”

Mulți nu cunosc nicio persoană cu dizabilități, mai spune ea, și poate și de aceea le evită, pentru că nu știu cum să se comporte. „Dar cred că, cu cât publicul cunoaște persoane cu dizabilități, cu atât devin parte a societății. Că până la urmă despre asta e vorba, sunt tot membre ale comunității.”

Zburătorii există și pentru că veterani ca David Răulea sau Nicolae Priporeanu, care are 52 ani și e campion național la tir cu arcul, nu s-au temut să fie văzuți. Țin demonstrații în pauzele meciurilor echipei de baschet CSU Sibiu și invită des oameni din comunitate la antrenamente, chiar să se așeze în fotolii și să vadă cât de solicitant e să mânuiască și scaunul, să dribleze și mingea, să arunce și la coș. Să le vadă și abilitățile, nu doar dizabilitățile.

Vor mai ales să le ofere celor tineri un exemplu că trebuie să fie activi, să nu se descurajeze și să „tragă cu dinții” de oportunitățile pe care le au: generația lor n-a avut telefoane mobile, găsea mult mai greu informații și comunități de care să aparțină.

Contează mult să ai un grup care să te susțină, iar echipa poate fi asta pentru ei, crede David. Dincolo de activitatea fizică, antrenamentele sunt și un pretext să se întâlnească săptămânal, să iasă din casă, să discute despre ce-au mai făcut și să schimbe informații despre accesibilitate sau diverse drepturi. „Oamenii prind curaj, văd că se poate, avem o atitudine pozitivă și ei nu se simt nelalocul lor acolo. Asta e cel mai important, să fim acolo, pentru că dacă noi ne lăsam de baschet, acum colegii tineri din echipă nu puteau practica acest sport”, spune David, care crede că scopul echipei e să atragă cât mai mulți juniori: „copii, adolescenți, tineri care să iasă din casă, să vadă că existăm și că pot să facă anumite lucruri. Le dă niște aripi, le dă încredere și atunci o să vadă altcumva lumea.”

Știe că multe persoane cu dizabilități trăiesc în izolare pentru că nu se pot deplasa, locuiesc în blocuri fără lift sau le lipsește încrederea. E și motivul pentru care le e greu să găsească jucători, așa că Daniel s-a îndreptat tot mai mult către juniori: a dus pliante la cabinete de kinetoterapie din oraș, a organizat evenimente pentru ei și vrea ca în viitor să fie mai prezenți în școli. Ca să le ofere un exemplu, dar și ca să ridice nivelul echipei, a transferat doi jucători cu experiență din afară, care vin doar la meciuri: pe Daniel Dănilă, un băcăuan de 38 de ani care locuiește în Italia după un accident de mașină, unde joacă tenis în scaun rulant, și pe Martijn Dokkum, fost campion al Olandei la baschet adaptat. Cu ei în echipă, spera la un joc mai solid în a doua etapă a campionatului, care urma în martie, la Arad.

Nu facem doar act de prezență

Sibiul a avut și la Arad cea mai gălăgioasă susținere în tribună la a doua etapă din campionat. Fanii care au făcut deplasarea au ținut ritmul tobei cu scandări care au răsunat cu ecou în Sala Polivalentă, destul de goală în rest. Meciul cu ACS Paralimpic Salvia 2000 Cluj-Napoca, una din echipele cu tradiție din țară, urma să fie decisiv pentru clasamentul dinaintea Final Four.

În echipă era acum și Martijn Dokkum, un olandez de 34 de ani care câștigase cu naționala de baschet adaptat a Olandei Campionatul European. E cel care deschide scorul, după un contraatac pornit de la Daniel Dănilă, românul care locuiește la Torino. Niciunul nu mai joacă baschet în prezent, dar experiența lor se simte în teren: sunt mai rapizi, mai puternici și mai preciși în atac, iar în apărare îi oferă sfaturi utile de poziționare celui mai tânăr jucător de pe teren, Ianis Dinu, juniorul care înscrie al treilea coș, după o luptă sub panou.

Ianis are 16 ani și a devenit unul dintre Zburători în mai 2025, după ce profesoara sa de geografie a dus un grup de elevi să cunoască echipa. Văzuse că au nevoie de jucători într-un pliant la cabinetul unde face terapie și și-a rugat mama să-l ducă la un antrenament. După cele două ore din Sala Transilvania, i-a zis că a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața lui.

Mama lui, care a fondat în 2017 o asociație pentru copii cu dizabilități neuromotorii, Copil Unicat, cunoștea proiectul condus de Daniel. În 2019, după ce a văzut într-o postare pe Facebook că avea doar adulți în echipă, i-a propus să facă ceva și pentru copii, iar Daniel i-a invitat la un antrenament. Acum, patru dintre copiii din cadrul Asociației fac parte din lot. 

Ca să atragă mai mulți, au organizat împreună în vara lui 2025 un eveniment numit Ziua Prieteniei. La finalul lunii iulie, copii de toate vârstele, tipici și cu dizabilități, au participat la jocuri și activități comune, de la minigolf la tir cu arcul, la baschet. „Ne-am dorit ca fiecare participant să înțeleagă că sunt mult mai multe lucruri care sunt asemănătoare între copiii, dar și adulții tipici, și cei cu dizabilități decât ceea ce ne diferențiază”, spune Ana-Maria Dinu.

E misiunea comună pe care o împarte cu clubul sportiv, și din toamnă vor merge împreună în școli să le arate elevilor, dar și profesorilor de sport care se tem să-i implice la ore, că pot avea o viață activă. „Ne-am susținut în mai multe proiecte și în continuare încercăm să găsim resurse și soluții, pentru că până la urmă scopul nostru este comun”, spune Ana-Maria, care se bucură că fiul ei a ales să practice un sport de echipă, pentru că e important să învețe colaborarea, dar și frustrarea care vine atunci când pierzi. Baschetul îl învață să se concentreze mai bine, să-și prioritizeze programul și să se asigure că are întotdeauna timp de antrenamente, că ajunge la timp, că dă 100%, să vadă cum a greșit și ce poate face mai bine.

Să-l ducă de două, uneori de trei ori pe săptămână la antrenamente, pe lângă școală și terapie, e un efort pentru întreaga familie, dar Ana-Maria crede că și câștigul e al întregii familii atunci când un copil face sport. Chiar dacă ajunge seara obosit acasă, când îi spune că a fost frumos sau că a înscris câteva coșuri, simte că merită.

La Arad, Ianis a fost printre cei mai buni marcatori ai echipei. E diagnosticat cu hemipareză și se poate deplasa fără scaun – jucătorii pot avea niveluri diferite de mobilitate a trunchiului, în funcție de care primesc un punctaj: cu cât mobilitatea e mai limitată, cu atât punctajul e mai mic, iar totalul echipei trebuie să nu depășească 14 puncte. (În alte țări pot juca și sportivi fără dizabilitate). Nu se aștepta să evolueze așa repede, dar a învățat repede să coordoneze scaunul și acum visează să joace la un nivel înalt și să devină un exemplu care să inspire viitoarele generații să încerce acest sport, care pentru el e „un fel de terapie”.

Când l-a văzut răsturnându-se la prima etapă din campionat, mamei i-a fost greu să-și țină în frâu instinctul de a intra pe teren să-l ajute să se ridice. Petrecând mai mult timp lângă echipă, a înțeles însă că frica și zgomotul pe care-l fac scaunele când se lovesc sunt mai mari pentru cei care privesc de pe margine. Pentru cei din teren, în adrenalina momentului, face parte din joc. „Cumva, și noi trebuie să depășim lucrurile astea și să înțelegem că nu putem să-i ținem într-un glob de sticlă, feriți de toate, și că această protecție pe care credem că le-o oferim s-ar putea mai mult să dăuneze decât să-i ajute, fiindcă nu mai au încredere în ei, nu simt că pot atinge anumite obiective. Și, până la urmă, toate aceste experiențe îi fac mai puternici și îi motivează.”

E riscul oricărui sport, spune David Răulea, care a lipsit doi ani din cauza unei căzături pe mână. „Noi știm acest lucru și îl asumăm.” Accidentările apar pentru că se joacă pe bune. Pentru că în primul rând, e o competiție sportivă și fiecare echipă e acolo să câștige. „Nu facem doar act de prezență. Nu e un joc amical, se joacă la sânge.”

În meciul cu echipa Clujului, la 6-0 pentru echipa sa, Daniel Troancă a cerut un time-out și s-a așezat cu un genunchi pe parchet, în mijlocul jucătorilor.

„Nu ne grăbim, avem tot timpul din lume”, le-a spus, în română și în engleză. Avuseseră câteva contraatacuri irosite și le-a cerut mai multă răbdare. „Când scăpăm pe contraatac, știu că emoția e foarte mare să dăm coș, dar faceți pașii corecți. Nu putem, dăm pas la celălalt.”

Îi simțea prea încrâncenați, așa că a adăugat: „Otherwise, all good. Have fun! Smile!”

Au strigat în cor „Sibiu!”, au revenit pe teren și au câștigat cu 42-20. Cu trei victorii din trei în weekendul de la Arad, au urcat pe 2 în clasamentul general și s-au calificat în Final Four-ul din mai, unde urma să se decidă campioana națională.

Astea sunt marile victorii

La Brașov, Zburătorii jucaseră în 2022 primul meci din istoria echipei, un amical cu echipa locală, care a deschis drumul relansării campionatului național. Unul dintre cele mai populare sporturi paralimpice la nivel internațional, baschetul adaptat s-a practicat în România încă din anii 2000, la Arad, Brașov, Cluj sau Oradea, însă fără continuitate, astfel că sibienii se antrenau fără să știe de alte echipe din țară. Când a aflat că și la Brașov exista o echipă, Daniel le-a propus să joace un amical.

După meci, a scris un proiect de finanțare pentru programul de granturi nerambursabile „În Stare de Bine”, prin care a susținut antrenamentele a patru echipe – din Sibiu, Brașov, Cluj și Argeș – timp de șapte luni. A convins jucători din fiecare oraș să refacă echipele și, la final, a organizat la Sibiu prima Cupă a României la Baschet în Fotoliu Rulant. „Noi așa suntem, nu aşteptăm să ne facă alţii, am învăţat asta de la prietenii şi colegii de la Fundaţia Comunitară Sibiu.”

Federația Română de Baschet, și apoi Comitetul Național Paralimpic, au preluat organizarea Campionatului Național, care are acum șapte echipe, peste 70 de sportivi și o casă de pariuri ca sponsor principal. Dacă nu era Daniel, competiția nu se repornea, crede David Răulea. „Dani s-a zbătut foarte mult, s-a dus peste federație, telefonic, discuții, e-mail-uri. Trebuie un pic de voință din partea cuiva. Dacă nu există acel om care să se zbată și să pună osul la treabă, de obicei lucrurile merg în jos, și el a revitalizat acest lucru.”

Deși nu știa nimic despre baschetul paralimpic când a început, Daniel s-a îndrăgostit de sport și a învățat din mers. Venind dintr-un sport individual, i s-a părut o provocare să lucreze cu o echipă.  „Nu mi-am închipuit niciodată că e atât de greu să convingi cinci oameni să conlucreze să bage o minge în coș. E un proces atât de complex, în care lucrezi nu cu mâinile și roțile, lucrezi cu capul oamenilor. Fiecare vine cu o atitudine, cu neplăcerile lui, cu bucuria lui, și trebuie să meargă în aceeași direcție.” Știe că nu are încă o echipă sudată, pentru că nu sunt profesioniști care se antrenează zilnic, dar spera ca entuziasmul să compenseze lipsa de coeziune. „Noi încă încercăm să ne distrăm pe teren și să facem să fim competitivi cu ce avem.”

La turneul final de la Brașov, au câștigat cu 43-27 semifinala cu Temerarii Arad și au revenit a doua zi în Sala Polivalentă să lupte pentru titlul național cu Corona Brașov. Neînvinsă până atunci în campionat, echipa Brașovului a punctat prima pe tabelă, fiind încurajată și ea de o mică galerie cu tobe și steaguri galben-albastre. Într-o atmosferă animată de cele două grupuri de suporteri, cu mai mulți copii în tribune și cu oficiali ai Federației și Comitetului Paralimpic pe margine, cele două echipe s-au blocat în apărare, s-au ciocnit și s-au răsturnat, s-au răsucit pe parchet în viteză și au luptat pentru fiecare minge fără rețineri. Cu patru minute înainte de final, Corona avea șase puncte în față, iar galeria a început să cânte „Campionii, campionii”.

Dar Zburătorii n-au renunțat. Începuseră ezitant, rataseră ocazii din poziții bune, dar pe final și-au regăsit claritatea și au redus diferența la două puncte. De pe margine, Daniel le-a făcut semn să trateze cu calm ultimele faze. Cu 11 secunde înainte de final, au egalat și au dus meciul în prelungiri, unde au câștigat.

Când au devenit campioni, jucătorii s-au învârtit pe teren cu lacrimi în ochi și cu pumnii în aer. Daniel și-a dus mâinile la cap, apoi i-a îmbrățișat pe fiecare. Era mândru că și-au ținut firea într-un moment greu și că au învins pentru prima oară Corona Brașov, chiar la ea acasă. Știa că și-au făcut meciul dificil din cauza emoției, dar și că au avut tot timpul în teren un jucător de 16 ani aflat în primul lui an competițional, și alți trei juniori pe bancă. Era bucuros că finala fusese așa spectaculoasă, o reclamă bună pentru sportul lor, și simțea că e un titlu meritat, o răsplată pentru eforturile pe care le-au făcut de-a lungul timpului pentru comunitatea baschetului adaptat.

Victoria adevărată i se pare însă evoluția juniorilor din echipă, care după un an de antrenamente vin la sală cu pieptul un pic mai ridicat, un pic mai senini și mai încrezători în ei. „Adică se întâmplă ceea ce se întâmplă cu toți cei care fac sport: capătă curaj și libertate. Și astea sunt marile victorii.”

După ce au primit medaliile de campioni, s-au întors la Sibiu, unde au continuat să se antreneze, pentru că în iunie găzduiesc Cupa României și nu vor să piardă acasă. „Eu vreau să câștig fiecare meci, dar câștigul poate să vină doar dacă te antrenezi”. Asta speră că învețe echipa lui de la jucătorii experimentați cu care au jucat în acest sezon: că numai prin muncă pot deveni baschetbaliști buni. Că trebuie să se dăruiască sportului, să fie concentrați, dar să se și bucure, așa cum face olandezul Dokkum, care joacă mereu zâmbind, iar când ratează nu pune capul în pământ. Ridică privirea spre coș și-și spune că mai are o șansă. Campion ești atunci când dai tot ce poți, crede Daniel.

Au revenit și la acțiunile din comunitate: au donat două scaune Spitalului de Fizioterapie, ca oricine să poată face sport în recuperare, au prezentat trofeul la pauza meciului dintre CSU Sibiu și Voluntari și au vizitat Universitatea „Lucian Blaga”, unde au jucat un meci adaptat cu profesorii de sport. E ce-și doresc în viitor: să rămână competitivi, dar mai ales să fie tot mai prezenți în viața copiilor, tinerilor și adulților cu dizabilități. Să meargă în școli și să le arate elevilor, dar și profesorilor, că o dizabilitate nu înseamnă lipsa mișcării și a sportului. Să le arate că ambiția, pasiunea, curajul și puterea de a face performanță nu au limite și că se pot înălța, așa cum o fac Zburătorii meci de meci.

 

Material realizat în cadrul „Burselor pentru Jurnalism despre Filantropie”, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare, cu sprijinul Lidl România.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Editorial Board Recommendations

Subscribe to our newsletter

Cum ajunge un tip cool la Eforie Colorat? E simplu: faci la dreapta din drumul către Vamă!

Cum ajunge un tip cool la Eforie Colorat? E simplu: faci la dreapta din drumul către Vamă!

De Evantia Barca

Reportajul a fost publicat în Revista Zeppelin.

Tone de moloz, saci de ciment, bușteni, vreascuri și resturi de mobilier au acoperit, mai bine de zece ani, un simbol – Cinemascopul din grădina de vară a orașului Eforie Sud. Un echipament emblematic al unei stațiuni balneare care a avut, cândva, strălucire europeană. Până când…

„Cinemascopul? Nu prea știu cum era înainte, l-am cunoscut abia după ce a fost curățat, deși locuiesc în apropiere de vreo 18 ani. Îmi ieșise din cap. Știam că e în paragină și-l  ocoleam din cauza asta, așa cum făcea, de altfel, cam toată lumea. Treceam într-o zi pe lângă hățișul ăla de tufișuri și am remarcat că sunt pictați pereții. Am zis să intru să văd ce-o fi”, spune Nicu Vranciu, un tată din Tuzla, care visează o viață mai bună pentru cei trei copii ai lui. S-a mutat în sat în 2007, pentru că, spune el, era cea mai la îndemână soluție să scape de agitația din Constanța. Voia să fie mai liber, să poată visa dincolo de pereții unei garsoniere, să construiască ceva pentru copii. Îl interesează educația și tocmai de aceea privește mai ales către Eforie. Dar și la oraș educația e doar un punct pe o listă cu multe proiecte în așteptare. Unele străzi așteaptă asfaltarea, unele bucăți de faleză așteaptă un proiect de consolidare, unele terase își așteaptă clienții pe timp de iarnă. Sunt multe, e greu să alegi. 

Poate că nu era grădina de vară principalul răspuns la nevoile comunității, dar în mod cert, pentru cel puțin un deceniu, a fost parte dintr-o mare problemă. Strâns conectată la alte neajunsuri, cum ar fi lipsa unei infrastructuri culturale, lipsa programelor adresate comunității locale, lipsa identității la vreme de iarnă. 

Ce vedem acum ar putea fi „un fel de floare dintr-o primăvară care dă să înceapă”, așa cum spune Emilian Onoaie, directorul Liceului „Carmen Sylva”. Cinemascopul din vechiul oraș-grădină a așteptat peste 10 ani, îngropat în moloz, buruieni și idei stereotipe cu privire la distracțiile ușoare, de vară, care s-ar potrivi în general pe litoral, dar mai ales într-o stațiune de familiști, în care cineva cool s-ar putea rătăci doar din întâmplare. Mulți îl percep acum ca pe un spațiu retro, dar vestea bună este că tot ce e retro e la modă. Cel puțin pentru generația tânără.

Patina retro are o istorie de avangardă. Cinemascopul era, cândva, steaua litoralului, cinematograful cu cel mai mare ecran de proiecție de la Marea Neagră, un echipament emblematic dintr-o stațiune balneară cu renume european. 

„Un simbol mare al orașului. Vedeai filme, îți dai seama? Greu să găsești pe cineva din Eforie care să nu aibă povești cu spațiul ăsta”, spune Emil Cristian Ghiță, omul care a avut visul să redeschidă vechea grădină de vară. A moștenit o căsuță veche din Eforie Sud, ea însăși amintind istoria locului. A fost construită în 1939, la marginea noii stațiuni balneare, apoi a fost rechiziționată de armata germană, naționalizată de comuniști și, în 1998, revendicată și câștigată. „Aveam 11 ani și veneam cu ai mei la Cinemascop. Câteodată chiar vedeam filmul de pe garduri, ca mulți alții. Vin și acum oamenii și-mi spun: când eram copil, veneam aici și, ori că era sala plină, ori că nu aveam bani de bilet, în tot cazul, mă urcam prin copaci sau intram prin gardul viu, numai să văd filmul”, spune Emil. 

„Cândva, te uitai pe Teletext să vezi ce film urmează. Sau îți luai TV Mania”

În comunism, lumea era fascinată de filme. Povestea celor care își petreceau nopți întregi la coadă pentru câteva bilete la cinema este o experiență de povestit nepoților, spunea profesorul Bogdan Murgescu, într-un interviu pentru Historia. Sigur, în România comunistă s-ar fi stat la coadă pentru orice, dar chiar și așa, rămâne semnificativ faptul că unii alegeau să-şi petreacă nopțile pe străzi doar ca să se asigure că vor putea viziona câteva filme bune. Și pe litoral serile de film erau o nebunie la modă. Cultivată din plin de sistem. 

În anii ’60–’80, dezvoltarea regională a inclus teatre de vară și cinematografe în aer liber ca elemente centrale de divertisment pentru turismul de masă. Grădinile de vară erau amplasate între hoteluri sau în zonele de promenadă. De la Mamaia și Eforie, până la Jupiter, Venus, Saturn sau Mangalia, lumea venea să vadă filme în fiecare seară. 

Grădina de vară din Eforie Sud a fost inaugurată în anul 1960 şi a rămas deschisă până în 2004. „Nu putem spune că Cinemascopul era un centru cultural. Era pur și simplu un cinematograf în aer liber. Dădea filme comerciale. Excepțional, când eram mic și nu exista Netflix și HBO, ca azi, să stai pe canapea și să-ți alegi la ce te uiți. Pe atunci, vedeai filmele pe unde apucai, în ce condiții apucai. Te uitai și tu la ce ți se dădea. Le alegeai din teletext și TvMania”, spune Emil. 

După 64 de ani de istorie glorioasă, în 2004, proiectoarele de la Cinemascop s-au stins. Spațiul a fost abandonat, iar natura și-a revendicat, cu timpul, acest teritoriu. Construcția s-a deteriorat, așa cum s-a întâmplat cu multe alte grădini de vară și, în general, cu majoritatea cinematografelor construite în anii ‘60 pe teritoriul României. „Se pare că avea în jur de 1.600 de locuri – sau cel puțin așa a fost proiectat, pentru 1.600 de locuri. Nu știu cum erau calculate, dacă și în picioare, dar cert este că noi, când am intrat acolo, în 2018, nu mai era niciun scaun, nu mai era nimic. Devenise un fel de groapă de gunoi comunitară, un loc unde oamenii își aruncau deșeurile, mobilă veche, saci de moloz… Partea de sus a cinematografului, fostele camere de proiecție, erau deteriorate complet, nu mai aveau geamuri, nu mai aveau uși. Spațiul fusese ocupat de oameni fără adăpost. Zona devenise chiar periculoasă, mai ales în extrasezon”, spune Emil Cristian Ghiță.

50 de tone de moloz și 15 camioane cu lemne

„Știam cinematograful ăsta bine. L-am prins funcționând. L-am văzut cum s-a degradat. Și era, așa, un soi de vis al meu. Nu știam dacă va deveni sau nu realitate, dar era o chestie: hei, cum ar fi să readucem la viață un cinematograf?”, spune Emil. I-a contactat pe cei de la RomâniaFilm, proprietari și acum ai spațiului, s-au înțeles și au intrat în Cinemascop în 2018. Emil lucra cam de un an la Centrul Ceh și a fost la Eforie cu directorul de pe vremea aia, František Zachoval, și cu directoarea de comunicare, Sorina Neaga. 

„Inițiativa a fost interesantă pentru Centrul Ceh, pentru că nu era o formă obișnuită de diplomație culturală. Oricum, nu a fost doar un proiect, ci, mai degrabă, un proces de transformare a unui loc cândva emblematic într-un spațiu cultural urban funcțional”, spune František Zachoval, director al Centrului Ceh în perioada 2015-2019. „A fost vorba și despre a convinge autoritățile locale: cultura face parte din identitatea noastră și aduce valoare atât pentru locuitori, cât și pentru antreprenori și pentru turiștii care vin pe litoral vara. Are sens nu doar pentru comunitatea locală, ci și pentru publicul larg, de la copii la seniori, de la oameni practici – la visători. Pe scurt, este un model valoros. La început a existat ceva neîncredere, dar aceasta s-a transformat, treptat, în sprijin activ, ceea ce a însemnat, de fapt, salvarea unui spațiu de interes public. Am reușit un mic miracol cu o echipă restrânsă, demonstrând că, atunci când există motivație, lucrurile chiar se pot schimba”, spune František Zachoval.

Din spațiul dezafectat au scos cam 50 de tone de moloz și vreo 12 remorci de lemne. În fața ecranului crescuseră copacii, tot felul de pomișori, mai falnici, mai pitici, frunze, ierburi, multă vegetație. Au curatoriat la propriu speciile și au păstrat cât au putut din ele. Orice lăstar, orice pată de verdeață. Un copăcel răsărit în mijlocul grădinii a fost cruțat și îndrumat să crească frumos, cât să nu supere spectatorii. Pe platforma cinematografului, betonul se crăpase și, printre dale, s-au ivit tot felul de lăstari și liane. Ecranul era avariat pe partea exterioară şi a fost necesar să-l retencuiască, să-l vopsească, să renoveze pictura murală. 

Dispăruseră scaunele, care fuseseră cândva încastrate cu piciorușe de fier în beton. Hoții apucaseră să spargă și ei cât au putut, dar au rămas niște bucăți de beton în care erau înfipte un fel de țepe metalice. Niște cioate lunguțe, de la 5 la 40 de cm, vreo 400 la număr, pe care s-au chinuit să le scoată din pavaj. Apoi au astupat toate găurelele – treaba asta încă se mai vede în cinematograf. „Am avut ceva ajutor de la o echipă din Eforie, coordonată de Ionuț Idu și Andrei Stupariu – care au rămas până acum colaboratori ai acestui hub. Fotografa Diana Păun a documentat tot procesul de curățenie. Ne-a ajutat și o echipă de la primărie. Cât e ziua de lungă, spărgeam betoane cu ei”, spune Emil. 

Câteva tone de moloz devin instalații artistice

Întrebarea cum ați făcut așa ceva? e provocatoare acum. „Pare simplu: am curățat grădina de vară, am gândit un program și am reintrodus spațiul în circuitul cultural. Este un răspuns corect, sunt cuvintele pe care le-am tot spus de-a lungul acestor ani. Dar, dacă reiau întrebarea și mă gândesc la un răspuns mai personal, aș zice așa: concret, ne-am adunat gândurile, entuziasmul, ambiția și ușoara inconștiență și am pornit la treabă. Am intrat în spațiu, am vorbit în stânga, în dreapta, am aflat mai multe, am dat sfară-n țară – când încă nici noi nu știam prea bine ce vrem, dar știam că vrem, ne-am făcut prieteni, parteneri, colaboratori, am pus mâna pe lopată, pe maus, pe telefon, fiecare pe ce s-a priceput mai bine, și ne-am trezit pe 1 august cu o grădină de vară plină, așa cum nu s-a mai văzut de zeci de ani”, spune Sorina Neaga, coordonator de comunicare al Centrului Ceh din București. 

În primul an nu au avut buget să scoată tot molozul, așa că l-au îngrămădit pe flancuri, în stânga și în dreapta, și au montat peste el ceva artă. Aveau un buget care poate să pară acum ridicol, vreo 2.000-3.000 de lei, primiți de la Centrul Ceh, și au cumpărat câțiva metri de plasă verde, din soiul care se pune pe fațada șantierelor. Au luat și niște stinghii de lemn, materiale din care au făcut două instalații mari. „Am lăsat una așa, puțin descoperită, tocmai pentru a le arăta oamenilor ce e acolo”, spune Emil. Cu instalații din moloz, pomișori cumințiți și găuri în dalele de beton, luminile în Grădina de Vară din Eforie Sud s-au reaprins în august 2018, pentru prima ediție a festivalului de film european „Cinemascop”, organizat de Centrul Ceh. 

Cu două generatoare de curent și o rugăciune 

„Nu ne gândeam că vom avea 600 de vizitatori în prima zi. Nici că cei care vor veni la film se vor opri să ne mulțumească, unii cu lacrimi în ochi. Am fost copleșiți de numărul de oameni, în primul rând, apoi de tot feedback-ul atât de personal și cald pe care l-am primit pe parcursul celor cinci zile (și an de an de atunci). Erau mulți, așa că le-am recomandat să-și aducă pături, pentru a sta mai confortabil pe jos, pentru că cele 350 de scaune pe care le-am pus la dispoziția lor se ocupau rapid. Erau localnici urcați pe gardurile grădinii, așa cum obișnuiau să o facă în anii de glorie ai cinematografului. Pe lângă proiecțiile de filme, am organizat atelierele pentru copii, foarte populare până în prezent, aveam cele două instalații create din molozul adunat din grădină, pe care n-am mai avut resurse să le scoatem atunci, ci abia la a doua ediție, și… cam atât. A fost o ediție scurtă și la obiect, cu două generatoare de curent și o rugăciune, dar cu atâtea noi prietenii legate, un spirit de comunitate nou creat, pe care nu-l mai experimentaserăm până atunci, oboseală, emoții, dar și multe așteptări depășite”, adaugă Sorina Neaga. 

„E ca în Vestul sălbatic, unde vântul rostogolește tufe uscate în pustiu”

Evenimentul s-a consacrat ca o poveste alternativă în mijloc de vară. La un moment dat, printre frunzele de la grădina de vară au început să apară și pictorii, care și-au întins pe lângă pereți scările și scripeții. „Asta am remarcat, de fapt, muralele de la Cinemascop, care m-au tras înăuntru”, spune Nicu Vranciu, din Tuzla. „Dincolo de zidurile pictate erau, într-adevăr, alți oameni. Unii de la care voiam să învăț și eu câte ceva, o chestie cât de mică. Până la urmă, suntem suma oamenilor pe care i-am întâlnit. Furăm de la fiecare câte o mică parte. Sunt foarte importante experiențele pe care le trăiești, fiecare dintre ele devine o scară pe care poți să urci. Le spun și copiilor mei că nu există niciun moment în care să le știi pe toate. Înveți mereu. Urci câte o treaptă”, spune el. Problema e că în Eforie Sud, spune Nicu, există două lumi, una de vară și alta, cu alt ritm și alte nevoi, care se lasă văzută doar toamna și iarna. Dar…, până la urmă, poate că asta este soarta nu foarte veselă a destinațiilor de vacanță. Turismul, responsabil sau nu, chiar ar putea deveni o calamitate planetară, așa cum spunea Matei Vișniec. Protestele europene din ultimii ani au arătat că, uneori, amenință, sau chiar distruge, comunitatea locală.

Chiar și în poveștile cu final fericit, locuitorii din orașele turistice rămân un fel de asistent discret, menit să întrețină vocația identitară a unei destinații de vacanță. Se întâmplă mai ales, în orașele de coastă, înțelese, adesea, doar ca un decor estival care-și împrumută definițiile din exuberanța călătorilor sezonieri. Complet depersonalizat în extrasezon, un astfel de loc își ține câteva luni pe an răsuflarea, în așteptarea unui nou ciclu de viață. În locuri în care nu a fost dezvoltată vreodată o infrastructură culturală, cum ar fi stațiunile locuite permanent de pe litoralul românesc, situația ar putea deveni critică. 

Eforie Sud, fosta legendă de la Marea Neagră, trăiește doar câteva luni pe an. Sunt veri cu mici și bere, prosoape vărgate și rățuște gonflabile. „Iar iarna e ca în Vestul Sălbatic, știi tu, pustiul ăla nesfârșit pe care se rostogolesc tufe uscate, împinse de vânt. Nu mai știu cum se numesc, îți arăt pe TikTok”, spune Daria Maria Neacșu, o fată de 15 ani care învață la „Carmen Sylva”, singurul liceu teoretic din zona Mangalia-Constanța. Mai există licee tehnologice în Techirghiol sau Topraisar, dar mate-info poți învăța doar la „Carmen Sylva”. Îmi arată un clip cu faimoasele tumbleweed ridicând praful în goana lor prin pustiuri roșcate.

„Unde se duc copiii, vin și părinții” 

Pe faleză, într-adevăr, bate vântul cam la fel, să zicem, ca în Vestul Sălbatic. Există doar câteva stațiuni locuite permanent la Marea Neagră și probabil că puțini s-au întrebat ce fac oamenii locului începând din octombrie, după ce se sting luminile de la terase, iar prosoapele și colacii de baie se retrag în depozite. E liniște de-ți țiuie urechile la Eforie Nord și Sud, la Costinești, 2 Mai și Vama Veche, la fel prin sate, în Tuzla, Corbu sau Vadu. „Iarna nu ne adună nimeni. Muncim în grădină, ne plimbăm pe faleze, mergem în vizită unii la alții. Mai trecem pe la școală, pe la serbări sau la ateliere. Și la târguri mergem, dar mai ales prin intermediul școlii. Știi cum este, unde sunt copiii, vin și părinții. Ne lipsește, însă, interacțiunea. Și avem nevoie de socializare, fără ea nu ne leagă nimic. Sigur, poate ne leagă un pahar de vin, dar avem nevoie și de alte legături. Avem nevoie de legături culturale. Altfel, nu existăm”, spune Nicu Vranciu. Era vremea pentru încă un pas?

Cum să faci un festival de… 90 de zile?

În astfel de locuri, visul de a face dezvoltare prin cultură pare utopic. O astfel de idee nerealistă a devenit, însă, viziune și a fost translatată într-un proiect de revitalizare prin artă, ecologie și educație civică. The new kid in town fusese primit cu deschidere, iar timpul a adus parteneri noi și noi obiective. Întâmplările din jurul festivalului s-au diversificat, iar coordonarea activităților a fost preluată, din 2020, de Hub-ul Eforie Colorat, o inițiativă a Asociației Forumul Artelor Vizuale (FAV), derulată în parteneriat cu Centrul Ceh, Radef și Primăria Orașului Eforie. Păstrau încă ideea asta de festival, voiau să țină viu spațiul proaspăt recuperat, dar simțeau că ar trebui să se extindă. 

„FAV a construit o infrastructură non-instituțională, la baza căreia stă o rețea de ONG-uri, organizații ale căror contribuții, complementare și interdependente, dau profunzime demersului. E o hub colaborativ în care resursele, competențele și vizibilitatea sunt puse în comun, dincolo de logica competiției pentru finanțare”, spune Alexandra Dumitrescu, cofondator al Asociației Forumul Artelor Vizuale. 

A ajuns la Eforie Sud în 2020, căutând puțină libertate în anul restricțiilor totale. Era prietenă cu Emil, a fost încântată de povestea locului și a gândit o reconceptualizare. De altfel, cam ăsta ar fi talentul ei nativ, structural, acela de a vedea direcții de dezvoltare. E un om care se orientează natural către oportunitățile de creștere sau către cadre conceptuale mai complexe. Festivalul ajunsese, și el, la o anumită maturitate, ceea ce înseamnă că apăruseră noi nevoi sau că aveau acum puterea să caute răspunsuri pentru mai multe dintre întrebările care veneau din jur. Într-o primă etapă, povestea a fost extinsă de la un festival de șapte zile, la unul de… 90 de zile. 

„A fost ceva nebunesc, 90 de zile în șir, din iunie până în septembrie, fără nici o zi pauză! Prima ediție în noua formulă, în 2021, a fost ceva inimaginabil, e imposibil să înțelegi așa ceva. Dacă-i povestim cuiva acum, nici nu ne-ar crede că am făcut o asemenea nebunie!”, spune Alexandra.

Organizatorii de evenimente ar putea fi complet contrariați: cum e un program de 90 de zile? „Grandios! Întrebaserăm și noi în stânga și în dreapta, dar au venit și foarte mulți către noi, de cele mai multe ori prin recomandări din om în om. Mircea Modreanu, prin galeria mobilă E T A J on Wheels, schimba expoziție după expoziție, centrele culturale partenere alternau și ele ofertele, au fost și cei de la Asociația Sonoro, care cântă în spații alternative. Se adunaseră foarte mulți la Eforie Colorat, Focus Căzănești, de fapt Asociația Patrupetrei, Comisia Europeană avea un atelier atunci, cu Micul Prinț, veniseră cei de la Teatru Forum, cei de la Pactul Ecologic European, tot atunci au venit cei de la Short Film Breaks, ei înșiși festival de scurtmetraj și competiție, o organizație care ne-a rămas parteneră până astăzi. 

Ca să fie treaba cât mai complexă, derulam și un proiect AFCN și, în paralel, am făcut și un soi de rezidență, la care au participat Dan și Lia Perjovschi, Ovidiu Toader, Radu Panait, oare cine a mai fost? Cred că atât. A fost și primul an în care Emil Ghiță a făcut performance-ul lui, destul de amplu, de ecologizare. E imposibil să spun ce am făcut în anul ăla. Vorba aia, ce rost avea să începem cu un proiect, când puteam să începem, din plin, cu o mie? Când mă uit înapoi, nu-mi vine să cred”, mai spune Alexandra.

Planuri de creștere sustenabilă: festivalul devine un hub cultural

Un astfel de efort nu era, însă, sustenabil, și nici extraordinar de util, pentru că nici una dintre cele trei comunități care se întâlnesc de obicei la Eforie Colorat – artistică, locală și turistică – nu putea susține constant un astfel de nivel de mobilizare. Capitalizând deja multă experiență relevantă, cea de-a treia reconceptualizare a transformat Eforie Colorat în hub cultural: programele s-au extins pe întreaga durată a anului și una dintre principalele direcții de dezvoltare s-a îndreptat spre comunitatea locală. 

În 2023 a fost prima dată când au ieșit cu activitățile din afara sezonului și, de atunci, o fac în fiecare an, în special în parteneriat cu Liceul „Carmen Sylva”. Rețeaua organizațiilor active la Eforie, însă, s-a extins foarte mult. În mod natural, într-o primă etapă. Mai apoi, prin construcție structurată. „În 2025, am făcut un open call și am zis, ok, noi punem la dispoziție tot ce avem, platformă, comunicare, toată infrastructura pe care am reușit să o construim de-a lungul timpului – voi veniți cu proiectele. Au venit foarte multe propuneri și, în cele din urmă, a fost necesară o selecție. De acolo, perspectiva s-a mai schimbat”, spune Alexandra. S-au alăturat acestui efort, prin timp, organizații specializate în diverse teme, de la ecologie – prin Greenpeace, la educație și artă contemporană – prin Fundația9, One World România contribuie la educația civică prin film documentar, au venit cei de la Asociația Macaia. Acum, au planuri de activare a comunității, astfel încât, pe termen mediu sau lung, reprezentanți locali ai societății civile să poată prelua, prin propriile ONG-uri, părți din organizare sau, cine știe, într-o bună zi, hub-ul cu totul. 

„Dacă te gândești la relația dintre artă și democrație, care este o relație destul de strânsă, se înțelege cât este de important să auzi mai multe voci, nu doar una singură. Vin la Eforie multe organizații cu program propriu, cu viziuni sau cu practici specifice. În momentul în care reușești să-i aduci pe cât mai mulți în același loc, o mulțime de discursuri complementare se pot reuni într-un sens unitar. Puterea unui astfel de demers e alta, programul e mult mai viu, oamenii au mai multe opțiuni”, spune Alexandra. 

Până la urmă… ce încape într-o valiză?

E nevoie de Eforie Colorat la Eforie Sud? Adolescenta Daria râde și-și aranjează converșii, cărora le-a atașat limbi noi, extravagante. E la profilul de matematică-informatică, dar are talent în design digital și visează să devină creator de modă. 

„E pustiu aici, nu suntem prea mulți tineri. Orașul e liniștit și tinerii nu prea caută liniștea. Se adună unde e gălăgie. La o adică, se duc în Costinești, nu vin în Eforie Sud“, spune ea. De la o vreme, copiii de la școlile și liceele din zonă rămân, totuși, în Eforie, la Cinemascop. Vin, mai întâi, aduși de părinți, sfătuiți de prieteni. Se trag unii pe alții și își vorbesc despre șanse. „Uite, îmi amintesc de performance-ul Ioanei Rusu cu valiza – una dintre instalațiile vernisate anul trecut la Eforie Colorat. Ce încape într-o valiză se numea proiectul și le propunea oamenilor să-și scrie gândurile pe bilețele, să scrie despre sentimente, despre emoții, despre ce vor ei. La final, le citeam pe toate și vedeam ce mai gândește lumea”, spune și Luca Matei Gurlan, și el voluntar la Eforie Colorat, încă de la 12 ani. Va veni pentru al patrulea an să ajute în grădina de vară și abia așteaptă, pentru că, spune el, în timpul petrecut în echipă, a învățat multe despre artă, despre interacțiunea cu oamenii. Cel mai important, a scăpat de frica de a vorbi unui public larg. Uneori prezintă filmele la grădină. Spune câteva cuvinte, iar spectatorii îl aplaudă. „Am crescut și am început să le înțeleg altfel pe toate. În primul rând, am început să înțeleg altfel implicarea umană.” 

„Liceul Carmen Sylva colaborează cu Eforie Colorat de trei ani”, explică și directorul Emilian Onoaie. La Constanța, la Mangalia, spune el, mai sunt proiecte de dezvoltare comunitară prin cultură. Și la Vama Veche, deși acolo sunt punctuale, mici inițiative pe durata verii. 

„Eforie Colorat face ateliere de creație în școală, la final de săptămână, au susținut diverse inițiative ale copiilor talentați, printre care și cele de la cercul de robotică, probabil cel mai cunoscut și mai prezentat internațional dintre proiectele noastre”, spune Emilian Onoaie. 

Activitățile extracurriculare sunt o parte din ce în ce mai importantă a educației, spune el, subliniind tendințele semnalate de cam toate organismele internaționale de monitorizare a tendințelor pe piața muncii. Economiile se schimbă, avem nevoie de alte abilități, în special de cele practice.

„Acumulările teoretice nu-i dezvoltă pe copii sută la sută. Pentru asta ne tot luptăm și pentru parteneriate solide cu agenți economici, cu instituții, cu asociații. Am avut colaborări inclusiv cu Banca Națională. Printre multe altele. Cred în Eforie Colorat. Pentru acești copii este un exercițiu bun de autonomie și promovare, un pas către propriul management și către o mai bună înțelegere a modului în care ne vindem timpul. Pentru că, până la urmă, asta facem cu toții, ne vindem timpul”, mai spune Emilian Onoaie. 

Copiii sunt foarte generoși atât cu timpul, cât și cu sentimentele. „Cum ar fi să mă scol dimineața și să mă gândesc că nu am ce să fac și nu am unde să mă duc, pentru că nu mai sunt voluntar? Iubesc să fac asta. Nu pot altfel. Efectiv”, spune Daria. A întâlnit tot felul de oameni la Cinemascop. Pictori, sculptori, muraliști… Îi place Reinier Landwehr, artistul olandez care pictat murala monumentală de la intrare, îi place Adrian Preda, Mimi Pleșoianu, Emil Cristian Ghiță – ce șanse ar fi fost să-i întâlnească fără Eforie Colorat? E o oportunitate pentru ea, mai ales pentru că visează să devină fashion designer și fotograf. E o șansă prețioasă să lucreze cu astfel de oameni încă din primii ani de liceu. 

Organizația de Management al Destinației, un posibil răspuns

Am mers cu Luca și Daria la o ședință care a reunit oameni de afaceri din zonă și autorități locale. Sunt foarte tineri, dar deja interlocutori pertinenți într-o discuție care ar intimida pe oricine. Mă întreb dacă Eforie Colorat a contribuit la asta. „La început nu vorbeau cu nimeni”, spune Alexandra Dumitrescu, urmărind argumentația lor despre strategii coerente și interconectate de dezvoltare. La Eforie Sud se vorbește mai ales despre turism, despre o strategie culturală coroborată cu strategia de turism, despre infrastructuri de divertisment sau culturale, despre scopuri comune, care ar putea să asigure unitatea comunității locale în general și, mai ales, a mediului de afaceri. Prea pragmatic pentru o seară de poezie? Și, totuși, „e limpede că societatea noastră e destul de suferindă. În afară de acțiunile pe care le întreprindem ca să supraviețuim de pe o zi pe alta și să nu mai simțim atât de acut durerile, cu adevărat necesar este să luăm medicamente care chiar ne vindecă. Unul dintre ele este Poezia. Termen de valabilitate nelimitat, fără efecte adverse”, spune Lumi Mihai care, alături de Mugur Grosu, se numără printre colaboratorii permanenți ai hub-ului Eforie Colorat, prin tandemul creativ Unu, Unu, Unu invers Unu

Fără îndoială, Eforie Colorat este un proiect atipic pentru un litoral avid de dezvoltare. „E un proiect de suflet”, spune și George Lică, președinte al Asociației Patronale Eforia Turistică, o organizație care reunește 97 dintre oamenii de afaceri care susțin zona de cazare și alimentație din Eforie. Sud și Nord. Probabil sunt percepute ca două comunități diferite, mai ales că există și diferențe notabile între ele, însă este vorba de un singur oraș. Cum s-ar potrivi un proiect cultural într-un oraș constrâns să facă profit în cele trei-patru luni de sezon din fiecare an? 

„Eforie Colorat este dedicat oamenilor care iubesc cultura, filmul, este excelent pentru familiile cu copii. Numai bine, având în vedere că Eforie s-a impus ca o stațiune a familiilor. O stațiune de familiști, cum se spunea cândva, dar asta este pentru noi o onoare. În zilele noroase, în serile fără evenimente, în zilele de iarnă, te poți pierde în universul plăcut de la Cinemascop. Eforia are nevoie de Eforie Colorat”, spune George Lică. A participat la evenimentele de la Cinemascop. Uneori a fost invitat, alteori a venit din plăcere, cu băiatul lui, care are acum 16 ani. „Probabil că ar trebui și noi, comunitatea locală de afaceri, să ne implicăm mai mult. Să facem acest eveniment cunoscut atât colegilor noștri, cât și comunității locale și turiștilor”, spune Lică. 

Eforie Colorat este deja un exercițiu destul de complex de finanțare și un model de cooperare transdisciplinară într-o rețea consolidată de organizații. Poate există, însă, și alte pârghii de sprijin. „Ar fi util OMD-ul (Organizația de Management al Destinației – structuri asociative de tip public-privat, constituite în vederea coordonării dezvoltării și promovării turistice la nivel local sau regional), care funcționează în majoritatea stațiunilor de pe litoral. Doar Costineștiul nu are acest OMD. Lipsa lui aduce diverse prejudicii activității, atât turistice, cât și culturale. Banii care se adună din taxa de stațiune și nu sunt puțini, ci sume de ordinul a 6-700.000 de euro, pot fi direcționați, măcar o parte din ei, către astfel de evenimente, către promovare și către dezvoltarea turismului, pentru că, până la urmă, despre asta este vorba, să poți face strategii pe termen mediu și chiar lung“, spune George Lică. 

„Oamenii știu că cinematografele sunt în mall-uri, nu în grădini de vară”

Efortul merită, pentru că „în spatele zidurilor colorate e ceva unic. Oamenii de azi știu că cinematografele se găsesc prin mall-uri, nicidecum prin grădini. Am mulți prieteni din alte țări și, când le povestesc ce fac vara, spun că ei nu au mai văzut și nici n-au mai auzit de așa ceva”, spune Daria. Modelele, de fapt, există, și poate că este de învățat de la fiecare. „În Republica Cehă există exemple similare, în care clădiri degradate au fost restaurate și transformate în spații utile pentru comunitate. De exemplu, sala de dans din Valea Racilor, din Munții Rychleby”, spune František Zachoval.

Alexandra Dumitrescu urmărește cinematografe europene în aer liber care-și diversifică, foarte creativ, misiunea. „În Spania și Italia am descoperit o adevărată tradiție a unor astfel de evenimente. Sigur, sunt și alte regiuni, și croații au o tradiție în tot felul de proiecții în aer liber, grecii la fel. În Palma de Mallorca, în Spania, am descoperit Cinema La Fresca, la fel, în Bologna, în Italia, există Il Cinema Ritrovato, un eveniment complex – care ajunge anul ăsta la ediția cu numărul 39 sau 40. Barcelona Open Air Cinema se ocupă de film și gastronomie, italienii își asumă și digitalizarea filmelor vechi, pe care, pe urmă, le proiectează în spațiul public. Pentru noi, ei sunt posibili parteneri. Sau măcar exemple de bune practici. Am cercetat câteva modele, pentru că îmi doresc să ieșim, în curând, din țară. Misiunea festivalului în țară e de a promova cultura europeană. Care ar fi misiunea lui când ar ieși din țară? Promovarea culturii românești într-un context european”, spune Alexandra. 

Arhivele Litoralului, o încercare de recuperare identitară

Și Eforie Colorat inițiază și susține proiecte de cercetare. Orașul a trecut prin multe transformări, iar inițiativele private și intervențiile statului au modelat fizic și cultural stațiunea. A rămas „un orășel cu identitate de vacanță, în care localnicii și turiștii interacționează, iar viețile lor se schimbă pentru câteva zile sau pentru câteva luni, pentru că sunt trăite în comun“. Însă, așa cum spune, într-un studiu, Daniela Ioana Guju, profesor la Facultatea de Geografie din Universitatea București, prin multe straturi de istorie, s-a pierdut identitatea arhitecturală și urbanistică, tendință „accentuată de decizii recente de planificare lipsite de inspirație”. O dată cu aceste pierderi, a apărut ceva confuzie și în identitatea acestui loc și s-a estompat strălucita poveste – demult uitată de călători și de vremuri deopotrivă – a băilor Carmen Sylva, prima stațiune de pe litoralul românesc. Grădina dintre ghiol și mare a fost construită, cu mai bine de o sută de ani în urmă, de familia avocaților moldoveni Movilă.

Era o vreme în care „la Eforie se adunau oamenii cu stare, protipendada vremii. La Movilă venea lume bine, dar mai burgheză și mai amatoare de distracție. Vremurile de atunci își spun poveștile în fotografiile de vilegiatură, cu bărbați cu pălării de vară, femei cu umbrele, un univers cu parcuri, vile, cazino pe apă, plajă și mulți oameni, în costume de baie fermecătoare”, scria Cristina Irian, una dintre cercetătoarele care, sub coordonarea Raluca Oancea, lector la Universitatea de Arte din București, a recompus, dintr-un puzzle de imagini de arhivă, povestea primei stațiuni de la Marea Neagră.

Totul a fost clasat cu grijă în Arhivele Litoralului, un proiect care se dezvoltă etapizat și care, în faza de start, a reunit antropologi, biologi, filosofi, alături de reprezentanți ai școlilor superioare de artă sau științe umaniste din București, Cluj, Iași, cu scopul de a crea un Muzeu virtual al Litoralului Românesc. „Să înființezi un muzeu în România rămâne, deocamdată, ceva utopic. Se vor construi două centre culturale în Eforie Sud și Nord și le-am propus să facem un pop-up museum, să le arătăm cetățenilor istoria orașului. Arhiva, oricum, este un instrument din care se poate face educație. Copiii de la liceu au deja teme să documenteze diverse istorii din oraș și ne cer informații sau fotografii. Raluca Oancea a folosit arhiva asta și la UNARTE, a fost folosită la UNATC, și la SNSPA”, spune Emil Cristian Ghiță. Cercetarea se poate întinde pe o viață. Sau poate pe mai multe vieți. 

 „Omul angajat social s-a zăpăcit existențial în timp”

Infrastructura construită deschide unele drumuri. Prin Eforie Sud cineva cool s-ar putea rătăci doar din întâmplare, spunea Orbert, unul dintre artiștii care au trecut, în rezidență, pe la Cinemascop. Artiștii vin, ai locului se bucură de ofertă, anii au trecut, dar întrebarea rămâne. Cum ajunge un tip cool la Eforie Sud? „E simplu. La un moment dat, faci la dreapta pe drumul care te duce la Vama Veche”, râde Emil Cristian Ghiță. Eforia are o propunere neobișnuită: artă contemporană. „Așa cum, în alte locuri, am absorbit efectiv mesh-uri cu reclame la păcănele, parfumuri sau bijuterii, cred că putem și chiar e mai indicat să absorbim niște manifestări artistice”, spunea Orbert și probabil puțini credeau că la malul mării ar fi posibil. 

Pictura, fotografia, teatrul, reprezintă, fără îndoială, răspunsuri. Nu de puține ori, chiar sunt un prilej de a ne reaminti întrebările. „Omul angajat social s-a zăpăcit existențial în timp și a uitat întrebările care cer acest răspuns, care este arta, poezia. Avem deja rezolvarea corectă, dar am uitat enunțul. Cumva, asta încercăm noi, să amintim întrebările. Doar că oamenii sunt niște ființe gingașe, așa că operațiunea necesită mult tact. În alte cuvinte, un discurs mai acceptabil ar putea pomeni că poezia inserată în cotidian favorizează introspecția, reîntoarcerea către valori spirituale, crește apetența pentru aceste valori, aduce oamenii împreună pentru un scop nobil, în mod subtil și constructiv”, spune și Lumi Mihai, din tandemul creativ Unu Unu Unu invers Unu.

Toate comunitățile s-au dezvoltat prin cultură, fără excepție, spune Lumi Mihai. „Cultura a însemnat, din momentul zero, conștientizare, capacitate/re de abstractizare, spiritualizare, cunoaștere, autodepășire, arhivare, și la un moment dat, chiar și organizare. Pe unde a trecut Arta, orice artă (iar cultura presupune oricum mai mult, cel puțin și educație), conștient sau nu, asumat sau nu, a elevat. Indiferent că ne referim la orele de artă petrecute de alienați mintali, sau deținuți, sau copii, sau ne uităm la epoci și societăți subjugate de spiritul artei, nu există nivel de comparație între înainte-ul și după-ul inițierii în artă. Când am remarcat acest aspect m-am simțit cu adevărat îndreptățită să-mi dedic existenta ei – Artei, cu convingerea că asta va căpăta în timp un sens chiar mai înalt decât voi năzui eu”, spune Lumi Mihai.

„De la an la an mă așteptam să nu-i mai găsesc acolo, mă așteptam să renunțe”

State suficient de dezvoltate și de vizionare, precum SUA, Irlanda, desigur, Norvegia, spune Lumi Mihai, au implementat programe experimentale de întrajutorare a artiștilor, prin scutire de taxe, subvenții, investiții, grant-uri, prin care au susținut sfera culturală și viața celor implicați. În urma acestor programe, continuă ea, s-a observat o relaxare socială, apoi o fervoare creativă, care a dus la îmbogățirea la propriu și la figurat a segmentului. Evenimentele s-au înmulțit, operele de artă au devenit mai numeroase și de mai bună calitate, valorificarea lor a crescut, turismul cultural s-a dezvoltat, spune ea. Și la Eforie Sud, acel domeniu neesențial, adesea trecut cu vederea și sistematic îndepărtat în ani de criză, chiar pare să dea unele roade. 

Eforie Colorat a schimbat foarte multe”, spune și Nicu Vranciu. „Mă bucur că au insistat să rămână. Mă bucură insistența și încăpățânarea lor. De la an la an mă așteptam să nu-i mai găsesc acolo, să nu mai fie, mă așteptam să renunțe. Se pare că ei tot insistă. Este nevoie de așa ceva. Copiii noștri au venit la grădina de vară la evenimente, la concerte, au ascultat pian, chitară, vioară. Sunt experiențe care ar putea face parte din traseul lor de viitor, din bagajul cultural. Întâlnești oameni și te inspiri. Poți găsi modele, o călăuză în viață. Cine știe, poate cineva își găsește și vocația”, mai spune Nicu Vranciu.

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru Jurnalism despre Filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare (link: www.arcromania.ro) și susținut de Lidl România. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Editorial Board Recommendations

Subscribe to our newsletter

Se întorc săptămânal acolo unde nu există o copilărie adevărată

Se întorc săptămânal acolo unde nu există o copilărie adevărată

De Henrietta  Bocz

Articolul a fost publicat în Átlátszó Erdély (versiunea în română, versiunea în maghiară)

Acolo unde copiii nu își pot trăi copilăria, iar statul eșuează, societatea civilă încearcă să salveze ce se mai poate, cu resurse minime. Din 2020 încoace, programul „Orașul ajută”, coordonat de Asociația Divers, sprijină cele mai vulnerabile familii de la periferia municipiului Târgu Mureș, oferindu-le, printre altele, alimente, sprijin medical, îmbrăcăminte și activități educaționale după orele de școală.

Programul „Orașul ajută” are ca scop conectarea donatorilor cu cei care au nevoie de sprijin, însă prezența lor constantă pe teren înseamnă, în practică, mult mai mult decât simpla distribuire de donații. Programul lucrează în principal cu familiile rome care trăiesc în zona de barăci de pe strada Băneasa, dar sprijină și familii care locuiesc în apartamente supraaglomerate din împrejurimi, câteva familii din locuințele sociale din cartierul Ady, precum și alte persoane aflate în situații dificile.

Unde școala nu e un loc obișnuit pentru copii 

Ajungem cu portbagajul plin într-una dintre comunitățile rome de la periferia municipiului Târgu Mureș, în Băneasa, împreună cu Mária Koreck, președinta Asociației Divers, și Laci, șoferul. În cartierul Ady, alimentele și medicamentele fuseseră deja distribuite câtorva familii defavorizate. În Băneasa am adus, de asemenea, pâine proaspătă, legume, alimente neperisabile, produse de igienă și medicamente. În prezent, 27 de familii primesc în mod regulat pachete, însă Mária și echipa ei răspund și solicitărilor urgente venite din partea familiilor aflate în situații de criză.

Distribuire de alimente în cartierul Ady. Foto: Henrietta Bocz

– Tanti Marika, pe mine nu mă înscrieți la școală? – întreabă un adolescent, în timp ce copiii pornesc spre centrul comunitar.

Până familiile își primesc pachetele, se discută și unele probleme pe care persoanele aflate în situații defavorizate le pot rezolva cu greu din cauza birocrației. De exemplu, cum poate solicita alocația pentru creșterea copilului o bunică ce își crește singură nepotul, cum se poate reînscrie la școală un tânăr care a abandonat-o anterior, cum poate cineva solicita o locuință socială sau sprijinul social pentru un copil care frecventează școala.

„Faptul că suntem prezenți în fiecare săptămână contează foarte mult, pentru că oamenii ne spun problemele lor și, uneori, chiar și câte-un sfat poate fi de ajuns ca un dosar sau o situație să meargă mai departe”, spune Mária.

 

Sărăcia extremă a devenit vizibilă în timpul pandemiei

În primăvara anului 2020, puțini oameni mai circulau pe străzi datorită carantinei instituite din cauza pandemiei. Cine își părăsea locuința trebuia să aibă un motiv întemeiat: fie mergea la serviciu sau se întorcea de acolo, fie ieșea la cumpărături, îngrijea un membru bolnav al familiei, plimba câinele ori mergea la farmacie sau la medic. Mulți lucrau de acasă sau, pentru o perioadă, și-au trăit viața într-un ritm mai lent. 

Pentru cei care trăiau în comunitățile rome, însă, pandemia a însemnat pierderea, de pe-o zi pe alta, a muncilor ocazionale și a surselor de trai. În timpul pandemiei, zona Băneasa din Târgu Mureș și Valea Rece, unde locuiesc aproximativ trei mii de persoane, au fost izolate. Puțini aveau un loc de muncă oficial. Multe familii au rămas fără bani pentru mâncare. Abuzurile poliției au devenit frecvente.

În zona Băneasa nu exista nici măcar apă curentă. Asociația Divers, împreună cu voluntari și susținători, a căutat soluții temporare, și mai târziu a reușit să le dea acces la apă potabilă măcar la o cișmea publică. Nevoile erau mari, iar timpul liber impus devenea tot mai mult: astfel, în timpul pandemiei, tot mai mulți oameni au început să facă voluntariat, iar Mária și echipa ei au încercat să direcționeze această disponibilitate către comunitățile rome. De atunci, mai multe organizații și voluntari colaborează în continuare sub umbrela programului „Orașul ajută”.

Din donațiile de alimente, Fundația Transilvană Alpha a pregătit mâncare caldă. Din donațiile în bani, venite în mare parte din străinătate, au fost cumpărate celelalte produse necesare. Și restaurantele s-au alăturat acțiunii de distribuire a mâncării calde, deși această inițiativă s-a oprit destul de repede din cauza dificultăților logistice.

Distribuire de alimente în așezarea informală Băneasa. Foto: Henrietta Bocz

La început, duceau doar alimente și medicamente, au organizat vaccinarea în comunitate, au ajutat oamenii să obțină programări la medic sau să rezolve diferite acte. Pe atunci, programul nu avea încă un nume. Denumirea „Orașul ajută” a apărut mai târziu, când, în cadrul unui scurt proiect sprijinit de Direcția de Asistență Socială, au fost evaluate nevoile și au fost identificate posibilele soluții.

 

Cum să învețe un copil, dacă nu are nici măcar unde să fie copil?

Voluntarii Divers de atunci au observat că, pentru copiii care trăiesc în comunitate, școala este aproape în permanență un eșec. Mulți locuiesc în barăci în care întreaga familie doarme și trăiește într-o singură încăpere. Nu există apă, curent electric sau încălzire, iar pe timp de frig se gătește și se face focul în interior, ceea ce produce foarte mult fum. În timpul pandemiei, învățământul online a fost, practic, inaccesibil pentru acești copii.

În condițiile acestor comunități, e mare lucru dacă un tânăr reușește să termine măcar clasa a IV-a. Mai ales dacă, după aceea, reușește să își găsească și un loc de muncă. Prin programul „A doua șansă” al Școlii Gimnaziale nr. 7, mai mulți tineri din comunitate s-au reînscris la școală, inclusiv tineri care anterior fie nu frecventaseră deloc școala, fie o abandonaseră în copilărie.

Activitate de după-amiază la Centrul Comunitar Orizont. Foto: Henrietta Bocz

Unii dintre ei au participat și la activitățile centrului comunitar Orizont. Patru au reușit deja să termine ciclul primar. Unul dintre ei își continuă studiile gimnaziale în cadrul programului „A doua șansă”. Un altul dorește să le reia din toamnă, după o pauză de doi ani, deja în paralel cu munca, pentru că între timp a reușit să obțină un contract de muncă, lucru rar în comunitate.

Distanța mare față de școală iarăși nu ajută prea mult. Pentru a ajunge la școala de circumscripție, aflată la patru kilometri, copiii trebuie să schimbe autobuzul de două ori, ceea ce e greu pentru un elev din ciclul primar, mai ales dacă face drumul singur. Părinții nu îi pot însoți, fie pentru că lucrează la munci ziliere de dimineața devreme, fie pentru că trebuie să aibă grijă de copiii mai mici.

 

Învățământ de după-amiază, împotriva abandonului școlar timpuriu

La început, activitățile de după-amiază au fost organizate într-o locuință socială nefolosită. Nici nu îndrăzneau să viseze că, fiind o organizație mică, vor avea cândva propriul lor spațiu, însă în 2023 acest lucru a devenit realitate. Asociația Orizont, partenerul lor din Germania, le-a ajutat mult. Cu sprijinul lor, au cumpărat trei containere, din care au amenajat centrul comunitar Orizont, cu o suprafață de 45 de metri pătrați, și tot ei plătesc și salariul pe jumătate de normă al colegei care lucrează cu tinerii. După-amiaza este timp pentru două activități de grup: una cu cei mici, și una cu grupul mai mare, format din copii din clasele a II–VI.

Am vizitat activitatea de după-amiază de la centrul comunitar Orizont. Foto: Bocz Henrietta

Cincisprezece copii participă în mod regulat la activități, iar alți zece trec pe acolo din când în când și iau parte la activitățile recreative, atunci când sunt duși la teatru, la muzeu sau la grădina zoologică.

Mária susține că condițiile precare de locuire reprezintă o sursă uriașă de stres pentru copii. Se culcă târziu, dimineața abia reușesc să se trezească, iar din această cauză sunt permanent obosiți, atât la școală, cât și la activitățile de după-amiază.

„Nu vrem să facem lucruri extraordinar de mari. Vrem să le oferim copiilor un loc în care să poată fi într-un mediu curat, să învețe, să se joace și să poată fi, măcar puțin, copii”, spune Mária.

 

Ar fi bine ca centrul să fie deschis mai mult timp

„Acesta este, de fapt, visul nostru, dar nici măcar nu îndrăznim încă să îl planificăm, pentru că deocamdată abia reușim să acoperim salariul pe jumătate de normă al colegei noastre”, spune ea.

În prezent, nu reușesc să lucreze deloc cu adolescenții, pentru că nu mai există resurse pentru acest lucru, deși și ei ar avea nevoie de sprijin. Potrivit lui Mária, ar fi foarte necesară și munca cu părinții, însă nu există spațiu nici pentru aceasta, deoarece containerul de 45 de metri pătrați este format dintr-o singură încăpere.

Activitate de după-amiază la Centrul Comunitar Orizont. Foto: Henrietta Bocz

În ultimele luni, munca lor a fost sprijinită și de Lucia, o voluntară din Germania, care urmează să se întoarcă în curând acasă. Deși nu vorbește limba, a reușit să găsească un limbaj comun cu copiii dincolo de cuvinte, spune Mária. Și primirea ei a fost posibilă datorită solidarității comunității: masa de prânz îi este asigurată, pe rând, de cinci restaurante.

Din toamnă va sosi o nouă voluntară din Germania, care, în plus, are rădăcini locale, astfel că vorbește atât românește, cât și ungurește. Poate că, cu ajutorul ei, programul centrului va putea fi prelungit.

 

O organizație mică, o prezență pe termen lung

Doar în Târgu Mureș există mai multe comunități rome marginalizate, iar Valea Rece este cea mai mare dintre ele, cu aproximativ trei mii de locuitori. Asociația Divers a lucrat anterior în mai multe astfel de comunități din județul Mureș și chiar din Târgu Mureș, însă, în timp, au înțeles că, fiind o organizație mică, pot produce un impact real doar dacă se concentrează pe termen lung pe o singură comunitate mai mică. 

În zona Băneasa trăiesc astăzi aproximativ șaizeci de persoane, în barăci improvizate. În majoritatea lor nu există curent electric, canalizare, apă curentă și nici gaz. Comunitatea trăiește pe o porțiune a străzii Băneasa, într-o zonă în care se găsesc în principal depozite și sedii ale unor firme.

Sortarea hainelor în așezarea informală Băneasa. Foto: Henrietta Bocz

O activitate foarte importantă a organizației este medierea dintre instituții și familii. Adeseori ajută familiile cu niște probleme curente la care alții au acces mult mai ușor: ajutoare sociale, cereri pentru locuințe, administrație legată de școală sau acces la servicii medicale.

Mária Koreck susține că una dintre probleme este chiar faptul că oamenii nu îndrăznesc să își susțină cauza într-o instituție publică sau să ceară ca solicitarea lor să fie înregistrată. Deși, în principiu, fiecare cerere ar trebui înregistrată, se pare că asta nu se întâmplă întotdeauna în practică. „Dacă nu există număr de înregistrare, după aceea este aproape imposibil să dovedești sau să contești ceva”, spune ea.

 

Locuirea rămâne una dintre cele mai grave probleme

Potrivit celor spuse de Mária, cei care trăiesc în astfel de condiții au foarte puține șanse să obțină o locuință socială, deoarece sistemul de punctaj nu îi avantajează deloc. „Există persoane care, în ultimii paisprezece ani, și-au depus cererea în fiecare an, dar sunt în continuare la coada listei”, spune ea.

Între timp, în ultimele luni, patru–cinci copii cu care lucrau deja de patru ani nu au mai putut participa la activități, fiindcă mai multe familii care locuiau în imobilul social în curtea căruia se află și centrul comunitar Orizont au fost evacuate și împrăștiate în diferite zone ale orașului, invocându-se starea periculoasă a clădirii. Copiii au ajuns astfel și mult mai departe de școlile lor.

Activitate de după-amiază la Centrul Comunitar Orizont. Foto: Henrietta Bocz

Clădirea este acum goală și nu se știe ce se va întâmpla cu ea. Nimănui nu-i păsa de faptul că acolo se desfășurau activități educaționale cu câțiva copii, iar Mária și echipa ei nu au fost consultați cu privire la planurile de viitor. În aceste condiții, există riscul ca acești copii să abandoneze din nou școala.

În cartierul Ady – unde sprijină încă câteva familii care stau în locuințe sociale – situația este mult mai bună, ne spune Mária. Se vede că, odată ce problema locuirii este rezolvată, schimbarea începe imediat. Familiile se străduiesc foarte mult, pentru că vor să își păstreze locuința, iar copiii rămân mai mult timp în sistemul de educație.

„Un rezultat adevărat ar fi ca barăcile să dispară, iar oamenii să poată trăi în condiții mai umane, adică locuința să nu se inunde, să existe apă, curent electric și încălzire. Până atunci, încercăm să le asigurăm copiilor, acolo, în comunitate, cel mai bun mediu posibil, dar acesta nu este, de fapt, un rezultat real”, spune Mária.

 

Pandemia a trecut, „Orașul ajută” a rămas

În spatele programului „Orașul ajută” se află o campanie comunitară continuă. Divers organizează de mai multe ori pe an colectare de donații, mai ales înaintea sărbătorilor, când disponibilitatea oamenilor de a dona este mult mai mare. De asemenea, la începutul anului școlar strâng în mod regulat donații pentru sprijinirea copiilor în procesul de școlarizare. Recent, în magazinul alimentar Merkúr a fost amplasat un coș permanent, în care pot fi puse produse pentru donații.

Făina și zahărul se strâng de obicei în cantitățile cele mai mari, spune Mária, deși tocmai de acestea este nevoie cel mai puțin. Asta pentru că lipsesc condițiile de bază necesare pentru prepararea anumitor mâncăruri.

Activitatea organizației este sprijinită de firme locale, persoane fizice și alte organizații civile. De exemplu, fermieri din Ținutul Secuiesc donează cartofi și grâu, iar brutăria TimKo completează aceste donații și coace pâinea săptămânală pentru familii. Brutăria Babér asigură zilnic câteva pâini pentru gustare celor care frecventează centrul comunitar, iar Mini Gourmet Bistro oferă în fiecare zi produse de patiserie copiilor și voluntarilor.

Adesea, organizația se adresează susținătorilor prin intermediul rețelelor sociale atunci când este nevoie urgentă de ceva sau când o familie ajunge pe neașteptate într-o situație de criză și are nevoie, de exemplu, de o sobă. În astfel de cazuri, de obicei se găsește repede cineva care poate ajuta.

 

Încălțămintea se deteriorează mult mai repede

Persoanele nevoiașe sunt sprijinite și cu haine și încălțăminte. Deoarece primesc multe donații de îmbrăcăminte, acestea sunt distribuite, din când în când, și în alte cartiere ale orașului sau sunt organizate acțiuni unde oamenii pot alege hainele de care au nevoie. Încălțăminte se distribuie în fiecare sezon, în mai multe rânduri. În comunitate, pantofii se strică deosebit de repede, pentru că în multe locuri nu există nici măcar drumuri practicabile, ci doar noroi și gunoaie.

La un moment dat, s-au adunat atât de multe donații de haine, încât pur și simplu nu mai știau ce să facă cu ele. De aici a pornit ideea centrului de donații Charity Shop. În magazinul aflat pe strada Revoluției, vizavi de Liceul de Artă, hainele și obiectele primite ca donații sunt oferite mai departe pentru sume simbolice, propuse voluntar. Astfel, persoanele cu venituri mici sau cei preocupați de sustenabilitate pot găsi lucruri încă utilizabile la prețuri foarte mici, iar hainele nu devin deșeuri.

Centrul de donații de pe strada Revoluției. Foto: Henrietta Bocz

Funcționarea Charity Shop este posibilă datorită unui angajat cu jumătate de normă și a zece voluntari, care asigură tura de după-amiază și ajută și la sortarea și ambalarea donațiilor.

La inițiativa Máriei, recent a fost lansată și întreprinderea socială EcoStil, în cadrul Asociației Ecotex, unde hainele care nu mai pot fi vândute, dar sunt realizate din materiale bune, sunt recondiționate și vândute alături de produse artizanale. Astfel s-au creat patru locuri de muncă pentru șomeri. Produsele artizanale sunt realizate, ca sursă suplimentară de venit, de pensionari cu pensii mici, mame și persoane cu dizabilități. Inițiativa are deja și un site, iar magazinul de pe strada Revoluției nr. 2 poate fi vizitat.

Pe lângă obiectivele de protecție a mediului, pe termen mai lung și-ar dori ca, prin această întreprindere, să poată finanța funcționarea centrului comunitar Orizont.

 

În sărăcie extremă, se deteriorează și starea de sănătate

„Dați-mi ceva pentru durere. Mă doare foarte tare dintele, tanti Marika”, se plânge o femeie de vârstă mijlocie în Ady, în timp ce distribuim alimente și haine. Aceeași poveste se repetă și în Băneasa. Copiii au nasul înfundat din cauza răcelii și sunt îmbrăcați prea subțire pentru vremea de afară.

Distribuire de medicamente și alimente în așezarea informală Băneasa. Foto: Henrietta Bocz

Din când în când, organizația asigură și investigații medicale, mai ales pentru copii și femei. Îi sprijină cu medicamente și pe cei care au nevoie urgentă de ele. Le sprijină Fundația Comunitară Mureș, Crucea Roșie Mureș și Farmacia Socială.

De obicei, fondurile necesare pentru campaniile de sănătate sunt obținute prin proiecte depuse la Direcția de Asistență Socială. Anul acesta însă nu vor exista apeluri de proiecte, astfel că le va fi foarte greu să continue sprijinul medical acordat persoanelor defavorizate.

În urmă cu câteva luni, un test rapid a arătat deficit de vitamina D la douăzeci și șapte dintr-un total de douăzeci și opt persoane testate. Majoritatea au și deficit de fier. Mulți se confruntă și cu diabet sau probleme ale tiroidei. Sunt numeroși copii și adulți cu epilepsie. Durerile de dinți, problemele gastrice și răcelile sunt la ordinea zilei, iar lista este lungă, aflăm de la Mária.

 

Organizațiile civile se sprijină și între ele

Adesea își împart resursele cu alte organizații sau îndrumă oamenii către cei care au mai multă experiență într-un anumit domeniu. Organizează evenimente anuale la Târgu Mureș la care se pot arăta inițiativele civile și se pot strânge donații.

Anul acesta, de Ziua Europei, s-a organizat Târgul Organizațiilor Civile pentru a 23-a oară în centrul municipiului Târgu Mureș. Organizațiile au defilat, apoi și-au prezentat activitățile celor interesați prin ateliere interactive și standuri. Alături de Asociația Divers, la organizare participă și Fundația Comunitară Mureș, Fundația Transilvană Alpha și Asociația Mâini Unite.

Târgul Organizațiilor Civile de anul trecut, din 2025. Sursa: pagina de Facebook a Asociației Divers

„La primul târg civil, cred că unsprezece organizații stăteau stingherite, în alb-negru, în Piața Centrală”, își amintește Mária. De atunci însă, tot mai multe organizații s-au alăturat. Anul acesta, au fost reprezentate douăzeci și una de organizații, ceea ce, față de anii trecuți, este puțin. Asta nu s-a văzut însă la defilare: au fost la fel de mulți participanți ca anul trecut, chiar dacă între timp a început și ploaia.

„Anul acesta ne-am întors la baze”, spune ea. Adică au organizat evenimentul fără bani, la fel ca în primii ani. Bugetul orașului pentru acest an a fost votat abia la mijlocul lunii mai, astfel că nici apelurile de proiecte nu au fost lansate. De aceea, anul acesta s-au adunat în condiții mult mai modeste.

 

Înoată și pedalează pentru organizațiile civile

Fundația Comunitară Mureș organizează anual două campanii de strângere de fonduri, Swimathonul și Bikeathonul.

„Lor le datorez foarte mult. Noi nu eram obișnuiți cu fundraisingul, mai degrabă scriam proiecte și ne epuizam cu fiecare dintre ele. Nu ne plăcea să cerem”, spune Mária râzând. „Apoi ei ne-au spus că cine cere primește. Așa că ne-au tras, la propriu, în asta; Sándor a spus că trebuie să participăm și gata.”

Scopul Fundației Comunitare Mureș este să dezvolte regiunea prin sprijinirea unor inițiative civile. Pe lângă evenimente, fundația colectează donații și de la firme, prin care susține inițiativele civile. La început, firmele erau sceptice în privința ideii de a dona unei fundații care apoi redistribuie banii, însă acest sistem a ajuns să funcționeze astăzi destul de bine, spune Sándor Gál, directorul executiv al fundației.

Sándor Gál la cea de-a XI-a ediție a Cercului de Donatori din Târgu Mureș, în 2023. Sursa: pagina de Facebook a Fundației Comunitare Mureș

Dificultăți există însă în continuare. Una dintre ele este faptul că e greu să strângi o sumă mai mare din multe donații mici prin care să poți finanța un program de amploare pentru câte-o cauză concretă. De aceea, preferă să se axeze pe proiecte cu bugete mai mici.

Cealaltă mare problemă este că este foarte greu să planifici pe termen lung atunci când proiectele durează doar o perioadă determinată.

„Să spunem că ai o finanțare europeană, îți faci un plan și construiești ceva. Dar la un moment dat finanțarea se termină, iar toate acele resurse se risipesc. Ai testat ceva, funcționează, dar apoi nu mai poți asigura continuarea. Iar oamenii implicați încep să facă altceva, un alt proiect, și cunoașterea aceea se pierde. Cred că aceasta este cea mai mare provocare pentru foarte multe organizații. Îngreunează capacitatea de gândire strategică și intervenție”, spune Sándor.

La nivel național, o problemă suplimentară este că, din cauza măsurilor de austeritate și a dificultăților economice, în sectorul civil circulă tot mai puțini bani, iar multe organizații luptă pentru supraviețuire. În același timp, Sándor consideră că foarte multe lucruri ar putea fi rezolvate prin solidaritate comunitară, dacă am fi mai atenți unii la alții și nu i-am învinovăți mereu pe ceilalți.

 

Trebuie repetat din nou și din nou că acei copii nu sunt vinovați

Mária spune că și presa are un rol foarte important în a face vizibile problemele oamenilor care trăiesc în sărăcie extremă și munca organizațiilor civile. Datorită aparițiilor frecvente în presă, tot mai mulți oameni ajung să le cunoască activitatea.

„Copiii nu sunt vinovați că se nasc acolo. Asta trebuie spus de fiecare dată: există motive pentru care trăiesc în asemenea condiții. Părinții de azi din comunitate erau și ei copii când au ajuns acolo. Nu este vina lor că au ajuns să locuiască acolo și că au crescut acolo. Iar oamenii nu știu asta”, spune Mária.

 

„Nu putem accepta ca niște copii să trăiască în mizerie”

Koreck Mária a lucrat ani la rând cu organizații internaționale și guvernamentale în cadrul unor proiecte care urmăreau îmbunătățirea relațiilor interetnice și a situației minorităților. În 2007 a fondat Asociația Divers, în cadrul căreia lucrează și astăzi cu grupuri defavorizate, inclusiv cu comunități rome și femei.

Ea spune că s-a confruntat pentru prima dată cu situația romilor în 1993, cu ocazia pogromului de la Hădăreni, când, împreună cu activistul pentru drepturile omului Nicolae Gheorghe, a mers în căutarea familiilor rome care se risipiseră pe dealurile din jurul localității. De atunci se ocupă activ de situația comunităților rome.

Târgul Organizațiilor Civile de anul trecut, din 2025. Sursa: pagina de Facebook a Asociației Divers

Pe atunci încă nu înțelegea cum se poate întâmpla un asemenea pogrom, cum poate exista atâta ură în oameni. Atunci a început să înțeleagă cauzele conflictelor: de ce comunitățile rome sunt atât de diferite între ele și față de majoritate, și de ce nu acceptă când cineva le vrea binele. Sub influența acestor experiențe, a început să caute modalități prin care poate ajuta fără a impune comunității rome ceva ce aceasta nu acceptă, dar totuși să apropie pozițiile părților. O preocupa mai ales întrebarea cum le-ar putea fi mai bine copiilor și cum ar putea avea un viitor.

„Este pur și simplu inacceptabil ca, în acest secol, copiii să trăiască în mizerie și acest lucru să nu intereseze pe nimeni, respectiv ca statul să nu își asume responsabilitatea atunci când părintele nu își poate îndeplini rolul. Acel copil are drepturi. De exemplu, învățarea este un drept fundamental al său și, totuși, în nenumărate cazuri, în locurile în care lucrăm, este încălcat dreptul la educație, dreptul la copilărie sau dreptul la o locuire adecvată. Acest lucru este inacceptabil”, spune Mária.

„Atâta timp cât lucrurile stau așa, cred că cineva trebuie să facă ceva, chiar dacă nu vor exista rezultate spectaculoase. Pentru că, dacă nimeni nu ar face nimic, nici nu îmi pot imagina unde am fi.”

Programul „Orașul ajută” și munca voluntarilor Divers nu sunt spectaculoase și nu rezolvă problemele sistemice. Însă, prin prezența lor pe termen lung, sprijină niște oameni care au fost abandonați pe deplin de instituțiilor statului.

Întrebarea nu este dacă o organizație civilă mică poate rezolva sărăcia. Întrebarea este ce se întâmplă cu acele comunități în care, în afară de ei, nu se mai implică nimeni.

 

Articolul a fost realizat în cadrul „Burselor pentru Jurnalism despre Filantropie”, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare, cu sprijinul Lidl România. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Editorial Board Recommendations

Subscribe to our newsletter

Între poliție și spital. Ce se întâmplă cu copiii care consumă droguri?

Între poliție și spital. Ce se întâmplă cu copiii care consumă droguri?

De Matei Bărbulescu

Reportajul a fost publicat pe platforma Pressone

Drumul spre Spitalul de Psihiatrie Voila din Câmpina urcă printr-un tunel de verdeață. În jur sunt păduri, livezi, case și vile, iar corpul principal al spitalului păstrează arhitectura veche, de castel de vânătoare: linii ascuțite, coloane de lemn sculptate, arcade, uși și ferestre mari. Pentru cine ajunge aici prima dată, locul pare rupt dintr-o altă epocă decât din sistemul public de psihiatrie. În curtea spitalului, pe una dintre clădirile folosite de tinerii din programul CREAATiV, un perete exterior e acoperit de un desen colorat făcut cu ajutorul unui pictor și al copiilor.

Centrul de Recuperare și Educaţie împotriva Adicţiilor pentru Adolescenţi și Tineri la Voila (CREAATiV) este un program care a pornit de la o întrebare simplă: unde se tratează, în România, un copil care consumă droguri? „Nicăieri”, era răspunsul pe care îl dădea Irina Minescu, managera spitalului, înainte ca Voila să înceapă proiectul împreună cu Asociația Zi de Bine și Atelier Psy.

Unu din zece tineri a consumat cel puțin o dată droguri, iar în rândul elevilor de liceu proporția urcă la aproximativ un sfert, potrivit datelor citate de autorități. Dar cifrele trebuie citite cu prudență. Consumul de droguri e greu de măsurat prin sondaje, iar consumul real este, probabil, subestimat.Heroina este substanța care înregistrează cea mai mică vârstă de debut, 10 ani, iar canabisul este cel mai răspândit printre minori, arată raportul Agenției Naționale Antidrog din 2024. Cea mai vulnerabilă grupă de vârstă, indiferent de drogul consumat, este 15-34 de ani.

După canabis, substanțele noi psihoactive, cunoscute ca etnobotanice sau „legale”, sunt cele mai consumate droguri. Spre deosebire de canabis sau ecstasy, unde există o anumită cultură informală de consum, în cazul acestor substanțe tinerii nu știu de multe ori ce iau, ceea ce le face mai riscante.Distribuția lor a devenit mai simplă, drogurile se vând pe aplicații precum Telegram și Signal, potrivit bilanțului DIICOT pe 2025. Statistici seci pe hârtie, la Voila aceste date devin realitate. De multe ori este vorba de un copil adus de părinți, uneori după ani de consum și măsuri disperate, dar fără efect, luate de familie.

Melania Medeleanu, fondatoarea Asociației Zi de Bine, spune că proiectul CREAATiV a pornit dintr-o lipsă. România avea servicii pentru adulți, dar nu avea o clinică de stat care să ofere recuperare pentru minorii cu adicții. Iar problema nu era doar lipsa unui spațiu. Era și lipsa expertizei. În 2024, când a început proiectul, spune Medeleanu, primii psihologi și psihiatri formați pe adicții la minori urmau să termine școala abia în 2025.

Așa au ajuns la Atelier Psy și Eugen Hriscu, întâi pentru formarea echipei de la Voila, apoi pentru alte sute de psihologi și asistenți sociali din țară. Zi de Bine a adus cadrul, banii, organizarea și ideile de amenajare. Atelier Psy a adus expertiza în adicții. Spitalul a adus infrastructura, echipa și posibilitatea ca tratamentul să fie gratuit. 

„Dacă ai expertiză și nu ai banii și cadrul, degeaba o ai. Și dacă ai cadrul și bani, dar nu are cine să implementeze ideile, iar degeaba”, explică Medeleanu.

Parteneriatul a început la finalul lui decembrie 2023, când Asociația Zi de Bine a contactat conducerea spitalului. ONG-ul căuta un loc în care să dezvolte un proiect pentru adolescenții care consumă substanțe. Irina Minescu spune că, după primul telefon, a invitat echipa la Voila chiar a doua zi. Discuția a pornit de la renovarea unor saloane, dar s-a mutat repede spre altceva.

„Am zis chiar din prima, da, vrem să facem o asociere”, își amintește managera. „Și am spus că avem nevoie și de spații frumoase, dar mai important ar fi să dezvoltăm și un program pentru acești copii, nu doar un loc frumos.” Zi de Bine lucra deja cu Eugen Hriscu și Atelier Psy, iar la începutul lui ianuarie 2024 toate părțile s-au întâlnit la Voila și au făcut un plan. 

În timp ce muncitorii renovau saloanele, angajații spitalului participau la cursuri despre adicții susținute de Eugen Hriscu și echipa lui. „Secretul sunt oamenii și cursurile”, spune Minescu. „Resursa umană și pregătirea ei.” Pe 29 februarie 2024, la aproximativ două luni după primul telefon, centrul CREAATiV era inaugurat și primea primii copii. 

„Sunt oaia neagră a spitalelor de psihiatrie”, glumește Minescu, spunând că încearcă să facă lucrurile altfel decât restul sistemului.

Ea conduce spitalul Voila, dar continuă să facă și munca de medic psihiatru. Și-a împărțit timpul „jumătate, jumătate”. Vede pacienți și face gărzi sâmbăta pentru că nu vrea „să piardă mâna”. Spune că așa afli problemele pacienților și ale spitalului. 

La Voila exista deja o secție de psihiatrie pediatrică și o școală pentru copiii internați. Școala sanatorială a fost înființată în 1973, la doi ani după spital. „Nu poți pentru psihiatria de copii să speri la mai mult”, spune Minescu.

Pentru copiii cu tulburări de comportament, școala din comunitate devine adesea locul unde sunt stigmatizați. „Ești oaia neagră a clasei”, spune Minescu. Odată pusă eticheta asta, e greu să o mai dai jos. La Voila, copiii internați merg dimineață la ore, pot lua note, țin pasul cu materia așa că nu mai sunt rupți de realitate când se întorc la școala de proveniență.

CREAATiV s-a așezat pe acest teren. Programul a fost deschis pentru 24 de copii: 12 fete și 12 băieți. Nu au fost niciodată toate locurile ocupate simultan. Majoritatea copiilor care ajung cu probleme de consum sunt în jur de clasa a VIII-a, uneori repetenți, iar cazurile vin din toată țara. Au existat și copii români veniți din Marea Britanie sau Italia, familii care nu găsiseră soluții mai bune acolo.

Copiii se internează, de regulă, după o discuție telefonică între părinte și Minescu sau colega ei implicată în program. După internare, urmează analize, evaluări medicale și psihologice, apoi terapie. Terapia de grup are, de regulă, 12 ședințe, câte trei pe săptămână. Copiii discută despre consum, cu bune și cu rele, despre craving, despre situații de risc după externare, iar la final, construiesc un plan de schimbare.

Pe lângă grup, au ședințe individuale cu psihologii sau psihoterapeuții. Minescu îi vede zilnic, când nu e prinsă în partea administrativă. Ca medic, se ocupă și de tratament: somn, antidepresive, vitamine, ce mai e nevoie.

Dar programul nu se termină în terapie. Luni au film, marți sport, miercuri lectură, joi sport, vineri activități la căbănuță, desen, art-terapie. Scopul este să-i facă să socializeze, să descopere abilități, să primească încurajare și să-și crească puțin stima de sine. 

„Lucrul în echipă, asta am învățat cel mai mult”, spune Minescu. În spitalele de psihiatrie din România, spune ea, psihologii fac doar evaluări și scurte intervenții de consiliere. Așa era și la Voila, dar odată cu CREAATiV, tratamentul nu mai este doar responsabilitatea psihiatrului. Psihologii și psihoterapeuții duc partea de consiliere, iar asistentele și brancardierii vin cu observații din secție, lucruri pe care medicul nu le vede. Și copilul aude același discurs de la toți.

Zi de Bine a susținut formări cu Eugen Hriscu și colaboratorii lui, la care a participat toată lumea: medici, psihologi, asistente, infirmiere, îngrijitoare, brancardieri. ONG-ul a finanțat chiar și o vizită în Franța pentru a vedea cum lucrează servicii similare. Prejudecățile se risipesc când personalul medical înțelege ce înseamnă dependența.

Lavinia Pisăliță, psihoterapeută, a venit la Voila special pentru CREAATiV. În primul an a fost plătită de Zi de Bine ca să facă terapie cu copiii, apoi spitalul a angajat-o. Spune că proiectul a format-o ca psihoterapeută. Lucrând cu adolescenții, a învățat să aibă mai multă răbdare. La început era mai preocupată de ce trebuie să facă ea și cum să intervină. În timp, spune că a învățat să lase mai mult spațiu pentru ei.

N-au lipsit rezistențele din spital și din afară. „Ce ați făcut voi acolo, ne aduceți droguri la poarta spitalului”, își amintește Minescu că auzea. Alții spuneau că adolescenții vor distruge tot. „Nu s-a distrus nimic”, spune ea. 

Spitalul a renovat mult din fonduri proprii, dar Zi de Bine a renovat primele saloane și a venit cu idei de amenajare. „Nu puteam eu să visez să o pun pe Simona de la achiziții: nu mai căuta neoane, caută corpuri de iluminat ca să facem frumos”, explică Minescu. După ce au văzut saloanele, și alți medici din spital au vrut tablouri, aviziere mai îngrijite și spații mai puțin reci pe secțiile lor. 

Tipare emoționale

În sala de ateliere, Pisăliță explică cine sunt copiii care ajung acolo. „Niciunul dintre adolescenții de aici nu are vreo situație roz emoțională”, spune ea. Mulți nu au învățat ce să facă atunci când simt furie, frică sau rușine.

Psihoterapeuta explică reglarea emoțională prin relația copilului cu părinții. Dacă un copil crește într-un mediu stabil, lângă adulți care îi pot primi furia, tristețea, frica, fără să-l lase să devină violent, dar și fără să-i respingă emoția, copilul își formează în interior un model. Mai târziu, când simte furie, știe că poate să stea cu acea emoție. Nu se prăbușește. Are o bază internă. Când acea bază lipsește, consumul poate deveni refugiu, evitare sau eliberare.

Minescu a observat câteva tipare la pacienții săi. Unii copii au depresii sau anxietăți nediagnosticate și caută tratament în substanțele primite de la dealeri. Sau sunt adolescenți impulsivi, curioși, aflați la vârsta la care riscul pare mai mic decât este. Alți copii au fost crescuți fără supraveghere, cu părinți plecați sau decedați.

Psihiatra spune că copiii care vin la Voila sunt cel mai des dependenți de etnobotanice, benzodiazepine (spre exemplu Xanax sau Anxiar), alcool și canabis. Aproape niciun adolescent nu consumă o singură substanță, iar canabisul și etnobotanicele sunt pe primul loc. 

La un an de CREAATiV, spitalul a sunat foștii pacienți ca să vadă ce s-a întâmplat după externare. Răspunsurile i-au încurajat: mulți își reluaseră activitatea normală, iar peste jumătate dintre cei care au putut fi contactați erau încă abstinenți la trei luni. Rata de reinternare era de aproximativ unu din zece. Minescu avertizează însă că reinternarea nu spune toată povestea: faptul că un copil nu revine la spital nu înseamnă automat că e bine.

Dar nici reîntoarcerea nu e automat un eșec. La început, când un părinte suna după externare și cerea reinternarea, Minescu se întreba ce n-au făcut bine. În timp, echipa a înțeles că recăderea face parte din proces.

Cum vorbești cu un adolescent 

Pentru Minescu, o altă problemă sistemică este felul în care psihiatria românească încă se sprijină prea mult pe internare și prea puțin pe servicii înainte și după spital. De aici se leagă programul Keep in Touch (KIT), faza de prevenție construită în jurul programului CREAATiV. 

KIT lucrează cu elevi și profesori. Programul a început în 2024 și a adunat 110 elevi de liceu, 30 de profesori, consilieri școlari și coordonatori. Asociația Zi de Bine se ocupă de recrutarea elevilor, acordurile cu liceele, spațiul, organizarea, fundraisingul și comunicarea. Atelier Psy vine cu expertiza.

Într-o sală cu 17 profesoare, Eugen Hriscu ține un atelier. Întrebarea principală: cum vorbești cu un adolescent care nu vede nicio problemă în faptul că consumă? Înainte de orice, explică el, trebuie să înțelegi în ce etapă este omul din fața ta. Dacă adolescentul e în faza în care vede doar efectele plăcute ale consumului, iar adultul îi vorbește direct despre dezavantaje, conversația se rupe.

„Obiectivul nu este să-l facem să nu mai fumeze. Obiectivul este să înceapă să verbalizeze și aspectele negative.” Pentru asta, spune psihoterapeutul, nu pornești de la trebuie să te lași sau spune nu drogurilor, ci de la ce-ți place, de fapt, la asta? Așa poate rămâne conversația deschisă până în momentul în care adolescentul începe să vadă și costurile consumului.

„Nu cred că e rolul nostru să-i depistăm”, spune una dintre profesoare. „Cred că rolul nostru ține de prevenție și de construirea unei relații.”

În altă sală, elevii participă la alte ateliere. Unii spun că au venit ca să învețe cum să vorbească cu părinții și să fie mai sociabili. Pentru alții, motivul e personal. „Tata era dependent de gambling”, spune unul dintre ei.

Statul care pedepsește când trebuie să ajute

Familiile și școlile, însă, nu au întotdeauna aceeași înțelegere. După ce au început să lucreze cu copiii, cei de la Voila au descoperit că secretul nu era doar terapia cu adolescentul, ci lucrul cu familia. Unii părinți aduc copilul, îl lasă acolo și au impresia că îl iau vindecat, când de fapt este doar începutul procesului.

Managera dă exemplul unei fete care, după internare, făcuse pași înainte, dar s-a întors într-o școală care o etichetase că nu mai are nicio șansă. Reacțiile exagerate au tăiat orice formă de sprijin. În loc să o ajute, mediul în care s-a întors a împins-o înapoi.

În alt caz, o adolescentă dintr-o comunitate de lipoveni din Constanța a fost retrasă din program de familie, deși era afectată grav. Părinții au refuzat inclusiv scutirea medicală, de teamă și rușine să nu afle comunitatea.

Fără implicarea reală a școlii și a familiei, munca din spital se pierde ușor.

Problema ajunge, uneori, și la poliție și procurori. Minescu povestește despre o situație dintr-un alt spital în care un copil intoxicat a fost testat pozitiv, iar medicii au chemat poliția. A doua zi, era chemat la audieri. Într-un alt caz, când au venit procurori și la Voila, managera spune că le-a cerut documentul în baza căruia ea ar fi obligată să raporteze. Nu au mai venit a doua oară.

Vlad Zaha, criminolog specializat în politici publice antidrog, spune că statul își sabotează singur serviciile de sprijin atunci când tratează consumatorii ca pe potențiali infractori. „Mâna dreaptă a statului, mâna de forță, pune foarte mari probleme în mâna stângă a statului, tot ce înseamnă ajutor, susținere, protecție socială, tratament.”

Dă un exemplu simplu: oameni care ajung la spital cu substanța asupra lor ca să le arate medicilor ce au consumat și se aleg cu dosar penal. Într-un astfel de sistem, accesul la tratament nu depinde doar de existența unui pat, ci și de încrederea că, odată intrat în spital, nu ieși cu o problemă penală.

Prevenție în loc de dosar penal

Zi de Bine și Atelier Psy au dus modelul mai departe, într-o formă adaptată, la Spitalul „Sfântul Stelian”, în București. La etajul patru al centrului, într-o aripă refăcută cu 120.000 de euro, sunt cinci camere single, o sală de psihoterapie de grup, una de sport și încă una pentru art-terapie.

Aripa nouă e gândită pentru tineri adulți dependenți de substanțe, în principal până în 35 de ani, deși spitalul nu exclude automat pacienții mai în vârstă. 

Managera spitalului, Maria Popescu, spune că în compartimentul de toxicomanie din secția acută au avut 470 de pacienți într-un an, fără a include dependențele de alcool tratate în altă secție. Întrebată cât de dese sunt recăderile, răspunde că: „Sunt foarte frecvente, când lanțul terapeutic nu este complet, ei se întorc la noi.”

În momentul inaugurării de la Sfântul Stelian, intervenția lui Eugen Hriscu a atras atenția asupra problemelor din sistem.

„În ultimii doi ani, eu, colegii mei și mai ales persoanele cu dependență de droguri din România am trăit un coșmar”, spune el. „Legi care aveau un singur răspuns, mai multă pușcărie. Atât.” La finalul acestor doi ani, continuă, un ministru a spus că România a pierdut războiul cu drogurile. „Avea dreptate. România a pierdut un război care nu trebuia purtat niciodată.”

Noul spațiu de la „Sfântul Stelian” e necesar, dar apare într-o țară în care consumul e tratat încă în primul rând penal. Statul construiește, timid, centre de îngrijire, dar păstrează un sistem care îi ține pe oameni departe de ele.

În teorie, fostul ministru al sănătății Alexandru Rogobete pare să înțeleagă că zona sănătății mintale și a adicțiilor a fost „lăsată în urmă” ani la rând. Prezent și el la inaugurarea de la Sfântul Stelian, vorbește despre opt noi centre, fonduri europene și elvețiene, programe naționale și colaborări.

Dar întrebat direct dacă n-ar fi mai eficient pentru stat să dezincrimineze posesia pentru consum propriu ca să poată interveni medical și social, răspunde că „există păreri diverse”, că nu se vede neapărat o scădere a consumului după modificările legislative și că preferă să rămână „în zona Ministerului Sănătății, nu în zona Justiției”.

Zaha îl contrazice. „Părerile politice românești ar putea să fie împărțite, părerile științifice nu sunt deloc împărțite”, spune el. Toate cele 31 de agenții ONU, inclusiv Organizația Mondială a Sănătății, recomandă abandonarea războiului împotriva drogurilor, nu continuarea lui. Din punctul lui de vedere, zona de forță a statului nu ar trebui să aibă ce căuta în consumul propriu, ci să se concentreze pe marea criminalitate, porturi, granițe, grupări organizate și tone de substanțe.

În locul dosarului penal, spune Zaha, ar trebui să existe prevenire, reducerea riscurilor, tratament și acces fără frică la servicii.

Secțiile de la Voila și Sfântul Stelian sunt un bun incontestabil. Dar nu pot repara un întreg sistem care funcționează împotriva lor. Nu pot înlocui reforma psihiatriei. Nu pot înlocui reforma legislației antidrog. Pot, în schimb, să arate un model de lucru împreună, instituții clasice și ONG-uri, și cum funcționează tratamentul când începe cu înțelegere și răbdare. 

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru Jurnalism despre Filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Editorial Board Recommendations

Subscribe to our newsletter

Cât o să mai fii aici?

Cât o să mai fii aici?

O facultate și două ONG-uri ajută la profesionalizarea navigatorilor medicali, o nouă breaslă care ajută pacienții să parcurgă traseul bolii. 

De Sorana Stănescu
Reportajul a apărut pe Foaia de Observație

 

— Ce este navigatorul?, a întrebat Andi.

— Nu e medic.

— Nu e psiholog.

— Nu e avocatul pacientului.

— Corect. Navigatorul de pacienți oferă sprijin de orientare, informare, organizare și facilitare a accesului la resurse medicale, sociale, administrative sau comunitare relevante, a completat Andi, înainte de a vorbi despre setarea cadrului de lucru: Nivelul de stres, de burnout, de încărcare este foarte mare. Să răspundeți la telefon la 12 noaptea nu e interzis, dar, ca să rămânem toți sănătoși și fizic, și psihic, e bine ca de la început să comunicăm clar pacientului câteva informații. Cine e navigatorul, ce poate și nu poate face, care sunt limitele confidențialității, ce fel de date vor fi colectate și cum vor fi folosite, care sunt canalele de comunicare, în ce intervale poate primi răspuns.

— E o idee bună să setăm răspunsuri prestabilite pe WhatsApp?, a întrebat una dintre participante.

Discuția a continuat pe Zoom mai bine de două ore și jumătate. Era o seară de vineri, 15 mai, și 30 de navigatori medicali se pregăteau pentru examenul de absolvire. La final au dezbătut câteva cazuri care solicitaseră ajutor, înainte ca fiecare să primească un caz și să fie alocat unui mentor cu experiență.

Cei 30 erau la finalul cursului post-universitar de navigatori de pacienți de la Facultatea de Biologie a Universității din București, primul de acest fel din țară, iar ceilalți prezenți erau navigatori cu experiență care urmau să îi îndrume într-o perioadă de practică. Facilitator era Andi Cârlan, unul dintre cei mai vizibili navigatori de pacienți, și una dintre locomotivele unui proces care a început acum doi ani: acela de profesionalizare și promovare a acestei profesii.

 

Ce este un navigator de pacienți?

Este o verigă, o punte la intersecția dintre sistemul medical, pacient, familie și sistemul de asigurări sociale, care ar trebui să ghideze o persoană nou-diagnosticată prin experiența bolii.

Navigatorul de pacienți a apărut în SUA în anii ’90, pentru a lupta cu disparitățile în îngrijirea bolnavilor de cancer, dar azi există navigatori pentru mai multe afecțiuni, nu doar cancer, și pentru diferite segmente din traseu, de la prevenție, la paliație. Mai mult, în oncologie, pentru că și tratamentele evoluează extrem de rapid, unii navigatori s-au specializat în anumite tipuri de cancer și și-au creat conexiuni printre medicii și clinicile respective.

Nu e obligatoriu să aibă pregătire medicală, dar este esențial să fi absolvit un program de formare acreditat.

Ce face navigatorul de pacienți?

  • nu se substituie medicului, ci este o interfață între acesta și pacient; 
  • e responsabil să-i explice corect informații medicale; 
  • îl ajută să găsească variante de tratament în țară și/sau afară, să facă programări și să pregătească dosarul medical;
  • îl ajută să acceseze alte tipuri de îngrijire (transport, cazare, consiliere psihologică, nutrițională, kinetoterapie, paliație și hospice), și asta pentru că nevoile unui pacient și ale familiei depășesc întotdeauna zona medicală.

Navigatorul e cu atât mai important cu cât la noi nu există în toate spitalele echipe multidisciplinare de management al bolii oncologice: uneori, pacienții trebuie să-și găsească singuri medici de alte specialități pentru evaluările inițiale (cardiologice, endocrinologice etc.), ca să obțină un tratament personalizat.

Pe scurt, un navigator găsește soluții și câștigă timp: îi câștigă timp medicului, pentru că pacientul vine cu un dosar medical bine organizat și, fiind informat, acceptă mai ușor tratamentul; îi câștigă timp și pacientului, pentru că-l ajută să găsească repede o a doua opinie, să facă analize esențiale sau să-și depună dosarul pentru tratament în străinătate. (Un studiu din 2010 al National Cancer Institute a arătat că navigarea reduce întârzierile în tratament cu până la 30% și asigură rezultate mai bune pentru pacienți.)

Conform legii din România, un pacient internat în spital poate chiar să desemneze un navigator să-l reprezinte în relația cu acel spital și cu autoritățile (cum ar fi Casa de Sănătate sau Ministerul). Și asta iar câștigă timp, pentru că navigatorul știe și drepturile pacientului, și ce documente să ceară și să depună. Iar un navigator ajută și sistemul medical, pentru că unii pacienți, în disperare, fac investigații de care nu e nevoie sau merg chiar la urgențe, inutil.

Ce nu face un navigator este să dea bani direct pacientului, să-i găsească sponsori sau să plătească servicii în numele lui. Dacă se implică sau nu în campanii publice de fundraising e o discuție, unii o fac, majoritatea nu, dar îi ajută pe oameni cu alternative, precum variante de cazare pentru familie în timpul unui tratament în străinătate.

Navigatorii pot fi angajați ai unui spital, ai unei asociații sau pot lucra pe cont propriu, pro bono sau pentru un tarif fix, indiferent cât durează până se rezolvă nevoia pacientului.

Primul curs post-universitar de navigatori de pacienți

Cei 30 de cursanți se adaugă celor 50-60 din celelalte trei promoții, și, deși nu fac toți navigare în mod activ, toți au avut o nevoie de a înțelege mai bine cum îi pot ajuta pe alții în traseul bolii: unii sunt foști pacienți, alții sunt asistenți medicali sau medici, mulți juriști, dar au fost și doi manageri de spitale și doi reprezentanți de la Casa Națională, respectiv o Casă Județeană de Sănătate.

„Sunt oameni cu experiență de muncă și de viață”, spune cea care a înființat programul, conf. univ. dr. Bianca Gălățeanu. „Cei mai mulți au o motivație personală, vor să înțeleagă și să-și structureze informația, nu toți vor o reconversie profesională și nu toți vor profesa ca navigatori.”

Și ea a parcurs integral programul în 2025, după ce a renunțat temporar la predare și la a-l coordona, tocmai ca să aibă atât experiența cursantului, cât și, ulterior, a practicantului, și să-și dea seama ce ar putea îmbunătăți.

Bianca a absolvit Facultatea de Biochimie și apoi Farmacia, a intrat în mediul universitar și de vreo 12 ani a construit o direcție de cercetare în oncologie la Facultatea de Biologie. Despre navigatorii de pacienți a aflat în 2022 la OncoHub, o conferință de oncologie pe care o organizează, de la Alina Comănescu, un navigator cu 15 ani de experiență și certificări în afara țării, și s-a gândit că ar putea fi o opțiune de carieră pentru studenții ei, dacă ar vrea să iasă din laborator și să lucreze cu oamenii.

Bianca a studiat standardul ocupațional care exista din 2017, și plecând de la competențele pe care trebuie să le aibă un navigator, a creat și acreditat planul de învățământ și a invitat formatorii potriviți, de la psihologi la medici și cadre universitare, astfel că azi el se desfășoară în parteneriat cu Universitatea de Medicină „Carol Davilla” din București.

În 2024, Andi a fost contactat tot de Alina Comănescu, care devenise formator la curs, ca să facă niște video-uri explicative despre ce înseamnă navigarea de pacienți, și s-a înscris și el.

Programul pregătește navigatori pentru orice afecțiune cronică, nu doar oncologie, ba chiar pentru alte zone – un absolvent lucrează în fertilizarea in vitro, de exemplu. În timp, cursul s-a tot îmbunătățit: acum, fiecare disciplină e ținută de mai mulți formatori, au introdus și examen oral la absolvire, iar în cele 120 de ore de practică au trecut de la a analiza cazuri la seminarii, la a face practică obligatorie și a interacționa și cu pacienții, sub îndrumarea unui mentor.

Ar putea părea banal că există un astfel de program post-universitar, doar există atâtea altele. Dar ce e special la el e „bolovanul” pe care a reușit să-l urnească aducând oameni împreună: unii navigatori cu experiență au fost invitați să țină cursuri, iar alții care făceau navigare, dar nu se cunoșteau toți între ei, precum Andi, Monica Althamer și Elena Albu au fost printre primii absolvenți și apoi au pus bazele COMPAS, prima asociație a navigatorilor de pacienți, care anul trecut a făcut primul registru național al navigatorilor certificați din România.

Practic, până acum, și dacă știai că există navigatori (lucru aproape necunoscut la noi), îi căutai in blind pe net și mergeai după recomandări. Acum, odată cu Registrul, există un prim filtru care îți arată cine e navigator calificat și cine nu. Înscriși în momentul de față sunt 42, pe diverse patologii. 

(E adevărat însă că Registrul nu are valoare de lege: poți profesa și fără să fii înscris, și poți fi în Registru, fără să profesezi – în cazul ăsta, nu îi vei găsi datele de contact pe site, doar numele).

Elena

Elena Albu este azi unul dintre pilonii COMPAS. E specializată în traduceri tehnice, juridice și medicale, și împreună cu soțul ei, medic în nutriție oncologică și oncologie moleculară, a deschis în 2011 un centru de dietetică și nutriție pentru pacienții cu cancer, într-o vreme când nimeni la noi nu se gândea la importanța acesteia.

În timp, au început să le vină cazuri tot mai grave, care nu mai aveau soluție în România, și pentru care au început să caute studii clinice și terapii personalizate în afară. Și-au creat conexiuni în Spania, Germania sau Italia și până în 2019 au orientat sute de oameni, gratuit – practic, oamenii veneau pentru serviciile de nutriție oncologică contra cost, dar primeau gratis această parte de navigare.

„Noi trebuie în primul rând să educăm pacientul, indiferent în care etapă vine la noi”, explică Elena, „prin a-i oferi cele mai pertinente recomandări, astfel încât să poată să urmeze tratamentul oncologic și să cronicizeze boala, indiferent de stadiul în care a fost diagnosticat”.

În timp, și nutriția oncologică s-a supraspecializat, odată cu terapiile: biologice, imunoterapii, CAR-T, transplant. Elena face acum un masterat de nutriție oncologică în imunoterapii în Spania. Deși a făcut cursuri de navigator în afara țării, Elena a simțit nevoia să aibă și legitimitatea celui oferit de Facultatea de Biologie, iar acum ține și un curs în cadrul lui.

Andi

Andi Cârlan avea 36 de ani când a fost diagnosticat cu cancer de colon, întâmplător – dona frecvent sânge și analizele premergătoare i-au ieșit prost. „Aveam doi copii mici, eram corporatist”, își amintește Andi. „Să nu fiu anemic, să nu fiu obosit, să nu am dureri de stomac ar fi fost cumva ciudat.” Lucra chiar în domeniul asigurărilor private de sănătate și, în paralel, strângea fonduri pentru diverse cauze umanitare, făcea campanii de donare de sânge, dar nu s-a gândit niciodată că va ajunge chiar el să aibă nevoie de ajutor.

A simțit pe pielea lui neputința când, după diagnostic, un medic din privat i-a spus: „Găsiți-vă un oncolog”. Cum, unde? „Nu știu, vă descurcați, nu putem face astfel de recomandări.”

Un prieten l-a pus în contact cu navigatorii Monica Althamer și Silvia Coman (un medic care anul trecut a murit chiar de cancer). Andi a aflat relativ repede că șansele lui de vindecare sunt aproape inexistente și că tratamentul nu poate fi curativ, ci doar paliativ: „Și atunci mi-am zis că atât cât mai trăiesc, vreau să ajut cât mai mulți oameni să învingă boala” și le-a spus celor două femei: „Vreau să mă învățați, vreau să fac și eu ce faceți voi”.

Pentru că era destul de vizibil pe Facebook și încă de la început și-a povestit tot parcursul de boală, în 2020 au început să-l caute pacienți pentru ajutor. Printre primii care au ajuns la el era un adolescent din Alba Iulia, cu o formă agresivă de cancer, care a murit la scurt timp, iar asta l-a trimis într-o depresie severă, din care a ieșit după multă terapie și învățarea mecanismelor de autoreglare emoțională. Cursul post-universitat l-a făcut în prima generație, în 2024.

Monica

„Navigația e o meserie vocațională care vine cu recompense sufletești, psihice, extraordinar de mari”, spune Monica Althamer, „dar vine și cu o durere foarte mare. Preiei un om, te atașezi, nu ai cum să nu fii afectat de toata suferința pe care o vezi”.

De aceea nu e suficient să ai studii juridice sau medicale ca să devii navigator, ci trebuie să înțelegi toate dimensiunile acestui rol, ca să nu ajungi să faci rău – nici omului din fața ta, dar nici ție, epuizându-te. Și de aceea niciun curs nu va fi niciodată suficient, fără ani și ani de experiență în teren și lucru cu pacienții.

Monica a studiat teologie, a fost de două ori secretar de stat în Ministerul Sănătății ca tehnocrat, unde a contribuit la completarea legislației privind drepturile pacientului, și este navigator pentru pacienți cu cancer și arsuri grave de 15 ani, în diferite asociații.

NaviCare

În 2024, când a făcut cursul, Monica lucra (și lucrează în continuare) la Fundația Metropolis, cea care renovează spitale și construiește unul de psihiatrie pediatrică. La momentul respectiv, naviga pacienți cu afecțiuni grave, dar proiectul NaviCare nu exista încă. O postare a fondatorului Codin Maticiuc „a aruncat totul în aer”.

În 2025 a scris despre cum tatăl lui, bolnav de cancer, avea nevoie de protonoterapie, care nu se face în România și care ar fi costat 50.000 de euro în străinătate, dar Monica l-a consiliat astfel încât să-l facă gratuit, în baza legislației românești, care obligă statul să deconteze terapii care nu sunt disponibile în țară. Așa că a folosit acei 50.000 de euro ca să lanseze, împreună cu Monica, NaviCare, un proiect prin care oamenii completează un formular online și pot primi gratuit sprijin informațional, emoțional și, în mod excepțional, financiar. 

În câteva zile s-au strâns sute de cazuri. Atunci au intervenit și Andi, Elena și o colegă din Sibiu, să preia din cazuri și pe parcurs s-au mai adăugat colegi. Azi sunt 25, organizați dibace de Andi, care a trecut de la navigare la coordonarea echipei de voluntari. 

În 14 luni au preluat peste 2.000 de cazuri. Unele au fost punctuale și au putut fi rezolvate pe loc sau în câteva zile, dar altele durează luni întregi – iar asta e valabil pentru navigarea de pacienți, în general, pentru că tratamentul e lung și complex, uneori există recidive, alteori se ajunge la paliație.

Acum nu mai există cazuri în așteptare. Ba mai mult, sunt navigatori calificați care așteaptă să lucreze pro bono în NaviCare, dar deocamdată asta e dimensiunea care poate fi gestionată. Iar accesul nu e chiar ușor: interviu, acorduri GDPR pe care navigatorul trebuie să le semneze, cazier, certificat de integritate care trebuie obținut la fiecare șase luni (arată că nu sunt în registrul infractorilor sexuali). 

Nici NaviCare, nici COMPAS nu au un birou, toată munca e remote, așa cum și relația lor cu pacienții are loc la distanță, în multe ore pe telefon și email.

 

Circuitul

Azi, cursanții de la post-universitar fac practică cu navigatori din NaviCare: observă tot procesul, caută resurse și pregătesc cazul împreună și ajung inevitabil să descurce aceleași dileme etice: sunt disponibil la orice oră sau pun niște limite?, Ce fac dacă un pacient îmi cere să îi organizez o campanie de fundraising sau familia are nevoie de bani în timpul tratamentului în străinătate?.

După ce termină cursul, unii devin voluntari activi în NaviCare. Intră astfel într-o rețea și reușesc să găsească soluții mult mai repede, un aspect esențial pentru Monica, Elena și Andi.

„Inițial mă simțeam ca o oaie rătăcită”, își amintește Andi. 

„Aveam diploma, dar la stat nu puteam să mă angajez, la privat nu puteam să mă angajez, am căutat o asociație, colegiu, ceva, unde să mă înscriu. Nu exista”. 

Și așa, cei trei au fondat COMPAS.

COMPAS nu oferă servicii de navigare, ci e o asociație-umbrelă pentru navigatorii cu diplomă, care se ocupă de formare continuă, reprezentare și lobby, în care azi sunt înscriși nu doar absolvenții cursului de la Biologie, ci și navigatori care au făcut alte școli, precum Amazonia. Primul proiect al COMPAS a fost registrul navigatorilor, un fel de „Paginii aurii”, explică Andi în stilu-i caracteristic – pragmatic, ușor ironic, amuzant.

Astfel, Facultatea de Biologie, Fundația Metropolis și COMPAS au creat un circuit care împinge profesia înainte, de la creșterea vizibilității și transparentizare, la încercări de profesionalizare (norme, reguli, reglementare) – o zonă în care vor trebuie însă să se așeze la aceeași masă și cu ceilalți actori esențiali: Amazonia Navigators, Alina Comănescu, nou-înființatul Ordin al navigatorilor sau alți furnizori acreditați de formare profesională. 

Ordinul a fost creat în 2025, tot de Victoria Asanache, fondatoarea Amazonia, cu scopul pe care-l are și COMPAS, de a reuni navigatorii calificați.

Limite

„Cât o să fii aici?”, e întrebată Monica de pacienți bulversați, „pentru care navigatorul e această persoană nouă care intră în viața ta, face, drege, îți ascultă povestea vieții și îți știe toate fricile”. 

„Atâta timp cât are nevoie pacientul și cât își dorește asta”, răspunde Monica, pentru care nu prea există limite de timp sau disponibilitate, dar îi sfătuiește pe viitorii navigatori să-și stabilească aceste limite singuri.

Primul ei pacient avea 3 ani și jumătate, acum are 19, și i-a devenit, practic, familie. Cu multe familii păstrează legătura, indiferent dacă tratamentul a fost fericit sau nu. Pentru navigatori, spre deosebire de psihologi, nu există regula că nu pot depăși bariera profesională, iar medicul nu poate și nu ar trebui să ofere și suport emoțional dincolo de niște limite. 

Mai mult, dă exemplu Monica, sunt întrebări pe care oamenii nu îndrăznesc să le pună medicilor, și exact aici intervin navigatorii: Îmi va cădea părul dintr-o dată, după prima perfuzie cu citostatice? Doare când cade?.

Ea s-a hotărât să devină navigator după mai multe vizite la urgență cu fiica ei, când, de frică, se transforma într-un robot – părea că înregistrează ce-i spune medicul, coopera, dar acasă uita tot: „Mă gândeam, Doamne, dacă mai sunt și alți oameni care trăiesc această stare de șoc care se instalează când ajunge o persoană în halat alb lângă ei și începe să proceseze informația deformat, înseamnă că poți să ajuți doar fiind mintea aia limpede de lângă cineva.” 

Și a ales să fie ea mintea aceea limpede.

Cum devii navigator de pacienți certificat?

Profesia există în Codul Ocupațiilor (COR) din 2017, dar de abia în ultimii ani am început să auzim de navigatori, pe de o parte pentru că în spitalele de stat ei nu există, iar cele private au început recent să-i promoveze (deși aici e o întreagă discuție dacă aceia sunt navigatori în adevăratul sens al cuvântului sau mai degrabă concierge medicali care te orientează în interiorul rețelei lor). 

Pe de altă parte, profesia are încă nevoie să fie reglementată mai strict.

Demersul de introducere în COR l-a făcut Asociația Amazonia, înființată de primul navigator din România care s-a certificat în SUA, Victoria Asanache. Ulterior, Amazonia a elaborat standardul ocupațional, adică nivelul de instruire, cunoștințe și experiență pe care un navigator e obligatoriu să le aibă, și curricula de pregătire pentru zona oncologică, în care activează fondatoarea organizației, și le-a autorizat la Ministerul Muncii.

Din acel moment, și alți furnizori de formare profesională pentru adulți sau asociații și-au putut crea programele proprii de pregătire, pe care le-au acreditat la Ministerul Muncii, pentru a forma ele însele navigatori – e cazul Asociației ARNIS, care a făcut un program în domeniul sănătății mamei și a copilului, specialitatea ei, și a format 10 navigatori care să lucreze în maternități și să-i ajute pe părinții copiilor prematuri.

Ca să te poți angaja ca navigator de pacienți, îți trebuie obligatoriu facultate și cinci ani de experiență de muncă, în orice domeniu, dintre doi în sănătate, asistență socială sau management de caz (e acceptat și voluntariatul).


Câți formatori și câți navigatori există în România

Ministerul Muncii mi-a transmis că azi există patru organizații care formează navigatori calificați și 274 de persoane care au absolvit. Amazonia Navigators a fost prima și are cei mai mulți. Dintre ei, unii lucrează în rețele private de sănătate și 20 sunt asistente la Institutul Oncologic București, dar nu se știe câți din total profesează, efectiv.

Mai sunt cei 90 de la Facultatea de Biologie, 10 ai ARNIS și câțiva formați de Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer, care între timp a renunțat.

(În piață mai sunt și alții care au experiență și poate sunt competenți, dar nu au o diplomă recunoscută de Ministerul Muncii, ca aceștia de mai sus.)

Persoane angajate pe post de navigator sunt 60, conform Ministerului Muncii (acum trei ani erau 27).

Ce nevoi pot rezolva navigatorii

Bianca își amintește un caz atipic pe care ea l-a gestionat în NaviCare, care arată tocmai diversitatea nevoilor. O femeie care locuia în străinătate i-a rugat să o însoțească pe mama ei la o consultație oncologică, ca să nu meargă singură. Din fericire, veștile au fost mai bune decât se așteptau, n-a fost nevoie de mastectomie, ci doar de intervenție localizată. Dar dacă un navigator nu se simte confortabil să răspundă unei astfel de nevoi, cazul este realocat, și tocmai ăsta e avantajul unei rețele precum NaviCare.

„Dacă răspunsul ar fi fost altul, cu siguranță lucrurile ar fi stat cu totul diferit în ceea ce privește rolul și aportul meu în echilibrarea ei emoțională”, spune Bianca. „Navigatorul trebuie să fie o persoană așezată, care să-l poată ancora pe pacient în realitate.”

Nevoia firească a oricărui pacient, mai ales când are un diagnostic care-i amenință viața, este să meargă la „cei mai buni” medici, cât mai repede, pentru „cel mai bun” tratament. Iar întrebarea firească e: de unde știu navigatorii cine sunt acești „cei mai buni”? 

Evident că nu există ierarhii oficiale, dar navigatorii știu de la congrese, din reviste științifice, de la asociațiile profesionale și prin networking ce medici au supraspecializări sau experiență mai mare în ce, ce medici sunt implicați în studii clinice sau ce tratamente inovatoare au mai apărut și cum le poți obține.

Ba mai mult, și navigatorii s-ar putea nișa pe tipuri de patologii, crede Alina Comănescu. „Gradul de înnoire a protocoalelor și a tipurilor de tratament oncologic este atât de mare, încât nu poți să spui că navighezi tot.”

„Performanța e legată de ceea ce tu înveți în fiecare zi”, insistă și Victoria Asanache, „și eu la vârsta mea învăț în fiecare zi. Acum 25 de ani, ghidurile Societății Europene de Oncologie Medicală se schimbau o dată la cinci ani, acum se schimbă lunar, și tu trebuie să fii la curent. Pacientul nu vine ca să-l mângâi pe creștet și să-i spui, lăsați că aveți cancer, dar o să vă treacă.”

De multe ori, navigatorii se consultă cu medici români despre variantele de tratament din afară, așa cum sunt și medici care îi sună pe ei pentru pacienți (fie ca să-i preia în navigare, fie ca să găsească împreună un doctor pentru a doua opinie, de exemplu. Iar aici e important de știut că unii medici oferă a doua opinie gratuit, alții contra cost, atât la noi, cât și în afară).

Tocmai pentru că este o profesie aproape necunoscută la noi, au existat și critici în spațiul public, cum că „ar vinde” pacienți clinicilor din afară, ar primi „parandărăt” de la Casele de Sănătate sau comisioane (ceea ce este complet ne-etic și negat de toți navigatorii cu care am vorbit, fie că lucrează pe cont propriu, fie în asociații).


De ce nu sunt navigatori medicali în spitalele de stat?

Pe de o parte, pentru că legea e învechită: navigatorul nu e recunoscut ca profesie în sistemul medical public și nici în legea salarizării, așa încât spitalele nu îi pot nici angaja, nici plăti. Dar legile de oameni sunt făcute și pot fi schimbate, și aici ar trebui ca navigatorii calificați să facă front comun.

Niște discuții între Amazonia, Ordinul navigatorilor și COMPAS au existat, dar n-au ajuns să și semneze ceva. Cel care conduce acum Ordinul, Irinel Bucșe, a reușit să discute cu fostul ministru Rogobete, care s-a arătat susținător al angajării în spitale, și a depus un memoriu pentru includerea funcției de navigator în lege, cu doar câteva zile înainte ca Guvernul să cadă în aprilie. Dar de atunci, nimic.

Cu toate astea, există un spital public care a studiat legea și a angajat un navigator de pacienți: Spitalul Județean de Urgență Sibiu. „Întâmplător” sau nu, trei angajați ai spitalului făcuseră cursul de navigatori la Facultatea de Biologie și înțeleseseră relevanța.

Spitalul a cerut ordonatorului de credite, Consiliul Județean, să înființeze postul în statul de funcții și l-a scos la concurs. Salariul este, conform unei Anexe la Legea salarizării, egal cu al unei asistente cu studii superioare. După o primă încercare nereușită, postul a fost ocupat în august 2025.

Și mai e un motiv pentru care nu sunt navigatori în sistemul public: unii medici sunt în continuare refractari, se tem că ar fi și „verificați” de navigatori și simt că și-ar pierde din autoritate în fața pacienților sau i-ar pierde chiar de tot, în favoarea străinătății.

Sistemul e rezistent la schimbare, chiar dacă toate studiile arată beneficiile clare ale unui navigator în echipa medicală. În țări precum Marea Britanie sau SUA sunt în spitale navigatori, plătiți fie de ONG-uri, fie de autorități locale, în funcție și de cum e finanțat spitalul respectiv.

Monica spune că și-ar dori ca Fundația Metropolis să-i poată plăti pe cei 25 de navigatori voluntari, dar nu are bani. Ea este angajată a Fundației, dar pentru alte roluri și proiecte. Pentru pacienți însă, ajutorul e gratuit. 

Victoria Asanache oferă consultanță în cadrul unei rețele private (e plătită, dar nu angajată, pacienții primesc gratuit ajutorul ei și îi direcționează unde crede de cuviință). Alina Comănescu lucrează pe cont propriu, are un onorariu de 350 de lei/caz navigat în România, 650 pentru străinătate, indiferent cât durează până intri pe un tratament, iar unele cazuri le face pro bono.

Ce ar mai trebui reglementat

Alina crede că standardul ocupațional ar trebui actualizat și că navigarea ar trebui segmentată pe etape, așa cum începe să fie și în afară: navigatori de prevenție și screening, de diagnostic, de tratament sau de paliație.

Dar până acolo, un alt lucru asupra căruia și COMPAS, și Amazonia, și Ordinul, și Alina cad de acord, dar nu s-au așezat încă împreună, e nevoia unui cod deontologic al profesiei și un mod de a sancționa derapajele (de exemplu, navigatori care influențează pacienții să nu facă tratament).

Trebuie ca toată lumea să se raporteze la aceleași reguli, de aceea e nevoie de un for precum Colegiul Psihologilor, iar pentru asta trebuie, cel mai probabil, o lege care să înființeze și să legitimeze acest Colegiu. Ordinul nu și-a propus și nu poate face asta.

E nevoie de leadership și ownership al procesului, în condițiile în care toți acești stakeholderi au joburi și zeci de pacienți în navigare, sau sunt ei înșiși pacienți, cum e cazul lui Andi. E următorul pas pentru acest bulgăre care s-a urnit în ultimii ani.

„Până când vor fi plătiți, dacă vor fi plătiți, mulți navigatori se vor pierde”, spune Monica. 

Navigarea nu e genul de activitate pe care să o poți face în paralel mult timp. Ea și-a dat demisia de la bancă după ce, în primii ani, petrecea prea multe ore la job consiliind pacienți.

În România, navigarea este o meserie fără un viitor imediat, tocmai pentru că nu te poți angaja, spun și Andi, și Victoria Asanache, iar soluția găsită la Sibiu nu e scalabilă. Nimeni nu vrea încă navigatori în spitale, pentru că ar deranja, iar medicii nu înțeleg ce câștig ar fi un navigator în echipa medicală.

Dacă Ministerul și Casa Națională de Sănătate ar vrea să avem navigatori în spitale, ar face-o, spune Andi, și nici măcar lipsa banilor nu a fost invocată ca motiv clar: „Oficial, toată lumea își dorește. Oficial, este o idee bună și, da, vrem să o facem. Dar la fel de oficial nu-i lasă legea pe care tot ei pot să o facă”.

„Până atunci, mesajul meu pentru fiecare generație e să lucreze într-o comunitate”, spune Monica, „pentru că e și spre binele pacientului, și spre binele navigatorului. E foarte greu să te simți singur cu profesia ta”.

*mesaje obținute de la grupul de navigatori NaviCare, asamblate vizual de Oana Barbonie.


The article was produced within the Journalism Scholarships on Philanthropy, a program developed by the Association for Community Relations and supported by Lidl Romania.



Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Editorial Board Recommendations

Subscribe to our newsletter