Organizația FILIA s-a născut dintr-un gol în societate: în România nu existau date despre egalitatea de gen și nici studii despre experiențele femeilor. 20 de ani mai târziu, centrul de cercetare a crescut și este o voce care apără drepturile femeilor prin activism, advocacy și muncă în mijlocul comunității. 

Societatea este mai bine astăzi. “Suntem martore la solidaritatea comunității noastre în timpul marșurilor și protestelor, dar și în mediul online”, spune Andrada Cilibiu, însă dezinteresul autorităților, discursul extremist și politicile pe care unii reprezentanți politici vor să le implementeze ne arată că lupta merge mai departe, iar unele drepturi se află în continuare în pericol.

Interviu cu Andrada Cilibiu, Centrul FILIA

Care erau marile provocări ale societății civile în momentul în care ați înființat organizația?

Centrul FILIA s-a înființat în anul 2000 având ca principal scop cercetarea. Mihaela Miroiu, alături de mai mulți profesori universitari, au înființat FILIA ca centru de cercetare într-un moment în care în România nu existau date despre egalitate de gen sau experiențele specifice femeilor. Membrii fondatori au pornit de la premisa că soluțiile reale privind egalitatea de gen și sănătatea și siguranța femeilor pot surveni doar în urma unei analize comprehensive a stării de fapt – nevoia de date statistice și de studii reprezentative privind experiențele diverse ale femeilor a fost considerată o prioritate. 

Componenta de activism era abia la început. În 2002, în urma unui articol publicat în presă despre cum să îți lovești partenera fără să îi lași urme, se organiza primul protest feminist. Unul dintre primele momente de solidarizare în stradă a comunității feministe din București. 

Au fost momente în care ați simțit că trebuie să o luați din nou de la capăt în munca voastră în ultimii ani? În astfel de momente, care-i motivația? Ce vă face să o luați de la capăt?

Au fost momente în care echipa Centrului FILIA era formată din 2-3 persoane care țineau pe umerii lor toată organizația. Ne confruntam atunci cu lipsa finanțărilor, nu aveam foarte multă vizibilitate, iar societatea cu totul nu era încă pregătită de discursul nostru feminist și despre egalitatea de gen. În ultimii ani, am trecut prin tot felul de transformări, de la schimbarea directoarei executive la evenimentele globale care ne-au schimbat cursul muncii. 

Pandemia a însemnat un proces de reorganizare a muncii de la birou, implementarea unui sistem de work of home și tot felul de piedici în munca noastră directă cu beneficiarele. A trebuit să ne reconsiderăm prioritățile și să ne găsim rolul în criza care se desfășura în jurul nostru: am început un proiect despre experiențele femeilor în timpul pandemiei, iar timp de câteva luni activitatea noastră s-a desfășurat exclusiv online. 

Anul trecut am trecut printr-un alt obstacol major, războiul din Ucraina. Toată echipa a fost afectată pe plan personal de evenimentele care escaladau în fiecare zi și ni se părea inadecvat să ne continuăm activitatea în cursul ei obișnuit. Timp de câteva săptămâni nu am comunicat nimic. Apoi, am intrat în contact cu două organizații din Odesa și Kyiv, cu care am colaborat pe parcusul războiului, și astfel ne-am găsit locul în răspunsul în fața crizei. 

A urmat o perioadă în care ne-am confruntat cu nevoi și riscuri noi din partea unui grup nou de beneficiare: refugiatele care voiau să tranziteze sau să se stabilească în România. Am învățat instrumente și strategii specifice muncii comunitare și din domeniul ajutorului umanitar pentru a găsi soluții adecvate în fața acestor vulnerabilități specifice.