Ca în multe alte orașe din România, în cartierul ploieștean Bereasca sunt probleme cu asfaltările, cu gunoiul sau cu deszăpezirile. Lenuța Zamfirescu nu acceptă însă problemele astea ca pe-un dat, ci pune presiune pe autorități până lucrurile se mișcă.

de Vlad Odobescu

În cartierul ploieștean Bereasca, unde Lenuța Zamfirescu locuiește de 56 de ani, au intrat într-o bună zi utilajele pentru asfaltare, cu zarvă mare. Ar fi putut fi o veste foarte bună asta, dacă străzile n-ar fi avut nevoie mai întâi de canalizare. Chiar cu două-trei zile înainte dăduse o ploaie mai zdravănă, care băgase apa prin beciurile oamenilor și luaseră pe sus borcanele cu murături. 

Doamna Zamfirescu știa bine că, dacă se pune asfaltul, va trece mult și bine până să se mai îndure cineva să-l spargă pentru a băga conductele, abia când se vor mai găsi bani pentru așa ceva. Așa că a ieșit pe stradă, în întâmpinarea utilajelor, și i-a luat pe muncitori la întrebări: „Dumneavoastră ce vreți să faceți aici?”. La care inginerul care însoțea echipa i-a răspuns senin că se apucă de treabă. „Cum vă apucați de treabă? Și canalizarea mea unde este?”. A mai întrebat cine plătește pentru a asfalta și apoi pentru a sparge asfaltul, ca să se facă cele ce trebuie făcute. Tot ea și-a răspuns: „Nu plătim tot noi, din impozite și taxe?”.  

Inginerul părea amuzat de situație, așa că Lenuța Zamfirescu s-a așezat în fața utilajelor și a spus: „Dumneavoastră nu asfaltați”. Vecinii priveau de peste gard toată scena, dar nimeni n-a ieșit atunci să o susțină. Ea a dat telefon la primărie și le-a spus că pot chema poliția să o aresteze, dar ea nu pleacă de-acolo până nu vede că se face mai întâi canalizarea și după aceea asfaltarea, cum trebuie făcut. Utilajele au dispărut de pe stradă, a fost o victorie de etapă. 

***

Când s-a pus în fața utilajelor în semn de protest, Lenuța Zamfirescu nu s-a gândit că asta e o formă de implicare civică. Nu moștenise spiritul ăsta revoluționar din familie: își amintește că părinții îi spuneau mereu: „Ai grijă, mamă, ce faci” și să stea cuminte la locul ei. Nici locul și nici vremurile în care și-a petrecut primii 30 de ani de viață — un colț de oraș într-o Românie încremenită în comunism — nu erau blânde cu cei răzvrătiți. A lucrat vreme de 28 de ani ca statistician la rafinăria „Astra” din Ploiești și a plecat în perioada în care s-au făcut disponibilizări. A mai lucrat o scurtă perioadă în Italia, apoi într-o florărie din Ploiești. Acum e pensionară și își îngrijește mama, care de 8 ani e imobilizată la pat. 

E un om care a avut o viață grea, iar o viață grea îi face de obicei pe oameni să se simtă mărunți și neputincioși. Lenuța Zamfirescu simte însă cum crește în ea o revoltă profundă ce pornește de la lucrurile în neregulă pe care le vede în jur, iar revolta asta trebuie pusă în cuvinte și în acțiuni, indiferent de urmări. 

I s-a întâmplat și înainte de 1989, „în vremea răposatului”, când asemenea porniri o puteau costa libertatea. Fusese plecată la mare împreună cu soțul și cele două fiice, care aveau trei și cinci ani, și s-a întors acasă cu două geamantane pline cu rufe murdare. Apa însă era închisă și a stat așa săptămâni întregi. „Și m-am înfuriat foarte tare. Am dat telefon la Consiliul Popular. Le-am spus: «Dom’le, eu vreau apă, ca să-mi spăl copiii și să-mi fac mâncare».” La scurt timp după ce-a închis telefonul a venit o mașină neagră de la Partid la ea pe stradă. „Vă dați seama că eram foarte speriată. Eram și singură acasă cu copiii. Eu deja mă așteptam să mă salte, vă spun sincer”. Însă niște domni, îmbrăcați frumos, în costume negre, s-au băgat în căminul de apă de pe stradă ca să vadă dacă într-adevăr curge sau nu curge apa. „Și au văzut că nu am apă. Atunci au ieșit și vecinii la poartă și au început să facă și ei gălăgie”, își amintește doamna Zamfirescu. La o jumătate de oră după aceea au venit în fața porții două cisterne pline și tot cartierul a venit ca să ia apă.

***

După discuția cu asfaltarea, Lenuța Zamfirescu a vorbit cu fata ei, Irina , care era deja de câțiva ani activistă în cadrul ActiveWatch, la București, și i-a spus că trebuie să facă ceva pentru a rezolva situația. Irina se pricepea să relaționeze cu autoritățile și știa ce butoane să apese pentru rezultate. Așa că a schițat o petiție, apoi i-a cerut mamei sale să meargă din poartă în poartă și să strângă semnături de la toți vecinii, pentru a cere să se bage canalizare.

„Asta am făcut”, își amintește doamna Zamfirescu. Au fost unii mai reticenți să dea datele personale, însă majoritatea au semnat. „Am adunat vreo 500 și ceva de semnături din zona afectată; era vorba de vreo patru străzi cu vreo 300 și ceva de familii.” Peste vreo două săptămâni a depus petiția la primărie. Ca urmare a acestui demers, în cartierul Bereasca din Ploiești a venit doamna Speranța. Așa o chema pe reprezentanta autorităților, trimisă să dezamorseze situația. Dintru început însă, doamna Speranța a spus că nu se poate. Pentru că zona e într-o vale, că strada urcă apoi până în capăt, iar pentru ca apa să circule prin conducte e nevoie de trei pompe pe fiecare stradă, iar fiecare pompă costă câte un milion de lei. 

„Și am spus: «Nu mă interesează, poate să coste și două milioane de lei. Adică noi nu facem parte din cartierul ăsta? Noi nu facem parte din țara asta?»”. Impozitele plătite de oamenii din Bereasca erau la fel de mari ca cele din centru, iar în centru existau toate condițiile. „I-am zis: «E o vorbă la noi: speranța moare ultima. Nu se va asfalta, aveți cuvântul meu, până nu se pune canalizare!»”. 

Și, într-adevăr, după vreo lună și ceva au venit din nou echipele de muncitori pe strada doamnei Zamfirescu, dar de data asta s-au apucat de canalizare. Pentru că a arătat că se poate, în anul următor a primit și un premiu, la Gala Premiilor Participării Publice 2014, organizată de Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe). Pe diploma ei scrie: „Bereasca după Lenuța se cunoaște”. 

Probleme au rămas însă destule în cartierul Bereasca: pomi netoaletați care ating firele de curent când e vreo furtună; guri de canalizare neacoperite, în care uneori se întâmplă accidente; străzi necurățate de zăpadă; lumini stradale care funcționează în plină zi; gunoi neridicat cu săptămânile. De fiecare dată, pune mâna pe telefon și sună la primărie, iar cei de prin birouri deja o cunosc și-i răspund direct: „Da, doamna Zamfirescu, ce s-a mai întâmplat?”. 

Și-ar dori ca mai mulți dintre vecinii săi să aibă inițiativa și să nu vină către ea să dea telefon în numele lor. Nu e ca și cum ar avea vreo pilă acolo, ci doar face ce trebuie făcut: insistă până cineva vine să rezolve. „Sunt puțini care vor să se implice. Dacă ar fi una-două persoane în fiecare cartier, care să-i piseze [pe cei din primărie], ar fi altceva”. 

Ar merge și acum la primar cu vreo zece oameni alături, să-i povestească despre problemele cartierului. S-a gândit acum ceva vreme să facă un grup de inițiativă civică, însă faptul că își îngrijește mama imobilizată la pat îi lasă prea puțin timp liber. 

***

Unul dintre sfaturile pe care Lenuța Zamfirescu le-a dat fetelor sale a fost să nu stea cu capul plecat atunci când nu le convine ceva, să aibă coloană vertebrală și să spună ce e de spus. „Dacă stai să-i spui copilului doar «taci din gură și ascultă», «nu fă aia, că vine poliția», nu este bine. Trebuie să lași copilul să gândească cu capul lui, să vadă ce este bine și ce nu. Trebuie să îi dai doar un impuls, să-l ajuți.» La Irina îi place că e războinică și hotărâtă atunci când luptă pentru un București mai bun: înseamnă că face ce trebuie. 

Are câteva sfaturi și pentru cei care vor să se implice în viața comunității și nu știu cum s-o facă. E nevoie în primul rând ca problema pe care o vrea rezolvată să fie reală. Apoi, să nu le fie frică, pentru că trăim totuși vremuri mai libere decât acum trei-patru decenii și n-are nimeni ce să le facă. Trebuie apoi să fie dispuși să insiste, să pună presiune pe autorități, iar atunci când ceva „nu se poate” să întrebe mereu de ce. Iar la final, mulțumirea că ai rezolvat ceva va compensa pentru nervii tocați.