Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor
De KULCSÁR ÁRPÁD
Articolul a fost publicat în Átlátszó Erdély
Trei grupuri de pedagogie critică din Cluj-Napoca încearcă să creeze un buzz în sistemul public de învățământ pentru sprijinirea copiilor defavorizați.
Sistemul de educație în România are numeroase probleme, este lucru știut. Ultimele teste PISA arată că există deficiențe majore în ceea ce privește calitatea și eficiența educației din România. Rezultatele sunt cauzate de programele școlare învechite, școli slab echipate sau mai puțin întreținute și profesori slab pregătiți sau nemulțumiți.
Inegalitățile sociale semnificative din România se peflectă și în domeniul educației. Din cauza dezavantajelor etnice (aici în primul rând este vorba despre romi, dar știm de asemenea că elevii maghiari rămân de obicei sub media națională în ceea ce privește rezultatele lor la examenele de bacalaureat), economice și regionale, accesul la educație este limitat pentru anumite grupuri, iar șansele de succes școlar ale acestora se reduc.
Prin urmare, țara are o rată ridicată de abandon școlar, în special în rândul elevilor dezavantajați și al minorităților etnice. Există multe motive pentru această situație, printre care se numără dificultățile de învățare, problemele familiale, dificultățile economice și slăbiciunile sistemului educațional.
Nu ajută nici faptul că sistemul de educație este subfinanțat. Deși există o lege care spune că 6% din PIB ar trebui să meargă către educație, acest lucru nu s-a întâmplat practic niciodată. Iar asta, bineînțeles, are un impact asupra salariilor profesorilor, asupra infrastructurii școlare și asupra achiziționării de echipamente educaționale.
În acest articol vom prezenta trei organizații educaționale, înființate de tineri profesori care își folosesc resursele limitate în lupta lor pentru reforma educației și pentru atenuarea pagubelor existente.
„Salvează altfel”: purtătorii de drapel ai pedagogiei critice
Pedagogia critică este o abordare în educație care pune accentul pe justiția socială, pe contestarea structurilor de putere și pe dezvoltarea gândirii critice. Importanța ei constă în faptul că atrage atenția asupra inegalităților sociale și asupra discriminării în sistemele educaționale, și încearcă totodată să le elimine.
Pedagogia critică le oferă elevilor posibilitatea de a gândi în mod critic cu privire la mediul în care trăiesc, la societate și la propria situație, ajutându-i astfel să devină participanți activi al schimbării sociale și al promovării justiției. În acest fel, pedagogia critică nu urmărește doar transferul de cunoștințe, ci și dezvoltarea gândirii critice care îi ajută pe elevi să identifice și să rezolve probleme reale, contribuind astfel la o societate mai dreaptă și mai incluzivă.
Grupul pedagogic „Mentés másként”, în traducere „Salvează altfel” activează în Cluj-Napoca și promovează această abordare. Mentés másként a fost înființat în urmă cu șase ani și a organizat deja cinci conferințe cu această tematică.
Hanga Villő Jakab, una dintre inițiatorii și fondatorii grupului, ne explică cum au pornit la drum. În calitate de profesor debutant, ea s-a confruntat cu faptul că nu era pregătită pentru situații speciale, cum ar fi într-o școală defavorizată. Jakab a început să organizeze grupul în calitate de doctorand la Facultatea de Litere în cadrul Universității Babeș-Bolyai. La vremea respectivă conducea un atelier de lucru despre literatura pentru tineret, dar miza acestui atelier s-a transformat rapid în dorința de a umpla golurile pedagogice împreună cu studenții de la facultate.
„Grupul pedagogic Mentés másként lucrează pentru o Românie în care educația publică este garantată în egală măsură pentru toți de un stat social. Lucrează pentru principiile cunoștinței critice, responsabilității și sustenabilității. Creează oportunități egale ca să fim capabili să trăim în comunități solidare și într-o societate justă”, spune Ivett Szabó. Scopul grupului este de a acționa ca o instituție educațională care lucrează „în spatele” instituțiilor formale, făcând legătura între profesori, profesioniști care oferă sprijin și îngrijire, cercetători, organizații publice și societatea civilă.
La prima conferință organizată de grup au participat doar un cerc restrâns de prieteni și cunoștințe, având totuși succes și în această formulă restrânsă, anul următor a crescut vizibil și prin numărul de participanți. Mulți oameni s-au oferit voluntari și au avut un șir de idei noi pentru noi ateliere de lucru.
Cea de-a treia conferință a avut loc în Școala Gimnazială Apáczai Csere János (una dintre școlile generale cu predare în limba maghiară din Cluj-Napoca), o instituție publică frecventată de acei copiii care reprezintă subiectul conferinței. Pe de altă parte, de-a lungul celor cinci conferințe, a fost posibilă implicarea a mai multor dascăli.
În același timp, Mentés másként nu și-a propus doar completarea formării inițiale a profesorilor, ci și să aibă și un impact asupra acestei formări. În cei câțva ani de activitate au obținut deja rezultate tangibile. „Cred că cea mai importantă realizare este faptul că protecția copilului a devenit o materie opțională în cadrul formării pedagogice. Desigur, ar fi fost mai bine dacă nu ar fi fost opțională. În calitate de profesor, este important să știi care sunt obligațiile tale și să recunoști situația unui copil, posibilitățile și instituțiile la care poți apela”, spune Hanga Jakab Villő.
Jakab consideră că aceste contacte informale cu persoanele care participă la conferințe pot fi extrem de importante. „Nu cred că, de exemplu, nu poți să nu găsești pe cineva care să facă un modul de educație sexuală, trebuie doar să ai pe cineva care să meargă și să facă acest lucru.”
Cu toate astea, spune Jakab, au existat și momente în care persoane în fruntea unor instituții s-au supărat pe Mentés másként din cauza criticilor aduse în cadrul conferinței, de exemplu, cu privire la caracterul practicilor pedagogice.
„Știu că cei de la departamentul pentru pregătirea personalului didactic au încercat, au depus cereri pentru lansarea unor discipline noi și alte lucruri, dar, practic, se pot face mai multe, cum ar fi predarea unor lucruri relevante în cadrul disciplinelor existente, indiferent de titlul sau numele acestora. La Litere, cel puțin, la vremea respectivă, acest lucru era adesea practicat de profesori”, spune Jakab.
Mentés másként consideră că starea actuală a formării cadrelor didactice nu este deloc satisfăcătoare. Ivett Szabó spune că nici măcar la universitate nu se mai creează o atmosferă optimă în care studenții să simtă că are sens să facă exercițiile educaționale așa cum le permite sistemul.
„Am fost mai mulți în grupul nostru universitar interesați de pedagogie, care ne-am gândit că probabil ne-ar plăcea să lucrăm cu copiii, dar de abordarea existentă nu eram prea mulțumiți, pentru că nu am simțit că se referă cu adevărat la ceea ce se întâmplă în școli. Tot ce am vorbit în cadrul orelor este mult mai rigid, mai gol față de ceea ce înseamnă de fapt să te implici în activitățile cu copiii”, spune Szabó. Jakab spune că în cursul formării lor,
profesorii nu prea simt că pedagogia ar fi un lucru interesant și cool,
unde poți obține cele mai recente cunoștințe. Prin urmare, atunci când au început să organizeze conferința, și-au propus să invite vorbitori care ar putea să arate acest lucru. Își amintește o întâmplare: a prezentat o lucrare la universitate, a vrut să dezvolte o metodă de predare și a menționat că prin ea dorește să dezvolte gândirea critică a copiilor. Profesorul care a ascultat-o i-a spus să se informeze, deoarece definiția gândirii critice nu este cea prezentată de ea, adică învățarea a cum să fim mai deschiși față de problemele sociale, incident după care nu au mai discutat despre pedagogia critică.
În fiecare școală există cineva care își dezvoltă propria abordare și metodologie, astfel încât să relaționeze cu elevii într-o manieră nouă, spun reprezentanții copiilor. Dar dacă aceștia sunt expuși la o astfel de oportunitate doar în cadrul unei singure ore, le va fi extrem de dificil să-și schimbe percepțiile.
„În cadrul conferințelor încercăm să introducem noi metodologii cu ajutorul atelierelor, însă primul pas ar trebui să fie o schimbare de mentalitate. Iar apoi, dacă profesorul este suficient de curajos, poate începe să caute o metodă adaptabilă, în condițiile în care, de multe ori, chiar colegii de catedră sau elevii sunt suspicioși”, spune Ivett Szabó.
Desigur, o altă mare problemă este birocrația, faptul că în prezent un profesor are multe alte sarcini în afara predării, ceea ce poate descuraja implementarea unor metode noi, care necesită cu siguranță muncă suplimentară. Cei de la Mentés másként sunt de acord că
de vină nu e mereu curriculumul.
Problema fundamentală, spune ei, ține de faptul că sistemul instituțional nu sprijină cadrele didactice care doresc să se îndepărteze de metodologii consacrate predate și nu le permite să-și testeze inovațiile. Timpul este, de asemenea, o mare problemă, deoarece adesea metodele pedagogice netradiționale necesită mai mult timp. O altă problemă este că, deși există metode noi, profesorii înțeleg adesea greșit cum să le aplice în practică.
Un exemplu este teoria dialogului, care, în școli, se reduce adesea la faptul că profesorul stabilește contextul în clasă, introduce noile informații și apoi le discută cu elevii. Această metodă a fost concepută inițial pentru a ține cont de contextul social în care elevii se află și ceea ce ei doresc să învețe.
Învățarea prin cooperare este un alt exemplu. „Experiența noastră la universitate era că sarcinile de grup nu funcționează, fie am fost leneși și nu am făcut nimic, adică ceilalți au rezolvat sarcina și nota oricum l-am primit cu toții, fie am îndeplinit noi sarcina și apoi ne-am simțit prost din cauza celorlalți care nu au făcut nimic. Mulți oameni internalizează acest lucru, că învățarea prin cooperare nu funcționează, dar există o metodologie bună pentru asta, în care tu, ca profesor, asiguri sarcini tuturor din grup și facilitezi cooperarea”, spun reprezentanții grupului.
Deși Mentés másként vrea să se concentreze în continuare pe profesori și pe studenții de la pedagogie din județele transilvănene. „Cei care au venit la conferințe spun că în primul rând menirea nu e formarea profesională, ci faptul că se întâlnesc cu o comunitate care îi întărește. Dacă se simt obligați din punct de vedere etic să facă anumite lucruri, își dau seama că nu sunt singuri”, spune Ivett Szabó.
Organizația nu consideră că sarcina sa este de a reforma sistemul politic sau de a încerca să exercite presiuni asupra acestuia. Cu toate acestea, ei nu au o părere foarte bună despre Asociația Profesorilor Maghiari din România, care este singura organizație maghiară de acest gen din România.
„Cred că nu au legătură cu realitatea. Este ca și cum nu percep impactul pe care l-ar putea avea. Nu reprezintă puterea instituțională pe care ar putea să o aibă. Pe de altă parte, cumva organizația pare veche, informațiile noi nu ajung la ei. Chiar dacă uneori au invitați buni la propriile lor conferințe”, spune Hanga Villő Jakab.
Pe termen lung, ele ar dori să organizeze o conferință în fiecare an și să înființeze grupuri locale în diferite orașe: „Dacă există cinci sau șase profesori care consideră că pedagogia critică este utilă, ar trebui să discute între ei. Și pentru a nu fi nevoiți să ne deplasăm la conferințe, am putea invita vorbitori în alte locuri. Noi am decis că nu vrem să facem cursuri de formare, dar schimbarea sistemică necesită schimbul de cunoștințe și vrem să jucăm un rol pe termen lung în acest sens”, spune Hanga Villő Jakab.
Social Fiber: a oferi experiențe copiilor defavorizați
Social Fiber a fost înființată în urmă cu doi ani în Cluj-Napoca, când Dávid Madaras și Zsuzsi Panek au venit cu ideea de a crea o organizație care să lucreze cu copiii defavorizați.
„Chiar dacă am avut profesori pe care îi admir ca oameni și de la care am primit multe, sistemul de învățământ în sine a fost foarte dezamăgitor. Am locuit o perioadă în străinătate și, de îndată ce mi-a devenit clar, când m-am întors acasă, că vreau să mă ocup cu construirea unei comunități și a unei culturi, am decis că comunitatea din Pata Rât este cea pe care voi încerca să o ajut”, spune Panek.
Madaras, celălalt fondator, spune că a ales protecția copilului în calitate de student la psihologie și a decis imediat că vrea să facă acest lucru pe termen lung. Ei spun că se află într-o poziție privilegiată, deoarece au o rețea bună de contacte în Cluj-Napoca și mulți i-au ajutat la început.
Prima dată când s-au întâlnit cu copiii din Pata Rât a fost în timpul festivalului Khetane. „Erau în jur de 50-70 de copii, mai multe asociații au ieșit să îi întâlnească, iar după două sau trei ore au plecat acasă pentru că atât au putut să suporte. A fost un moment de haos când copiii au început să se bată între ei, era multă energie acumulată, dar imediat ce am împărțit cărți de desen și papetărie, deodată toată lumea a început să asculte. A fost bine că am fost acolo și la alte programe, astfel încât nu doar cu copii am avut contact”, spune Panek.
Aceștia subliniază în mod repetat importanța regularității, a implicării cât mai mult posibil în viața comunității, deoarece numai astfel pot câștiga încrederea acesteia. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât Pata primește într-adevăr mai multă atenție decât alte așezări de romi, dar mulți oameni merg acolo pentru a ajuta și dispar în scurt timp.
„Am organizat mai multe evenimente la care nu au venit doar copii, ci și persoane din alte generații. De exemplu, am avut o petrecere de Halloween foarte reușită, unde toată lumea vede că nu există discriminare, dansăm ca ei, ne distrăm împreună. De fapt, în aceste situații directe, se pot întâmpla conversații mai profunde. Este adevărat că acest proiect este critic în ceea ce privește pedagogia, responsabilitatea socială și metodele terapeutice, dar pentru a le încorpora cu adevărat trebuie să ne adaptăm la nevoile lor”, spune Madaras.
În prezent, echipa are trei membri. Aceștia au început să lucreze în Pata Rât în urmă cu doi ani. În prezent, grupul derulează trei proiecte, unul cu ateliere de lucru pentru copiii din Pata Rât, unul cu copiii de la o casă de copii din Cluj-Napoca și un altul cu copiii refugiaților ucraineni. „Nevoile copiilor din aceste comunități sunt complet diferite. Ceea ce au în comun este poate că nicăieri nu contează cel mai mult ajutorul material, ci mai degrabă prezența care ajută la crearea de experiențe comune. De exemplu, rezidenții din casa de copii au mai multe abilități sociale decât cei din Pata Rât, dar au nevoie de o prezență constantă a unui adult sau de cineva care să se întoarcă mereu”, explică Panek.
Echipa știa că lucrul cu tinerii vulnerabili înseamnă un angajament pe termen lung și a planificat pentru cel puțin douăzeci de ani. „Singurul mod în care are sens și singurul mod în care poți ajuta cu adevărat o comunitate ca aceasta și singurul mod în care poți vedea cu adevărat cum funcționează comunitatea este dacă o faci pe termen lung. Pentru că numai atunci poți dezvolta o legătură sigură între un copil și tine. Pe de altă parte, poți transmite acest model și membrilor mai în vârstă ai comunității”, spun ei, adăugând că și-ar dori ca unii dintre membrii comunității să preia rolul de facilitatori pe termen lung.
Cei de la Social Fiber
cred că rezultatele pot fi obținute cu grupuri mici și o muncă minuțioasă.
De exemplu, la atelierele Pata Rât participă în jur de 15 copii, iar la sesiunile de grădiniță 7-8. Organizația organizează, de asemenea, tabere de vară, dar și aici sunt acceptați doar 20 de copii. Având în vedere acest lucru, ei nu doresc să se dezvolte într-o organizație mare, ci mai degrabă să creeze modele care pot fi copiate de alte organizații. De asemenea, doresc să facă parte din procesul de creare de rețele.
Echipa din Pata Rât derulează trei programe diferite. Au încercat să le facă cât mai variate, astfel încât copiii și adolescenții să dorească să se întoarcă din ce în ce mai mult. Primul program este legat de gândirea critică și de pedagogie (de exemplu, educație sexuală, limba și istoria romilor), al doilea are ca scop promovarea inserției profesionale, cu ateliere de lucru pe care tinerii înșiși le solicită (mecanică auto, croșetat, coafură), iar al treilea este pentru distracție împreună.
Lucrează cu mulți voluntari, ceea ce îi scutește de multe costuri (voluntarii sunt atent selecționați și instruiți în domeniul drepturilor copilului). Își acoperă costurile prin strângerea de fonduri, granturi corporative și au, de asemenea, donatori stabili care contribuie cu sume mari din când în când.
Îi întreb de ce cred că reintegrarea comunității din Pata Rât este atât de lentă și de ce comunitatea din Cluj este imună la această problemă. Madaras crede că clujenii nu știu prea multe despre această problemă. „Pata Rât le vine în minte oamenilor când vine duhoarea de la groapa de gunoi, dar unii oameni nici măcar nu știu că e de acolo. Ceea ce nu știu deloc cei mai mulți este că sunt oameni care locuiesc lângă groapa de gunoi. Bine, poate știu că sunt una sau două familii de romi, dar nu că sunt două mii de oameni. Cred că ar trebui să bombardăm în mod constant locuitorii orașului cu existența Pata Rât”, explică el.
Ei cred că, pe de o parte, există un rasism sistemic, iar pe de altă parte, din punct de vedere politic, succesele pot fi comunicate cu ușurință, dar Pata Rât este o problemă care nu are o soluție ușoară.
Madaras și Panek văd o tendință de îmbunătățire a educației publice, dar este încă o mare problemă faptul că nu există educație sexuală în școli, de exemplu. Ei subliniază că decalajul social continuă să se adâncească, că școlile din mediul rural rămân în urmă și că nu există nicio strategie pentru a îmbunătăți situația. În același timp, este îngrijorător să auzim că abuzul asupra copiilor de către personalul școlar este încă un lucru obișnuit în școlile rurale.
Aceștia cred că trebuie să dea un exemplu pozitiv și că pot avea un impact asupra multor membri ai comunității pe parcursul unui proiect pe termen lung. În același timp, ei au oferit deja sesiuni de educație experiențială mai multor grupuri, inclusiv profesorilor. Iar o comunitate puternică poate, de asemenea, să influențeze politicile publice.
Gizi și pedagogia de acțiune
Cea mai recentă grupare pedagogică din Transilvania este Gizi Action Pedagogy Platform. Organizația informală a fost înființată anul trecut, iar anul acesta se intenționează să i se dea o structură formală. Potrivit acestora, principalul scop al creării Platformei Gizi Action Pedagogy este munca pedagogică personală și interactivă cu copiii și tinerii. Aceștia organizează acțiuni care să umple un gol și folosesc instrumente pedagogice pentru a-i face pe tineri mai conștienți, mai receptivi și mai informați cu privire la problemele sociale. În același timp, ei consideră că este important să lucreze cu grupul lor țintă și să dezvolte un parteneriat cu aceștia și ar dori să fie văzuți ca un partener de către școli.
Ei spun că au ales termenul de pedagogie de acțiune pentru că gândesc în termeni de acțiuni pe termen scurt și lung. Ei doresc să abordeze probleme de nișă care, în mod tradițional, sunt considerate ca fiind absente în instituții – dar care sunt foarte prezente și nu pot fi abordate în mod serios sau deloc într-un cadru instituțional. De asemenea, aceștia doresc să aducă rezultatele acțiunilor lor în spații și comunități din afara școlilor. „Ne referim la acest lucru în termeni concreți, în funcție de activitate, dar mai ales în termeni figurativi: dorim să obținem un impact social prin intermediul elevilor la care ajungem”, spun ei.
Deși sunt nou înființate, au reușit deja să finalizeze cu succes un concurs, iar în toamnă au folosit bugetul Com’ ON Cluj Youth Participation pentru a organiza sesiuni de jocuri de societate după-amiaza în trei școli din Cluj. Acestea au fost combinate cu ateliere de lucru. Au existat ateliere pe tema prejudecăților și a rasismului, unele s-au axat pe solidaritate, altele pe dezavantaje și egalitate de șanse. „Scopul nostru cu aceste sesiuni, pe lângă creșterea gradului de conștientizare a problemelor sociale, a fost acela de a-i motiva pe elevi să privească problemele comunității dintr-o perspectivă mai largă și să se implice activ în afacerile comunității”, au spus ei.
Deocamdată, proiectul se derulează pe o scară foarte restrânsă, deoarece toți lucrează cu normă întreagă în altă parte. Cu toate că este încă la început, au observat deja că este nevoie de multă energie pentru a planifica și a implementa un proiect, iar finanțarea este o problemă importantă pentru ei.
„Deocamdată, nu putem derula proiectul decât cu strictul necesar, din rezervele noastre, ceea ce înseamnă că putem să ne ocupăm de două sau trei activități aproximativ o dată la două luni, iar acest lucru ne împinge și limitele personale, deoarece ne luăm timp de la familie, prieteni și, de multe ori, de la munca noastră oficială pentru a pregăti și desfășura proiectul. Sincer să fiu, nu este o sarcină ușoară și simțim pericolul epuizării în această jonglare constantă”, spun ei.
Adaugă că, din păcate, în această țară nu există o tradiție în care clasele mai înstărite să se ocupe de astfel de inițiative. Întrebarea pentru ei este cum să implementeze proiectele în așa fel încât să ajungă nu doar la copiii din clasa medie superioară din mediul urban, ci și la cei care nu își permit să participe la sesiuni similare de conștientizare și prevenire.
Ei cred că desfășoară activități care ar trebui să fie responsabilitatea statului, dar consideră, totodată, că pur și simplu nu există capacitate pentru aceste activități în învățământul public din cauza supraaglomerării. „Există o mulțime de ONG-uri care oferă servicii și activități pe care statul ar trebui să le presteze pentru cetățenii săi, pentru că sunt necesare din cauza inegalităților și problemelor sistemice. Credem că însăși existența și activitatea acestor organizații transmite o poziție critică, fie că este declarată explicit sau nu”, spun ei.
Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.
