ONG-urile ar trebui să comunice așa cum le-ar plăcea să li se vorbească lor
În ultimii ani, am trecut dintr-o criză în alta. COVID-19 a fost urmat de războiul din Ucraina. Războiul a însemnat a recalibrare a puterilor noastre ca țară-vecină (cum ne creștem securitatea) și ca societate (cum putem avea grijă de refugiați). Câteva luni mai târziu, am început să vorbim de criza prețurilor, inflație și, acum, despre o posibilă criză economică.
Se împlinesc trei ani de când acest cuvânt a prins noi rădăcini în vocabular și în mentalul nostru colectiv. Asaltați de știri, oamenii s-au desensibilizat, și-au pierdut răbdarea, poate chiar și încrederea.
În aceste condiții, cum putem să le menținem atenția celor care ne urmăresc sau ne ajută pe noi, ca societate civilă? Cum putem să păstrăm în agenda publică un subiect care nu mai e „hot”?
Unele răspunsuri ni le oferă Cristina Lupu (directoarea Centrului pentru Jurnalism Independent), care a organizat, în ultimele luni din 2022, seria de ateliere „Crizele tăcute: Jurnalismul, dincolo de breaking news”, în parteneriat cu UNICEF în România și USAID.
De-a lungul atelierelor, au încercat să afle, împreună cu jurnaliști din mass-media locale, cum putem vorbi despre probleme cu care ne-am obișnuit, dar care n-au dispărut. Și, mai important, despre cum menținem interesul publicului asupra subiectelor importante care, deși ne afectează la fel de mult, și-au pierdut din noutate. Pentru noi ca audiență, pentru noi ca societate civilă.
În ultimii ani, atât presa, cât și societatea civilă, au fost prinse în toate crizele care ne-au marcat. În ambele cazuri, atenția audiențelor sau a susținătorilor a scăzut constant, deși crizele nu s-au încheiat.
Cum ați pornit aceste ateliere și, mai ales, ce soluții ați găsit pentru „păstrarea” atenției?
Am vrut să înțelegem care sunt nevoile jurnaliștilor. Despre COVID e important să vorbim în continuare. Dar de ce nu mai vorbim despre asta în presă? Pentru că există alte crize. Jurnalismul și societatea civilă funcționează din stins de focuri. Vezi o nevoie, te-ai dus după ea, ai încercat să o rezolvi. Dar după aia a apărut o altă nevoie, în cascadă. Atunci, prima nevoie intră pe un plan secundar, pentru că, în ambele cazuri, lucrăm cu oameni puțini și nu mai ai pe cine să aloci.
Ne uităm la presă; dincolo de faptul că sunt puțini oameni și nu ai cum să ții subiectele la nesfârșit, mai e și publicul care se satură foarte repede. Oricât de bun este un material, dacă nu ți-l citește nimeni, materialul ăla e făcut degeaba.
Așa că mi-am dat seama că acest subiect, al crizelor tăcute, adică acele lucruri care încă sunt importante, dar nu mai au cum să devină de actualitate, e foarte important pentru cei din această profesie.
Și o altă problemă: de fapt, oamenii au cam obosit. Dacă până acum vorbeam de o criză din când în când, din 2020 am dus-o dintr-una în alta. Și deja simplul cuvânt criză te face să îți pierzi un pic răbdarea.
Noi am pus pe hârtie că avem trei mari probleme: COVID, problema refugiaților și a războiului din Ucraina și, ultima, criza economică care începuse deja să se simtă de la finalul lui 2022. Miza atelierelor: să vedem cum putem să vorbim despre subiectele acestea fără să fie momentul lor acut.
Care a fost intenția voastră în fața jurnaliștilor?
Intenția noastră a fost să le dăm niște instrumente sau măcar un spațiu în care să se gândească că e important să facă și materiale de profunzime. Chiar dacă n-ai timp, chiar dacă nu ai bani și ești alergat, publicul tău are nevoie de acel tip de materiale care sunt mai mult decât scurte știri, ca să înțeleagă și la ce să se aștepte. Pentru că o știre nu răspunde la asta, știrea este despre ce se întâmplă acum.
Propunerea noastră pentru jurnaliști a fost să își găsească timp să întoarcă la ce face meseria asta și anume să le explice oamenilor: ce se întâmplă, de ce se întâmplă și cum o să-i afecteze pe ei în continuare.
Mai mult, atât în media, cât și în nonprofit, ar trebui să găsim mai des răspunsul la „de ce se întâmplă?” și „de ce facem asta?”. Ca să le oferim oamenilor un strat în plus de informații.
Mie mi se pare că ce spui tu e o boală pe care o avem cu toții. Suntem atât de îndrăgostiți de CE-ul nostru și muncim atât de mult pentru acesta. Fiecare mărgică e cea mai frumoasă mărgică pentru că e a noastră și uităm că oamenii care ne citesc sau ne ascultă sau se uită la noi sunt expuși la zece mii de astfel de mărgele de la presă, de la organizații, așa că ai nevoie să răspunzi la „De ce facem? De ce facem asta?”
În practică, ce alte sfaturi le-ați oferit jurnaliștilor în cadrul acelor ateliere? Oare ar putea fi aplicate și în comunicarea sectorului nonprofit?
Să ne uităm la context. Dintr-o simplă știre, aflată într-un flux de alte zeci de știri, omul nu înțelege nimic sau doar se obișnuiește cu subiectul.
Să ne uităm la știrile rutiere și modul în care sunt abordate. Un expert din Slovenia ne spunea că dacă jurnaliștii vin doar cu titluri de genul „a mai murit cineva pe DN1”, „un alt accident pe DN1”, atunci ei nu fac decât să normalizeze situația. Într-un fel, induci ideea că ăla este datul sorții. Dacă nu vorbești despre cauze, dacă nu povestești din când în când despre soluții și context, atunci tu îți faci doar o parte din misiunea ta de a-ți informa publicul.
Dacă presa este cumpărată, înseamnă că subiectele pe care noi, ca ONG-uri, am vrea să le punem pe agenda publică s-ar putea să nu intre.
Contextul este foarte important și, mergând mai departe, cum l-am putea arăta atunci când vorbim despre sectorul nonprofit?
Noi, la CJI, facem două lucruri: lucrăm cu jurnaliști și lucrăm cu profesorii, elevii și copiii în zona de educație media. Eu știu că jurnalismul e în pericol foarte mare în perioada asta, pentru că nu mai sunt bani, partidele politice dau publicitate din bani publici, fără să marcheze, condiționând conținutul. Știu că la nivel local, instituțiile publice cumpără foarte multă publicitate, reducând la tăcere aproape tot ce înseamnă presă.
Atunci omul se întreabă : “De ce mă interesează? Presa oricum era cumpărată dintotdeauna.”
Mi-am dat seama că e foarte important să vorbim de ce ar trebui să te intereseze pe tine, ca societate civilă sau pe tine, ca parte din public.
Dacă presa este cumpărată, înseamnă că subiectele pe care noi, ca ONG-uri, am vrea să le punem pe agenda publică s-ar putea să nu intre. De foarte multe ori, subiectele pe care ONG-urile le pun pe agenda publică nu sunt foarte prietenoase pentru autorități: că vorbim de mame minore, copii săraci sau de modul în care se desfășoară programul 50-20. Aproape toate lucrurile pe care le rezolvă organizațiile nonguvernamentale au legătură cu ce nu reușește statul să facă.
Dacă ne uităm la aceste crize, cât durează până când dispar din prime-time și până când susținătorii ONG-urilor nu mai sunt interesați de ele?
Criza refugiaților venise după doi ani în care oamenii nu mai puteau să ducă încă o tragedie, iar pe mine m-a surprins cât am reușit să ne mobilizăm și cât am dat.
Oamenii au văzut problema ca fiind importantă, până când au început să funcționeze autoritățile. În același timp, s-a suprapus și peste vară. Era una din primele veri în care oamenii puteau să aibă vacanță, și asta a scăzut un pic atenția. Cum spuneam, trebuie să ne uităm la context. Dacă statul nu primea resurse de la Uniunea Europeană, e posibil ca oamenii să mai fi stat cu ochii de pe situație.
Problema pe care cred eu că o avem e că instituțiile media nu explică suficient, în acest moment, ce se întâmplă. Nu mai înțelegi de ce au crescut prețurile, nu înțelegi ce se întâmplă cu adevărat cu războiul, pentru că autoritățile nu comunică. De fapt, principala problemă este că autoritățile nu explică.
Dacă autoritățile nu explică, următorii care ar putea să facă asta sunt jurnaliștii. Jurnaliștii nu fac asta din multe motive. Nu o fac pentru că nu au oameni, nu au expertiză, nu au foarte mult timp. Mai mult, redacțiile sunt mici, iar oamenii sunt începători și mulți nu înțeleg și nu au cum să explice fenomene complexe, deoarece nu mai ai editori.
Dacă banii tăi vin de la partidele politice, s-ar putea să n-ai niciun interes să pui subiectele pe agenda publică, pentru că s-ar putea să primești un telefon. S-ar putea să nu vrei să vorbești despre creșterea prețurilor, pentru că ai un client mare, un lanț de supermarketuri, și nu știi dacă-i convine materialul tău, așa că rămâi la suprafață, iar publicul tău rămâne foarte puțin informat.
În acest context, ce ar trebui să facă societatea civilă pentru a fi sigură că subiectele ajung totuși la audiență?
Cu siguranță ONG-urile ar trebui să comunice mai bine pe propriile canale și să vorbească așa cum le-ar plăcea să li se vorbească lor. De fapt, cred că putem comunicamai bine pe canalele noastre și putem spune singuri poveștile astea. Cred că experții din ONG-uri invitați în presăar trebui să se exprime mai bine și să transmită mesajul mai eficient. Dar nu cred că ar trebui să scurtcircuităm complet presa.
Și uite, asta e o conversație legată de mărgic. Noi avem așteptarea că dacă suntem ONG-uri, jurnaliștii trebuie să publice despre noi. Cred că e foarte important să înțelegem că uneori mărgicile noastre nu sunt subiect de știre. Sau, de cele mai multe ori, nu sunt nici măcar subiect de știri, mai ales dacă vrem să apărem la știri, la TV.
Rar se întâmplă să facem lucruri atât de importante, încât să intri în bucățica aia de jurnal sau chiar și în presa locală sau presa online națională. Atunci, așa cum bugetăm publicitate pe Facebook, așa ar trebui să avem bugete de publicitate pentru presă. Uneori, când jurnalistul îți spune „ ăsta nu e subiect de știre, iardacă vrei să intre, trebuie să îmi dai bani de publicitate”, nu o spune din rea credință, ci pentru că ăla e adevărul. Dacă ții musai să apară, atunci vezi cât costă să plătești un comunicat de presă. De multe ori, vei ajunge la concluzia că-s atât de puțini bani, încât e posibil să nu conteze la bugetul organizației tale.
Dar, în același timp, cred că e o inflație de comunicate și de comunicare și de informații pe care le trimitem în spațiul public.
Trebuie să ai răbdarea să le explici oamenilor o dată și încă o dată de ce e important și, dacă nu funcționează așa, să găsești un alt mod
Ce lucruri te-au marcat din conversațiile cu jurnaliștii în cadrul acestor ateliere?
Cât de singuri sunt. Și mă gândeam că asta se vede și în sectorul nonprofit. Uneori e bine să fie cineva care doar să te asculte, chiar dacă nu-ți poate oferio soluție.
Indiferent de care parte suntem, avem cam aceleași probleme. Indiferent că tu ești ăla care încearcă să o explice sau ăla care pune întrebările, ai ajuns la un moment dat să fii singur și să nu mai poți relaționa cu oamenii. Nici cu colegii tăi, nici cu oameni din profesii diferite. Și asta cred că și-a spus cuvântul destul de tare.
Noi n-am putut să ne ducem acolo să le rezolvăm problemele, lipsa finanțării, lipsa sau a politicienilor locali, dar am creat un spațiu în care oameni din toată țara au vorbit între ei.
După tura asta de evenimente față în față, mi-am dat seama că dacă vrem cu adevărat să vorbim de comunități, parteneriate și colaborare, ai nevoie ca „împreună” să fie și într-un spațiu fizic în care oamenii să poată vorbi.
Avem tendința să strigăm că lucrurile sunt grave și uităm că lumea nu înțelege la fel de repede ca noi.
Ce lecție ar trebui să tragă sectorul din acest val de crize și evenimente extraordinare? Să se pregătească pentru ce urmează?
Sectorul poate să fie un pic mai bine pregătit. Am avut luxul să nu trăim cu mize mari și asta ne-a făcut să nu fim pregătiți pentru criză. COVID ne-a luat aerul din piept. Faptul că Ucraina a venit imediat după criza pandemică a fost rău, pentru că nu am avut deloc timp de reflecție.
Trebuie să ne uităm la ce am învățat din intervențiile noastre până acum. Ce-am învățat și cum ni s-a schimbat activitatea? Sunt organizații care s-au trezit cu bugete foarte mari pe mână, iar acum nu le pot să e gestiona pentru că n-au oameni, nu au contabili suficienți și birocrația este absolut nebună.
Cum facem să nu mai ajungem acolo? Cum ne întărim pe vreme de pace, vreme de non-criză, ca să putem fi mai bine pregătiți când vine următoarea criză? Pentru că e clar că o să vină. Nu ne mai putem minți că nu o să vină nicio criză.
Vorbim în momentul ăsta de refugiați din Ucraina, cei de război, dar, într-o perioadă destul de scurtă de timp vom vorbi de refugiați climatici care o să fie și la noi, nu doar în Germania, Italia și Grecia.
La nivel de comunicare cu donatorii și susținătorii, unde ar trebui să se uite sectorul, să-și direcționeze atenția?
Cred că avem tendința să țipăm și să strigăm că lucrurile sunt grave și lumea nu înțelege la fel de repede ca noi. Uităm că noi avem luxul de a înțelege lucrurile mai repede decât alții, pentru că facem asta de ani de zile. E normal ca restul să nu înțeleagă și că trebuie să avem foarte multă răbdare.
Trebuie să avem răbdarea de a le explica oamenilor o dată și încă o dată de ce e important și, dacă nu funcționează așa, să găsim un alt mod. E obositor, e frustrant. Uneori renunți și e normal să îți vină să renunți, dar trebuie să continuăm.
Credit fotografii: Facebook.com Cristina Lupu și Centrul pentru Jurnalism Independent
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
No comment yet, add your voice below!