Când trecutul e o altă țară
De Ruxandra Hurezean
Cazul bisericii din Țapu, readusă la viață cu ajutorul Ambulanței pentru Monumente.
Transilvania este împânzită de biserici abandonate. Multe dintre ele sunt monumente istorice, unele biserici fortificate, altele — micuțe biserici din lemn, iar toate au fost cândva pline de credincioși. Însă acolo unde se petreceau cele mai importante momente din viața unui sat s-a așezat pustiul. În satele săsești, după plecarea etnicilor germani, comunitățile împuținate și sărăcite de tranziție, au lăsat pradă ruinii bisericile care aparțineau unui trecut și unui cult care nu era al lor.
De câțiva ani încoace, însă, lucrurile au început să se schimbe. Organizații neguvernamentale, cum este și Ambulanța pentru Monumente Transilvania Sud, asociații ale localnicilor sau ale sașilor din Germania, lucrează vară de vară la salvarea și restaurarea acestor lăcașuri de cult cu valoare de patrimoniu. Salvează monumente și biserici care aparțin oricărui cult, oricărei culturi, fără deosebire.
În toată România, există peste 3.000 de monumente care au nevoie de intervenții, din care 600 au nevoie de intervenții urgente.
„Satul Abatelui”
Ajungem în sat dimineața devreme. Din curtea bisericii fortificate răsună o muzică veche, de cor. E preferata lui Eloi, un pietrar francez stabilit în Moșna. El cioplește blocurile de piatră, amestecă nisipul cu var și reclădește contrafortul prăbușit. E deja pe la jumătate. Eloi e vesel, îngână aparatul și dă cu dalta în piatră. Horst așază o scândură în scripete și dă indicații. Sus se lucrează deja, echipa de meșteri și voluntari este pe acoperiș.
„Eugen e în pod, pune clești la căpriori, să-i întărească”, îmi explică Horst. „Refacem partea de acoperiș degradată și înlocuim țiglele distruse și pe cele industriale puse de-a lungul mai multor intervenții, cu țigle manuale, tradiționale”, continuă el.
Horst Ungar este născut în sat. Când a plecat în Germania, în ‘86, era preot în Bistrița. A plecat cu soția și cu fetița care avea 3 ani și un pic. Sunt stabiliți în Heilbronn. Când au revenit prima dată în Bistrița, au fost uimiți să vadă că fata lor își amintea casa unde locuiseră. A alergat în fața lor și le spunea: aici, aici am stat și le arăta intrarea. Horst n-ar putea spune dacă este o chestiune de rădăcini sau de conștiință, dar în fiecare an în care venea și vedea biserica din sat tot mai degradată simțea că trebuie făcut ceva.
Ce trebuia făcut, îl depășea, însă, pe Horst. Era nevoie de intervenții urgente, altfel acoperișul se prăbușea. Trebuia și consolidată nava principală a bisericii.
De la momentul construirii, biserica din Țapu a suferit mai multe adăugiri și modificări. Toate sunt acum mărturii ale evoluției acestei comunități.
Când coboară din podul bisericii, Eugen Vaida, arhitect și șeful echipei de pe șantier, explică valoarea arhitecturală a edificiului. Destul de mare pentru puterea financiară a satului (niciodată mai mult de 500 de suflete, după cum spune Horst), pare să fi primit și ajutor de la Abația de care aparținea la început satul. Localitatea a făcut parte în secolul al 13-lea din proprietățile abației de Igriș, motiv pentru care i se spunea pe atunci Villa Abbatis sau altfel spus „Satul Abatelui”.
Istoria locului, pe scurt
Construită din piatră bătută de carieră, biserica datează din secolul al XIV-lea, așa cum reiese din formele stilistice caracteristice goticului târziu.
Zidurile întrerupte, peticite, cu adăugiri de felurite materiale, ferestre zidite, ferestre lărgite, un brâu de tencuială rămas pe alocuri, pe lângă streașină, fereastra gotică, singura rămasă pe zidul de la miazănoapte, ferestrele corului, înnegrite de fumul de la Copșa Mică, par dintr-un film englezesc. „Bulding archeology”, îmi spune Eugen. Așa se numește cam ce ar trebui să se vadă în aceste ziduri cu urme succesive de viață și cultură. A fost mai întâi o biserică romanică, gotică, apoi una protestantă. Cam tot ce s-a trăit în jur s-a întipărit și pe zidurile ei, inclusiv fumul industriei comuniste și ruina abandonului de după revoluție. Istoria toată e tatuată în carnea acestei clădiri.
Ultima slujbă în această biserică s-a ținut în 2019, în vara când au venit sașii acasă. Înainte de pandemie, în jur de 100-120 de sași se adunau vară de vară, de regulă în august, în satul lor natal. Dar slujbe regulate nu s-au mai ținut din anii ’90, înainte să plece aproape toți.
Întâlnirea cu „Salvarea”
Horst și Eugen se cunoscuseră mai demult, când Eugen, pasionat de obiecte vechi a dorit să cumpere niște urcioare de la un târg din Germania. Horst i-a intermediat cumpărarea. După ce Eugen a pornit activitatea Ambulanței pentru Monumente, Horst a început să se gândească la el și la asociația lui ca la o soluție. Când a văzut, la ultima vizită, starea de degradare a acoperișului, l-a sunat. Era seară. Eugen i-a zis: „Mâine la ora două sunt acolo”. Și așa a fost.
Eugen i-a spus lui Horst ce trebuie să facă el: să convingă comunitatea să contribuie cu mâncare, cazare sau bani și să se asigure că autoritățile le sunt alături.
Ambulanța a început să documenteze proiectul, a luat legătura cu autoritățile, a făcut analize și studii de specialitate asupra vechimii și componenței construcției, iar în vara anului 2022 s-au apucat de treabă.
Pentru Horst a fost cel mai greu. „Misiunea mea s-a dovedit foarte dificilă”, mărturisește el. „Când le spui sașilor din Germania că ar trebui să reparăm biserica din România pentru că altfel se prăbușește acoperișul și o plouă, ei zic: «Păi, nu mai suntem acolo, nu o mai folosim, de ce să mai investim în ea?» Iar când le spui românilor de aici că biserica din sat, monument istoric, ar trebui reparată pentru că altfel se pierde, ei zic: «Păi de ce s-o reparăm noi, că nu e a noastră, e a sașilor!» Greu. A fost foarte greu să-i conving, dar am reușit. Acum au venit din Germania câteva familii de sași – vreo șase-șapte care ajută cu mâncarea și cazarea și tot ce mai trebuie. Alte familii, de români, ajută la fel, prepară masa și tot ce mai e nevoie. Mulți ajută.”
Eugen a constatat că autoritățile au devenit tot mai receptive, se „convertesc” și se alătură inițiativei mai ușor. Deși cu doi ani în urmă, Timotei Păcurar, primarul din Micăsasa, de care aparține satul Țapu, voia să facă teren de sport în locul unui depozit istoric, acesta s-a răzgândit după intervenția Ambulanței la Conacul din localitate. Nu doar că nu a mai demolat depozitul, dar primarul l-a restaurat cu mâna lui și cu ajutorul voluntarilor din sat și l-a transformat într-o remiză de pompieri.
Când i-au spus că vor să repare biserica sașilor, și i-au prezentat planul, a fost imediat de acord să li se alăture. El a reparat drumul până sus pe deal, să poată ajunge mașinile cu materiale mai ușor, a făcut rost de piatră, de nisip și de ce a mai fost nevoie. Noi l-am găsit în curtea bisericii, venise să dea o mână de ajutor. Spune că se ocupă de înscrierea bisericii fortificate în programe de turism se întâmplă acest lucru, odată cu includerea localității în traseul Via Transilvanica.
Oamenii
În primele zile de când sosiseră la biserică, Eugen a observat un ciopor de copii care își dădeau coate și se ițeau pe lângă porți. S-a dus spre ei, dar au fugit. A doua zi au venit iar. De data aceasta n-au mai fugit: la îndemnul lui Eugen, au intrat în curte să vadă ce se întâmplă acolo. În zilele următoare au venit și mai mulți cu ei și au pus vrut să ajute. „Lucrau cu plăcere, mă tot întrebau ce pot să facă, a fost o surpriză plăcută! Și-n felul ăsta, mă gândesc, pot prețui mai mult ce facem aici dacă participă și ei!” spune Eugen.
Katarina venea din Germania în satul natal, în fiecare vară. Anul acesta a venit și să ajute la repararea bisericii. Ea lucrează la bucătărie, cazează voluntari și când are un moment liber trage o fugă pe deal, să vadă ce poate face pe șantier. „Cred că noi, generația dintre generații, cei de 40-50 de ani, suntem datori și putem să facem lucrurile astea. Nu le putem cere nici părinților noștri mai bătrâni, nici copiilor mai tineri. Așa că ne-am asumat să facem și facem”, spune ea.
Eloi Thiollier e meșter pietrar, francez. A devenit calfă după ce a străbătut Europa în ritualul lui de inițiere și a lucrat în multe orașe până să ajungă aici, la Moșna, în Transilvania, unde s-a stabilit. Cum s-a întâmplat? „Cunoscut o româncă! Căsătorit cu ea!”, răspunde el. A realizat lucrări impresionante în Franța, Austria. La Avignon, la Dijon, Paris, Viena și acum va adăuga în palmaresul lui, biserica din Țapu.
Alma este studentă în anul cinci la Facultatea de arhitectură din București. Este la a patra intervenție la care participă și îi place atât de mult ce face încât speră să se specializeze pe acest domeniu și să lucreze și pe viitor, ca arhitect, cu echipa Ambulanței. „Mi-ar plăcea să fac restaurare”, spune ea, „mi se pare că acum există această posibilitate, pentru că s-a creat această comunitate”. Este născută și crescută în București, iar verile petrecute pe șantier îi oferă vacanțele la țară pe care nu le-a avut. Restaurarea i se pare mai interesantă pentru că, „pe lângă valoarea dată de arhitectură, edificiul are și o valoare în plus, dată de istoria lui”.
Totul începe cu o bicicletă
Fondatorul Ambulanței pentru Monumente din Transilvania de Sud, Eugen Vaida, este arhitect. Lucrează în echipă cu soția, Vera, și cu alți colegi ai lui, dar și cu rude, verișori, nepoți, toți cei care s-au molipsit de la el. „Boala” lui, această dragoste pentru trecut, a început demult, de când era copil. „Cu bicicleta căram obiectele de pe unde le găseam, am un muzeu la Alțâna, de la 16 ani salvez cultura” și râde. Eugen are acum un muzeu și o colecție de ii cu altiță de pe valea Hârtibaciului. Continuă să cumpere, să caute să descopere obiecte tradiționale, iar aria lui de recunoaștere se lărgește de la an la an. Cât privește arhitectura, n-a fost greu să o găsească. Avea ceva de la tata — talentul la desen și obișnuința cu munca. „Eu nu am avut copilărie”, ne mărturisește. „De la 12 ani mă lua tata pe șantier cu el, în construcții. Orice s-ar fi întâmplat, la 7 dimineața mă scula bătrânul și hai, la treabă. Mai crescusem și dacă stăteam noaptea la distracții și veneam spre dimineață, nu conta: la 7, scularea! Avea o vorbă: cine e om noaptea, trebuie să fie și ziua!”. Apoi, a mai fost îndemnul unei mătuși din Sibiu care își dorise să devină arhitect, însă vremurile nu-i îngăduiseră. Băiatul, Eugen, avea să o răzbune.
În anul al 4-lea de facultate, când a făcut restaurare, Eugen s-a regăsit în lumea lui. Asta voia să facă! Așa că, acum, cu experiență și pasiune face tot ce-i stă în putință să „salveze cultura” dar de pe schele. Vorbește cu satisfacție despre Școlile de vară, susținute financiar de Prince’s Foundation (ASR Printul de Wales). Prințul de Wales a fost cel mai mare susținător al Ambulanței încă din prima zi. Despre Muzeul lui de la Alțâna, despre colecția de ii recuperate de la romii corturari, despre fabrica de țigle manuale pe care o are la Apoș, despre harta meșterilor, interactivă, foarte utilă pentru oricine, despre studenții de la arhitectură pe care-i convertește la „ordinul țiglelor”, un fel de ordin al lingurițelor invocat de Amos Oz: puțin cu puțin se sting marile incendii ale lumii.
Veronica Vaida se ocupă de „organizare”. Ea spune că acum au ajuns să aplice pentru voluntariat la Ambulanță și 500-600 de tineri. Sunt nevoiți să-i redirecționeze pentru că nu pot caza și hrăni mai mult de 60 la o lucrare. Însă dorința lor de a lucra și a învăța este impresionantă. De aceea, Eugen și Veronica consideră că acele cursuri de restaurare de la Facultatea de arhitectură, puse doar în anul patru, vin cam târziu: „Sunt studenți în anul 1 și 2 care vin aici și nu știu nimic despre restaurare. Desigur, învață pe șantier și asta e un lucru bun, dar școala ar trebui să fie mai adaptată la nevoi. Iar nevoia de restaurare în România este foarte mare.”
Ambulanța pentru Monumente a primit multe premii. În 2020, pe cel de popularitate în cadrul competiției Europa Nostra. Dar cel mai mare premiu sunt cele peste 70 de monumente pe care le-au salvat în cei șase ani de când funcționează și faptul că în alte șapte regiuni se implementează proiectul printr-o franciză. Aceste Ambulanțe locale duc mai departe munca de salvgardare a patrimoniului și aproape jumătate din țară este acum acoperită de astfel de asociații.
Cum funcționează
Munca lor începe de iarna, când fac documentația pentru proiectele pe care le au în vedere. Astfel că, odată cu primăvara, pot începe lucrul și nu se opresc până toamna târziu, în octombrie, noiembrie. „Au fost situații în care am lucrat până a nins. Când am pus ultima țiglă, a început să fulguiască”, își amintește Eugen.
Ambulanța pentru monumente intervine atunci când monumentul este grav periclitat, în precolaps sau colaps. Ei pun în siguranță edificiul, îi repară acoperișul și fundația, dacă este nevoie, sau îi consolidează poziția. Apoi, comunitatea, autoritățile sau proprietarul poate să continue restaurarea lui, într-o oarecare „liniște” dată de siguranța clădirii. În peste 50% dintre cazuri, comunitățile au continuat lucrările.
Dacă Ministerul Culturii ar împărtăși viziunea lui Eugen despre ce ar trebui făcut imediat, ar investi resursele financiare în punerea în siguranță a tuturor monumentelor aflate în pericol. „Abia apoi te poți apuca de restaurare, după ce știi că niciunul nu-ți cade din picioare și nu-l pierzi iremediabil”, spune el.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
No comment yet, add your voice below!