„Nu știu dacă e vreo «chemare». Ce știu sigur este că nu pot sta deoparte”
Cristina Săracu activează în zona LGBTQIA+ de la începutul anilor 2000, când subiectul era foarte greu de dus în fața publicului larg. Nici astăzi, proiectele LGBTQIA+ nu intră în topul priorităților celor care susțin mediul ONG, dintr-o falsă teamă că societatea nu e pregătită pentru acest subiect. „Schimbarea nu se întâmplă însă pur și simplu, o facem noi atunci când alegem să ne implicăm”, spune Cristina Săracu.
Fotografii din arhiva personală Cristina Săracu
De ce ai ales să te implici în acest domeniu nonguvernamental? Care a fost chemarea?
Primul pas în implicarea mea ca voluntar a fost undeva în anii ‘90. Atunci parcă se adâncea o prăpastie între cei cu o șansă reală şi cei uitați de societate, de decidenți, de toată lumea. Şi nu era doar o categorie: erau copiii pentru care școala devenea şi mai greu accesibilă, erau vârstnicii lipsiți de putere şi de minime resurse, erau cei discriminați, vulnerabili şi mai mereu lăsați în urmă.
Am simțit atunci că nu pot şi nu vreau să stau deoparte, că e nevoie de fiecare dintre noi, că orice ajutor cât de mic face undeva diferența. Mi-au rămas în memorie dorințele unor copii dintr-un sat fără drum, care îl rugau pe Moș Crăciun să le aducă săpun, un prosop, un burete de șters tabla şi cretă. Eram la primele proiecte de voluntariat…
În zona LGBTQIA+ am ajuns când am descoperit Asociația ACCEPT. La începutul anilor 2000, era un subiect tabu oriunde în societate. Acolo am fost „voluntar pe furiș”: să nu se afle la job, să nu mă știe nimeni. Încercam să ajut cu ce pot. Trăiam cu teama de a nu fi dată afară de la serviciu, erau toate fricile adunate în gândurile fiecăruia dintre noi. Aș fi vrut să pot face mai mult, într-un fel eu reușisem să-mi găsesc echilibrul, dar vedeam atât de mulți oameni aproape striviți de bătălia cu propriile trăiri şi cu mediul atât de ostil…
Nu știu dacă e vreo „chemare”. Ce știu sigur este că nu pot sta deoparte, nu pot să trec pe lângă cineva care are nevoie de ajutor fără să-mi pese, fără să încerc să fac ceva.
Cum arată relația cu comunitatea? Ca parte din sectorul ONG, simțiți că ați fost susținuți și au înțeles misiunea voastră? Dacă da, se traduce și această susținere în acțiuni concrete (implicare prin voluntariat, donații etc.)?
Subiectul LGBTQIA+ este încă foarte complicat în societate, aproape nu vorbim despre asta. Este o comunitate profund invizibilă cu excepția celor foarte tineri, deși am tot făcut pași, deseori timizi şi cu certitudine încă prea puțini. Am văzut însă în ultimii 20 de ani cum, pe măsură ce înțeleg, oamenii trec de la neutralitate la deschidere şi uneori devin aliați ai comunității. Discuția este în fond despre drepturi, șanse egale şi nediscriminare de orice fel, dar din păcate nu avem încă dialoguri consistente despre ce înseamnă LGBTQIA+, iar informațiile sunt deseori trunchiate sau pur şi simplu neadevărate. Relația cu comunitatea din oraș, din regiune, este încă la început, punem punți şi încercăm să deschidem dialogul.
Vestea bună este că atunci când oamenii sunt deschiși să asculte, să întrebe fără a jigni, când suntem ascultați cu dorința de a înțelege dispare ostilitatea.
Solidaritatea umană nu cunoaște bariere. Am trăit asta în martie, într-o încercare de a ajuta un adăpost LGBTQIA+ de la Liov. Am avut alături oameni excepționali care ajutau oameni: Ioana Vârtosu de la Asociația Școala Mamei Junior şi o mână de oameni din toate colțurile lumii. Pentru ei era irelevant din ce minoritate fac parte cei pe care-i ajutăm. Şi așa cum știm că orice donație ajută, orice mână în plus la descărcat un tir de ajutoare înseamnă foarte mult, iar o vorbă bună spusă celui care e la capătul puterilor e neprețuită.
Despre aliați pe bune vorbesc şi imaginile de la Pride (la București, Timişoara, Cluj sau Iași). Mergeți la Pride și o să descoperiți o mulțime de aliați: mame cu copii, părinți sau bunici, prieteni, colegi, veniți cu toții alături de noi să ne susțină. Pentru mine e şi un marș al solidarității.
Care credeți că sunt, în acest moment, marile obstacole pentru ONG-urile din acest domeniu?
Din perspectiva comunității LGBTQIA+ e încă mare, mare nevoie de dialog, de voci coerente şi echilibrate — cei care pun punți şi construiesc împreună o largă înțelegere a ceea ce suntem, a nevoilor reale.
Principalul obstacol este lipsa de înțelegere a ce înseamnă să fii o persoană LGBTQIA+ , la care se adaugă tot felul de prejudecăți, stereotipuri şi deseori informații total neadevărate.
Şi clasica replică: „nu e momentul să vorbim despre asta, sunt teme mult mai importante”.
În plus, încă sunt foarte puține ONG-uri în domeniu.
Ați simțit vreodată că munca pe care o face organizația voastră este mai puțin atractivă pentru partenerii și sponsorii din țară? Ați primit refuzuri din partea unor parteneri?
În mod evident subiectul e mai puțin atractiv pentru partenerii și sponsorii din țară, iar replica cea mai „simpatică” e: „nu am nimic împotriva voastră, eu vă susțin, dar nu public”.
Refuzurile sunt de obicei un „nu acum” sau pur şi simplu lipsa unui răspuns.
În mod paradoxal, drepturile omului, cele despre care vorbim, nu intră în topul priorităților celor care susțin mediul ONG (sponsori, parteneri). Nu știu de ce limitarea drepturilor şi libertăților este privită ca un subiect secundar, deși duce la situații dramatice de multe ori.
Există o falsă teamă că societatea sau comunitatea va reacționa negativ la acest subiect (că nu e pregătită), că vor pierde din simpatie şi susținători dacă se implică ȋntr-un proiect LGBTQIA+, că „e un subiect sensibil şi mai bine îl evităm, poate peste câțiva ani va fi altfel”.
Schimbarea NU se întâmplă, o facem noi atunci când alegem să ne implicăm. Lucrurile despre care nu vorbim nu se rezolvă de la sine.
Însă trebuie să vorbim şi de jumătatea plină a paharului. Am întâlnit în companiile străine şi aliați foarte deschiși, care poartă în organizațiile lor bătălii neștiute pentru a schimba mentalitatea. Dacă reușim să avem un dialog onest şi coerent, schimbarea este evidentă. Am descoperit deschidere şi acțiuni concrete, autentice de susținere.
Îți vine în minte o poveste din rândul beneficiarilor voștri care să te fi marcat în acești ani și te-a făcut să continui munca?
Sunt multe povești adunate, de multe ori faptul că lucrurile nu ieșeau așa cum speram devenea motivația de a face totul mai bine data viitoare, în următorul proiect.
Am în minte o discuție cu unul dintre primele grupuri informale LGBTQIA+ din provincie. Era prin 2004, înainte de primul Pride de la București. Era mai mult un grup de prieteni care visa să schimbe lumea. Ne întrebam atunci ce putem face la Timişoara? Cum să gestionăm valurile de ură şi reacțiile acide? Păstrez în memorie imaginea unui băiat căruia ȋi era greu să spere că va fi mai bine, nu-şi găsea drumul. Era foarte tânăr şi părea doborât de reacțiile cumplite ale familiei şi nu numai. Mă întreba atunci: „De ce trebuie să mă ascund? Cu ce am greșit?”. Am petrecut seri lungi povestind, căutând răspunsuri, dar parcă găseam mai multe întrebări. El a avut noroc: este astăzi psiholog și încearcă să facă lumea mai bună.
Dar asemenea lui erau și sunt mii de oameni respinși de familie sau marginalizați de comunitatea în care trăiesc și, din păcate, nu puțini aleg sinuciderea.
Îmi amintesc însă o poveste mai recentă, de acum câțiva ani. La unul din evenimentele de la Timişoara a venit la mine un puşti. Avea vreo 17 ani, venise de la vreo 200 de km. Era pentru prima oară la un eveniment LGBTQIA+, iar poveștile de viață auzite păreau din altă lume pentru el: erau oameni care au găsit echilibrul, care au învățat cum să gestioneze durerea și presiunea socială. A venit către mine cu multe întrebări și mi-a spus atunci că este prima dată când poate vorbi deschis, fără teamă. Mi-a povestit prin ce dramă trecea acasă, cu familia, la liceu. După o cruntă bătaie „de îndreptare”, părinții îl dăduseră afară din casă, dormea la o mătușă. Mi-a rămas în memorie bucuria de o clipă din ochii lui, dar şi tristețea şi întrebarea lui ca un ecou: „Cu ce am greșit?”.
M-am gândit atunci ce diferență poate face un loc în care să te simți în siguranță, măcar pentru câteva ore, mi-am amintit ce înseamnă să nu poți vorbi cu nimeni și să trăiești însingurat cu o mulțime de întrebări.
Pentru cei ca el, o banală conversație cu părinții, care ar trebui să-i ajute, să le fie alături, este deseori doar un moment în care sunt răniți iar şi iar. Adolescenți, tineri, adulți sau seniori, toți au nevoie de o comunitate incluzivă. Poveștile lor au fost pentru mine unul din motivele care m-au determinat să ies public, să încerc să-i ajut să fie auziți, să facem împreună lucrurile să se întâmple.
ALTE ARTICOLE
FOLLOW US
#cronicidefilantropie
No comment yet, add your voice below!