Burse – Cronici de Filantropie

Mai multe feluri de a face Galatiul bine

Mai multe feluri de a face Galatiul bine

de Bogdan Dinca

Galațiul a trecut în ultimii doi ani prin două crize majore – pandemia și fuga cetățenilor ucraineni de război. Fundația Comunitară Galați a reușit să mobilizeze resurse locale nu numai pentru a face față acestor crize, dar și pentru a continua proiecte precum Fondul Științescu și Semimaratonul, care creează oportunități pentru educație și inițiative civice.

REFUGIAȚI ÎN SIGURANȚĂ

Zece copii se uită cu atenție la imaginile pe care Miroslava le arată pe laptop. Sunt „vyshyvanka”, cămăși tradiționale ucrainene, purtate de obicei la sărbători și zile speciale. Anya le explică detaliile fiecărui costum și apoi împarte copiilor decupaje pe care aceștia urmează să coloreze.

„Toți copiii au astfel de costume acasă. Uneori vorbesc despre ele cu noi și ne spun că le lipsesc. De asta am vrut să facem ceva activități cu ei care să le aducă aminte. Ei știu culorile, știu ornamentele și le place să le coloreze”, povestește Anya. Miroslava completează: „la început, copiii vorbeau despre explozii, alarme și toate aceste sunete. Acum însă sunt în condiții confortabile, în siguranță, înconjurați de dragoste și bunătate. A devenit mai ușor pentru ei, încep să uite.”

Anya și Miroslava sunt două din cele trei educatoare ucrainene angajate la grădinița „Clever Kids” din Galați, unde vin în fiecare zi copii ajunși aici din cauza războiului.

În primele zile ale războiului, Carmen Talabă, directoarea grădiniței, a vizitat câteva centre pentru refugiați din oraș și și-a dat seama că poate ajuta cu ceea ce asociația știe să facă cel mai bine – să ofere acces la educație copiilor, în acest caz celor ucraineni. A lansat în social media ideea de a crea o clasă pentru ei și dorința de a găsi cadre din Ucraina. La început educatoarele au venit voluntar.

Anya are 37 de ani, vine din Odessa și este mamă a două fete. În Ucraina a lucrat în ultimii patru ani ca educatoare într-o grădiniță particulară și vrea să își folosească experiența pentru a ajuta familiile care au plecat din țară și au rămas în Galați: „Stau într-un adăpost. La început, nu știam ce să fac, aveam foarte mult timp liber. Carmen mi-a spus că vrea să facă o clasă pentru copiii ucraineni și am vrut să ajut.”

Fuga din calea războiului a fost o experiență care a lăsat urme: „Sunt și artist și de obicei călătoresc mult în afara țării mele. Dar de obicei, când plec, știu că mă voi întoarce. Este prima oară în viață când plec din Ucraina și când nu știu când mă voi întoarce. La început am crezut că va dura două-trei zile și se va termina totul. Dar nu s-a terminat. Am plecat în grabă, m-au sunat niște prieteni și m-au întrebat dacă vreau să vin, am avut zece minute să ne decidem.

Nimeni nu știa unde mergem, voiam doar să plecăm. A fost greu la început. Prietenii mei au plecat spre Germania și am rămas aici singură. Nu vreau să plec nicăieri, vreau să stau aproape de țara mea.”

Grădinița nu ajută numai copiii, ci și pe ei, adulții care lucrează acolo, spune Anya. Pe ea, activitățile cu copiii o ajută să dea un sens întâmplărilor din ultimele luni.„Ne jucăm cu copiii, uneori ne spun povești amuzante. Copiii au această calitate foarte specială, nu sunt triști, se bucură de fiecare moment. Acum nu mai vorbesc despre război, se joacă, râd și noi facem la fel, odată cu ei.”

În primele zile de funcționare a clasei pentru copiii ucraineni, acestora li se oferea micul dejun și câteva fructe: „Nu aveam fonduri pentru tot ce trebuie”, spune Carmen Talabă. „Am aplicat la Fondul de Urgență „Refugiați în siguranță” al Fundației Comunitare Galațiși acum copiii au toate mesele incluse aici și fac o mulțime de activități.”

La începutul lunii martie, când Anya și ceilalți ucraineni fugeau din calea războiului, echipa Fundației Comunitare Galați organiza, împreună cu alte ONG-uri din oraș și cu Prefectura Galați, o primă întâlnire în care se discuta colaborarea între autorități și societatea civilă pentru a face față crizei. Prin Vama Galați intrau în fiecare zi trei-patru mii de oameni, din care o parte căuta cazare și avea nevoie de ajutor. Voluntarii, prezenți în vamă din primele zile ale războiului, erau obosiți, ONG-urile încercau să investească timp și resurse de multe ori peste capacitățile lor, iar autoritățile erau prinse între nevoia de proceduri și procesul birocratic de implementare a acestora.

Apăreau multe nevoi: de la distribuția mâncării la cazare sau transport, de la lipsa de traducători la suportul psihologic necesar nu numai pentru refugiați, dar și pentru voluntari, de la lipsa signalisticii în vamă la coordonarea comunicării între voluntari și autorități. Fundația și-a asumat rolul de mediator și organizator al acestor nevoi, prin punerea în contact a oamenilor, asociațiilor și instituțiilor care își ofereau ajutorul, dar și prin acordarea de finanțări nerambursabile. Georgiana Mihailovici, vicepreședinte al Fundației, vorbea la vremea respectivă despre rolul pe care FCG îl îndeplinește într-o astfel de criză:

„Rolul Fundației Comunitare la Galați este să ofere suport organizațiilor prin ajutoare primite tot din Galați. Practic, persoane fizice și juridice contribuie cu fonduri și aceste donații ajung sub formă de granturi la organizațiile aflate la firul ierbii. Acum sunt opt ONG-uri principale, fiecare responsabil pentru o anumită zonă. Unii se ocupă de mâncare, alții de transport, cazare, voluntari, asistență juridică, medicală.”

Era prima oară când stăteau la aceeași masă cu autoritățile și își coordonau eforturile.

Războiul din Ucraina nu a fost prima criză pentru care Fundația Comunitară Galați a căutat soluții la nivel local. În pandemie, a fost lansat fondul de urgență „Galați în siguranță”, prin care au fost sprijinite zece spitale din zona Galațiului.

„În pandemie a lucrat fiecare cum a putut și s-a creat haos”, spunea Georgiana Mihailovici. „Pentru noi acum chiar e un moment foarte important că reușim să ne coordonăm, chiar dacă suntem departe de perfecțiune. Îi înțelegem perfect și pe cei din instituții, ei au nevoie de proceduri, de ordonanțe, dar până vine momentul ăla, e nevoie de mâncare acum. Aici au intervenit ONG-urile și au făcut ce au putut, pentru că la noi partea asta juridică e mult mai relaxată față de ce întâmplă în cadrul instituțiilor.”

FANTASTICII DOWN ȘI SEMIMARATONUL

Mioara Munteanu are 45 de ani și este de profesie economist. În 2016 a devenit mama lui Andrei, un copil născut cu sindromul Down.

„Andrei este un copil dorit și asumat. Am știut că are Sindrom Down – am citit mult, dar realitatea este cu totul și cu totul alta decât ceea ce se scrie. Din prima zi în care s-a născut nu am făcut decât să mă ocup de el, pentru că știam că are nevoie de ajutor specializat.”

După ce s-a născut Andrei, a căutat în Galați o asociație care să o ajute să îi ofere copilului tot ceea ce are nevoie, însă nu a găsit. Așa s-a hotărât să înființeze asociația „Fantasticii Down”, în care a adus un grup de părinți hotărâți să îmbunătățească viața copiilor cu acest sindrom.

„Nu credeam că o să fie o problemă incluziunea în societate. De mic mi s-a părut un copil normal, ca toți ceilalți, dar din păcate noi suntem criticați și judecați după înfățișarea fizică. Și da, sunt încă copii care se uită când mergem în parc sau la evenimente. Probabil trebuie lucrat în familie și în învățământ, ca să înțeleagă ce înseamnă un copil cu o dizabilitate. Să nu ne mai mirăm, mai degrabă punem o întrebare. Eu am răbdare să răspund, când mă întreabă cineva despre el. De multe ori oamenii spun «dar o să îi treacă, nu?» – deci nu știe lumea ce înseamnă acest sindrom. Sau «a cui e vina? Ai avut pe cineva în familie?». Acest lucru se întâmplă din cauza unui accident genetic.”

Nevoia de comunicare, de a transforma prejudecățile în normalitate a făcut-o pe Mioara să se implice în evenimente publice, așa cum este Semimaratonul Galați, organizat de Fundația Comunitară: „de aceea participăm la astfel de evenimente, pentru a ne vedea lumea, pentru a ne cunoaște, pentru a ne include. Pentru că și acești copii sunt un pic diferiți, dar sunt tot copii. Și ei știu să se joace, să iubească. Și ei învață, mai greu , dar învață.”

În 2022, asociația fondată de Mioara a participat pentru a patra oară la semimaraton, alături de alte opt cauze din Galați, cum ar fi susținerea copiilor cu autism sau a celor cu un părinte în penitenciar sau cauze de mediu. Mecanismul evenimentului este simplu: poți susține una din cauzele înscrise fie alergând în ziua curselor, fie prin donații directe către cauza respectivă pe site.

„La Fundația Comunitară Galați și la Semimaraton am găsit o stare de fair-play. Noi ne promovăm cauza, căutăm oameni care să ne ajute, ei ne pun la dispoziție tot arsenalul de comunicare și promovare. Mi se pare un loc cinstit și curat, în care oamenii ne pot vedea. Ne simțim la fel ca toți ceilalți, nu marginalizați”, spune Mioara.

Asociația a reușit anul acesta să strângă de aproape trei ori mai mulți bani decât își propusese. Cu fondurile strânse, Mioara își propune să ofere acces la terapii specializate pentru copiii cu sindrom Down: logopedie, kinetoterapie, terapii comportamentale. „O bucățică din fonduri merge și către altceva. Cum sunt alții buni cu noi, vrem și noi să arătăm că putem ajuta, chiar dacă suntem cu dizabilități, putem să ne ajutăm aproapele.” Anul trecut, asociația a ajutat cu banii strânși o secție de copii de la spital, cu câteva dispozitive medicale. Anul acesta și-a propus să ajute un cămin de bătrâni care are 15 seniori.

Simona Mușală, project manager al Semimaratonului, povestește despre ce înseamnă organizarea unui astfel de eveniment: „Munca pentru Semimaraton a început din ianuarie, când ne-am ocupat de formalitățile cu instituțiile publice: am luat acordul de principiu de la Primărie, Jandarmerie, Poliția Rutieră. Toate autorizațiile se întind undeva pe trei luni. Apoi am ales furnizorii pentru tricouri, medalii, grafică. Încercăm de la an la an să fim cât mai inovatori și să ținem cont de feedbackul pe care îl primim de-a lungul timpului.”

S-au implicat aproape 150 de voluntari, care au ajutat atât în ziua curselor, cât și în perioada de dinainte, împărțind, de exemplu kituri de participare.

ȘTIINȚESCU

Într-o sală de clasă a Liceului „Mircea Eliade” din Galați, douăzeci de elevi de toate vârstele o ascultă pe profesoara de fizică, Niculina Coman, care arată către o machetă și explică proiectul de care s-au ocupat în ultimul an: „Aici avem o fermă parțial robotizată, pe care să o folosească un tânăr fermier care nu dispune de prea multe fonduri. Am pus simbolic trei văcuțe pe banda transportoare pe care vine mâncarea. Avem baloți de paie, plante furajere. Din piese lego, copiii au făcut un grajd de vară cu aerisire, o fântână.”

Iulian, unul dintre elevii de clasa a XI-a, „capul limpede”, după cum îl numește doamna profesoară, completează entuziasmat: „avem și panouri solare, care alimentează cu energie electrică un hambar!”

Vorbește cu pasiune despre munca pe care a făcut-o în cadrul proiectului. Spune că și-a dorit dintotdeauna să construiască un braț robotic, dar i-au lipsit atât tehnologia necesară (în acest caz o imprimantă 3D), cât și fondurile pentru piesele electronice. Proiectul „Smart Farm”, cu care profesoara Niculina Coman a aplicat la Fondul Științescu i-au asigurat accesul la ambele.

La proiect au lucrat în jur de cincizeci de copii, care au primit și ajutorul studenților de la Facultatea de Automatică și Calculatoare. Aceștia au venit cu ideea de a folosi module Arduino în loc de piese și mecanisme de Lego. Copiii au învățat programare și cum să combine tehnologii diferite.

Unul din obiectivele programului a fost să ofere posibilități de colaborare elevilor din cât mai multe clase. Au fost implicați, de exemplu, copii de la profile umane, care s-au ocupat de partea de design, iar o parte importantă a proiectului a fost cea de mentorat. Lucia și Bogdan, din clasa a zecea, au fost și ei mentori pentru copiii din clasa întâi. La prima întâlnire cu copiii, cei doi au avut emoții mari, le tremura vocea și nu știau la ce să se aștepte: „Experiența mentoratului a fost mai dificilă decât cea de elev. Nu știam dacă copiii înțeleg ce le explicăm, deși am avut un text organizat destul de bine. A trebuit să ne gândim cum să explicăm pe înțelesul lor, cum să îi facem să înțeleagă. Am avut, practic, o experiență de învățător. Trebuie să ai răbdare.”

Iulian explică ce a reușit să construiască împreună cu colegii lui:

„Avem două sisteme automatizate. Cel de irigare constă într-un senzor care monitorizează permanent nivelul de umiditate al solului. Avem un convertor de la analogic la digital, iar toate modulele Arduino au câte un modul bluetooth, astfel încât toate informațiile sunt trimise la telefoanele noastre. Avem o pompă pe care o putem acționa cu ajutorul unui releu sau o putem programa să se activeze automat, la un anumit nivel de umiditate a solului.”

Tot prin Arduino, Iulian a făcut și cel mai mare proiect al său: un braț robotic care înlocuiește forța de muncă umană. „E foarte precis, eficient, nu cere mâncare, bani. Acum e conectat la laptop, dar se poate acționa și de pe telefon”. Pe viitor, ar vrea ca fermierul să acționeze totul de pe internet.

Lui Iulian îi place cel mai mult să combine partea de hardware cu partea de software. „Îți trebuie și cunoștințe de electronică, de mecanică. La început habar nu aveam ce face un releu, dar acum îl știu foarte bine. În viitor aș vrea să fiu inginer software în industria auto. Grupul ăsta de robotică mi-a deschis ochii, iar finanțarea m-a ajutat cel mai mult.”

Niculina Coman spune despre grupul de elevi cu care lucrează că sunt cu toții niște visători. În cei 32 de ani de învățământ, a încercat permanent să se implice în a le oferi copiilor cât mai multe ocazii de a lucra practic cu noțiunile de fizică pe care le predă: „Mintea trebuie să o ții tot timpul trează. Și n-ai cum să o ții trează uitându-te la televizor.

Știți cum se făcea școală înainte, trebuia să te descurci cu ce aveai în laborator. Și am vrut ca acești copii să aibă mai mult. Mie îmi place la firul ierbii, să priceapă copiii ce fac, cu un exemplu practic, palpabil. Teoria azi o înveți, mâine nu o mai știi.”

A mers cu copiii la tot felul de concursuri. A avut elevi în clasă care s-au calificat la olimpiade internaționale, dar lipsa de fonduri i-a împiedicat să facă deplasările. Cu timpul, a învățat să caute finanțări, precum este și cea de la Fundația Comunitară Galați: „Am aflat de Fondul Științescu de la o colegă, în 2019. Ideea o aveam: lipsa parcărilor. Am vorbit cu unul dintre elevi, cu Ștefan, l-am întrebat dacă putem face o machetă de parcare supraetajată. Mi-a spus că da și am aplicat. Am învățat din mers, am dat telefoane, am întrebat alți beneficiari ai programului cum au făcut.” La următoarea ediție a fondului a scris deja aplicația pentru un program de mediu, care se bazează pe panouri fotovoltaice.

În cele două ediții de până acum, Fondul Științescu a finanțat în Galați 20 de proiecte, în care au fost implicați aproape 3.000 de copii. La nivelul întregii țări, peste 450 de proiecte educative în științe, tehnologie, inginerie și matematică au fost susținute, în 13 regiuni din țară.

FUNDAȚIA COMUNITARĂ GALAȚI

Pe lângă Fondul Științescu, Semimaraton și fondurile de urgență deschise pentru crizele ultimilor trei ani, Fundația Comunitară Galați desfășoară și alte programe pentru comunitatea din oraș. Liliana Cristea, director executiv al fundației din 2019, explică: „Rolul nostru este de finanțator, facilitator, curator de resurse și oportunități. Susținem transformarea comunității prin implicarea potențialului uman și a resurselor locale. Viziunea noastră este o comunitate conștientă de potențialul ei și care să exploreze, să creeze noi soluții și să acționeze colaborativ. Țelul nostru este de a face din Galaţi acasă, un «acasă» din care să nu mai vrem să plecăm.”

Fundația a apărut în 2014 ca grup de inițiativă, iar în octombrie 2015 a devenit fundație cu acte în regulă, fondată de oameni din oraș, cu sprijinul Romanian American Foundation și al Asociației pentru Relații Comunitare.

Astăzi, fundația face parte din Federația Fundațiilor Comunitare din România, alături de organizații din alte 14 orașe. Federația ajută fundațiile locale să se dezvolte și să se profesionalizeze, prin dezvoltarea de mecanisme de finanțare și prin susținerea în diverse forme a rețelei naționale de fundații. Unele din programe, precum Fondul Științescu, se regăsesc în mai multe orașe, iar fundațiile comunitare care sunt parte din rețea se recomandă una pe altă finanțatorilor naționali și schimbă informații despre proiectele lor.

Alina Kasprovschi, directoarea Fundației Comunitare București povestește despre condițiile care trebuie să existe pentru a crea o fundație comunitară recunoscută de federație: “Unu – să aibă o comunitate cât de cât închegată, să existe niște inițiative, niște oameni care fac bine și doi – să existe o economie locală suficient de puternică, pentru că fundațiile comunitare se susțin financiar în general din bani locali.”

Este și cazul Galațiului, unde Fundația Comunitară încearcă permanent să crească implicarea resurselor locale. Dacă vrei să susții comunitatea gălățeană, o poți face ca persoană fizică sau juridică aici.

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

Articolul a fost publicat pe Documentaria.ro și poate fi găsit aici (http://www.documentaria.ro/content/archives/48300 )

#cronicidefilantropie

Ce faci când afară-i vară? Planificarea de fundraising de vacanță

„Îmi văd viitorul doar acasă, în Ucraina”

Alexandru Manda, elevul care a dat burse

Legile nu fac singure treaba

Bătrânețea nu vine cu lăutari

Bătrânețea nu vine cu lăutari

Articol de Ruxandra Pătrașcu-Maian

Două femei mănâncă prăjitură cu fructe într-un apartament luminos de la etajul nouă. Sunt încercuite de o mobilă decojită de timp, pe care s-au răcit o grămadă de oale de mămăligă, multe ibrice de cafea și borcane cu ceai de mușețel. Ceaiurile reci sunt băutura preferată pe timp de vară a doamnei Elena Marin, 75 de ani, asta și fiindcă crede că apa din București nu e potabilă. Prăjitura e cadoul delicios adus de Maria, 21 de ani, care vrea să-și arate afecțiunea față de noua ei prietenă septuagenară. Le privesc și îmi amintesc de ultima cafea pe care am băut-o cu bunica înainte să moară. De aici până la bunicul e doar fractură de gând.

Una dintre cele mai vii amintiri pe care o am cu el e din vara lui 2020, când tata m-a sunat îngrijorat că nu-i răspundea la telefon. M-a rugat să-i fac o vizită. Am ajuns în fața ușii și am bătut de trei ori, dar nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar după degetele împinse cu enervare și putere în sonerie sau pumnii aruncați în ușă. Liniștea aia mi-a ridicat pulsul în gât și agitația se instala în gânduri: „sigur e acasă? a picat? de ce nu face niciun zgomot? de ce nu aruncă un obiect pe jos? oare mă aude? e mort?”. Nu puteam sta în fața ușii de metal până ce ajungea tata, așa că m-am învârtit pe lângă bloc cu o creangă în mână, lovind toate geamurile apartamentului de la parter și țipând prin cel întredeschis cu speranța că poate bunicul va face un zgomot să-mi arate că e în viață, dacă nu asta, măcar să știe că ajutorul e pe drum.

Cum a parcat mașina, tata a fugit la garajul încropit de bunicul în care știa că va găsi o scară metalică. Cu ea într-un braț a gonit până la buza balconului. După ce a sprijinit scara și-a înfășurat o bucată de material peste mână și a spart geamul. A smuls bucățile de sticlă care i-ar fi putut zgâria carnea și s-a ghemuit prin cadranul metalic. Din balcon și-a văzut tatăl căzut lângă pat. Cu coada de mătură a spart termopanul, iar apoi a țipat la mine să chem ambulanța. Bunicul era conștient, dar nu se putea mișca. Momentul ăla a fost primul eveniment major care ne sugera că moartea bunicii l-a afectat mai rău decât am înțeles și că singurătatea s-ar putea să fie o amenințare pentru viața lui.

Îmbătrânim mai rapid ca niciodată și nu suntem pregătiți pentru asta/„Timpul trebuie să fie trăit, nu ucis”/Decada îmbătrânirii

„Singurătatea se simte ca un sfârșit.”

„E de parcă aș fi pe fundul mării.”

„E ca o gaură neagră din care nu pot ieși.”

„Am acest sentiment permanent de a ucide timpul. Moartea timpului… timpul trebuie să fie trăit, nu ucis.”

„Singurătatea arată și se simte ca un deșert.”

„Mă face să mă simt de parcă am aripile rupte.”

„Este o durere, nu fizică, ci psihică.”

Acestea sunt doar câteva dintre mărturiile pe care oamenii de la ONG-ul „ Niciodată Singur” le-au cules de la vârstnicii pe care îi asistă. Îmbătrânirea populației e un fenomen global, iar până în 2050 proporția oamenilor de peste 60 de ani din lume se va dubla, de la 12% la 22%. Până în 2030, 1 din 6 oameni din lume va avea 60 de ani sau peste, arată Organizația Mondială a Sănătății. Tocmai de aceea, Organizația Națiunilor Unite a declarat anii 2021-2030 decada îmbătrânirii sănătoase: e necesar ca statele să regândească multiple sisteme sociale pentru Aasigurarea unei îmbătrâniri demne.

Până în 2050, în UE, vor fi aproape 500.000 de persoane care vor avea 100 de ani. Fenomenul îmbătrânirii populației e evident de câteva decenii în Europa. Acest proces este determinat de creșterea speranței de viață, de ratele istorice scăzute de fertilitate și, în unele cazuri, de migrație – cum este și cazul României. La noi în țară se estimează că în 2050 unul din patru români va fi pensionar, ceea ce ne va face una dintre cele mai îmbătrânite societăți din UE. Ce vom face cu oamenii pe care astăzi îi izolăm social și ce înseamnă o îmbătrânire decentă?

Cătălin Dinu, directorul executiv al ONG-ului „Niciodată Singur”, spune că singurătatea bătrânilor se instalează în trei etape:

pierderea conectării cu sinele, fiindcă vârstnicul nu mai poate face lucrurile pe care le făcea în mod obișnuit;
lipsa conexiunilor apropiate, fiindcă oamenii dragi mor sau se îndepărtează tocmai fiindcă devine mai greu să se întâlnească;
dispariția cercurilor sociale, pentru că vârstnicii sunt percepuți ca fiind puțin relevanți și ajung invizibili, fără un rol activ în lumea pe care o trăiesc, ceea ce duce la o deconectare profundă, atât cu sinele cât și cu exteriorul.

Misiunea ONG-ului este să ofere vârstnicilor vulnerabili o îmbătrânire demnă, dar și să ne facă pe noi, ca societate, să înțelegem că oamenii contează și după pensionare.

Programul celor de la „Niciodată Singur” se centrează pe ideea că fiecare dintre noi are nevoie de alții pentru a fi văzut, pentru a avea o motivație sau un scop exterior și mai ales pentru ne menține sănătoși fizic și psihic. Așa că au inițiat un proiect social prin care oamenii care doresc, adică voluntarii, se înscriu în program pentru a crea o conexiune socială cu un vârstnic. Apoi, reprezentanții organizației pun în legătură voluntarul cu o persoană bătrână singură, iar perechea decide împreună un program de vizite și activități comune. În 2021, oamenii de la Niciodată Singur, au reușit să fie alături de 245 de vârstnici cu ajutorul a 266 de voluntari. Organizația nu impune activități anume și subliniază clar că rolul voluntarului nu e cel al unui asistent social, nici pe departe, ci pur și simplu al unui om care se vede cu un alt om la o poveste, adică două persoane care caută prietenie.

Vrei să fim prietene?

O femeie de 70 de ani se bucură de lumina apusului în Golful de Aur din Turcia, cu inocența copilului care în sfârșit a primit cadoul râvnit. Nu-i vine să creadă până unde au purtat-o picioarele ei operate și se simte stăpâna lumii. E 2017, iar doamna Elena Marin nu ieșise din țară până la pensie. În sfârșit își îndeplinește dorința vieții: călătoritul.

În ultimii ani, au interesat-o două evenimente în București: târgul de carte și cel de turism. Așa că în fiecare an căuta să plece într-o excursie. Turcia i-a deschis apetitul și i-a demonstrat că nu e prea în vârstă să se descurce singură. După un timp, a găsit altă excursie în Malta în care i s-a spus că poate să meargă, fără să se simtă judecată pentru limitările cu care vine bătrânețea, fiindcă ghidul va avea grijă ca grupul să-i respecte ritmul. Nu avea mari așteptări de la aventura ei, îi era suficient și să stea pe terasă la soare. Însă după ce-a urcat în avion ceva s-a schimbat, iar când ghidul le-a spus că vor avea cinci zile cu câte cinci itinerarii din care pot alege, doamna Elena a ridicat bastonul în aer și a întrebat nerăbdătoare: „pot să le plătesc pe toate?”. Când povestește întâmplarea e cu gura până la urechi: „Doamne, când mă gândesc la câte prostii pot să fac!” Ghidul excursiei a dat-o ca exemplu fiindcă s-a mișcat foarte bine, ba chiar a ieșit în larg pe Laguna Albastră din Malta. „Măi, și când m-am văzut acolo, nu mi-a venit să cred. Eu sunt de pe timpul rușilor!” Acum, la 75 de ani și cu vocea stinsă, se hrănește din amintiri, pentru că îi e rușine să mai călătorească. Se gândește că e o povară pentru ceilalți fiindcă are momente în care genunchii ei se blochează și trebuie să ceară ajutorul celor din jur ca să se așeze pe scaunul din autocar.

Doamna Elena e o femeie care se încăpățânează să-și păstreze independența și demnitatea într-o țară pentru care bătrânii sunt invizibili până când e nevoie de voturile lor. Dintotdeauna i-a fost greu să aibă încredere în oameni, însă acum e cu atât mai complicat la o vârstă la care știe că e fragilă și vulnerabilă, deși nu-i face plăcere deloc să fie percepută așa. Chiar dacă corpul ei are nevoie de un baston pentru a o feri de căzăturile care ar putea-o țintui la pat. Doamna Elena se mișcă lent și pășește cu dificultate, încetineala picioarelor o ia și pe ea prin surprindere uneori. În lumea exterioară e înconjurată de posibile pericole, de la niște scări zidite prost, un ciot ieșit aiurea din beton, orice denivelare nemarcată sau orice treaptă prost definită pot fi terminale. Nu pentru viața ei, ci pentru calitatea vieții ei. Și în casă are covoare care se agață de șlapi, dar acolo e mai ușor să țină pericolele în control. Căzăturile sunt printre cei mai mari dușmani ai vârstnicilor pentru că o fisură sau o fractură de șold le poate afecta iremediabil mobilitatea și limita independența. În cel mai rău caz, o căzătură în casă poate însemna cedarea inimii sau o lovitură mortală. Din fericire, doamna Elena a lăsat o cheie de rezervă vecinei de vizavi, măcar să aibă cine să-i deschidă ușa în caz de urgență.

Locuiește la etajul nouă într-un bloc ceaușist, prinsă în apartamentul ei ca o Rapunzel fără coadă și fără prinț. Parcul Morarilor e prima priveliște care-i trezește ochii albaștri în fiecare dimineață. În ultimii trei ani a ieșit din casă doar pentru distanțe scurte, până la magazin, câteva excursii urbane necesare la medic. Excepția i-a fost drumul până la Botoșani, orașul ei natal, unde trebuia să se ocupe de moștenire. Se simte bine în apartamentul ei din București, e locul în care e într-un confort fizic și emoțional de care cu greu se desprinde. Locuința ei are atmosfera unei vieți trecute, poate și fiindcă Elena spune că nu mai trăiește pentru vreun viitor, ci doar pentru azi. Ușa apartamentului ei e decorată cu crucifixe adunate din cele 11 țări pe care le-a vizitat după pensionare, cât încă corpul nu-i domina deciziile. Din amintirile acelor ani, cu crucile înșirate din susul ușii până în josul ei, Elena și-a făcut drumul crucii pentru ultima excursie. „Când mă înmormântează, eu pe acolo ies” zice ea senină și împăcată.

Doamna Maria Elena e genul de vârstnică care s-a dus la un eveniment de-al Patriarhiei nu pentru slujbă, ci ca să vadă cum zboară o dronă. „Eram curioasă să văd cum funcționează. Uite-o aici, uite-o acolo”, îmi spune cu surâsul curiozității pe față, care însă i se șterge rapid după ce-și amintește de dronele din Ucraina. Înainte de pensionare a fost profesoară de biologie, meserie care a hrănit-o zeci de ani, la fel ca mândria faptului că a fost prima persoană din familia ei care a susținut bacalaureatul și a mers la facultate.

În timp ce vorbim, fie la masa din bucătărie sau la biroul din camera de studiu, își poartă corpul cu demnitate, își ține spatele drept și ochii albaștri ageri și concentrați și deși mai fuge cu vorba prin amintiri, știe de unde să-și reia ideile fără ajutor. Nu zâmbește des, spune că a rămas încrâncenată de la moartea soțului în urmă cu șapte ani. Atunci a simțit că e pe cont propriu și trebuie să reziste, orice și oricum ar fi. Nu are copii, iar din familia ei mai trăiește doar un frate, adesea aproape doar prin telefon, însă și el prea bătrân pentru vizite regulate. Se are doar pe ea. „Eu am încredere doar în astea două mâini. Dacă obosesc ele, mă odihnesc și beau puțină apă. Câteodată și ele mă înșală. Deocamdată m-am descurcat singură, dar am început să mă gândesc la alte nevoi. Fiecare trăiește singur, fiecare se naște singur și moare singur. Așa că nu vă gândiți la alții”, îmi spune ea când îi spun că mă întreb cum putem construi sisteme sociale mai incluzive și integrative pentru vârstnicii. „Nu aveți timp, vă zic eu”, spune ea cu înțelepciunea omului care s-a împăcat cu ideea că prezentul este principalul ei aliat.

În viața doamnei Elena Marin, cei de la Niciodată Singur au intrat printr-un afiș lipit în lift. La fel a fost și în cazul Mariei, voluntara care de aproape un an o ajută să-și mai domolească singurătatea, ca o nepoată surogat. Singurătatea se accentuează cu vârsta, dar ea trăiește în noi toți. Maria Adam are 21 de ani și — când nu lucrează part-time la call-centerul Regina Maria — merge la cursurile postliceale de asistență medicală. Ce a adus-o aproape de doamna Elena a fost însă copilăria ei pentru că provine dintr-o familie cu părinți divorțați. „Știu cât de rău e să fii singur. M-am gândit că nu e doar despre cum o ajut pe femeia aceasta, ci că mă ajut pe mine, e o completare reciprocă. Și noi ne putem simți singuri la fel ca și vârstnicii. E vorba de empatie”, mi-a zis Maria într-o dimineață, la o cafea.

Cât era mică stătea cu bunica ei, despre care crede că avea Alzheimer, însă care nu a fost diagnosticată vreodată. Tânăra voluntară intuiește că partea din ea care se simte vinovată fiindcă nu era pregătită să aibă grijă de bunica ei e prezentă în relația cu doamna Elena. Maria crede că familia ei nu înțelegea la vremea respectivă ce presupune îngrijirea unei persoane cu o boală neurodegenerativă.

La prima vizită în casa doamnei Marin, voluntara Niciodată Singur a întârziat două ore fiindcă s-a rătăcit. Era prima ei lună în București și număratul pe degete ale stațiilor de autobuz nu a ajutat-o prea mult, fiindcă RATB-ul schimbase ruta. Ecranul telefonului ei era spart și, deși și-a chinuit ochii cu Google Maps, la jumătatea drumului a rămas și fără baterie la telefon. „Am întrebat din om în om unde e spitalul Pantelimon, apoi am ajuns la o frizerie și cu ochii în lacrimi i-am rugat să-mi încarce telefonul, iar apoi am sunat-o pe doamna Elena. Săraca mă aștepta lângă ușă că nu aude interfonul. A fost cu rușine prima întâlnire.”

Întâmplarea Mariei descrie și dinamica relației dintre cele două, pentru că la început doamnei Marin îi era foarte greu să o lase pe Maria să facă lucruri pentru ea, „a durat mult să-i câștig încrederea. Acum e OK, mă sună ea să-mi zică ce să cumpăr, dar înainte îmi era foarte greu să o conving să-i cumpăr o pâine, deși ea se deplasează foarte greu fiind operată la picior.” La începuturile vizitelor, doamna Marin era sceptică și o întreba adesea pe Maria de ce vrea să facă asta, care e interesul ei, ce vrea să obțină. I-a venit greu să creadă că e doar voluntariat, iar asta a amuzat-o pe pe Maria fiindcă ea crede că e OK să faci lucruri și fără să vrei să obții nimic.

În imaginația Mariei, interacțiunea dintre ele ar fi decurs mult mai ușor cu o replică simplă: „Bună, eu sunt Maria, vreți să fim prietene?”, dar și-a dat seama rapid că are nevoie de răbdare, să-i ofere doamnei Elena șansa de a se acomoda. „Nu poate să fie ca mine, să dea totul din prima, îi este frică să nu fie oamenii răi cu ea”. Relația lor a crescut gest cu gest, cum spune Maria. Primele dăți încerca să o convingă să o conducă acasă, inițiativă pe care doamna Elena o bara fără drept de apel, pentru că e încăpățânată și ține la independența ei, dar în același timp e sfioasă și nu voia să o deranjeze. Mariei i-a fost greu să accepte asta, dar i-a oferit spațiu doamnei Elena, chiar dacă era îngrijorată de cât de dificil îi va fi să ajungă acasă. „Eu să învăț să fiu mai cumpătată, iar ea să accepte să primească.” Și acum mai există rețineri între ele, dar sunt mai relaxate decât în trecut.

„Nu e nimeni lângă ea și asta e problema. De obicei vorbim despre tot ce facem în săptămâna aia și nu se întâmplă multe lucruri” descrie Maria singurătatea doamnei Elena. Starea de sănătate a doamnei o preocupă pe Maria, fiindcă își imaginează vulnerabilitatea pe care o poate simți aceasta, dar și pentru că știe cât de singură este, așa că gândul unei posibile depresii nu i-a fost departe. În iarnă a căutat cărți despre cum se manifestă depresia la vârstnici, ca să înțeleagă ce ar putea face ea și cum ar putea fi prezentă în viața doamnei Elena într-un mod prielnic. „Îi aduceam cărți pentru că mă gândeam cum să o țin ocupată. Nu aveam cum să stau mai mult la ea sau cum să o vizitez mai mult. Nu știu cum aș reacționa în cazul în care i s-ar întâmpla ceva, să știu că nu mă mai duc la ea sau lucruri de genul. Voluntariatul devine foarte personal și nu o vezi ca o obligație, e o chestie în firea ta. N-aș putea să renunț. I-am zis că o invit și la nuntă”, zice Maria râzând.

„Încercăm să nu poziționăm voluntarul ca salvator”

Bianca Pintilie e coordonatoare de programe la „Niciodată Singur” și tot ei îi revine și supervizarea relațiilor care se formează între voluntari și vârstnici, ea trebuie să le înțeleagă nevoile și să muncească înspre îndeplinirea lor. Știe că e necesar să facă mai multe pentru voluntarii lor, tocmai de aceea de șapte luni organizează un grup de suport online în care timp de două ore discută alături de psihologul organizației. Întâlnirile cu voluntarii sunt înregistrate și folosite ca o bibliotecă virtuală, pentru că pot învăța din ele cum să gestioneze relația cu noii oameni din viețile lor. Folosesc ghiduri pe baza cărora voluntarii pot recunoaște la vârstnici semne de depresie sau demență și, dacă le observă, sunt îndemnați să anunțe ONG-ul, care ia legătura cu aparținătorul lor legal și îi recomandă consultarea unui specialist. „Încercăm să nu poziționăm voluntarul ca salvator în relația cu vârstnicul, ci să înțeleagă că sunt acolo pentru a fi un sprijin. Amândoi sunt la fel de importanți în ecuația asta”. E o chestie cu care recunoaște că se confruntă și ei în ONG-uri, pentru că mulți dintre ei își doresc să schimbe lumea, dar e esențial să-și înțeleagă granițele.

„Pentru noi este o muncă foarte grea”, îmi explică Bianca Pintilie, pe terasa centrului „Niciodată Singur”. Se referă la faptul că munca cu vârstnicii nu înseamnă doar să-i convingă de ceea ce fac, cât și să le explice ce înseamnă un ONG și de ce există cineva care nu-ți cere nimic și nu vrea nimic de la tine!? „Pentru ei e foarte dificil să înțeleagă ce înseamnă voluntariat, de ce oamenii ăștia vin fără interes, doar pe vremea lor munca în comunitate era muncă patriotică și erau obligați să o facă.”

Neîncrederea este un laitmotiv în societatea noastră, însă ea se acutizează cu vârsta. Vârstnicii sunt sceptici inclusiv față de activitatea lor, chiar dacă sunt o organizație înregistrată, ale cărei reclame le văd la televizor și despre care pot citi pe internet, frica de a nu fi furați sau păcăliți este mare.

Pentru a le crește încrederea în organizație, spune Bianca, bătrânii au nevoie să știe că există un șef în spate, că este o autoritate care-i protejează de posibile abuzuri. O voluntară i-a povestit Biancăi că la începutul relației cu vârstnica la care mergea în vizită și-a notat în agendă toate detaliile despre ea: nume, prenume, vârstă, adresă, detalii legate de starea ei financiară, „pentru că voia să se asigure că nu e o persoană care vrea ceva de la ea, a simțit nevoia să aibă o modalitate de control”.

Pentru a-i face să aibă mai multă încredere în ei, vin cu un strat extra de confirmare — dacă nu e suficient asistentul social, se merge la directorul de programe, dacă nici asta nu e suficient se merge mai departe și tot așa. În plus, beneficiarii semnează un contract de prestări servicii sociale înainte de a începe voluntariatul, contract pe care insistă ca beneficiarii să-l citească atent, iar dacă e vreo persoană care nu vrea să semneze se retrag pentru că nu vor să pună în pericol voluntarul. „Intrăm în casa unui om, nu poți intra așa oricum. Dacă apare o situație, iar voluntarul nostru nu are niciun temei legal pentru care să fie acolo?”. Le cer cazier judiciar voluntarilor pentru a-i verifica și a crea un sistem cât mai sigur, iar cu bătrânii care sunt mai sceptici merg la un avocat care să le garanteze veridicitatea contractului de prestări servicii. E important ca ambele părți să vrea să participe, atât voluntarul, cât și vârstnicul, membrii organizației nu încearcă o muncă de convingere absolută către vârstnici pentru că au făcut asta întrecut și au acceptat că grija cu forța nu funcționează.

Deschiderea centrului de zi pentru vârstnici crede că-i va ajuta să clădească încredere. „Totuși noi le cerem să ne lase să intrăm în spațiul lor personal, e destul de mult și nu e ușor. Le deschidem ușa și poate o deschid și ei pe a lor.” Centrul — cum îl numesc ei —, e atât locul de unde funcționează echipa ONG-ului, cât și locul în care vârstnicii pot participa la activități de socializare. Au făcut focus grupuri cu vârstnicii pentru a-i întreba direct ce vor ei să facă acolo, ce nevoie și dorințe au de la evenimentele viitoare, gest care i-a surprins pe mulți dintre ei. „Nu au exercițiul ăsta, să înțeleagă că cineva le cere părerea fără vreo intenție ascunsă și fără a-i pedepsi dacă părerea lor nu e conformă cu cea a celor care o cer.”

„Bătrânii au nevoie de mai multă grijă decât primesc”

Pentru tânăra care nu avea prieteni în capitală când s-a mutat aici, doamna Elena e și o bunică, dar și o prietenă, și uneori Maria preferă interacțiunea cu ea decât cu alte persoane de vârsta ei, pentru că se simte mai în largul ei în compania doamnei. Maria crede că doamna Elena „pur și simplu a umplu golul acela când a trebuit”. În plus, le leagă umorul și modul în care se raportează la viață, iar Maria simte că doamna Elena o inspiră și o susține să fie independentă. Genul de susținere pe care nu a avut-o acasă. Interacțiunea cu dânsa o ajută să-și înțeleagă și profesia mai bine, să nu dezumanizeze sau infantilizeze persoana din fața ei, iar ăsta e un criteriu esențial când ne raportăm la bătrânii din viețile noastre. Lucrul pe care-l înțelege și din privirile și vorbele de surprindere pe care le primesc pe stradă de la străini. Într-o zi se plimbau la braț și un domn a făcut o piruetă după ele și le-a strigat „doamnă, nepoată ca asta să tot aveți!”, interacțiunea care i-a furat doamnei Elena un zâmbet și Mariei i-a ridicat sprâncenele în mirare.

Nu au aceleași viziuni despre viață, nici n-ar avea cum, s-au născut în epoci total diferite. Maria vrea să ajute oamenii care cerșesc pe stradă, în schimb ce doamna Elena ar pune poliția pe ei. Însă când vine vorba de viitorul Mariei sunt pe aceeași undă. „Doamna Marin e foarte axată pe carieră”, spune Maria, iar când știe că voluntara are vreun examen, nu o primește în vizită și o îndeamnă să amâne. Pentru dânsa e important ca Maria să-și construiască o viață, în special pentru că știe că se întreține singură și nu poate cere bani de-acasă.

La școala de asistente medicale, Maria vorbea cu colegi care ar vrea la pediatrie, dar ea pare mai atrasă de zona geriatrică. O sperie gândul de a administra tratamente copiilor, iar peste asta se adaugă imaginea unor părinți nervoși. „Bătrânii au nevoie de mai multă grijă și atenție decât primesc. Sunt într-un punct la sfârșit în care au nevoie de toată dragostea din lume pe care o pot primi”, zice tânăra voluntară.

Doamna Elena spune că încă că are control asupra minții ei și reușește să controleze singurătatea cu ocupații prin casă, dar „tot în Maria îmi pun baza. În relația cu mine, faptul că e la asistență medicală a fost un avantaj. Eu am fost puternic individualizată toată viața și acum nu mă arăt, dar a sesizat Maria, iar să depind de alții îmi vine cu atât mai greu. N-am încredere nici în psiholog și nici în preot. Descurcă-te singur e expresia mea”, spune dânsa.

Ea știe ce i se întâmplă. E cât se poate de conștientă de degradarea corpului ei, înțelege foarte bine că îi va fi tot mai greu de una singură, știe și că memoria o va lăsa, și că momentan e suspectă de o boală neurodegenerativ. Citește despre lucrurile astea cu conștiința unei persoane care apreciat dintotdeauna informația și care și-a creat o cameră doar pentru studiu, unde ritualul fotoliului de citit e încă în viață.

„Eh, viața e complicată dacă te apuci să o iei în serios. Eu am luat-o în serios, numai în serios, ăsta e defectul vieții mele”, spune ea cu voce stinsă.

Deși s-a bucurat cât au ținut-o picioarele de anii pensionării, și la 68 de ani zbura cu un balon de aer, iar acum are o colecție de steaguri din cele 11 țări în care a ajuns, spune că trecerea de la o viață activă la cea de pensionară i-a fost grea. De asta a și amânat de trei ori ieșirea la pensie, a avut nevoie ca ideea ieșirii din activitate să se așeze în ea. Într-o oarecare măsură, pensionarea a venit cu un sentiment apăsător, un amestec de emoții de la rușine, la neputință, la nesiguranță și temere. Trebuia să iasă la pensie la 57-58 de ani și când a împlinit vârsta își imagina că cineva lucra la dosarul ei. Se vede și acum, la geam, în biroul apartamentului cu trei camere, cum scutura ceva pe geam când a auzit clopotul de la biserica din apropiere. „Sentimentul de inutilitate, de clopot, îl rețin și acum, sunt 15 ani de atunci.”

Epidemia singurătății/Trăim mai mult, dar mai prost

Singurătatea poate deveni o nouă epidemie. Marea Britanie are un minister dedicat singurătății, Japonia are o industrie de căutarea oamenilor care mor singuri în casele lor, iar în Statele Unite ale Americii a fost deja declarată o epidemie. La noi, datele strânse de cei de la Niciodată Singur în parteneriat cu Kantar (pe un eșantion destul de redus totuși), arată că una din patru persoane vârstnice din mediul urban experimentează stări ridicate de singurătate, una din două persoane de peste 65 de ani declară că au un nivel scăzut de suport social sau chiar le lipsește, iar persoanele de peste 75 de ani care nu mai au parteneri au și mai puțină susținere decât cei între grupa de vârstă 65-75. După cum era de așteptat, majoritatea suportului vine din partea partenerului de viață, a copiilor, a familiei sau a vecinilor.

Conform unui studiu publicat în 2015, atât izolarea socială reală, cât și cea percepută sunt asociate cu un risc crescut de mortalitate timpurie.

„Singurătatea reprezintă un sentiment, senzația percepută între relațiile existente și cele dorite de pacient. Izolarea socială reprezintă starea obiectivă de a avea puține relații sociale sau un contact social rar pentru că sunt bolnavi care au relații sociale, nu sunt izolați, dar tot se simt singuri. Prea des, atât singurătatea, cât și izolarea socială, sunt considerate componente inevitabile ale îmbătrânirii și nu o problemă serioasă și preventibilă”, explică medicul geriatru Valer Donca. Trăită pe o perioadă mai lungă de timp, singurătatea crește riscul tulburărilor emoționale, ca depresia, anxietatea și poate duce și la abuz de substanțe. Are și costuri fizice și ne expune la boli de inimă, AVC-uri, hipertensiune, cancer, demență și moarte prematură. Toate astea înseamnă de fapt că are și un cost economic destul de mare pe sistemele noastre medicale. De exemplu, o analiză din The New York Times estimează că izolarea socială și singurătatea sunt asociate cu un plus de 6,7 miliarde de dolari în cheltuielile Medicare și îi costă pe angajatori peste 154 de miliarde de dolari anual în absenteismul legat de stres.

„Îmi aduc aminte de vorba unui mare clinician care spunea că un medic este obligat să ia în considerare mai mult decât un organ bolnav, mai mult decât omul în întregul lui, el trebuie să vadă omul în lumea lui” subliniază doctorul. Sentimentul de singurătate reprezintă un factor de risc asemănător cu fumatul a 15 țigări/zi, conform cercetătoarei Julianne Holt-Lunstad. E și factor de risc pentru demență și declin funcțional, adică un bătrân care stă singur poate ajunge să nu-și facă activitățile de bază, cele de zi cu zi care sunt esențiale pentru un trai cu adevărat independent – să poți mânca singură, să te îmbraci singură, să te ridici sinhură din pat, să te duci singură la toaletă – iar pierderea acestor elemente înseamnă diferența dintre a trăi și a supraviețui.

România are o problemă cronică cu forța de muncă în domeniul sănătății, dar și cu distribuția și mixul de competențe a acestora la nivel teritorial, în special având în vedere tendințele demografice actuale. „Până în 2050, mai mult de un sfert dintre români (27,7%) vor avea peste 65 de ani, iar proporția celor cu vârste de peste 85 de ani se preconizează că va crește la 8,5%, de la 4,8% în 2019” scrie în studiul „Forța de muncă în domeniul geriatriei în România: necesitatea de a îmbunătăți datele și managementul”. Ori constatările recente arată că serviciile de îngrijire pe termen lung pentru persoanele vârstnice sunt slab dezvoltate și fragmentate.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că geriatria este o specialitate relativ nouă în România. Avem 13 facultăți de medicină publice și private, dar numai trei departamente de geriatrie, dintre care unul — cel mai vechi — se află în București. Conform aceluiași studiu, în 2018, la nivel național existau doar 157 de geriatri practicieni și 85 de geriatri în formare. Cercetătorii avertizează că există o diferență foarte mare între cerere și ofertă pentru viitor, când vom avea tot mai mulți vârstnici de care va trebui să ne îngrijim. În plus, profesioniștii activi în geriatrie au o distribuție neuniformă „57 (36,3%) sunt stabiliți în București, unde locuiește mai puțin de o cincime din populația țării. Geriatrii în formare prezintă un model similar, cu 50 de rezidenți în București (58,8%) din cei 85 de medici debutanți la nivel național”, informează același studiu.

Doctorul Valer Ioan Donca, specialist în geriatrie și fost Manager Interimar la Spitalul Clinic Municipal Cluj Napoca, spune că geriatria se ocupă de îngrijirea acută, cronică, preventivă, de recuperare și terminală a bătrânilor. „Toate aceste cinci componente sunt esențiale. Din păcate însă la noi componenta acută și preventivă, ca să nu spun și cea terminală, sunt puțin marginalizate”. Adică noi avem tendința de a trata mai degrabă decât a îngriji, ceea ce înseamnă o calitate a vieții mai scăzută, dar un cost mai ridicat al acesteia. „Așa cum pediatria e medicina internă a copilului, așa și geriatria e medicina internă a bătrânului. Din păcate, foarte multă lume tratează bătrâni, dar prea puțin lume face geriatrie”, mai adaugă acesta. Infrastructura socială ar trebui reproiectată pentru a răspunde nevoilor sociale și medicale ale bătrânilor. „Nici să suprasolicităm sistemul medical pentru probleme sociale, nici dar nici pe cel social, tot ce înseamnă ambulatoriu și familie pentru probleme medicale”, subliniază acesta.

„Sistemul medical a crescut speranța de viață la naștere cu peste 20 de ani în ultimii 50 de ani, partea proastă este că speranța de viață sănătoasă nu a fost influențată deloc. Cu alte cuvinte, ce a reușit sistemul medial să facă? Să prelungească oarecum suferința”, conchide Donca.

„Conform predicțiilor demografice, 2050 va fi anul în care România devine cea mai bătrână țară din Europa. Toate țările din Europa de Est stau prost la genul ăsta de indicator. Asta înseamnă ca una din patru persoane va avea peste 60 de ani. Astea sunt niște provocări de la sistemele de sănătate și îngrijire, la orice, la ce anume citesc oamenii ăștia, la ce-și cumpără etc.”, spune cercetătoarea Loredana Ivan, președintele ENAS (European Network of Aging Studies).

Cu toate astea, în PNRR îmbătrânirea este menționată sporadic, în pasaje luate cu copy paste care de fapt nu spun nimic, ci doar bifează niște termeni care trebuie incluși. Nici în Strategia Națională de Sănătate 2022-2030 nu sunt multe referiri, deși e mai bine decât în PNRR, unde sunt dedicate patru puncte pe un sfert de pagină a acestei probleme. Ideile sunt de bază și necesare într-adevăr: intervenții preventive pentru creșterea calității vieții, servicii de îngrijire pe lungă durată la domiciliu, dezvoltarea și implementarea unor planuri naționale, regionale și locale de gestionare a populației vârstnice și vulnerabile, evaluarea nevoilor persoanelor vârstnice și anume a gradului de dependență între sectorul medical și sociale, definirea planurilor individuale de servicii și dezvoltarea serviciilor de sănătate integrate la nivel comunitar astfel încât serviciile oferite să fie cât mai holistice.

„Rata mortalității evitabile, și anume decesele care ar fi putut fi evitate prin acordarea unei asistențe medicale de calitate optimă, a fost de două ori și jumătate mai mare decât rata UE în 2015. Cheltuielile cu asistența medicală sunt relativ scăzute, iar deficitul de personal reprezintă în continuare o problemă” scrie chiar în întroducerea pilonului 12 dedicat sănătății, rezilienței economice, socială și insituțională. Chiar dacă nu există un focus clar asupra geriatriei în PNRR, sunt prezentate trei reforme care ar trebui să aibă ca efect final îmbunătățirea serviciilor de sănătate și sociale. În următorii ani se vor investi peste 180 de milioane de euro într-o nouă fundație sistemului nostru sanitar social.

Cum vedem noi vârstnicii și de ce contează

Stereotipul devine o prejudecată când balanța între elementele pozitive și cele negative înclină evident în favoarea celor negative, din această perspectivă ageismul devine o viziune în care predomină elemente cu conotații negative. De exemplu, dacă spui că o persoană în vârstă este tipicară nu e neapărat ceva nasol, dar dacă spui că e o persoană morocănoasă devine negativă. „Visual ageism este o formă de a reprezenta vizual vârstnicul într-o manieră care reflectă un stereotip negativ” care influențează atât comportamentul subiectului cât și al privitorului, spune Loredana Ivan. „Se exteriorizează viziunea respectivă despre grupul lor și ceilalți încep să o împărtășească și apar efecte negative pe termen scurt și lung.” De exemplu, vârstnicii pot ajunge mai ușor la premize de tipul „ce să mai învăț asta la vârsta mea?”, ceea ce denotă o pierdere a încrederii în sine și a propriei relevanțe individuale.

Ca să vadă cum arată vârstnicul prin ochii studenților, Loredana i-a rugat să deseneze un portret al unei persoane bătrâne, așa a observat că bastonul, aducerea de spate, greutate mersului sunt foarte prezente. În plus, a observat că tinerii au reprezentat bărbații mai pozitiv decât femeile, îi percep ca fiind indivizi mai sănătoși. Ceea ce spune ea, în societățile foarte patriarhale cum e și România, se datorează presiunii resimțite de femei să îmbătrânească rămânând tinere și atunci evident că asta se reflectă și într-o reprezentare vizuală negativă a îmbătrânirii femeii. Comparativ, bărbații sunt văzuți mai înțelepți și reprezentați cu mai multă demnitate. Ulterior a rugat și un grup de vârstnici să deseneze un portret al grupului lor de vârstă și reprezentările lor nu au fost cu mult diferite față de cele ale tinerilor, iar asta, spune Loredana, arată că stereotipul negativ este interiorizat.

Asta influențează direct starea de bine, adică confortul psihic al individului. Pe principiul „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul, nu pot să mă duc acum să fac sport la stadion, nu o să fac niciun pic de mișcare”. La nivel fizic lucrurile sunt și mai evidene, spune cercetătoare, pentru prima dată în studii este înregistrată anorexia la vârstnici, ceea ce nu exista până acum, iar asta se datorează reprezentării problematice din media și publicitate. Practic, aceleași probleme cu care se confruntă tinerii din cauza imaginilor ireal de pe social media afectează și vârstnicii, motiv pentru care se înregistrează și recorduri la operații estetice. „Vârstnicul să fie vârstnic!”, spune cu vehemență cercetătoarea.

Un alt aspect nociv foarte important în actualul discurs e punerea pe individ responsabilizarea îmbătrânirii „depinde de tine să arăți așa, depinde de tine să îmbătrânești activ, nu-i treaba mea ca societate. Nu-i chiar așa. Cum să îmbătrânești activ dacă trăiești în condiții mizere? Dacă nu ai un job bun? Poate depinde de tine dacă ai un trai decent.” Tocmai de asta ea critică conceptul de îmbătrânire activă, pentru că o vede impusă de societățile europene și din nevoile lor de a face ceva cu persoanele bătrâne, dar „E foarte păcătoasă pentru că pune pe umerii individului. Dacă nu te poți adapta, e vina ta. Dacă nu mai poți, e vina ta.”

La noi în lege, teoretic, vârstnicii au dreptul la o protecție socială integrată fiindcă văzuți ca o categorie vulnerabilă, însă conform datelor de pe Ministerul Muncii și a Solidarității Sociale, majoritatea azilelor și căminelor (licențiate*) pentru vârstnici sunt private, mai exact 614 cămine private versus 152 publice. Iar doamna Elena înțelege foarte bine situația când spune că „un om care muncește ar trebui să-și poată permite un cămin decent, dar noi suntem atât de săraci că și cu pensiile mari abia ne permitem”.

Deși serviciile oferite de Niciodată Singur nu sunt de asistență socială, ci mai degrabă de socializare, împrietenire și prevenție, ele sunt esențiale ca sprijin social. Cătălin Dinu, directorul executiv al organizației, crede că pandemia i-a ajutat pentru că oamenii au înțeles cauza singurătății mai ușor pentru că au trăit-o pe pielea lor. „E important să-i facem pe vârstnici să recunoască starea și să știe că pot face ceva și că nu așa trebuie să fie bătrânețea. E ușor să o recunoști în tine, dar e greu să o recunoști față de alții”.

Conform unei cercetări interne a organizație, în România sunt cam 450.000de vârstnici afectați de singurătate. Dinu spune că primul pas ar fi crearea unei culturi a demnității vârstei a treia, iar aici se gândește la colegii lor din Elveția, care sunt deschiși de 40 de ani și tot timpul au avut puțini beneficiari tocmai fiindcă există cultura abilității bătrâneții, „vorbim și de alt nivel de trai cu siguranță, dar vârstnicii au ideea că bătrânețea e una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții, au muncit o viață întreagă și e timpul să se bucure de viață.” Vârstnicul nu e perceput de ei ca un primitor de servicii sociale, ci e o resursă și în relația cu voluntarul, pentru că acolo e un schimb care e benefic și de cealaltă parte. Pe principiul oferă ce poți comunității. „Văd cum oamenii ăștia se schimbă și se întâmplă după ce faci niște lucruri foarte simple, naturale, pe care poți să le faci cu orice prieten. Și nu e despre – vai, bătrân, vulnerabil -, nu, sunt niște oameni care vor să se bucure de viață”, concluzionează Cătălin Dinu.

Un rollercoaster de emoții

Maria, voluntara „Niciodată Singur”, nu are un program fix când merge în vizita săptămânală la doamna Maria, uneori stă trei ore la ea, altele cinci, depinde de la zi la zi. O sună tot timpul înainte să o viziteze, să o asigure că merge. Doamna Marin o așteaptă cu o listă de lucruri pe care le au de făcut sau întrebările pe care le are în legătură cu telefonul ei, printre altele. Acum însă telefonul e focusul ei. „Am impresia că se deschide soarele și am în față un parc frumos și mă uit în parc prin fereastra telefonului. Încep cu sănătatea, cu bolile mele, despre medicamente și după mă trezesc citind și tot citesc”, descrie doamna Marin relația ei cu telefonul. Așa că Maria îi desenează simbolurile într-o agendă „simbolul acesta e WiFi, ăsta este Bluetooth, de aici trimiteți poze”.

– Măi, nu ți-ai luat…, începe doamna Elena o propoziție pe care nu trebuie să o termine pentru că Maria înțelege din prima.

– Mă iertați. Acum. Am un carnețel și de fiecare dată când vin la dânsa trebuie să-mi iau pulsul și tensiunea, îmi explică Maria amuzată ritualul pe care și l-au format.

– O ia pentru ea, nu pentru mine, se apără doamna Elena. De ce te-ai oprit la 99, că-ți convine ție? O tachinează doamna pe Maria în timp ce îi măsoară și ei oxigenul din sânge.

– Nu, nu, saturația de oxigen fluctuează. Este normal ca valorile astea să se schimbe constant.

– Asta știu, dar nu înțeleg când să citesc. Că la tensiune se oprește și gata.

– Nu este o diferență foarte mare, dumneavoastră vă uitați la limite.

– Ah, pe unde ar trebui să fie? Așa știu și eu, dar mă uitam după „care trebuie să fie” nu „pe unde ar trebui să fie”, îi răspunde doamna Marin într-o manieră serioasă și totuși familiar glumeață. Dacă nu-i vezi ochii uneori îți e greu să înțelegi dacă glumește sau nu fiindcă tonalitatea ei are puține inflexiuni, poate asta e moștenirea catedrei de biologie.

„Nici dacă aș vrea, nu aș putea să merg la doamna Elena să-i spun gata îmi iau boceluța, mă duc. Oricum ar fi, chiar dacă m-aș muta, măcar aș vorbi cu ea la telefon, nu pot să-mi imaginez că am deveni străine.” De curând, la finalul unei întâlniri la McDonalds, doamna Elena a luat-o în brațe, a pupat-o pe obraz și i-a zis că o iubește. „Nu mi-a venit să cred. Mi s-a părut incredibil momentul ăla și nu credeam că o să se întâmple. Uneori e un rollercoaster de emoții.”

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

Articolul a fost publicat pe Vice.com și poate fi găsit aici.

Știu exact ce voi face cu un milion de dolari

Ce nu va mai fi la fel

Cum s-a transformat binele în pandemie?