Ceilalți copii

Refuzați de autorități și de o mare parte a societății, copiii din două comunități marginalizate din Maramureș primesc o șansă de la ONG-uri.

Text de Angela Sabău

Fotografii de Silviu Gheție

Ajungem la Ponorâta după un drum ce șerpuiește printre dealuri domoale, ce par pustii în decorul tomnatic al Țării Lăpușului din Maramureș. O clădire nouă, aflată dincolo de o poartă larg deschisă, apare de după o curbă. Este școala cu clasele I-IV din Ponorâta și câteva zeci de copii care învață aici se află acum în pauză și umplu curtea cu veselia lor asurzitoare.

Cei mici îi întâmpină pe reprezentanții asociației Reality Check, care au venit împreună cu o echipă de jurnaliști, iar învățătoarele încearcă să-i țină în frâu.

Privirile lor pătrunzătoare se ascund repede în pământ dacă încerci să vorbești cu ei. Unul mai curajos, a cărui chică roșcovană ne aduce aminte de un Nică din „Amintiri din copilărie” ale lui Creangă le răspunde jurnaliștilor, dar după câteva cuvinte se intimidează și își ascunde capul rușinat, după alți colegi. În sprijinul lui sar alții și îl ajută cu explicațiile. „E repetent”, justifică unul dintre copii, referindu-se la „Nică”.

Au vise mari

Când sunt întrebați despre școală, tuturor le place. Una dintre fetițe vrea să se facă „doftoriță”, alta polițistă, iar un băiat se laudă că-i place matematica. Dar dialogul este scurt, căci împreună, se mobilizează unul pe altul și larma începe din nou.

Cu greu reușesc învățătoarele să-i alinieze în fața intrării și să intre în sala de clasă în mod organizat. În ajutorul lor vine o mamă din comunitatea de romi din Ponorâta, dar și alte două membre care sunt acolo permanent. Știu că vor primi daruri, pentru că au venit doamnele Iolanda și Nadia „de la Asociație”. Așa că intră în clasă, unul câte unul. În câțiva ani, când vor încerca să iasă din mica lor bulă a comunității de romi din care fac parte, acești copii vor avea parte de un contact dur cu prejudecățile celor din jur.

Șansă la educație

De 10 ani, Asociația Reality Check și-a propus să le ofere o șansă acestor copii și să le faciliteze accesul la educație, singurul lucru care le poate schimba viața. Iar implicarea lor dă roade, încet, dar sigur.

Au început în 2011, când au luat prima dată contact cu această comunitate. Reprezentantele asociației, Iolanda Burtea și Nadia Gavrilă, vorbesc despre problemele cu care se luptă de 10 ani la Ponorâta. „Sunt două tipuri de probleme de care se lovește asociația în general. Una este cea a finanțării — care este legată de noi ca fundație și problemele pe care le găsim în comunități, la «firul ierbii». Noi cu toții credem că problema mare în comunitățile sărace este educația și de aici trebuie să pornim; să aducem copiii la școală. În ambele comunități în care lucrăm, și aici (la Ponorâta, n.r.) și la Castelu (județul Constanța), asta este o provocare”, spune Nadia Gavrilă.

Și rezultatele se văd. Dacă acum 10 ani, prezența la școală era de 10-15%, în prezent a urcat până la 80%.

Tichetele sociale, un motiv de mers la școală

Una din metodele prin care i-au convins pe părinți să-și trimită copiii la școală a fost oferirea de tichete sociale, în valoare de 50 de lei pe lună. Deși suma pare mică, în familiile cu mulți copii și foarte sărace, această sumă face o diferență.

Proiectul început inițial cu asociația OvidiuRo, care obținea și finanțările necesare de la diverse companii private, a ajuns să fie implementat prin lege în toată țara, după ce și-a dovedit utilitatea în peste 40 de comunități. Proiectul viza doar copiii de grădiniță. „Programul Ponorâta l-am pornit din 2012 și l-am început așa: OvidiuRo, din 2010, avea programul cu tichetele, care era un program public-privat între comunitate, ONG și primărie. ONG-ul venea cu tichetele sociale care erau condiționate de prezență – 50 de lei pe lună de copil, dacă venea zi de zi.

Prin OvidiuRo au fost tot timpul finanțări private, de la companii și de la indivizi”, relatează Iolanda Burtea.

În schimb, implicarea celor din vecinătatea comunităților sărace era inexistentă. Mai ales pentru că, cel puțin pe vremea când au început să se implice, conflictele cu restul comunității erau destul de frecvente, în special în perioada culesului, când recoltele îi ispiteau pe cei mai nevoiași. „Asta este când ești obișnuit cu supraviețuirea de pe o zi pe alta și vezi cartoful acolo… Pe de o parte, încerc să-i înțeleg. Pe de altă parte, ca să schimbi lucrurile într-o comunitate de genul ăsta, unde sunt sute de oameni analfabeți, e nevoie de timp. Nu poți peste noapte”, mai spune ea.

Progrese mici, dar certe

Lucrurile s-au mai schimbat între timp. „Am făcut grădini, i-am învățat să-și cultive singuri. Am pornit de la 15 grădini și am ajuns la vreo 80 acum. Pe terenul pe care-l au, le dăm semințe să-și pună ei în grădini”, mai spune ea. Și schimbările se văd, nu doar aici. „În primul an în care am dat cadouri de Crăciun, a doua zi majoritatea erau prin sat să vândă ce-au primit. După al doilea sau al treilea an am văzut copiii jucându-se cu ce au primit. Mai sunt și acum care mai vând, dar nu la același nivel. Există progres, dar nu ai cum să-i schimbi pe toți, nu dintr-o dată”, mai arată ea.

Asociația derulează acum un program cu fonduri norvegiene, prin ACF (Active Citizens Fund). „Proiectul cu Norvegia se numește «Împreună pentru un viitor mai bun în Coroieni». Echipa locală lucrează integrat: adică asistentul social, cu asistentul medical comunitar, cu mediatorul școlar. Avem în vizor 30 de familii pe care le urmărim mai îndeaproape, dar o masă caldă primesc toți copiii care vin la școală. Tichetele sociale sunt oferite acum și pe criterii de performanță școlară, nu doar pe prezență”, mai arată Iolanda Burtea.

Progresele sunt mici și e nevoie să vină alte generații pentru a se vedea schimbări majore.

Pirita, locul cu copii invizibili. Nu sunt înregistrați nicăieri

Locul numit „Pirita” din Baia Mare înseamnă același lucru pentru băimăreni, ca și Ponorâta pentru cei din Coroieni. Un loc pe care să-l ocolești, dacă poți.

Perimetrul acum plin de iarbă nu mai amintește de sursa numelui său. Aici însă a fost un depozit de pirită – deșeu minier pe care o companie a reușit în cele din urmă să o exploateze și să ecologizeze zona. Conform normelor, sunt interzise construcțiile sau plantarea copacilor, deoarece acestea ar străpunge stratul impermeabil din adâncime și ar permite solului poluat cu metale grele să pătrundă în stratul de la suprafață. Dar când singura ta grijă este să supraviețuiești și mâine, grija unui pericol pe care nu-l vezi pălește. Așa că, odată zona ecologizată, în scurt timp a fost populată. S-a creat o comunitate defavorizată, caracterizată de sărăcie extremă, lipsită de acces la educație. Colibele lor au fost demolate după câțiva ani și oamenii au fost mutați de acolo, însă după un timp au venit din nou și și-au făcut alte colibe.

Claudia Costea, care a lucrat până în urmă cu câțiva ani la Protecția Copilului, povestește acum că primul contact cu această comunitate a avut un impact foarte mare asupra ei, așa că a început să se implice, atât cât a putut, pentru a-i ajuta. Inițial, ca voluntar, pentru că statul, prin instituția la care lucra, nu avea resurse. Astfel, după mai mulți ani de voluntariat, a reușit să fac un ONG care se ocupă de această comunitate.

Programe pentru părinți și copii

La fel ca și la Ponorâta, principalul obiectiv este educația celor mici. La urma urmei, de aici pornește totul. Asociația Pirita Children are grijă de familiile de la Pirita de aproximativ șase ani. Se preocupă ca acești copii, dar și tinerele lor mame (uneori, și ele niște copii) să primească educația necesară și, de multe ori, cele trebuincioase.

La sediul asociației, care se află în apropierea zonei lor, cei mici, alături de adulți, au parte de tot felul de programe. De la after school, la parenting sau mama și copilul, ori grădinărit. Toate au rolul de a aduce puțină lumină în viețile lor.

Copiii de aici au fost integrați în școli din vecinătate. De altfel, președinta asociației, Claudia Costea, spune că asta a fost una dintre marile probleme cu care s-a luptat, pe lângă cea a finanțărilor.

În cele din urmă, copiii au fost primiți la o școală, iar când îi vezi pe toți în bănci, pare că viața lor decurge firesc, după un tipar social obișnuit. La școală primesc o masă caldă, sunt într-un mediu curat și primesc educație. Par curați și mult mai liniștiți și mai puțin gălăgioși decât cei de la Ponorâta. Asta însă și pentru că sunt mai puțini și pot fi mai bine instruiți.

Însă după ce ies din sala de clasă, viața lor revine la altă normalitate. Una care este doar a lor și prea puțin cunoscută celor din afara comunității lor.

Finanțări mici, dar constante

Povestea Claudiei Costea în Pirita a început cu mult înainte de înființarea asociației. Ea s-a apropiat de comunitate și a început să facă voluntariat, oferind câte o mână de ajutor familiilor și copiilor. Avea sprijinul unei rețele de susținători, profesioniști sau donatori, atât din țară cât și din străinătate, iar asociația a fost înființată pentru ca ea să se asigure că poate strânge cât mai multe resurse pentru copiii Piritei.

Un grup de susținători din Belgia a donat un modul în care asociația funcționează acum, în apropierea Piritei. Este chiar locul în care ne întâlnim cu președinta asociației și încercăm să avem un dialog. Suntem însă întrerupți în permanență de copii, care vin cu diferite probleme. O fetiță de aproximativ 12 ani spune că nu a ajuns la școală, motivând că s-a simțit rău. Alți doi copii intră cu o frecvență destul de mare în sală. Intră și ies, pun întrebări, se mai pârăsc unul pe altul și în cele din urmă sunt invitați să-și ia câte un măr din lada ce se află lângă ușă și să aștepte afară. De fapt, sunt interesați de „boabe” pentru câini, pe care le-au văzut la un adăpost de câini din apropiere. După ce li se promite că vor primi și ei pentru câinii lor, lucrurile se liniștesc. Sunt doar niște copii care au nevoie de atenție, de căldura unui cămin și să le arate cineva puțină încredere.

Copiii „invizibili” pentru societate

„Munca cea mai grea a fost înainte de a înființa asociația asta, pentru că mi s-a părut foarte important să fac ceva și era clar că prioritatea erau copiii și accesul lor la școală. Cu asta am început”, explică ea. Comunitatea numără în jur de 130 de copii, cu vârste de la 0 la 16 ani. „După 16 ani sunt considerați tineri, dar se comportă ca niște adulți”, spune Claudia Costea. De altfel, multe dintre fetele ajunse la vârsta asta devin mame.

Prima problemă cu care s-a confruntat de la început a fost aceea că părinții nu aveau adresă în buletin. Tocmai de aceea, până în urmă cu câțiva ani acești copii nu au fost niciodată înscriși la școală.

„Ciudat este că nimeni nu a sesizat asta, nici părinții și nici autoritățile. Dar mersul la școală este cel mai complicat lucru din lume, dacă trăiești la Pirita. Prima piedică este că nu ai dosar. Majoritatea familiilor nu au buletin cu adresă. Au un buletin provizoriu”, mai spune ea. Iar pentru înscrierea la școală, acest lucru este elementar. „Școlile fac un recensământ în fiecare an cu copiii care trăiesc pe străzile arondate acelei școli. Dar cum o comunitate cum este Pirita este ilegală, din start nu este arondată niciunei școli. Așa că nimeni nu numără din timp copiii de la Pirita”, mai arată președinta asociației.

Primii înscriși la școală sunt cei cu toate actele în regulă și care sunt arondați acelei școli. „La a doua tură de înscriere se rezolvă dosare tardive, dar tot după adresă. Abia la a treia etapă se rezolvă dosare de genul acesta, dar atunci e foarte ușor pentru o școală să spună că nu mai are locuri. Sau: «dacă-i primim pe copii, îi punem pe toți împreună». Și așa se formează clasele segregate, care sunt foarte periculoase”, mai explică ea.

Fără „primiri calde” la școală

Pe de altă parte, chiar și așa, nu sunt bine primiți la școală. „Școlile, directoarele, învățătoarele, când aud că urmează să vină copii de la Pirita, încep să invoce tot felul de probleme imaginare: că ceilalți părinți o să-și ia copiii să-i ducă în altă parte, că cei de la Pirita o să facă probleme, o să vină cu păduchi, cu comportamente agresive. Sigur că există posibilitatea asta, dar așa se tot amână înscrierea lor și nu se poate face în mod firesc”, se mai plânge ea.

Dincolo de asta, o piedică vine din partea propriilor părinți, care nu înțeleg importanța educației, ei fiind needucați, la rândul lor. „Ei au crescut cerșind pe rampa de gunoi și au devenit părinți fiind majoritatea la rândul lor copii, așa că se maturizează odată cu copiii lor”, mai spune Claudia Costea.

Apoi, este sărăcia extremă. „Asta înseamnă că dacă un părinte nu înțelege importanța educației, el n-o să-și schimbe obiceiurile de peste zi, ca să se ocupe de pregătirea copilului pentru școală. Care înseamnă să-l culci la timp, să te îngrijești să fie haine curate, să aibă ce să mânânce la micul dejun, să pună merinde la școală, să aibă un ceas să se trezească la ora 7.00 și toate lucrurile astea nu se întâmplă firesc în mintea unui părinte care nu înțelege rolul școlii. Și atunci cineva trebuie să preia responsabilitatea asta. Noi asta am făcut”, mai explică ea.