Patrimoniul degradat reprezintă o resursă uriașă pentru reutilizare
Dreptul la patrimoniu și peisaj cultural este un drept universal al ființei umane, dar e nevoie de educație și lucru în comunitate pentru a conștientiza acest drept, crede Mirela Duculescu, istoric de artă, lector PhD la Universitatea Națională de Arte din București și coordonatoare de programe la Fundația Pro Patrimonio.
Din 2000 încoace, Fundația Pro Patrimonio acționează pentru a a proteja și reabilita clădiri valoroase, însă nu o face doar de dragul salvării cărămizilor ori scândurilor. Încearcă de fiecare dată să implice comunitățile: fie acționează la solicitarea acestora, fie contribuie la educarea acestora, mai ales în cazul localităților sărace.
Între programele fundației se află unul prin care-și propune salvarea a 60 de biserici de lemn cu sprijinul Europa Nostra și World Monuments Fund, refacerea Casei George Enescu din județul Botoșani, precum și crearea unei rețele de centre de meșteșuguri pe lângă monumente. Am discutat cu Mirela Duculescu, istoric de artă și coordonator de programe la Fundația Pro Patrimonio, despre importanța unor asemenea misiuni.
Cronici: Cum a luat naștere prima inițiativă pe care ați avut-o în domeniul protejării, conservării patrimoniului? Ce-a fost mai complicat la început? Ce-a mers mai ușor?
Mirela Duculescu: Retrospecția propriei memorii mă poartă cumva către copilărie și adolescență – când am luat în stăpânire, la pas, alături de vecini, cartierul din jurul Grădinii Icoanei din București, țesut istoric urban îmbibat cu ceea ce numim azi patrimoniu în sens larg (la vremea aceea nu știam că există conceptul, mie tot cartierul îmi părea un „acasă” firesc cu care mă identific și acum) – și apoi către anii de formare universitară, când am început să mă apropii la nivel de cunoaștere prin cercetare știintifică de „obiecte” de arhitectură interbelică, noțiunea de monument, filosofii și practici de restaurare.
Aș spune că memoria afectivă topofilică nu-mi indică o primă inițiativă, ci un proces gradual de acumulări, întrebări, experiențe și experimente cu prieteni, întâlniri cu profesioniști remarcabili care mi-au modelat percepția și alegerile. Totul a decurs firesc și m-am lăsat dusă de direcția experimentală către a face dincolo și înainte de a teoretiza; am creat, inventat, testat și rafinat modele practice, lucrând în echipe rodate (una dintre bucuriile mele), având în minte că patrimoniul nu este un lucru în sine care există pentru sine, că este o moștenire transmisă în baza unor idei istorice, criterii și valori flexibile construite de oameni (cetățeni europeni sau nu). În percepția mea, patrimoniul (monument, carte, tip de literă, tehnici și meșteșuguri constructive, tehnici de tipărire etc.) are o viață proprie, nu este un concept elitist, este destinat vieții, locuirii și utilizării cumpătate.
Pe scurt, de la teorie am trecut firesc la practică, apoi la teoretizare derivată din practică și studii de caz, inclusiv educație (activitatea din ultimii zece ani sub umbrela Fundației Pro Patrimonio). Complicat a fost să aleg metoda, cum să interacționez și să mă poziționez în raport cu ceea ce numim în contemporaneitate patrimoniu cultural, cum să-mi păstrez o minte alertă care ia decizii rapide și care să împace fără disonanță cognitivă teoria științifică cu realitatea dură și atât de imprevizibilă din teren (mă refer inclusiv la comunități).
Care-i cea mai importantă realizare pentru dvs. din domeniu? La nivel profesional, dacă e să ne uităm la organizația din care faceți parte, dar și la nivel de sector?
Îmi iubesc toți copiii în egală măsură, indiferent de durata proiectului, impact pe termen mediu și lung, gradul de inovație în modelul practic creat alături de colegi sub diverse formule organizaționale și forme de activare civică: Street Delivery, trasee de patrimoniu cultural cu integrare de monumente istorice, producție și activare de comunități, spațiu public și design urban; lupta pierdută pentru monumentul Hala Matache și cartierul din zonă; salvarea la modul foarte propriu a bisericii de lemn din satul Urși, jud, Vâlcea, alături de o armată de specialiști, prieteni, voluntari și localnici, sub bagheta Pro Patrimonio. E un întreg trib de copii, i-am enumerat doar pe cei mai cunoscuți. Nota bene, am și alte progenituri: o practică asumată este conceperea, scrierea, consultanța, editarea de materiale pe diverse suporturi (tipărit, audio, video) care să însoțească acest patrimoniu reintegrat în locuirea de zi cu zi, sper, și să dezvăluie ca o cronică pentru alte generații procesul din interior (diversitatea cazurilor, problematica de principii de conservare-restaurare, pașii urmați, relația cu autoritățile, lipsa de resurse, lucrul în comunitate etc.).
Cum arată relația cu comunitatea? Simțiți că sunteți susținuți în misiunea voastră? Dacă da, se traduce și această susținere în acțiuni concrete (implicare prin voluntariat, donații, etc.)?
Implicarea este bidirecțională din perspectiva Fundației Pro Patrimonio: acționăm, reacționăm și interacționăm în locuri (la nivel național) în care ni se cere ajutorul de către comunități care se implică alături de noi în salvarea patrimoniului arhitectural și peisager (revin cu cazul exemplar al comunității solidare din satul Urși – voluntariat, donații în natură/ cazare, masă, material, curent electric pentru șantier etc.; evident, întâlnim și situații mai nuanțate, cu comunități sărace, defavorizate, aici intervenim pe termen lung cu educația timpurie pentru patrimoniu, cazul conacului Olari din Olt sau al casei Enescu din Mihăileni, și/sau educația pentru cultura mediului construit urban sau rural, Baukultur).
Pe de altă parte, acțiunile fundației funcționează ca un bumerang, căci vizibilitatea și rezultatele devin catalizator pentru o avalanșă de cereri și sesizări civice pentru a căror rezolvare ar trebui să existe o rețea de fundații Pro Patrimonio în diverse locuri din România, după modelul Federației Fundațiilor Comunitare din România.
Personal, consider că dreptul la patrimoniu și peisaj cultural este un drept universal al ființei umane, dar e nevoie de educație și lucru în comunitate pentru a conștientiza acest drept.
Care credeți că sunt, în acest moment, marile obstacole pentru ONG-urile din acest domeniu? Va exista mai mult/mai puțin sprijin, interes din partea autorităților, comunității?
Cred că răspunsul legat de comunități este sugerat parțial la punctele 2 și 3; aș mai adăuga, într-o ordine aleatorie, lipsa de continuitate în aplicarea politicilor publice coerente pentru patrimoniu (atunci când există formulate realist), birocrația, lipsa specialiștilor în administrație, lipsa educației la nivel național, lipsa meșterilor, precaritatea resurselor etc.
Cât despre marile obstacole pentru organizațiile non-profit dedicate patrimoniului (pe care Fundația Pro Patrimonio s-a străduit teribil să le învingă până acum), dacă ar fi acum să aleg personal unul singur, ar fi finanțarea derizorie (nu discut acum rațiunile, doar mă întreb dacă nu ar trebui să apară o nouă specie: fundraiser-ul de patrimoniu). Paradoxal, patrimoniul degradat sau ruinat din România care necesită salvare de urgență, reabilitare, conservare, restaurare, reprezintă o resursă uriașă pentru reutilizare adaptată pentru generația noastră, dar și pentru cei care vor veni, sustenabilitate și ecologie în consonanță cu planul New European Bauhaus (NEB). Simplu: avem un patrimoniu, ce facem cu el?
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
No comment yet, add your voice below!