"I don't know if there's any 'calling.' What I know for sure is that I can't stand aside."
Cristina Săracu activează în zona LGBTQIA+ de la începutul anilor 2000, când subiectul era foarte greu de dus în fața publicului larg. Nici astăzi, proiectele LGBTQIA+ nu intră în topul priorităților celor care susțin mediul ONG, dintr-o falsă teamă că societatea nu e pregătită pentru acest subiect. „Schimbarea nu se întâmplă însă pur și simplu, o facem noi atunci când alegem să ne implicăm”, spune Cristina Săracu.
Fotografii din arhiva personală Cristina Săracu
De ce ai ales să te implici în acest domeniu nonguvernamental? Care a fost chemarea?
The first step in my involvement as a volunteer was somewhere in the '90s. Then it seemed as if a chasm was deepening between those with a real chance and those forgotten by society, by decision-makers, by everyone. And it wasn't just a category: there were the children for whom school became even more difficult to access, there were the elderly deprived of power and minimal resources, they were the ones discriminated against, vulnerable and always left behind.
Am simțit atunci că nu pot şi nu vreau să stau deoparte, că e nevoie de fiecare dintre noi, că orice ajutor cât de mic face undeva diferența. Mi-au rămas în memorie dorințele unor copii dintr-un sat fără drum, care îl rugau pe Moș Crăciun să le aducă săpun, un prosop, un burete de șters tabla şi cretă. Eram la primele proiecte de voluntariat…
În zona LGBTQIA+ am ajuns când am descoperit Asociația ACCEPT. La începutul anilor 2000, era un subiect tabu oriunde în societate. Acolo am fost „voluntar pe furiș”: să nu se afle la job, să nu mă știe nimeni. Încercam să ajut cu ce pot. Trăiam cu teama de a nu fi dată afară de la serviciu, erau toate fricile adunate în gândurile fiecăruia dintre noi. Aș fi vrut să pot face mai mult, într-un fel eu reușisem să-mi găsesc echilibrul, dar vedeam atât de mulți oameni aproape striviți de bătălia cu propriile trăiri şi cu mediul atât de ostil…
I don't know if it's any "calling." What I know for sure is that I can't stand aside, I can't pass by someone who needs help without caring, without trying to do something.
What does the relationship with the community look like? As part of the NGO sector, do you feel that you have been supported and understood your mission? If so, does this support also translate into concrete actions (involvement through volunteering, donations, etc.)?
Subiectul LGBTQIA+ este încă foarte complicat în societate, aproape nu vorbim despre asta. Este o comunitate profund invizibilă cu excepția celor foarte tineri, deși am tot făcut pași, deseori timizi şi cu certitudine încă prea puțini. Am văzut însă în ultimii 20 de ani cum, pe măsură ce înțeleg, oamenii trec de la neutralitate la deschidere şi uneori devin aliați ai comunității. Discuția este în fond despre drepturi, șanse egale şi nediscriminare de orice fel, dar din păcate nu avem încă dialoguri consistente despre ce înseamnă LGBTQIA+, iar informațiile sunt deseori trunchiate sau pur şi simplu neadevărate. Relația cu comunitatea din oraș, din regiune, este încă la început, punem punți şi încercăm să deschidem dialogul.
The good news is that when people are open to listen, to ask without offending, when we are listened to with the desire to understand , hostility disappears.
Solidaritatea umană nu cunoaște bariere. Am trăit asta în martie, într-o încercare de a ajuta un adăpost LGBTQIA+ de la Liov. Am avut alături oameni excepționali care ajutau oameni: Ioana Vârtosu de la Asociația Școala Mamei Junior şi o mână de oameni din toate colțurile lumii. Pentru ei era irelevant din ce minoritate fac parte cei pe care-i ajutăm. Şi așa cum știm că orice donație ajută, orice mână în plus la descărcat un tir de ajutoare înseamnă foarte mult, iar o vorbă bună spusă celui care e la capătul puterilor e neprețuită.
Despre aliați pe bune vorbesc şi imaginile de la Pride (la București, Timişoara, Cluj sau Iași). Mergeți la Pride și o să descoperiți o mulțime de aliați: mame cu copii, părinți sau bunici, prieteni, colegi, veniți cu toții alături de noi să ne susțină. Pentru mine e şi un marș al solidarității.
What do you think are, at the moment, the big obstacles for NGOs in this area?
Din perspectiva comunității LGBTQIA+ e încă mare, mare nevoie de dialog, de voci coerente şi echilibrate — cei care pun punți şi construiesc împreună o largă înțelegere a ceea ce suntem, a nevoilor reale.
The main obstacle is the lack of understanding of what it means to be an LGBTQIA+ person , plus all kinds of prejudices, stereotypes and often totally untrue information.
Şi clasica replică: „nu e momentul să vorbim despre asta, sunt teme mult mai importante”.
În plus, încă sunt foarte puține ONG-uri în domeniu.
Have you ever felt that the work your organization does is less attractive to partners and sponsors in the country? Have you received rejections from some partners?
În mod evident subiectul e mai puțin atractiv pentru partenerii și sponsorii din țară, iar replica cea mai „simpatică” e: „nu am nimic împotriva voastră, eu vă susțin, dar nu public”.
Rejections are usually a "not now" or simply lack of an answer.
În mod paradoxal, drepturile omului, cele despre care vorbim, nu intră în topul priorităților celor care susțin mediul ONG (sponsori, parteneri). Nu știu de ce limitarea drepturilor şi libertăților este privită ca un subiect secundar, deși duce la situații dramatice de multe ori.
Există o falsă teamă că societatea sau comunitatea va reacționa negativ la acest subiect (că nu e pregătită), că vor pierde din simpatie şi susținători dacă se implică ȋntr-un proiect LGBTQIA+, că „e un subiect sensibil şi mai bine îl evităm, poate peste câțiva ani va fi altfel”.
Change does NOT happen, we do it when we choose to get involved. The things we're not talking about don't work out by themselves.
But we also have to talk about the glass half full. I have met in foreign companies and very open allies, who are waging in their organizations unspoken battles to change the mindset. If we manage to have an honest and coherent dialogue, the change is obvious. I discovered openness and concrete, authentic supportive actions.
Îți vine în minte o poveste din rândul beneficiarilor voștri care să te fi marcat în acești ani și te-a făcut să continui munca?
There are many stories gathered, often the fact that things did not turn out as I had hoped became the motivation to do everything better next time, in the next project.
Am în minte o discuție cu unul dintre primele grupuri informale LGBTQIA+ din provincie. Era prin 2004, înainte de primul Pride de la București. Era mai mult un grup de prieteni care visa să schimbe lumea. Ne întrebam atunci ce putem face la Timişoara? Cum să gestionăm valurile de ură şi reacțiile acide? Păstrez în memorie imaginea unui băiat căruia ȋi era greu să spere că va fi mai bine, nu-şi găsea drumul. Era foarte tânăr şi părea doborât de reacțiile cumplite ale familiei şi nu numai. Mă întreba atunci: „De ce trebuie să mă ascund? Cu ce am greșit?”. Am petrecut seri lungi povestind, căutând răspunsuri, dar parcă găseam mai multe întrebări. El a avut noroc: este astăzi psiholog și încearcă să facă lumea mai bună.
Dar asemenea lui erau și sunt mii de oameni respinși de familie sau marginalizați de comunitatea în care trăiesc și, din păcate, nu puțini aleg sinuciderea.
Îmi amintesc însă o poveste mai recentă, de acum câțiva ani. La unul din evenimentele de la Timişoara a venit la mine un puşti. Avea vreo 17 ani, venise de la vreo 200 de km. Era pentru prima oară la un eveniment LGBTQIA+, iar poveștile de viață auzite păreau din altă lume pentru el: erau oameni care au găsit echilibrul, care au învățat cum să gestioneze durerea și presiunea socială. A venit către mine cu multe întrebări și mi-a spus atunci că este prima dată când poate vorbi deschis, fără teamă. Mi-a povestit prin ce dramă trecea acasă, cu familia, la liceu. După o cruntă bătaie „de îndreptare”, părinții îl dăduseră afară din casă, dormea la o mătușă. Mi-a rămas în memorie bucuria de o clipă din ochii lui, dar şi tristețea şi întrebarea lui ca un ecou: „Cu ce am greșit?”.
M-am gândit atunci ce diferență poate face un loc în care să te simți în siguranță, măcar pentru câteva ore, mi-am amintit ce înseamnă să nu poți vorbi cu nimeni și să trăiești însingurat cu o mulțime de întrebări.
Pentru cei ca el, o banală conversație cu părinții, care ar trebui să-i ajute, să le fie alături, este deseori doar un moment în care sunt răniți iar şi iar. Adolescenți, tineri, adulți sau seniori, toți au nevoie de o comunitate incluzivă. Poveștile lor au fost pentru mine unul din motivele care m-au determinat să ies public, să încerc să-i ajut să fie auziți, să facem împreună lucrurile să se întâmple.
