Nici măcar să fotografiezi nu e atât de ușor pentru că uneori ajungi la poliție, alteori ești alergat cu bâta pentru că nu se știe cine ți-a dat voie să fotografiezi de pe stradă, o casă. Încă există nevoia asta de autoritate supremă care decide pentru tine, nu poți face ceva de capul tău și încă mai există pe alocuri teama că vine cineva să îți ia casa. Cel mai clar e exprimată nevoia asta de autoritate prin binecuvântarea de care ai nevoie în cazul patrimoniului ecleziastic. Nu te poți trezi tu un nimeni cercetător să fotografiezi biserci de patrimoniu național fără să îți dea voie un preaînalt. 

Care-i cea mai importantă realizare pentru tine din domeniu? Atât pentru tine, organizația ta, cât și la nivel de sector?

Nu știu dacă pot menționa realizări notabile în acest domeniu. Mai degrabă, aș zice că am pus umărul la diverse inițiative din domeniul protejării, conservării și promovării patrimoniului, am semnalat ”cazuri” celor care au instrumentele de a salva și am promovat segmente de patrimoniu mai puțin cunoscut.

Anii de activitate la revista Igloo și înființarea acolo a rubricii permanente dedicată patrimoniului au fost anii de ucenicie, când, lunar mergeam, documentam și fotografiam împreună cu colegul meu Șerban Bonciocat case, conace, cule, biserici de zid și de lemn încercând să aducem în prezent urme ale trecutului, să invităm contemporanii la rememorare și să-i incităm la redescoperirea unei istorii a arhitecturii, așa cum am făcut-o poetic și vizual în albumul Cule. Case boierești fortificate din România. Am continuat nota asta și pe cont propriu printr-o serie de albume despre o zonă aflată mai puțin pe harta turistică sau afectivă, dar, care descoperită încet-încet, poate fi o revelație atât ca patrimoniu construit, imaterial sau natural. Seria editorială Lemn. Piatră. Zid a fost gândită ca un triptic despre bisericile de lemn și zid, casele, conacele și culele nordului Olteniei, o zonă nu doar cu cele mai multe biserici de lemn din țară, dar și cu edificii ecleziastice cu pictură exterioară. Nu-i așa că atunci când vă gândiți la lemn vă vine în minte Maramureșul sau la biserici pictate la exterior vă gândiți la Bucovina și nu la Oltenia? 

Însă, la nivel de sector, realizările sunt notabile cu adevărat prin efortul imens pe care o mână de profesioniști l-au făcut reușind să salveze de la colaps fragmente din moștenirea pe care statul absent o menționează doar în discursuri și strategii. Fără acești pasionați perseverenți nu am fi avut Roșia montană astăzi în patrimoniul UNESCO, biserici fortificate în picioare, conace restaurate. Cred că asta e cea mai mare victorie: victoria în ciuda statului.

Dacă ar fi să te uiți în trecut, cum arată relația cu comunitatea? Ați simțit că sunteți susținuți în misiunea voastră? Dacă da, se traduce și această susținere în acțiuni concrete (implicare prin voluntariat, donații, etc.)?

Relația cu comunitatea e ca un carusel. Fiind o reflectare a societății la scară mică, relația este supusă turbulențelor de parcurs, dar alegem să ținem minte experiențele pozitive, iar unul dintre cele mai notabile astfel de exemple este comunitatea adunată în jurul unei mici biserici de lemn dintr-un cimitir vâlcean. În 2008 începusem documentarea pentru un proiect amplu de cercetare și promovare a patrimoniului de pe cei doi versanți ai Carpaților, din patru județe – Gorj, Vâlcea, Hunedoara și Sibiu -, și într-una dintre călătoriile de documentare am dat, într-un cimitir plin de verdeață de o biserică de lemn coșcovită, într-o rână și sprijintă cu pari ca să mai stea oleacă printre noi. Apropiindu-mă am descoperit sub acoperișul lăsat o minunăție de construcție ce avea pictură pe un strat subțire de tencuială de o mare valoare artistică, mai ales că în această zonă sunt prea puține biserici de lemn pictate, niciuna de aseamea nivel. 

Mă întrebam cum a putut să scape de pe radarul istoriei artei asemenea biserică și tot ce am știut să fac mai bine a fost să povestesc despre ea și să o arăt profesorilor mei și arhitectului Șerban Sturdza, pe atunci președintele Ordinului Arhitecților din România. Și astfel au început cei 12 ani de lucrări de conservare, restaurare și punere în valoarea a bisericii de lemn din Urși, Vâlcea, cu sprijinul unei largi comunități de donatori individuali și instituționali din țară și din străinătate, cu voluntari din diverse colțuri de lume și cu sprijinul comunității locale care s-a adunat în jurul acestui monument sprijinindu-i pe specialiștii veniți aici cu osteneala lor, cu bucate, cu găzduire. Inutil să spun că statul nu a fost aici, dar au fost oamenii. Recunoașterea pentru tot acest efort consecvent a venit anul trecut când Fundația ProPatrimonio, cea care a dus greul acestui proiect, a câștigat cel mai prestigios premiu european în domeniul patrimoniului, dar și pe cel al publicului european, Europa Nostra. Este totodată o recunoaștere și a contribuției comunității locale la reușita acestui proiect.