Mai multe feluri de a face Galatiul bine

Mai multe feluri de a face Galatiul bine

de Bogdan Dinca

Galațiul a trecut în ultimii doi ani prin două crize majore – pandemia și fuga cetățenilor ucraineni de război. Fundația Comunitară Galați a reușit să mobilizeze resurse locale nu numai pentru a face față acestor crize, dar și pentru a continua proiecte precum Fondul Științescu și Semimaratonul, care creează oportunități pentru educație și inițiative civice.

REFUGIAȚI ÎN SIGURANȚĂ

Zece copii se uită cu atenție la imaginile pe care Miroslava le arată pe laptop. Sunt „vyshyvanka”, cămăși tradiționale ucrainene, purtate de obicei la sărbători și zile speciale. Anya le explică detaliile fiecărui costum și apoi împarte copiilor decupaje pe care aceștia urmează să coloreze.

„Toți copiii au astfel de costume acasă. Uneori vorbesc despre ele cu noi și ne spun că le lipsesc. De asta am vrut să facem ceva activități cu ei care să le aducă aminte. Ei știu culorile, știu ornamentele și le place să le coloreze”, povestește Anya. Miroslava completează: „la început, copiii vorbeau despre explozii, alarme și toate aceste sunete. Acum însă sunt în condiții confortabile, în siguranță, înconjurați de dragoste și bunătate. A devenit mai ușor pentru ei, încep să uite.”

Anya și Miroslava sunt două din cele trei educatoare ucrainene angajate la grădinița „Clever Kids” din Galați, unde vin în fiecare zi copii ajunși aici din cauza războiului.

În primele zile ale războiului, Carmen Talabă, directoarea grădiniței, a vizitat câteva centre pentru refugiați din oraș și și-a dat seama că poate ajuta cu ceea ce asociația știe să facă cel mai bine – să ofere acces la educație copiilor, în acest caz celor ucraineni. A lansat în social media ideea de a crea o clasă pentru ei și dorința de a găsi cadre din Ucraina. La început educatoarele au venit voluntar.

Anya are 37 de ani, vine din Odessa și este mamă a două fete. În Ucraina a lucrat în ultimii patru ani ca educatoare într-o grădiniță particulară și vrea să își folosească experiența pentru a ajuta familiile care au plecat din țară și au rămas în Galați: „Stau într-un adăpost. La început, nu știam ce să fac, aveam foarte mult timp liber. Carmen mi-a spus că vrea să facă o clasă pentru copiii ucraineni și am vrut să ajut.”

Fuga din calea războiului a fost o experiență care a lăsat urme: „Sunt și artist și de obicei călătoresc mult în afara țării mele. Dar de obicei, când plec, știu că mă voi întoarce. Este prima oară în viață când plec din Ucraina și când nu știu când mă voi întoarce. La început am crezut că va dura două-trei zile și se va termina totul. Dar nu s-a terminat. Am plecat în grabă, m-au sunat niște prieteni și m-au întrebat dacă vreau să vin, am avut zece minute să ne decidem.

Nimeni nu știa unde mergem, voiam doar să plecăm. A fost greu la început. Prietenii mei au plecat spre Germania și am rămas aici singură. Nu vreau să plec nicăieri, vreau să stau aproape de țara mea.”

Grădinița nu ajută numai copiii, ci și pe ei, adulții care lucrează acolo, spune Anya. Pe ea, activitățile cu copiii o ajută să dea un sens întâmplărilor din ultimele luni.„Ne jucăm cu copiii, uneori ne spun povești amuzante. Copiii au această calitate foarte specială, nu sunt triști, se bucură de fiecare moment. Acum nu mai vorbesc despre război, se joacă, râd și noi facem la fel, odată cu ei.”

În primele zile de funcționare a clasei pentru copiii ucraineni, acestora li se oferea micul dejun și câteva fructe: „Nu aveam fonduri pentru tot ce trebuie”, spune Carmen Talabă. „Am aplicat la Fondul de Urgență „Refugiați în siguranță” al Fundației Comunitare Galațiși acum copiii au toate mesele incluse aici și fac o mulțime de activități.”

La începutul lunii martie, când Anya și ceilalți ucraineni fugeau din calea războiului, echipa Fundației Comunitare Galați organiza, împreună cu alte ONG-uri din oraș și cu Prefectura Galați, o primă întâlnire în care se discuta colaborarea între autorități și societatea civilă pentru a face față crizei. Prin Vama Galați intrau în fiecare zi trei-patru mii de oameni, din care o parte căuta cazare și avea nevoie de ajutor. Voluntarii, prezenți în vamă din primele zile ale războiului, erau obosiți, ONG-urile încercau să investească timp și resurse de multe ori peste capacitățile lor, iar autoritățile erau prinse între nevoia de proceduri și procesul birocratic de implementare a acestora.

Apăreau multe nevoi: de la distribuția mâncării la cazare sau transport, de la lipsa de traducători la suportul psihologic necesar nu numai pentru refugiați, dar și pentru voluntari, de la lipsa signalisticii în vamă la coordonarea comunicării între voluntari și autorități. Fundația și-a asumat rolul de mediator și organizator al acestor nevoi, prin punerea în contact a oamenilor, asociațiilor și instituțiilor care își ofereau ajutorul, dar și prin acordarea de finanțări nerambursabile. Georgiana Mihailovici, vicepreședinte al Fundației, vorbea la vremea respectivă despre rolul pe care FCG îl îndeplinește într-o astfel de criză:

„Rolul Fundației Comunitare la Galați este să ofere suport organizațiilor prin ajutoare primite tot din Galați. Practic, persoane fizice și juridice contribuie cu fonduri și aceste donații ajung sub formă de granturi la organizațiile aflate la firul ierbii. Acum sunt opt ONG-uri principale, fiecare responsabil pentru o anumită zonă. Unii se ocupă de mâncare, alții de transport, cazare, voluntari, asistență juridică, medicală.”

Era prima oară când stăteau la aceeași masă cu autoritățile și își coordonau eforturile. 

Războiul din Ucraina nu a fost prima criză pentru care Fundația Comunitară Galați a căutat soluții la nivel local. În pandemie, a fost lansat fondul de urgență „Galați în siguranță”, prin care au fost sprijinite zece spitale din zona Galațiului.  

„În pandemie a lucrat fiecare cum a putut și s-a creat haos”, spunea Georgiana Mihailovici. „Pentru noi acum chiar e un moment foarte important că reușim să ne coordonăm, chiar dacă suntem departe de perfecțiune. Îi înțelegem perfect și pe cei din instituții, ei au nevoie de proceduri, de ordonanțe, dar până vine momentul ăla, e nevoie de mâncare acum. Aici au intervenit ONG-urile și au făcut ce au putut, pentru că la noi partea asta juridică e mult mai relaxată față de ce întâmplă în cadrul instituțiilor.”

FANTASTICII DOWN ȘI SEMIMARATONUL

Mioara Munteanu are 45 de ani și este de profesie economist. În 2016 a devenit mama lui Andrei, un copil născut cu sindromul Down.

„Andrei este un copil dorit și asumat. Am știut că are Sindrom Down – am citit mult, dar realitatea este cu totul și cu totul alta decât ceea ce se scrie. Din prima zi în care s-a născut nu am făcut decât să mă ocup de el, pentru că știam că are nevoie de ajutor specializat.”

După ce s-a născut Andrei, a căutat în Galați o asociație care să o ajute să îi ofere copilului tot ceea ce are nevoie, însă nu a găsit. Așa s-a hotărât să înființeze asociația „Fantasticii Down”, în care a adus un grup de părinți hotărâți să îmbunătățească viața copiilor cu acest sindrom.

„Nu credeam că o să fie o problemă incluziunea în societate. De mic mi s-a părut un copil normal, ca toți ceilalți, dar din păcate noi suntem criticați și judecați după înfățișarea fizică. Și da, sunt încă copii care se uită când mergem în parc sau la evenimente. Probabil trebuie lucrat în familie și în învățământ, ca să înțeleagă ce înseamnă un copil cu o dizabilitate. Să nu ne mai mirăm, mai degrabă punem o întrebare. Eu am răbdare să răspund, când mă întreabă cineva despre el. De multe ori oamenii spun «dar o să îi treacă, nu?» – deci nu știe lumea ce înseamnă acest sindrom. Sau «a cui e vina? Ai avut pe cineva în familie?». Acest lucru se întâmplă din cauza unui accident genetic.”

Nevoia de comunicare, de a transforma prejudecățile în normalitate a făcut-o pe Mioara să se implice în evenimente publice, așa cum este Semimaratonul Galați, organizat de Fundația Comunitară: „de aceea participăm la astfel de evenimente, pentru a ne vedea lumea, pentru a ne cunoaște, pentru a ne include. Pentru că și acești copii sunt un pic diferiți, dar sunt tot copii. Și ei știu să se joace, să iubească. Și ei învață, mai greu , dar învață.”

În 2022, asociația fondată de Mioara a participat pentru a patra oară la semimaraton, alături de alte opt cauze din Galați, cum ar fi susținerea copiilor cu autism sau a celor cu un părinte în penitenciar sau cauze de mediu. Mecanismul evenimentului este simplu: poți susține una din cauzele înscrise fie alergând în ziua curselor, fie prin donații directe către cauza respectivă pe site.

 „La Fundația Comunitară Galați și la Semimaraton am găsit o stare de fair-play. Noi ne promovăm cauza, căutăm oameni care să ne ajute, ei ne pun la dispoziție tot arsenalul de comunicare și promovare. Mi se pare un loc cinstit și curat, în care oamenii ne pot vedea. Ne simțim la fel ca toți ceilalți, nu marginalizați”, spune Mioara.

Asociația a reușit anul acesta să strângă de aproape trei ori mai mulți bani decât își propusese. Cu fondurile strânse, Mioara își propune să ofere acces la terapii specializate pentru copiii cu sindrom Down: logopedie, kinetoterapie, terapii comportamentale. „O bucățică din fonduri merge și către altceva. Cum sunt alții buni cu noi, vrem și noi să arătăm că putem ajuta, chiar dacă suntem cu dizabilități, putem să ne ajutăm aproapele.” Anul trecut, asociația a ajutat cu banii strânși o secție de copii de la spital, cu câteva dispozitive medicale. Anul acesta și-a propus să ajute un cămin de bătrâni care are 15 seniori.

Simona Mușală, project manager al Semimaratonului, povestește despre ce înseamnă organizarea unui astfel de eveniment: „Munca pentru Semimaraton a început din ianuarie, când ne-am ocupat de formalitățile cu instituțiile publice: am luat acordul de principiu de la Primărie, Jandarmerie, Poliția Rutieră. Toate autorizațiile se întind undeva pe trei luni. Apoi am ales furnizorii pentru tricouri, medalii, grafică. Încercăm de la an la an să fim cât mai inovatori și să ținem cont de feedbackul pe care îl primim de-a lungul timpului.”

S-au implicat aproape 150 de voluntari, care au ajutat atât în ziua curselor, cât și în perioada de dinainte, împărțind, de exemplu kituri de participare.

ȘTIINȚESCU

Într-o sală de clasă a Liceului „Mircea Eliade” din Galați, douăzeci de elevi de toate vârstele o ascultă pe profesoara de fizică, Niculina Coman, care arată către o machetă și explică proiectul de care s-au ocupat în ultimul an: „Aici avem o fermă parțial robotizată, pe care să o folosească un tânăr fermier care nu dispune de prea multe fonduri. Am pus simbolic trei văcuțe pe banda transportoare pe care vine mâncarea. Avem baloți de paie, plante furajere. Din piese lego, copiii au făcut un grajd de vară cu aerisire, o fântână.”

Iulian, unul dintre elevii de clasa a XI-a, „capul limpede”, după cum îl numește doamna profesoară, completează entuziasmat: „avem și panouri solare, care alimentează cu energie electrică un hambar!” 

Vorbește cu pasiune despre munca pe care a făcut-o în cadrul proiectului. Spune că și-a dorit dintotdeauna să construiască un braț robotic, dar i-au lipsit atât tehnologia necesară (în acest caz o imprimantă 3D), cât și fondurile pentru piesele electronice. Proiectul „Smart Farm”, cu care profesoara Niculina Coman a aplicat la Fondul Științescu i-au asigurat accesul la ambele. 

La proiect au lucrat în jur de cincizeci de copii, care au primit și ajutorul studenților de la Facultatea de Automatică și Calculatoare. Aceștia au venit cu ideea de a folosi module Arduino în loc de piese și mecanisme de Lego. Copiii au învățat programare și cum să combine tehnologii diferite.

Unul din obiectivele programului a fost să ofere posibilități de colaborare elevilor din cât mai multe clase. Au fost implicați, de exemplu, copii de la profile umane, care s-au ocupat de partea de design, iar o parte importantă a proiectului a fost cea de mentorat. Lucia și Bogdan, din clasa a zecea, au fost și ei mentori pentru copiii din clasa întâi. La prima întâlnire cu copiii, cei doi au avut emoții mari, le tremura vocea și nu știau la ce să se aștepte: „Experiența mentoratului a fost mai dificilă decât cea de elev. Nu știam dacă copiii înțeleg ce le explicăm, deși am avut un text organizat destul de bine. A trebuit să ne gândim cum să explicăm pe înțelesul lor, cum să îi facem să înțeleagă. Am avut, practic, o experiență de învățător. Trebuie să ai răbdare.”

Iulian explică ce a reușit să construiască împreună cu colegii lui:

 „Avem două sisteme automatizate. Cel de irigare constă într-un senzor care monitorizează permanent nivelul de umiditate al solului. Avem un convertor de la analogic la digital, iar toate modulele Arduino au câte un modul bluetooth, astfel încât toate informațiile sunt trimise la telefoanele noastre. Avem o pompă pe care o putem acționa cu ajutorul unui releu sau o putem programa să se activeze automat, la un anumit nivel de umiditate a solului.”

Tot prin Arduino, Iulian a făcut și cel mai mare proiect al său: un braț robotic care înlocuiește forța de muncă umană. „E foarte precis, eficient, nu cere mâncare, bani. Acum e conectat la laptop, dar se poate acționa și de pe telefon”. Pe viitor, ar vrea ca fermierul să acționeze totul de pe internet.

Lui Iulian îi place cel mai mult să combine partea de hardware cu partea de software. „Îți trebuie și cunoștințe de electronică, de mecanică. La început habar nu aveam ce face un releu, dar acum îl știu foarte bine. În viitor aș vrea să fiu inginer software în industria auto. Grupul ăsta de robotică mi-a deschis ochii, iar finanțarea m-a ajutat cel mai mult.” 

Niculina Coman spune despre grupul de elevi cu care lucrează că sunt cu toții niște visători. În cei 32 de ani de învățământ, a încercat permanent să se implice în a le oferi copiilor cât mai multe ocazii de a lucra practic cu noțiunile de fizică pe care le predă: „Mintea trebuie să o ții tot timpul trează. Și n-ai cum să o ții trează uitându-te la televizor.

Știți cum se făcea școală înainte, trebuia să te descurci cu ce aveai în laborator. Și am vrut ca acești copii să aibă mai mult. Mie îmi place la firul ierbii, să priceapă copiii ce fac, cu un exemplu practic, palpabil. Teoria azi o înveți, mâine nu o mai știi.”

A mers cu copiii la tot felul de concursuri. A avut elevi în clasă care s-au calificat la olimpiade internaționale, dar lipsa de fonduri i-a împiedicat să facă deplasările. Cu timpul, a învățat să caute finanțări, precum este și cea de la Fundația Comunitară Galați: „Am aflat de Fondul Științescu de la o colegă, în 2019. Ideea o aveam: lipsa parcărilor. Am vorbit cu unul dintre elevi, cu Ștefan, l-am întrebat dacă putem face o machetă de parcare supraetajată. Mi-a spus că da și am aplicat. Am învățat din mers, am dat telefoane, am întrebat alți beneficiari ai programului cum au făcut.” La următoarea ediție a fondului a scris deja aplicația pentru un program de mediu, care se bazează pe panouri fotovoltaice.

În cele două ediții de până acum, Fondul Științescu a finanțat în Galați 20 de proiecte, în care au fost implicați aproape 3.000 de copii. La nivelul întregii țări, peste 450 de proiecte educative în științe, tehnologie, inginerie și matematică au fost susținute, în 13 regiuni din țară.

FUNDAȚIA COMUNITARĂ GALAȚI

 Pe lângă Fondul Științescu, Semimaraton și fondurile de urgență deschise pentru crizele ultimilor trei ani, Fundația Comunitară Galați desfășoară și alte programe pentru comunitatea din oraș. Liliana Cristea, director executiv al fundației din 2019, explică: „Rolul nostru este de finanțator, facilitator, curator de resurse și oportunități. Susținem transformarea comunității prin implicarea potențialului uman și a resurselor locale. Viziunea noastră este o comunitate conștientă de potențialul ei și care să exploreze, să creeze noi soluții și să acționeze colaborativ. Țelul nostru este de a face din Galaţi acasă, un «acasă» din care să nu mai vrem să plecăm.”

Fundația a apărut în 2014 ca grup de inițiativă, iar în octombrie 2015 a devenit fundație cu acte în regulă, fondată de oameni din oraș, cu sprijinul Romanian American Foundation și al Asociației pentru Relații Comunitare

Astăzi, fundația face parte din Federația Fundațiilor Comunitare din România, alături de organizații din alte 14 orașe. Federația ajută fundațiile locale să se dezvolte și să se profesionalizeze, prin dezvoltarea de mecanisme de finanțare și prin susținerea în diverse forme a rețelei naționale de fundații. Unele din programe, precum Fondul Științescu, se regăsesc în mai multe orașe, iar fundațiile comunitare care sunt parte din rețea se recomandă una pe altă finanțatorilor naționali și schimbă informații despre proiectele lor.

Alina Kasprovschi, directoarea Fundației Comunitare București povestește despre condițiile care trebuie să existe pentru a crea o fundație comunitară recunoscută de federație: “Unu – să aibă o comunitate cât de cât închegată, să existe niște inițiative, niște oameni care fac bine și doi – să existe o economie locală suficient de puternică, pentru că fundațiile comunitare se susțin financiar în general din bani locali.” 

Este și cazul Galațiului, unde Fundația Comunitară încearcă permanent să crească implicarea resurselor locale. Dacă vrei să susții comunitatea gălățeană, o poți face ca persoană fizică sau juridică aici



Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România. 

Articolul a fost publicat pe Documentaria.ro și poate fi găsit aici (http://www.documentaria.ro/content/archives/48300 )



Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Bătrânețea nu vine cu lăutari

Bătrânețea nu vine cu lăutari

Articol de Ruxandra Pătrașcu-Maian

Două femei mănâncă prăjitură cu fructe într-un apartament luminos de la etajul nouă. Sunt încercuite de o mobilă decojită de timp, pe care s-au răcit o grămadă de oale de mămăligă, multe ibrice de cafea și borcane cu ceai de mușețel. Ceaiurile reci sunt băutura preferată pe timp de vară a doamnei Elena Marin, 75 de ani, asta și fiindcă crede că apa din București nu e potabilă. Prăjitura e cadoul delicios adus de Maria, 21 de ani, care vrea să-și arate afecțiunea față de noua ei prietenă septuagenară. Le privesc și îmi amintesc de ultima cafea pe care am băut-o cu bunica înainte să moară. De aici până la bunicul e doar fractură de gând.

Una dintre cele mai vii amintiri pe care o am cu el e din vara lui 2020, când tata m-a sunat îngrijorat că nu-i răspundea la telefon. M-a rugat să-i fac o vizită. Am ajuns în fața ușii și am bătut de trei ori, dar nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar după degetele împinse cu enervare și putere în sonerie sau pumnii aruncați în ușă. Liniștea aia mi-a ridicat pulsul în gât și agitația se instala în gânduri: „sigur e acasă? a picat? de ce nu face niciun zgomot? de ce nu aruncă un obiect pe jos? oare mă aude? e mort?”. Nu puteam sta în fața ușii de metal până ce ajungea tata, așa că m-am învârtit pe lângă bloc cu o creangă în mână, lovind toate geamurile apartamentului de la parter și țipând prin cel întredeschis cu speranța că poate bunicul va face un zgomot să-mi arate că e în viață, dacă nu asta, măcar să știe că ajutorul e pe drum.

Cum a parcat mașina, tata a fugit la garajul încropit de bunicul în care știa că va găsi o scară metalică. Cu ea într-un braț a gonit până la buza balconului. După ce a sprijinit scara și-a înfășurat o bucată de material peste mână și a spart geamul. A smuls bucățile de sticlă care i-ar fi putut zgâria carnea și s-a ghemuit prin cadranul metalic. Din balcon și-a văzut tatăl căzut lângă pat. Cu coada de mătură a spart termopanul, iar apoi a țipat la mine să chem ambulanța. Bunicul era conștient, dar nu se putea mișca. Momentul ăla a fost primul eveniment major care ne sugera că moartea bunicii l-a afectat mai rău decât am înțeles și că singurătatea s-ar putea să fie o amenințare pentru viața lui.

Bucătăria doamnei Elena într-o după masă de joi.

Îmbătrânim mai rapid ca niciodată și nu suntem pregătiți pentru asta/„Timpul trebuie să fie trăit, nu ucis”/Decada îmbătrânirii

„Singurătatea se simte ca un sfârșit.”

„E de parcă aș fi pe fundul mării.”

„E ca o gaură neagră din care nu pot ieși.”

„Am acest sentiment permanent de a ucide timpul. Moartea timpului… timpul trebuie să fie trăit, nu ucis.”

„Singurătatea arată și se simte ca un deșert.”

„Mă face să mă simt de parcă am aripile rupte.”

„Este o durere, nu fizică, ci psihică.”

Acestea sunt doar câteva dintre mărturiile pe care oamenii de la ONG-ul „ Niciodată Singur” le-au cules de la vârstnicii pe care îi asistă. Îmbătrânirea populației e un fenomen global, iar până în 2050 proporția oamenilor de peste 60 de ani din lume se va dubla, de la 12% la 22%. Până în 2030, 1 din 6 oameni din lume va avea 60 de ani sau peste,  arată Organizația Mondială a Sănătății. Tocmai de aceea, Organizația Națiunilor Unite a declarat anii 2021-2030 decada îmbătrânirii sănătoase: e necesar ca statele să regândească multiple sisteme sociale pentru Aasigurarea unei îmbătrâniri demne.

Până în 2050, în UE, vor fi aproape 500.000 de persoane care vor avea 100 de ani. Fenomenul îmbătrânirii populației e evident de câteva decenii în Europa. Acest proces este determinat de creșterea speranței de viață, de ratele istorice scăzute de fertilitate și, în unele cazuri, de migrație – cum este și cazul României. La noi în țară se estimează că în 2050 unul din patru români va fi pensionar, ceea ce ne va face una dintre cele mai îmbătrânite societăți din UE. Ce vom face cu oamenii pe care astăzi îi izolăm social și ce înseamnă o îmbătrânire decentă?

Cătălin Dinu, directorul executiv al ONG-ului „Niciodată Singur”, spune că singurătatea bătrânilor se instalează în trei etape:

  • pierderea conectării cu sinele, fiindcă vârstnicul nu mai poate face lucrurile pe care le făcea în mod obișnuit;
  • lipsa conexiunilor apropiate, fiindcă oamenii dragi mor sau se îndepărtează tocmai fiindcă devine mai greu să se întâlnească;
  • dispariția cercurilor sociale, pentru că vârstnicii sunt percepuți ca fiind puțin relevanți și ajung invizibili, fără un rol activ în lumea pe care o trăiesc, ceea ce duce la o deconectare profundă, atât cu sinele cât și cu exteriorul.

Misiunea ONG-ului este să ofere vârstnicilor vulnerabili o îmbătrânire demnă, dar și să ne facă pe noi, ca societate, să înțelegem că oamenii contează și după pensionare.

Maria ascultă poveștile din tinerețe ale doamnei Elena.

Programul celor de la „Niciodată Singur” se centrează pe ideea că fiecare dintre noi are nevoie de alții pentru a fi văzut, pentru a avea o motivație sau un scop exterior și mai ales pentru ne menține sănătoși fizic și psihic. Așa că au inițiat un proiect social prin care oamenii care doresc, adică voluntarii, se înscriu în program pentru a crea o conexiune socială cu un vârstnic. Apoi, reprezentanții organizației pun în legătură voluntarul cu o persoană bătrână singură, iar perechea decide împreună un program de vizite și activități comune. În 2021, oamenii de la Niciodată Singur, au reușit să fie alături de 245 de vârstnici cu ajutorul a 266 de voluntari. Organizația nu impune activități anume și subliniază clar că rolul voluntarului nu e cel al unui asistent social, nici pe departe, ci pur și simplu al unui om care se vede cu un alt om la o poveste, adică două persoane care caută prietenie.

Vrei să fim prietene?

O femeie de 70 de ani se bucură de lumina apusului în Golful de Aur din Turcia, cu inocența copilului care în sfârșit a primit cadoul râvnit. Nu-i vine să creadă până unde au purtat-o picioarele ei operate și se simte stăpâna lumii. E 2017, iar doamna Elena Marin nu ieșise din țară până la pensie. În sfârșit își îndeplinește dorința vieții: călătoritul.

doamna Marin Elena în bucătăria ei.

În ultimii ani, au interesat-o două evenimente în București: târgul de carte și cel de turism. Așa că în fiecare an căuta să plece într-o excursie. Turcia i-a deschis apetitul și i-a demonstrat că nu e prea în vârstă să se descurce singură. După un timp, a găsit altă excursie în Malta în care i s-a spus că poate să meargă, fără să se simtă judecată pentru limitările cu care vine bătrânețea, fiindcă ghidul va avea grijă ca grupul să-i respecte ritmul. Nu avea mari așteptări de la aventura ei, îi era suficient și să stea pe terasă la soare. Însă după ce-a urcat în avion ceva s-a schimbat, iar când ghidul le-a spus că vor avea cinci zile cu câte cinci itinerarii din care pot alege, doamna Elena a ridicat bastonul în aer și a întrebat nerăbdătoare: „pot să le plătesc pe toate?”. Când povestește întâmplarea e cu gura până la urechi: „Doamne, când mă gândesc la câte prostii pot să fac!” Ghidul excursiei a dat-o ca exemplu fiindcă s-a mișcat foarte bine, ba chiar a ieșit în larg pe Laguna Albastră din Malta. „Măi, și când m-am văzut acolo, nu mi-a venit să cred. Eu sunt de pe timpul rușilor!” Acum, la 75 de ani și cu vocea stinsă, se hrănește din amintiri, pentru că îi e rușine să mai călătorească. Se gândește că e o povară pentru ceilalți fiindcă are momente în care genunchii ei se blochează și trebuie să ceară ajutorul celor din jur ca să se așeze pe scaunul din autocar.

Doamna Elena e o femeie care se încăpățânează să-și păstreze independența și demnitatea într-o țară pentru care bătrânii sunt invizibili până când e nevoie de voturile lor. Dintotdeauna i-a fost greu să aibă încredere în oameni, însă acum e cu atât mai complicat la o vârstă la care știe că e fragilă și vulnerabilă, deși nu-i face plăcere deloc să fie percepută așa. Chiar dacă corpul ei are nevoie de un baston pentru a o feri de căzăturile care ar putea-o țintui la pat. Doamna Elena se mișcă lent și pășește cu dificultate, încetineala picioarelor o ia și pe ea prin surprindere uneori. În lumea exterioară e înconjurată de posibile pericole, de la niște scări zidite prost, un ciot ieșit aiurea din beton, orice denivelare nemarcată sau orice treaptă prost definită pot fi terminale. Nu pentru viața ei, ci pentru calitatea vieții ei. Și în casă are covoare care se agață de șlapi, dar acolo e mai ușor să țină pericolele în control. Căzăturile sunt printre cei mai mari dușmani ai vârstnicilor pentru că o fisură sau o fractură de șold le poate afecta iremediabil mobilitatea și limita independența. În cel mai rău caz, o căzătură în casă poate însemna cedarea inimii sau o lovitură mortală. Din fericire, doamna Elena a lăsat o cheie de rezervă vecinei de vizavi, măcar să aibă cine să-i deschidă ușa în caz de urgență.

Locuiește la etajul nouă într-un bloc ceaușist, prinsă în apartamentul ei ca o Rapunzel fără coadă și fără prinț. Parcul Morarilor e prima priveliște care-i trezește ochii albaștri în fiecare dimineață. În ultimii trei ani a ieșit din casă doar pentru distanțe scurte, până la magazin, câteva excursii urbane necesare la medic. Excepția i-a fost drumul până la Botoșani, orașul ei natal, unde trebuia să se ocupe de moștenire. Se simte bine în apartamentul ei din București, e locul în care e într-un confort fizic și emoțional de care cu greu se desprinde. Locuința ei are atmosfera unei vieți trecute, poate și fiindcă Elena spune că nu mai trăiește pentru vreun viitor, ci doar pentru azi. Ușa apartamentului ei e decorată cu crucifixe adunate din cele 11 țări pe care le-a vizitat după pensionare, cât încă corpul nu-i domina deciziile. Din amintirile acelor ani, cu crucile înșirate din susul ușii până în josul ei, Elena și-a făcut drumul crucii pentru ultima excursie.  „Când mă înmormântează, eu pe acolo ies” zice ea senină și împăcată.

Parcul Morarilor văzut de la etajul 9.

Doamna Maria Elena e genul de vârstnică care s-a dus la un eveniment de-al Patriarhiei nu pentru slujbă, ci ca să vadă cum zboară o dronă. „Eram curioasă să văd cum funcționează. Uite-o aici, uite-o acolo”, îmi spune cu surâsul curiozității pe față, care însă i se șterge rapid după ce-și amintește de dronele din Ucraina. Înainte de pensionare a fost profesoară de biologie, meserie care a hrănit-o zeci de ani, la fel ca mândria faptului că a fost prima persoană din familia ei care a susținut bacalaureatul și a mers la facultate.

În timp ce vorbim, fie la masa din bucătărie sau la biroul din camera de studiu, își poartă corpul cu demnitate, își ține spatele drept și ochii albaștri ageri și concentrați și deși mai fuge cu vorba prin amintiri, știe de unde să-și reia ideile fără ajutor. Nu zâmbește des, spune că a rămas încrâncenată de la moartea soțului în urmă cu șapte ani. Atunci a simțit că e pe cont propriu și trebuie să reziste, orice și oricum ar fi. Nu are copii, iar din familia ei mai trăiește doar un frate, adesea aproape doar prin telefon, însă și el prea bătrân pentru vizite regulate. Se are doar pe ea. „Eu am încredere doar în astea două mâini. Dacă obosesc ele, mă odihnesc și beau puțină apă. Câteodată și ele mă înșală. Deocamdată m-am descurcat singură, dar am început să mă gândesc la alte nevoi. Fiecare trăiește singur, fiecare se naște singur și moare singur. Așa că nu vă gândiți la alții”, îmi spune ea când îi spun că mă întreb cum putem construi sisteme sociale mai incluzive și integrative pentru vârstnicii. „Nu aveți timp, vă zic eu”, spune ea cu înțelepciunea omului care s-a împăcat cu ideea că prezentul este principalul ei aliat.

În viața doamnei Elena Marin, cei de la Niciodată Singur au intrat printr-un afiș lipit în lift. La fel a fost și în cazul Mariei, voluntara care de aproape un an o ajută să-și mai domolească singurătatea, ca o nepoată surogat. Singurătatea se accentuează cu vârsta, dar ea trăiește în noi toți. Maria Adam are 21 de ani și — când nu lucrează part-time la call-centerul Regina Maria — merge la cursurile postliceale de asistență medicală. Ce a adus-o aproape de doamna Elena a fost însă copilăria ei pentru că provine dintr-o familie cu părinți divorțați. „Știu cât de rău e să fii singur. M-am gândit că nu e doar despre cum o ajut pe femeia aceasta, ci că mă ajut pe mine, e o completare reciprocă. Și noi ne putem simți singuri la fel ca și vârstnicii. E vorba de empatie”, mi-a zis Maria într-o dimineață, la o cafea.

Cât era mică stătea cu bunica ei, despre care crede că avea Alzheimer, însă care nu a fost diagnosticată vreodată. Tânăra voluntară intuiește că partea din ea care se simte vinovată fiindcă nu era pregătită să aibă grijă de bunica ei e prezentă în relația cu doamna Elena.  Maria crede că familia ei nu înțelegea la vremea respectivă ce presupune îngrijirea unei persoane cu o boală neurodegenerativă.

La prima vizită în casa doamnei Marin, voluntara Niciodată Singur a întârziat două ore fiindcă s-a rătăcit. Era prima ei lună în București și număratul pe degete ale stațiilor de autobuz nu a ajutat-o prea mult, fiindcă RATB-ul schimbase ruta. Ecranul telefonului ei era spart și, deși și-a chinuit ochii cu Google Maps, la jumătatea drumului a rămas și fără baterie la telefon. „Am întrebat din om în om unde e spitalul Pantelimon, apoi am ajuns la o frizerie și cu ochii în lacrimi i-am rugat să-mi încarce telefonul, iar apoi am sunat-o pe doamna Elena. Săraca mă aștepta lângă ușă că nu aude interfonul. A fost cu rușine prima întâlnire.”

Întâmplarea Mariei descrie și dinamica relației dintre cele două, pentru că la început doamnei Marin îi era foarte greu să o lase pe Maria să facă lucruri pentru ea, „a durat mult să-i câștig încrederea. Acum e OK, mă sună ea să-mi zică ce să cumpăr, dar înainte îmi era foarte greu să o conving să-i cumpăr o pâine, deși ea se deplasează foarte greu fiind operată la picior.” La începuturile vizitelor, doamna Marin era sceptică și o întreba adesea pe Maria de ce vrea să facă asta, care e interesul ei, ce vrea să obțină. I-a venit greu să creadă că e doar  voluntariat, iar asta a amuzat-o pe pe Maria fiindcă ea crede că e OK să faci lucruri și fără să vrei să obții nimic.

În imaginația Mariei, interacțiunea dintre ele ar fi decurs mult mai ușor cu o replică simplă: „Bună, eu sunt Maria, vreți să fim prietene?”, dar și-a dat seama rapid că are nevoie de răbdare, să-i ofere doamnei Elena șansa de a se acomoda. „Nu poate să fie ca mine, să dea totul din prima, îi este frică să nu fie oamenii răi cu ea”. Relația lor a crescut gest cu gest, cum spune Maria. Primele dăți încerca să o convingă să o conducă acasă, inițiativă pe care doamna Elena o bara fără drept de apel, pentru că e încăpățânată și ține la independența ei, dar în același timp e sfioasă și nu voia să o deranjeze. Mariei i-a fost greu să accepte asta, dar i-a oferit spațiu doamnei Elena, chiar dacă era îngrijorată de cât de dificil îi va fi să ajungă acasă. „Eu să învăț să fiu mai cumpătată, iar ea să accepte să primească.” Și acum mai există rețineri între ele, dar sunt mai relaxate decât în trecut.

„Nu e nimeni lângă ea și asta e problema. De obicei vorbim despre tot ce facem în săptămâna aia și nu se întâmplă multe lucruri” descrie Maria singurătatea doamnei Elena. Starea de sănătate a doamnei o preocupă pe Maria, fiindcă își imaginează vulnerabilitatea pe care o poate simți aceasta, dar și pentru că știe cât de singură este, așa că gândul unei posibile depresii nu i-a fost departe. În iarnă a căutat cărți despre cum se manifestă depresia la vârstnici, ca să înțeleagă ce ar putea face ea și cum ar putea fi prezentă în viața doamnei Elena într-un mod prielnic. „Îi aduceam cărți pentru că mă gândeam cum să o țin ocupată. Nu aveam cum să stau mai mult la ea sau cum să o vizitez mai mult. Nu știu cum aș reacționa în cazul în care i s-ar întâmpla ceva, să știu că nu mă mai duc la ea sau lucruri de genul. Voluntariatul devine foarte personal și nu o vezi ca o obligație, e o chestie în firea ta. N-aș putea să renunț. I-am zis că o invit și la nuntă”, zice Maria râzând.

Fotografie făcută de soțul doamnei Marin în Parcul Presei.

„Încercăm să nu poziționăm voluntarul ca salvator”

Bianca Pintilie e coordonatoare de programe la „Niciodată Singur” și tot ei îi revine și supervizarea relațiilor care se formează între voluntari și vârstnici, ea trebuie să le înțeleagă nevoile și să muncească înspre îndeplinirea lor. Știe că e necesar să facă mai multe pentru voluntarii lor, tocmai de aceea de șapte luni organizează un grup de suport online în care timp de două ore discută alături de psihologul organizației. Întâlnirile cu voluntarii sunt înregistrate și folosite ca o bibliotecă virtuală, pentru că pot învăța din ele cum să  gestioneze relația cu noii oameni din viețile lor. Folosesc ghiduri pe baza cărora voluntarii pot recunoaște la vârstnici  semne de depresie sau demență și, dacă le observă, sunt îndemnați să anunțe ONG-ul, care  ia legătura cu aparținătorul lor legal  și îi recomandă consultarea unui specialist. „Încercăm să nu poziționăm voluntarul ca salvator în relația cu vârstnicul, ci să înțeleagă că sunt acolo pentru a fi un sprijin. Amândoi sunt la fel de importanți în ecuația asta”. E o chestie cu care recunoaște că se confruntă și ei în ONG-uri, pentru că mulți dintre ei își doresc să schimbe lumea, dar e esențial să-și înțeleagă granițele.

„Pentru noi este o muncă foarte grea”, îmi explică Bianca Pintilie, pe terasa centrului „Niciodată Singur”. Se referă la faptul că munca cu vârstnicii nu înseamnă doar să-i convingă de ceea ce fac, cât și să le explice ce înseamnă un ONG și de ce există cineva care nu-ți cere nimic și nu vrea nimic de la tine!? „Pentru ei e foarte dificil să înțeleagă ce înseamnă voluntariat, de ce oamenii ăștia vin fără interes, doar pe vremea lor munca în comunitate era muncă patriotică și erau obligați să o facă.”

Figurina de plastic poartă numele de Tache, după tatăl doamnei Elena, și stă la povești cu unchiul preferat al fetei sale. Figurina de lemn e sculptată de fratele doamnei Elena, iar fazanii de sus au fost vânați de soțul ei.

Neîncrederea este un laitmotiv în societatea noastră, însă ea se acutizează cu vârsta. Vârstnicii sunt sceptici inclusiv față de activitatea lor, chiar dacă sunt o organizație înregistrată, ale cărei reclame le văd la televizor și despre care pot citi pe internet, frica de a nu fi furați sau păcăliți este mare.

Pentru a le crește încrederea în organizație, spune Bianca, bătrânii au nevoie să știe că există un șef în spate, că este o autoritate care-i protejează de posibile abuzuri. O voluntară i-a povestit Biancăi că la începutul relației cu vârstnica la care mergea în vizită și-a notat în agendă toate detaliile despre ea: nume, prenume, vârstă, adresă, detalii legate de starea ei financiară, „pentru că voia să se asigure că nu e o persoană care vrea ceva de la ea, a simțit nevoia să aibă o modalitate de control”.

Pentru a-i face să aibă mai multă încredere în ei, vin cu un strat extra de confirmare — dacă nu e suficient asistentul social, se merge la directorul de programe, dacă nici asta nu e suficient se merge mai departe și tot așa. În plus, beneficiarii semnează un contract de prestări servicii sociale înainte de a începe voluntariatul, contract pe care insistă ca beneficiarii să-l citească atent, iar dacă e vreo persoană care nu vrea să semneze se retrag pentru că nu vor să pună în pericol voluntarul. „Intrăm în casa unui om, nu poți intra așa oricum. Dacă apare o situație, iar voluntarul nostru nu are niciun temei legal pentru care să fie acolo?”. Le cer cazier judiciar voluntarilor pentru a-i verifica și a crea un sistem cât mai sigur, iar cu bătrânii care sunt mai sceptici merg la un avocat care să le garanteze veridicitatea contractului de prestări servicii. E important ca ambele părți să vrea să participe, atât voluntarul, cât și vârstnicul, membrii organizației nu încearcă o muncă de convingere absolută către vârstnici pentru că au făcut asta întrecut și au acceptat că grija cu forța nu funcționează.

Deschiderea centrului de zi pentru vârstnici crede că-i va ajuta să clădească încredere. „Totuși noi le cerem să ne lase să intrăm în spațiul lor personal, e destul de mult și nu e ușor. Le deschidem ușa și poate o deschid și ei pe a lor.” Centrul — cum îl numesc ei —, e atât locul de unde funcționează echipa ONG-ului, cât și locul în care vârstnicii pot participa la activități de socializare. Au făcut focus grupuri cu vârstnicii pentru a-i întreba direct ce vor ei să facă acolo, ce nevoie și dorințe au de la evenimentele viitoare, gest care i-a surprins pe mulți dintre ei. „Nu au exercițiul ăsta, să înțeleagă că cineva le cere părerea fără vreo intenție ascunsă și fără a-i pedepsi dacă părerea lor nu e conformă cu cea a celor care o cer.”

„Bătrânii au nevoie de mai multă grijă decât primesc”

Pentru tânăra care nu avea prieteni în capitală când s-a mutat aici, doamna Elena e și o bunică, dar și o prietenă, și uneori Maria preferă interacțiunea cu ea decât cu alte persoane de vârsta ei, pentru că se simte mai în largul ei în compania doamnei. Maria crede că doamna Elena „pur și simplu a umplu golul acela când a trebuit”. În plus, le leagă umorul și modul în care se raportează la viață, iar Maria simte că doamna Elena o inspiră și o susține să fie independentă. Genul de susținere pe care nu a avut-o acasă. Interacțiunea cu dânsa o ajută să-și înțeleagă și profesia mai bine, să nu dezumanizeze sau infantilizeze persoana din fața ei, iar ăsta e un criteriu esențial când ne raportăm la bătrânii din viețile noastre. Lucrul pe care-l înțelege și din privirile și vorbele de surprindere pe care le primesc pe stradă de la străini. Într-o zi se plimbau la braț și un domn a făcut o piruetă după ele și le-a strigat „doamnă, nepoată ca asta să tot aveți!”, interacțiunea care i-a furat doamnei Elena un zâmbet și Mariei i-a ridicat sprâncenele în mirare.

Maria și doamna Elena în sufragerie.

Nu au aceleași viziuni despre viață, nici n-ar avea cum, s-au născut în epoci total diferite. Maria vrea să ajute oamenii care cerșesc pe stradă, în schimb ce doamna Elena ar pune poliția pe ei. Însă când vine vorba de viitorul Mariei sunt pe aceeași undă. „Doamna Marin e foarte axată pe carieră”, spune Maria, iar când știe că voluntara are vreun examen, nu o primește în vizită și o îndeamnă să amâne. Pentru dânsa e important ca Maria să-și construiască o viață, în special pentru că știe că se întreține singură și nu poate cere bani de-acasă.

La școala de asistente medicale, Maria vorbea cu colegi care ar vrea la pediatrie,  dar ea pare mai atrasă de zona geriatrică. O sperie gândul de a administra tratamente copiilor, iar peste asta se adaugă imaginea unor părinți nervoși. „Bătrânii au nevoie de mai multă grijă și atenție decât primesc. Sunt într-un punct la sfârșit în care au nevoie de toată dragostea din lume pe care o pot primi”, zice tânăra voluntară. 

Doamna Elena spune că încă că are control asupra minții ei și reușește să controleze singurătatea cu ocupații prin casă, dar „tot în Maria îmi pun baza. În relația cu mine, faptul că e la asistență medicală a fost un avantaj. Eu am fost puternic individualizată toată viața și acum nu mă arăt, dar a sesizat Maria, iar să depind de alții îmi vine cu atât mai greu. N-am încredere nici în psiholog și nici în preot. Descurcă-te singur e expresia mea”, spune dânsa.

Ea știe ce i se întâmplă. E cât se poate de conștientă de degradarea corpului ei, înțelege foarte bine că îi va fi tot mai greu de una singură, știe și că memoria o va lăsa, și că momentan e suspectă de o boală neurodegenerativ. Citește despre lucrurile astea cu conștiința unei persoane care apreciat dintotdeauna informația și care și-a creat o cameră doar pentru studiu, unde ritualul fotoliului de citit e încă în viață.

„Eh, viața e complicată dacă te apuci să o iei în serios. Eu am luat-o în serios, numai în serios, ăsta e defectul vieții mele”, spune ea cu voce stinsă.

Doamna Elena arată steagurile care-i amintesc de țările în care a ajuns de când s-a pensionat.

Deși s-a bucurat cât au ținut-o picioarele de anii pensionării, și la 68 de ani zbura cu un balon de aer, iar acum are o colecție de steaguri din cele 11 țări în care a ajuns, spune că trecerea de la o viață activă la cea de pensionară i-a fost grea. De asta a și amânat de trei ori ieșirea la pensie, a avut nevoie ca ideea ieșirii din activitate să se așeze în ea. Într-o oarecare măsură, pensionarea a venit cu un sentiment apăsător, un amestec de emoții de la rușine, la neputință, la nesiguranță și temere. Trebuia să iasă la pensie la 57-58 de ani și când a împlinit vârsta își imagina că cineva lucra la dosarul ei. Se vede și acum, la geam, în biroul apartamentului cu trei camere, cum scutura ceva pe geam când a auzit clopotul de la biserica din apropiere. „Sentimentul de inutilitate, de clopot, îl rețin și acum, sunt 15 ani de atunci.”

Epidemia singurătății/Trăim mai mult, dar mai prost

Singurătatea poate deveni o nouă epidemie. Marea Britanie are un minister dedicat singurătății, Japonia are o industrie de căutarea oamenilor care mor singuri în casele lor, iar în Statele Unite ale Americii a fost deja declarată o epidemie. La noi, datele strânse de cei de la Niciodată Singur în parteneriat cu Kantar (pe un eșantion destul de redus totuși), arată că una din patru persoane vârstnice din mediul urban experimentează stări ridicate de singurătate, una din două persoane de peste 65 de ani declară că au un nivel scăzut de suport social sau chiar le lipsește, iar persoanele de peste 75 de ani care nu mai au parteneri au și mai puțină susținere decât cei între grupa de vârstă 65-75. După cum era de așteptat, majoritatea suportului vine din partea partenerului de viață, a copiilor,  a familiei sau a vecinilor.

Conform unui studiu publicat în 2015, atât izolarea socială reală, cât și cea percepută sunt asociate cu un risc crescut de mortalitate timpurie.

Pe balcon, doamna Elena are o colecție de pietre culese din țările vizitate. Când o întreabă cineva ce face cu ele le zice că își construiește piscină.

„Singurătatea reprezintă un sentiment, senzația percepută între relațiile existente și cele dorite de pacient. Izolarea socială reprezintă starea obiectivă de a avea puține relații sociale sau un contact social rar pentru că sunt bolnavi care au relații sociale, nu sunt izolați, dar tot se simt singuri. Prea des, atât singurătatea, cât și izolarea socială, sunt considerate componente inevitabile ale îmbătrânirii și nu o problemă serioasă și preventibilă”, explică medicul geriatru Valer Donca. Trăită pe o perioadă mai lungă de timp, singurătatea crește riscul tulburărilor emoționale, ca depresia, anxietatea și poate duce și la abuz de substanțe. Are și costuri fizice și ne expune la boli de inimă, AVC-uri, hipertensiune, cancer, demență și moarte prematură. Toate astea înseamnă de fapt că are și un cost economic destul de mare pe sistemele noastre medicale. De exemplu, o analiză din The New York Times estimează că izolarea socială și singurătatea sunt asociate cu un plus de 6,7 miliarde de dolari în cheltuielile Medicare și îi costă pe angajatori peste 154 de miliarde de dolari anual în absenteismul legat de stres.

„Îmi aduc aminte de vorba unui mare clinician care spunea că un medic este obligat să ia în considerare mai mult decât un organ bolnav, mai mult decât omul în întregul lui, el trebuie să vadă omul în lumea lui” subliniază doctorul. Sentimentul de singurătate reprezintă un factor de risc asemănător cu fumatul a 15 țigări/zi, conform cercetătoarei Julianne Holt-Lunstad. E și factor de risc pentru demență și declin funcțional, adică un bătrân care stă singur poate ajunge să nu-și facă activitățile de bază, cele de zi cu zi care sunt esențiale pentru un trai cu adevărat independent – să poți mânca singură, să te îmbraci singură, să te ridici sinhură din pat, să te duci singură la toaletă – iar pierderea acestor elemente înseamnă diferența dintre a trăi și a supraviețui.

Listă pregătită de doamna Elena pentru vizita la medic.

România are o problemă cronică cu forța de muncă în domeniul sănătății, dar și cu distribuția și mixul de competențe a acestora la nivel teritorial, în special având în vedere tendințele demografice actuale. „Până în 2050, mai mult de un sfert dintre români (27,7%) vor avea peste 65 de ani, iar proporția celor cu vârste de peste 85 de ani se preconizează că va crește la 8,5%, de la 4,8% în 2019” scrie în studiul „Forța de muncă în domeniul geriatriei în România: necesitatea de a îmbunătăți datele și managementul”. Ori constatările recente arată că serviciile de îngrijire pe termen lung pentru persoanele vârstnice sunt slab dezvoltate și fragmentate.

 

De asemenea, trebuie remarcat faptul că geriatria este o specialitate relativ nouă în România. Avem 13 facultăți de medicină publice și private, dar numai trei departamente de geriatrie, dintre care unul — cel mai vechi — se află în București. Conform aceluiași studiu, în 2018, la nivel național existau doar 157 de geriatri practicieni și 85 de geriatri în formare. Cercetătorii avertizează că există o diferență foarte mare între cerere și ofertă pentru viitor, când vom avea tot mai mulți vârstnici de care va trebui să ne îngrijim. În plus, profesioniștii activi în geriatrie au o distribuție neuniformă „57 (36,3%) sunt stabiliți în București, unde locuiește mai puțin de o cincime din populația țării. Geriatrii în formare prezintă un model similar, cu 50 de rezidenți în București (58,8%) din cei 85 de medici debutanți la nivel național”, informează același studiu. 

Doctorul Valer Ioan Donca, specialist în geriatrie și fost Manager Interimar la Spitalul Clinic Municipal Cluj Napoca, spune că geriatria se ocupă de îngrijirea acută, cronică, preventivă, de recuperare și terminală a bătrânilor. „Toate aceste cinci componente sunt esențiale. Din păcate însă la noi componenta acută și preventivă, ca să nu spun și cea terminală, sunt puțin marginalizate”. Adică noi avem tendința de a trata mai degrabă decât a îngriji, ceea ce înseamnă o calitate a vieții mai scăzută, dar un cost mai ridicat al acesteia. „Așa cum pediatria e medicina internă a copilului, așa și geriatria e medicina internă a bătrânului. Din păcate, foarte multă lume tratează bătrâni, dar prea puțin lume face geriatrie”, mai adaugă acesta. Infrastructura socială ar trebui reproiectată pentru a răspunde nevoilor sociale și medicale ale bătrânilor. „Nici să suprasolicităm sistemul medical pentru probleme sociale, nici dar nici pe cel social, tot ce înseamnă ambulatoriu și familie pentru probleme medicale”, subliniază acesta.

„Sistemul medical a crescut speranța de viață la naștere cu peste 20 de ani în ultimii 50 de ani, partea proastă este că speranța de viață sănătoasă nu a fost influențată deloc. Cu alte cuvinte, ce a reușit sistemul medial să facă? Să prelungească oarecum suferința”, conchide Donca.

scrisoarea de Crăciun dăruită doamnei de către Maria și iubitul ei, Marius.

 „Conform predicțiilor demografice, 2050 va fi anul în care România devine cea mai bătrână țară din Europa. Toate țările din Europa de Est stau prost la genul ăsta de indicator. Asta înseamnă ca una din patru persoane va avea peste 60 de ani. Astea sunt niște provocări de la sistemele de sănătate și îngrijire, la orice, la ce anume citesc oamenii ăștia, la ce-și cumpără etc.”, spune cercetătoarea Loredana Ivan, președintele ENAS (European Network of Aging Studies).

Cu toate astea, în PNRR îmbătrânirea este menționată sporadic, în pasaje luate cu copy paste care de fapt nu spun nimic, ci doar bifează niște termeni care trebuie incluși. Nici în Strategia Națională de Sănătate 2022-2030 nu sunt multe referiri, deși e mai bine decât în PNRR, unde sunt dedicate patru puncte pe un sfert de pagină a acestei probleme. Ideile sunt de bază și necesare într-adevăr: intervenții preventive pentru creșterea calității vieții, servicii de îngrijire pe lungă durată la domiciliu, dezvoltarea și implementarea unor planuri naționale, regionale și locale de gestionare a populației vârstnice și vulnerabile, evaluarea nevoilor persoanelor vârstnice și anume a gradului de dependență între sectorul medical și sociale, definirea planurilor individuale de servicii și dezvoltarea serviciilor de sănătate integrate la nivel comunitar astfel încât serviciile oferite să fie cât mai holistice.

„Rata mortalității evitabile, și anume decesele care ar fi putut fi evitate prin acordarea unei asistențe medicale de calitate optimă, a fost de două ori și jumătate mai mare decât rata UE în 2015. Cheltuielile cu asistența medicală sunt relativ scăzute, iar deficitul de personal reprezintă în continuare o problemă” scrie chiar în întroducerea pilonului 12 dedicat sănătății, rezilienței economice, socială și insituțională. Chiar dacă nu există un focus clar asupra geriatriei în PNRR, sunt prezentate trei reforme care ar trebui să aibă ca efect final îmbunătățirea serviciilor de sănătate și sociale. În următorii ani se vor investi peste 180 de milioane de euro într-o nouă fundație sistemului nostru sanitar social.

Cum vedem noi vârstnicii și de ce contează

Stereotipul devine o prejudecată când balanța între elementele pozitive și cele negative înclină evident în favoarea celor negative, din această perspectivă ageismul devine o viziune în care predomină elemente cu conotații negative. De exemplu, dacă spui că o persoană în vârstă este tipicară nu e neapărat ceva nasol, dar dacă spui că e o persoană morocănoasă devine negativă. „Visual ageism este o formă de a reprezenta vizual vârstnicul într-o manieră care reflectă un stereotip negativ” care influențează atât comportamentul subiectului cât și al privitorului, spune Loredana Ivan. „Se exteriorizează viziunea respectivă despre grupul lor și ceilalți încep să o împărtășească și apar efecte negative pe termen scurt și lung.” De exemplu, vârstnicii pot ajunge mai ușor la premize de tipul „ce să mai învăț asta la vârsta mea?”, ceea ce denotă o pierdere a încrederii în sine și a propriei relevanțe individuale.

Publicații din arhiva doamnei Elena.

Ca să vadă cum arată vârstnicul prin ochii studenților, Loredana  i-a rugat să deseneze un portret al unei persoane bătrâne, așa a observat că bastonul, aducerea de spate, greutate mersului sunt foarte prezente. În plus, a observat că tinerii au reprezentat bărbații mai pozitiv decât femeile, îi percep ca fiind indivizi mai sănătoși. Ceea ce spune ea, în societățile foarte patriarhale cum e și România, se datorează presiunii resimțite de femei să îmbătrânească rămânând tinere și atunci evident că asta se reflectă și într-o reprezentare vizuală negativă a îmbătrânirii femeii. Comparativ, bărbații sunt văzuți mai înțelepți și reprezentați cu mai multă demnitate. Ulterior a rugat și un grup de vârstnici să deseneze un portret al grupului lor de vârstă și reprezentările lor nu au fost cu mult diferite față de cele ale tinerilor, iar asta, spune Loredana, arată că stereotipul negativ este interiorizat.

Asta influențează direct starea de bine, adică confortul psihic al individului. Pe principiul „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul, nu pot să mă duc acum să fac sport la stadion, nu o să fac niciun pic de mișcare”. La nivel fizic lucrurile sunt și mai evidene, spune  cercetătoare, pentru prima dată în studii este înregistrată anorexia la vârstnici, ceea ce nu exista până acum, iar asta se datorează reprezentării problematice din media și publicitate. Practic, aceleași probleme cu care se confruntă tinerii din cauza imaginilor ireal de pe social media afectează și vârstnicii, motiv pentru care se înregistrează și recorduri la operații estetice. „Vârstnicul să fie vârstnic!”, spune cu vehemență cercetătoarea.

Un alt aspect nociv foarte important în actualul discurs e punerea pe individ responsabilizarea îmbătrânirii „depinde de tine să arăți așa, depinde de tine să îmbătrânești activ, nu-i treaba mea ca societate. Nu-i chiar așa. Cum să îmbătrânești activ dacă trăiești în condiții mizere? Dacă nu ai un job bun? Poate depinde de tine dacă ai un trai decent.” Tocmai de asta ea critică conceptul de îmbătrânire activă, pentru că o vede impusă de societățile europene și din nevoile lor de a face ceva cu persoanele bătrâne, dar „E foarte păcătoasă pentru că pune pe umerii individului. Dacă nu te poți adapta, e vina ta. Dacă nu mai poți, e vina ta.” 

La noi în lege, teoretic, vârstnicii au dreptul la o protecție socială integrată fiindcă văzuți ca o categorie vulnerabilă, însă conform datelor de pe Ministerul Muncii și a Solidarității Sociale, majoritatea azilelor și căminelor (licențiate*) pentru vârstnici sunt private, mai exact 614 cămine private versus 152 publice. Iar doamna Elena înțelege foarte bine situația când spune că „un om care muncește ar trebui să-și poată permite un cămin decent, dar noi suntem atât de săraci că și cu pensiile mari abia ne permitem”.

Doamna Elena caută numere din revista de sănătate publică pe care o făcea la clasă împreună cu elevii ei.

Deși serviciile oferite de Niciodată Singur nu sunt de asistență socială, ci mai degrabă de socializare, împrietenire și prevenție, ele sunt esențiale ca sprijin social. Cătălin Dinu, directorul executiv al organizației, crede că pandemia i-a ajutat pentru că oamenii au înțeles cauza singurătății mai ușor pentru că au trăit-o pe pielea lor. „E important să-i facem pe vârstnici să recunoască starea și să știe că pot face ceva și că nu așa trebuie să fie bătrânețea. E ușor să o recunoști în tine, dar e greu să o recunoști față de alții”.

Conform unei cercetări interne a organizație, în România sunt cam 450.000de vârstnici afectați de singurătate. Dinu spune că primul pas ar fi crearea unei culturi a demnității vârstei a treia, iar aici se gândește la colegii lor din Elveția, care sunt deschiși de 40 de ani și tot timpul au avut puțini beneficiari tocmai fiindcă există cultura abilității bătrâneții, „vorbim și de alt nivel de trai cu siguranță, dar vârstnicii au ideea că bătrânețea e una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții, au muncit o viață întreagă și e timpul să se bucure de viață.” Vârstnicul nu e perceput de ei ca un primitor de servicii sociale, ci e o resursă și în relația cu voluntarul, pentru că acolo e un schimb care e benefic și de cealaltă parte. Pe principiul oferă ce poți comunității. „Văd cum oamenii ăștia se schimbă și se întâmplă după ce faci niște lucruri foarte simple, naturale, pe care poți să le faci cu orice prieten. Și nu e despre  – vai, bătrân, vulnerabil -, nu, sunt niște oameni care vor să se bucure de viață”, concluzionează Cătălin Dinu.

Un rollercoaster de emoții

Maria, voluntara „Niciodată Singur”, nu are un program fix când merge în vizita săptămânală la doamna Maria, uneori stă trei ore la ea, altele cinci, depinde de la zi la zi. O sună tot timpul înainte să o viziteze, să o asigure că merge. Doamna Marin o așteaptă cu o listă de lucruri pe care le au de făcut sau întrebările pe care le are în legătură cu telefonul ei, printre altele. Acum însă telefonul e focusul ei. „Am impresia că se deschide soarele și am în față un parc frumos și mă uit în parc prin fereastra telefonului. Încep cu sănătatea, cu bolile mele, despre medicamente și după mă trezesc citind și tot citesc”, descrie doamna Marin relația ei cu telefonul. Așa că Maria îi desenează simbolurile într-o agendă „simbolul acesta e WiFi, ăsta este Bluetooth, de aici trimiteți poze”. 

Doamna Elena râde când își amintește de cursul se operare PC din care nu mai ține nimic, dar pentru care are certificat.

 – Măi, nu ți-ai luat…, începe doamna Elena o propoziție pe care nu trebuie să o termine pentru că Maria înțelege din prima.

– Mă iertați. Acum. Am un carnețel și de fiecare dată când vin la dânsa trebuie să-mi iau pulsul și tensiunea, îmi explică Maria amuzată ritualul pe care și l-au format.

– O ia pentru ea, nu pentru mine, se apără doamna Elena. De ce te-ai oprit la 99, că-ți convine ție? O tachinează doamna pe Maria în timp ce îi măsoară și ei oxigenul din sânge.

– Nu, nu, saturația de oxigen fluctuează. Este normal ca valorile astea să se schimbe constant.

– Asta știu, dar nu înțeleg când să citesc. Că la tensiune se oprește și gata.

– Nu este o diferență foarte mare, dumneavoastră vă uitați la limite.

– Ah, pe unde ar trebui să fie? Așa știu și eu, dar mă uitam după „care trebuie să fie” nu „pe unde ar trebui să fie”, îi răspunde doamna Marin într-o manieră serioasă și totuși familiar glumeață. Dacă nu-i vezi ochii uneori îți e greu să înțelegi dacă glumește sau nu fiindcă tonalitatea ei are puține inflexiuni, poate asta e moștenirea catedrei de biologie.

„Nici dacă aș vrea, nu aș putea să merg la doamna Elena să-i spun gata îmi iau boceluța, mă duc. Oricum ar fi, chiar dacă m-aș muta, măcar aș vorbi cu ea la telefon, nu pot să-mi imaginez că am deveni străine.” De curând, la finalul unei întâlniri la McDonalds, doamna Elena a luat-o în brațe, a pupat-o pe obraz și i-a zis că o iubește. „Nu mi-a venit să cred. Mi s-a părut incredibil momentul ăla și nu credeam că o să se întâmple. Uneori e un rollercoaster de emoții.”

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România. 

Articolul a fost publicat pe Vice.com și poate fi găsit aici.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Ingredientele rețelei de altruiști de la Iași: o fundație, sute de elevi înzestrați și suficienți donatori dispuși să dea aripi

Ingredientele rețelei de altruiști de la Iași: o fundație, sute de elevi înzestrați și suficienți donatori dispuși să dea aripi

de Alexandra Filip

Denisa și-a luat în sfârșit „câteva chestii pentru liceu”, Andreea a reușit să-și plătească aproape integral căminul și cantina, iar Andrei a avut deja patru expoziții personale de pictură de la începutul anului, pe care nu le-ar fi putut face fără banii primiți din Fondul de Burse. Sunt doar trei dintre cei 766 de elevi susținuți financiar până acum de către donatori ieșeni, prin acest program al Fundației Comunitare Iași (FCI), care a început cu o mână de prieteni ce și-au propus să ajute cinci elevi buni la învățătură să performeze. De atunci, au trecut 10 ani, cei cinci beneficiari au devenit câteva sute, donatorii de cursă lungă s-au transformat în mentori, iar unii bursieri se gândesc deja cum o să ajute la rândul lor. Împreună, formează o pânză de altruiști ai Iașului, legați între ei de generozitatea de a oferi timp, energie și bani. O șansă pentru un elev înzestrat care altminteri s-ar pierde sub povara nevoii de cărți și materiale și asigurarea traiului zilnic.

„Tu cui ai aripi?”, e întrebarea cu care Corina Farcaș s-a apropiat de donatori. Foto: https://www.facebook.com/fundatiacomunitaraiasi

Ca în fiecare decembrie, într-o sală mare, dintr-un local select al Iașului, s-au strâns copii, părinți și generoși. E gala de lansare a Fondului de Burse, momentul în care, după un proces de matching, donatorii și bursierii se cunosc, în sfârșit, față în față. Emoții și stinghereală sunt de ambele părți, dar ele se duc când încep să participe la câte un joc și când schimbă numere de telefon și emailuri. Asta, când nu e vârf de pandemie. Când e, totul se mută pe zoom, în întâlniri unu la unu și grupuri de whatsapp. Bursierii, noi sau vechi, timizi, visători, știu deja că bursa o să-i scape de niște greutăți. Donatorii, noi sau vechi, se gândesc, poate, la viitoarele provocări și la posibilitatea de a duce sau nu și rolul de mentor. Ce e sigur e că vor da aripi unor copii cu medii peste 9 și un venit pe membru de familie de cel mult 1.000 de lei, iar partea și mai bună e că vor putea vedea, din primul rând, cum ajută implicarea lor.

„Simt că am primit fericire”, spune Denisa Mardar, care a luat bursă de merit în toți anii în care a fost elevă la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, din Iași, la secția de artă plastică. „Bursa asta m-a salvat de la niște costuri foarte mari”, spune despre cei 1.800 de lei care i-au fost virați în tranșe, în fiecare an de liceu. 

Bursieri, părinți și donatori se văd pentru prima dată la față, în cadrul Galei de lansare a Fondului de Burse ediția 9

Când vorbesc cu Denisa, mă anunță din start că e mai introvertită, că îi e teamă să nu fie judecată, să nu se bâlbâie, în primul rând, dar vorbește cu entuziasmul unei ploi calde de vară. „Am fost fericită când am fost selectată, că știam foarte sigur că, dacă primesc această bursă, îmi pot continua studiile cu bine, să nu am probleme financiare foarte mari. Am avut nevoie foarte mult de materiale de pictură, cel puțin cele pe care le foloseam noi erau foarte scumpe, îmi mai ajutam și bunica din bursă. Am stat și la cămin în clasa a 9-a, iar bunicii nu aveau de unde să mi-l plătească.”

În clasa a 7-a era hotărâtă să dea la un liceu de arte, în a 8-a mergea deja la un atelier de estetică și iconografie, unde a învățat să picteze icoane, iar în a 10-a învăța să coase ii și cămăși bărbătești. Natural, acum studiază la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, la secția de artă sacră. Ar putea deveni profesoară de arte plastice. Sau va lucra într-un atelier de pictură. Ori poate în unul de cusut — o să hotărască. Ajunsă la facultate, Denisa nu mai primește bursă de la FCI, însă donatoarea pe care o avea și pe care și-ar fi dorit să o cunoască mai mult, doamna Crenguța, care e medic, donează acum pentru verișoara sa, Gabriela.

Tot Denisa i-a spus de oportunitate și Gabrielei Mardar, care este la liceu, în clasa a 11-a și primește bursă FCI de merit de când era într-a 8-a. Primii ani de gimnaziu i-a făcut la țară, în comuna Scheia, iar apoi a plecat cu părinții, pentru a învăța, la Iași. „M-a ajutat mult bursa, pentru că vin dintr-o familie cu neajunsuri, am stat și cu chirie când am ajuns în Iași”, spune repede Gabriela. Ea este, tehnic, mătușa Denisei, însă fetele au crescut împreună, „ca două verișoare”. Pe Denisa, au luat-o în grijă după ce mama biologică a părăsit-o și s-a recăsătorit, iar pe tată nu l-a cunoscut niciodată. 

O bază de date cu generoși

„E important să știm de la început situația de acasă, că de multe ori se reflectă în respectivul elev”, spune Claudia Samoilă, coordonatoarea proiectul în sesiunea 8 și 9, plus ultima sesiune, înainte să intre în concediu de risc de sarcină. Mulți dintre bursierii cu medii mari, dar situații precare vin de la Centrul de Plasament Bucium, care funcționează și ca centru social și ca centru de excelență și unde ajung copii orfani de un părinte sau ambii, sau care nu mai discută cu părinții și-au fugit de acasă. „Noi mergem acolo cu un donator, ca să își vadă bursierul, iar la centru îi vezi pe toți, te iau în brațe, «doamna, doamna, doamna!» Abia așteaptă să interacționeze”, povestește Claudia Samoilă.

Claudia Samoilă, coordonatoare a programului Fondul de Burse

Un an de bursă ține cât un an școlar, elevii primesc prima tranșă de bani în ianuarie, iar ultima — în noiembrie. Mai întâi însă, trebuie găsiți elevii sclipitori care învață în orașul Iași și au nevoie de o șansă. Pentru asta, cei de la FCI scotocesc în baza de date cu contacte adunate de-a lungul anului și trimit un comunicat de presă: către școli, inspectoratul școlar, profesori, ONG-uri, consilieri școlari, bursieri vechi și actuali, pe rețelele de socializare, grupuri de voluntariat și cam pe oriunde s-ar găsi elevi. 

Pentru a deveni bursieri în Fondul de Burse, aceștia trebuie să îndeplinească unele condiții: media semestrială să fie peste 9, venitul mediu pe cap de familie să nu depășească 1.000 de lei, iar copilul să se implice în activități extrașcolare, concursuri, olimpiade, voluntariat etc. 

Cei selectați au șansa să primească fie o bursă de merit (copiii aflați în clasele 5-12, cu rezultate foarte bune la școală), fie de performanță (elevi în clasele 1-12, care excelează într-un anumit domeniu, indiferent de vârstă, și la care nu se mai ia în calcul venitul familial, căci costurile sunt oricum foarte mari). „Cei mai mulți provin de la liceele teoretice, nu cele tehnologice, adică de la liceele bune, pentru că acolo se învață și au medii mari, sunt copii buni”, adaugă Claudia.

Uneori, se întâmplă ca media unui bursier să scadă sub 9, cum a fost cazul unui elev din sesiunea a 9-a, aflat în clasa a 11-a, care a rămas corigent la matematică. „Ne-am întâlnit cu el, să încercăm să aflăm care e problema și cum o putem rezolva. Aveam în baza de date o profesoară de matematică cu care am discutat, iar respectiva a fost de acord să facă cu el meditații, o dată pe săptămână. Acum este la facultate”, își amintește Claudia. 

Alteori, unii copii își pierd bursa. A fost cazul unei fete aflate deja în clasa a 12-a, ce învăța la un liceu tehnologic din Iași, cu o situație financiară grea acasă și pe care părinții nu reușeau să o țină la cămin. Din nefericire, a abandonat liceul și a plecat în străinătate.

Andreea Lupu e un caz fericit. A aflat întâmplător de bursă, anul trecut, și a adunat la limită toate actele necesare. Acum e în clasa a 11-a la un liceu vocațional de pictură, Seminarul Teologic Ortodox din Iași. Aici învață despre patrimoniul cultural, obiecte de artă, istoria artei studiului culorilor și desen tehnic, pictează icoane, crochiuri și corpuri. 

Cu banii primiți de la donator, plus cei din bursa de merit de la școală (50 de lei pe lună, pentru cei cu medii de la 9,50 în sus) și banii de liceu (250 de lei pe lună), Andreea răsuflă ușurată: a reușit să-și plătească, aproape integral, căminul și cantina, și să acopere o parte din banii de materiale. 

Cei care dau sunt cei care, la un moment dat, au primit

Faza a doua: se caută donatorii. Se fac campanii de fundraising, donatorii vechi sunt întrebați dacă vor să continue, se emit apeluri pentru a convinge unii noi, se discută cu firme, iar, uneori, chiar donatorii actuali devin fundraiseri și își aduc în proiect prietenii, colegii, cunoscuții. Își donează ziua de naștere sau participă la Swimathon, eveniment demarat în numeroase orașe din țară și nu numai, prin care se strâng fonduri pentru diferite cauze și programe. 

Cei care dau sunt cei care, la un moment dat, au primit, este teoria Corinei Farcaș, cea care s-a ocupat, pentru o perioadă, de strângerea de fonduri și găsirea de donatori. „Tu de unde ai resurse?” e întrebarea cu care s-a dus în 2019 la donatori, propunându-și să afle de la cine au primit ei și care e relația lor cu învățământul, cu școala, cu educația, cu un profesor preferat. 

„Când i-am întrebat de resurse, eu nu m-am referit doar la cine îți dădea 10 lei și te trimitea să-ți cumperi ce vrei tu, ci la cine îți dădea o îmbrățișare când erai copil, ce persoană te-a marcat, ce cuvinte, ce profesori, ceva de care îți aduci aminte într-o clipită și după 30 de ani”, spune Corina despre prima campanie făcută pentru Fondul de Burse. Se întâmpla în 2019, iar deși campania a fost un succes, a urmat 2020 și pandemia care avea să dea tuturor rânduiala vieții peste cap. 

Pentru că a fost un an greu, cu donatori care nu și-au mai permis să doneze și cu copii afectați de mutarea școlii în online și a izolării după ecrane, numărul de burse a scăzut. Sperau măcar să găsească donatori pentru cei 88 de bursieri rămași în program și care nu erau în an terminal de liceu. „Programul a fost un regres în 2020, dar noi l-am văzut ca pe un câștig, că a fost un an greu, nu ne așteptam să avem donatori pentru ei. Dar deși a scăzut numărul de burse, am menținut mai mulți donatori dornici să continue să doneze decât în alți ani”, spune Corina Farcaș. „Mai mult, s-a anunțat la fundație ce copii nu au tabletă, telefoane sau laptop, iar donatorii au sărit în ajutor cam de fiecare dată și au donat laptopuri pentru ei”, spune Claudia.

La prima sesiune a fondului de burse au fost selectați cinci elevi, iar în sesiunea 2, care s-a desfășurat în același an, au fost 11. Apoi 30, 67, 82, 66, 106, 123, 103, 88 și 85, anul asta. S-a ajuns la 766 de copii, dintre care unii au beneficiat de bursă mai multe sesiuni la rând. Fundația a legat relația cu bursierii și donatorii, de la cum au fost selectați primii și transparența față de ceilalți, crede Ciprian-Mihai Păius, directorul executiv al FCI, mai ales că mulți donatori au devenit și ambasadori ai programului. 

Un donator oferă suma de 2.200 de lei, dintre care 1.800 de lei merg la bursier, iar 400 de lei acoperă costurile fundației de administrare a programului. Acesta știe pe ce sunt cheltuiți banii, întrucât, la final de semestru, elevii sunt nevoiți să trimită un raport în care justifică cheltuielile avute, dar și o scrisoare de mulțumire. 

În cazuri fericite, contractul de donare continuă și după ce pe hârtie el a expirat

Ideal, după o campanie de fundraising se găsesc suficienți donatori pentru toți copiii care și-au depus dosarele de candidatură la bursă, iar pe masa lor, alături de scrisoarea de intenție prin care cei mici spun de ce cred că merită să fie selectați, ajunge și un profil al acestora, făcut de fundație în urma unui interviu.

„De regulă, discutăm cu donatorul înainte, poate unul își dorește un copil pasionat de matematică. Sau doar bursieri orfani de mamă sau de tată, pentru că el a trecut prin situația asta și vrea să ajute. Avem donatori care vor doar fete, nu băieți. Sau să fie de clasa a 9-a, ca să îi poată duce până într-a 12-a. O donatoare, chiar anul acesta, își dorea o bursieră pasionată de bucătărie.  

„E mai ușor să faci matching-ul când ai preferințele astea”, îmi explică Claudia. Chiar și așa, la fiecare ediție, mai există zece sau cincisprezece elevi care își depun candidatura, dar nu se încadrează în cerințe, nu există compatibilitate sau nu îi aleg donatorii. În astfel de cazuri, când sorții surâd, se deschid discuțiile cu companii sau donatori individuali, iar sesiunea de fundraising se prelungește până în ianuarie. Gala de lansare e și momentul în care bursierii și donatorii semnează un contract, iar în cazurile fericite, ajutorul pentru copii continuă și când aceștia ajung la facultate, chiar dacă hârtia semnată a expirat.

„De obicei, donatorii merg pe cazuri sociale, foarte puțini pe performanță, tocmai de-aia și numărul bursierilor de performanță a scăzut”, spune Claudia și amintește de Ana Târzianu, dansatoare de performanță care a primit bursă din sesiunea 4 până la ediția a 11-a, frații Câdu și Amalia și Cosmin Stan, cu performanțe la scrimă, elevi sclipitori la șah, violoncel, pictură, muzică (locul 1 la faza zonală și locul 2 la națională), tenis (bursiera respectivă era clasată pe locul 50 național, la categoria de 16 ani, iar ea avea 14 ani). 

Printre ei și Andrei Pennazio, care de la începutul anului a avut deja patru expoziții personale de pictură. Andrei are 16 ani, studiază design industrial la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași și a avut expoziții în mai toate orașele mari din țară, dar și în Italia, Franța, Bulgaria, Republica Moldova și China, unde a reprezentat România în cadrul unei expoziții la care au fost invitate toate țările foste comuniste. Nu are în familie pe nimeni cu înclinații artistice, poate un unchi mai îndepărtat care, la un moment dat, a fost la un liceu de artă. De foarte mic picta pe foaie, la 9 ani pe pânză, la 10 ani s-a apucat serios, iar la 11 a avut prima expoziție. 

Andrei Pennazio, bursier FCI, la propria expoziție de pictură intitulată „Printre semne”

Doar ce s-a întors din Florența pe 20 aprilie, au urmat tezele, apoi expoziția de la Cluj, s-a întors și a trebuit să dea lucrările la o specialitate la desen, ca să i se încheie mediile. „Trebuie să mă organizez din timp și să-mi fac un orar structurat, că eu de la 9 la 13 pictez, apoi încep școala, noroc că stau lângă și ajung repede, până la 19 am ore, ajung acasă, mai fac temele sau, dacă mai am ceva de terminat la desen pentru școală continui, mă culc și reîncep. Depinde de cum am orele, că uneori am și dimineața, dar în mare parte așa arată programul meu”, recită Andrei un orar pe care nu prea se întâmplă să-l strice. Noroc cu mama, care se ocupă de organizarea expozițiilor, se gândește la deplasări și restul lucrurilor, ce burse și alte oportunități să mai găsească pentru fiul ei.

O donație mică în completarea altor donații

Anul acesta s-au împlinit 10 ani atât de când Fondul de Burse există, cât și de la înființarea Fundației Comunitare Iași. „Cum am pornit noi la drum nu e neapărat și cum am ajuns noi la ediția a 11-a, spune Ciprian-Mihai Păiuș. „Ce am identificat pentru început, ca nevoie, a fost sprijinirea unor copii care fac performantă și pe care nu neapărat îi sprijină toată lumea, pentru că majoritatea sunt înclinați să se ducă spre nevoia socială. Cei care fac performanță vin din familii mult mai ok din punct de vedere financiar, dar performanța costă, multe persoane ajung să nu o facă tocmai pentru că nu își permit, nu pentru că nu ar avea acolo talent sau etica muncii”, explică Ciprian. 

Ciprian-Mihai Păiuș, directorul executiv al Fundației Comunitare Iași

Astfel, programul a fost, la începuturi, unul de burse de performanță, iar primele cinci burse au fost date prin contribuția mai multor donatori, resursele fiind adunate în cadrul galei Drag de Iași. Alina Avătămăniței își amintește că cei cinci erau un grup foarte divers: reține un tânăr artist, o tânără pasionată de biologie ce participa la multe concursuri și olimpiade. Au făcut selecția după recomandările unor profesori care le cunoșteau potențialul. 

Alina este donatoare individuală, dar și membră în board-ul fundației, de pe vremea când FCI era, mai degrabă, un grup de inițiativă. „Gala a fost momentul în care s-au putut strânge ultimii bani necesari prin care să ne înființăm, pentru că, din discuțiile avute atunci, era destul de greu de înțeles și de avut încredere în mecanismul pe care îl oferă o fundație comunitară, de a strânge bani, de a nu implementa fundația proiectele, ci de a finanța alte ONG-uri și grupuri de inițiativă să facă proiecte”, spune Alina, care a donat pentru burse și ea, la rândul său, în acea noapte. 

Era și firesc să o facă, crede ea. Era o donație mică în completarea altor donații, iar actul de a oferi susținere fondului și fundației venea de la sine. Se alinia misiunii fondului de burse, așa cum a înțeles-o Alina, de a arăta clar „că suntem aici pentru a susține Iașul și, implicit, tinerii din Iași, că dorim să finanțăm proiecte și să susținem burse, așa încât să le oferim lor substanța și sprijinul necesare să transforme comunitatea în timp. 

Despre construirea Iașului vorbește și Ciprian, iar la Gală a înțeles că există oameni în comunitate care apreciază nevoia de valoare, „care se identifică cu tinerii care fac performanță, care văd, eventual, un potențial brand de oraș, în zona asta de excelență”. Se închega încet, încet, un obiectiv: de a forma o rețea de altruiști, investind în cei care vor da formă Iașului de mâine.

Nu toți donatorii pot fi mentori. Nici nu ar trebui

Ideea fondului nu s-a schimbat în timp, dar s-a transformat. Mai întâi au fost bursele de merit. Apoi, pentru a satisface, deopotrivă, nevoia de a primi și a da mai mult decât sprijin financiar, s-a introdus și componenta de mentorat. „«Am un calculator, un telefon, e oare vreun copil care are nevoie de astea?», «Dar spune-i că poate să-mi scrie sau să mă sune oricând!» Știi de câte ori am primit mesajul ăsta? Oamenii doresc să fie mentori, ei vor să fie utili, numai că trebuie să le-o ceară cineva”, crede Corina Farcaș.

Pe prima ei bursieră, o tânără timidă care voia să învețe pian, Alina Avătămăniței își amintește că a ajutat-o financiar și cu sfaturi, „iar asta a contat cel mai mult, faptul că am avut încredere în ea, am susținut-o. Mi-a venit atunci această idee că, uite, am reușit să ajut, să pun o cărămidă care a schimbat poate un traseu”.

Alina Avătămăniței, donatoare și membră în board-ul Fundației Comunitare Iași. Alina Avătămăniței, donatoare și membră în board-ul Fundației Comunitare Iași

Să facă ceva care să conteze foarte mult încât să schimbe viața cuiva a vrut tot timpul, plus că, în istoria familiei era o bunică ce și-a dorit să facă școală și să devină educatoare, dar nu a putut, din lipsă de resurse. Alina a înțeles că, donând, poate schimba povestea bunicii, iar ajutorul e mai eficient când mergi în profunzime, la nevoile reale ale copilului, și când există continuitate. 

Acum donează pentru un băiețel de clasa a 7-a, pasionat de anatomie, pe care anul acesta l-a cunoscut, iar provocarea e să îi ghideze pașii spre visul lui, acela de a fi medic. „Nu i-am zis încă, dar vreau să îl anunț că sunt pe termen lung cu el, orice s-ar întâmpla. O ancoră de stabilitate, că nu poți avea impact când susții un copil doar un an”, crede Alina, care și pe prima bursieră a susținut-o până când se apropia de finalizarea facultății.

Să navighezi harta emoțională și nevoile unui adolescent nu e ușor, de aceea nu oricine poate fi mentor. Pentru scurt timp, programul includea și ședințe de consiliere cu un psihoterapeut, tocmai ca să îi învețe pe bursieri și donatori cum să gestioneze o relație mentee-mentor. În timp însă, interesul și entuziasmul au scăzut: deși curioși la început, bursierii și-au dat seama că e timp extra de consumat, iar mulți donatori au aflat că nu e neapărat vocația lor. În plus, compatibilitatea dintre părți și-a spus și ea cuvântul, cu toate că există bursieri care și-ar fi dorit să se apropie mai mult de donatori, și donatori care se tem să nu insiste, când le zic copiilor că îi pot suna oricând. 

De aceea, în prezent, cei care doresc să-și asume și rolul de mentor se pot ajuta de un ghid urcat pe site-ul fundației, iar sesiunile cu psihoterapeutul au fost înlocuite de activități de formare pe diverse obiective, dezvoltare personală, socializare, auto-cunoaștere, deschidere a orizonturilor profesionale. „Ce contează e ca ei să nu simtă că li se dă sau că sunt asistați, ci să o vadă mai degrabă ca pe o recunoaștere a eforturilor, a muncii lor, a perseverenței. Încercăm să îi încurajăm și să le arătăm că îi susținem mai degrabă pentru cine sunt ei și nu neapărat pentru unde sunt acum în viață, că poate au mai puțin decât alții”, zice Ciprian, care și el e donator la rândul lui, însă a evitat rolul de mentor. 

Nici nu a avut el un mentor, nici nu i-a plăcut ce a văzut la alții. „Mi-am dat seama că unii mentori erau foarte self-centered: dacă s-au fript la un moment dat pe o chestie, țineau să le explice bursierului cum să nu ne frigă. Sau să învețe un tânăr aflat la o vârstă fragedă cum să își planifice bugetul și alte economii. Nu mi s-a părut neapărat că asta ar trebui să fie abordarea”, explică acesta.

Despre presiunile pe care unii bursieri le simt, „că sunt cumva datori 100% să aibă niște rezultate”, vorbește și Ștefan Ciobăniță, chiar dacă el nu a simțit-o „chiar așa”. Acesta a fost bursier trei ani, când era elev la Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi” din Iași, iar acum e student la Arhitectură, în București. 

Pe lângă arhitectură, Ștefan se ocupă și cu arta plastică, desen grafic, pictură, a avut expoziții, a învățat singur, în liceu, nici nu știa că are talent, dar acum îți vorbește despre cum desenul e un proces, îți înveți mâna și mușchii să facă anumite mișcări, îți crești capacitatea de a înțelege ce vezi, cum funcționează lumina și umbra, lucrezi cu spațiul. Simplu, nu? Și-a simpatizat donatorii, un cuplu „suficient de aglomerat”, dar cu care s-a întâlnit de câteva ori. 

„Prima dată am reușit să le duc și lucrări, dar eram la început, abia desenam, vai de capul meu”, își amintește. Mai apoi, a avut lucrări, a expus, a luat premii și a fost mereu felicitat și susținut. „Cumva, când cineva îți oferă ceva, e așa o presiune că, ok, acel om trebuie să vadă că, nah, nu a oferit degeaba acel ceva. Felicitându-mă, a fost o confirmare că sunt mulțumiți și nu au degeaba un minus în cont”. 

Când va avea posibilitatea, sigur va susține pe cineva prin bursă, mai ales dacă e pasionat de arte plastice. „E chestia asta că, eh, mori de foame cu arta și sunt sigur că există oameni geniali care nu sunt susținuți, iar o bursă ar ajuta enorm. Și doi, trei aș ajuta, mi se pare genial să poți susține pe cineva așa”, zice Ștefan comunicând cu mâinile.

Rețeaua de altruiști a Iașului

Așadar, în toată această geografie, s-a reușit acea rețea de altruiști, de donatori și mentori care, prin filantropie, să se implice direct în dezvoltarea oamenilor care vor forma Iașul de mâine? Da, crede Claudia, pentru că deja există o rețea destul de mare de oameni care se implică activ. Corina e de aceeași părere, dar pentru ea, rețeaua e una vie, ce trebuie menținută mai mult de fundație, pentru a nu se rupe legăturile. Pentru Ciprian, scopul e unul în desfășurare, e, mai degrabă, despre proces decât rezultat, deși rezultatele arată că unii donatori sunt în program de ani buni, iar mulți bursieri știu deja că o să doneze. Teodora Irimia chiar face asta. 

Irimia Teodora, fostă bursieră, actuală donatoare în cadrul Fondului de Burse

Pe ea, bursa primită doi ani a ajutat-o să învețe coreeana. Și-a plătit cursurile, a studiat trei ani, un an a și predat, iar în facultate a plecat, cu Erasmus, în Coreea de Sud. „Privind retrospectiv, faptul că am avut atunci bursă și am putut să fac cursuri chiar m-a ajutat să ajung unde am vrut, până la urmă”. Acum, Teodora lucrează într-o companie care are un produs coreean, ce căuta pe cineva care să se înțeleagă mai bine cu clientul și zice că, „ceea ce fac acum e exact ce mi-a plăcut mie dintotdeauna”. Pe când era în liceu însă, drumul nu era la fel de clar. Să meargă la facultate? Dar dacă nu o să-i placă. Mai bine stă în natură, la țară. 

Au ajutat-o discuțiile cu mentorul, care locuia în afară și cu care ținea legătura online. „Chiar mă uitam recent pe schimbul de mailuri și multe dintre sfaturile pe care mi le dădea el atunci le-am aplicat”. Să găsească ceva la care e bună, apoi să vadă dacă îi place, să scrie cuiva din domeniul în care ar vrea să lucreze, chiar dacă e anxioasă — sunt chestii pe care nu le-a uitat și pe care le-a și folosit. „Până la urmă, m-a ajutat să iau o decizie, să nu-mi fie frică, să mă duc totuși la facultate”. 

În 2019, Teodora a simțit că e momentul să facă, în sfârșit, ceea ce și-a dorit de când era bursieră, să dea și ea, la rândul ei. „Mă gândeam că am 23 de ani, poate sunt prea mică, nu am ce să-i învăț. Până la urmă însă, contează orice fel de interacțiune, măcar de încurajare, să știe că ce fac ei e bine, că dacă vin din condiții nefavorabile, o să fie mai bine în viitor decât acum”. 2 ani i-a fost bursieră o fetiță de clasa a 5-a, ce venea dintr-o familie dezorganizată și stătea la centrul Bucium și ar mai fi continuat cu ea, însă fata a fost luată din centru, iar comunicarea s-a pierdut. „Mi s-a explicat că, fiind la centru, imediat poate să vină un părinte, să ia copilul, nu mai e contactul”. 

Bursierii de anul acesta, într-un tur ghidat al Iașului. Printre ei se află și Andrei Pennazio și Andreea Lupu

De anul acesta, e donatoarea unei fetițe de-a 8-a, cu care deocamdată nu a reușit să comunice prea mult, ceva la care o să lucreze, căci știe, de când era bursieră, ce rușine îi era să-i scrie donatorului, dar cât de importantă e o comunicare bună, pe lângă ajutorul financiar. 

„Țin minte că am avut niște gânduri când eram bursieră, abia așteptam să ajung și eu mare, să fiu și eu donator. Cândva, nu știam cum, când, cât de repede. Îmi place să dau, nu neapărat că asta mă face să mă simt mai bine, dar cred că pentru asta sunt eu pe lume, să dau, că altceva mai bun poate nu știu să fac”, se gândește Teodora. „Se simte că FCI a făcut o comunitate”.



„Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România”

Articolul a fost publicat pe platforma Presshub și poate fi găsit aici



Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Cum îi ajutăm pe ucrainenii care rămân? „Războiul e război, dar copiii au nevoie de educație”

Cum îi ajutăm pe ucrainenii care rămân? „Războiul e război, dar copiii au nevoie de educație”

de Cătălin Hopulele

Fundația Bethany urma să deschidă din iulie la Iași primul „Centru comunitar pentru copii și familii din Ucraina”. Însă familiile de refugiați au început să vină, cu zecile, încă din luna iunie la centru, în căutarea unui loc în care să petreacă timp alături de alți oameni ca ei, fugăriți în România de un război nedrept. Copiii învață engleză și română, aleargă desculți pe holuri, pictează alături de mamele lor, iar familiile primesc asistență psihologică, juridică sau socială. Când entuziasmul miilor de români care s-au pornit spre granițe în februarie să-și ajute vecinii s-a stins aproape de tot, refugiații au găsit la centrul din marginea Iașului o urmă de normalitate a vieții pe care ar fi putut-o avea copiii lor în orașele măcinate de bombe din Ucraina. 

O hală mare, tip sală de sport, cu o parcare de câteva sute de locuri goală, cu excepția unui pumn de mașini răsfirate în față, majoritatea cu numere de Ucraina. Imaginea copiilor care se joacă cu palete de badminton se vede distorsionată de valurile de căldură ridicate din asfalt, ca o oază îndepărtată într-o halucinație din deșert. 

De fapt, oaza chiar există, iar multor ucraineni li s-a părut inițial cu adevărat o vedenie. Acest colț din centrul de evenimente Agora, dintr-o margine a orașului Iași, a fost amenajat de Fundația Bethany într-un „Centru comunitar pentru copii și familii din Ucraina”. O oază din țara pe care au lăsat-o în spate, fugăriți de un război sângeros și de rachetele și obuzele care cădeau pe blocurile lor și ale vecinilor. 

La centrul din Iași vin mame care nu au cu cine să-și lase copiii atunci când merg la joburile pe care și le-au găsit în capitala Moldovei. Vin copii care vor să se joace și să vorbească în limba țării în care s-au născut, dar și să învețe engleză și română. Dar marele avantaj al centrului este comunitatea pe care o creează, povestește Anna, o tânără ucraineancă de 34 de ani din regiunea Odessa, stabilită de peste 4 luni în Iași.

44 de ore, fuga din Odessa spre Iași

Anna a ajuns la Iași din Odessa, după un drum de 44 de ore care a purtat-o prin Republica Moldova, alături de mama sa și cele două fiice, cea mai mare de 10 ani. Dormeau toate acasă când au căzut primele rachete în Ucraina. Au mai rezistat în orașul de la Marea Neagră doar o săptămână, până când au putut vedea de pe plajă zecile de nave rusești apropiindu-se dinspre linia orizontului. 

„Am decis, din păcate, să-mi părăsesc orașul. N-am vrut să fac asta deloc. N-am să uit niciodată cât de tare ne-am speriat de nave, cum le vedeam de la mal, și cum am plecat. Întâi am vrut să merg mai departe de Iași, dar am întâlnit niște oameni buni aici și m-am decis să rămân”, spune Anna. 

Femeia se adună în timp ce povestește, sub zâmbet ascunzându-se încă surpriza faptului că locuiește de 4 luni de zile într-o altă țară. Anna este însă bucuroasă că la momentul războiului soțul ei era în străinătate, fiind marinar pe un petrolier. Contractul i s-a terminat între timp, iar de o lună de zile familia e întregită la Iași. „Asta mă face cu adevărat fericită”, spune Anna, în timp ce spionează prin pereții de sticlă clasa de copii ucraineni care încă se luptă cu exercițiile de engleză. 

„Nu știu cum să-ți spun: am întâlnit oameni foarte drăguți la Iași, foarte buni, dar simțeam nevoia să vorbesc cu ucrainenii mei, cu oamenii mei. Simțim că lumea nu mai are nevoie de noi, că suntem străini aici, dar Bethany practic ne-a spus «ucrainenilor, suntem alături de voi, vă ajutăm, puteți să stați aici cât aveți nevoie».”

Refugiații au ajuns la centru înaintea mobilei

Centrul a început să funcționeze la capacitate maximă din luna iulie, chiar dacă încă nu a ajuns mobila modulară comandată pentru fiecare sală în parte. Însă au existat aproape 100 de ucraineni, mame și copii, care au participat la evenimente săptămână de săptămână și pe parcursul lunii iunie. 

Mamele și copiii pot participa la ateliere de pictură, unde petrec câteva ore împreună, la cursuri de limbă engleză pentru adulți și pentru copii, ținute chiar de Anna, care s-a angajat ca profesoară de limbă engleză la Bethany și lucrează în acest centru. 

De altfel, unul dintre birourile cu pereți de sticlă ai centrului este și o sală de clasă virtuală, în care copiii și adolescenții vor putea să meargă la școala online organizată în Ucraina. Bethany urmează să cumpere laptopuri și tablete conectate la Internet, cât și tot felul de rechizite și materiale educaționale.

Refugiații care au nevoie să își rezolve unele probleme administrative beneficiază gratuit și de asistență juridică, socială, iar acum organizația caută un psiholog care să vorbească nativ ucraineană, pentru că este singura interacțiune pe care nu vor să o medieze translatorul angajat cu normă întreagă. 

„Este nevoie de intimitate la asistență psihologică, trebuie să existe interacțiune doar între beneficiar și specialist, altfel devine incomod. Dar luna aceasta sper să găsim un specialist din Ucraina și să putem oferi și acest tip de serviciu. Pentru adolescenți avem o colaborare cu clubul Rotary: fac întâlniri cu ei, boardgames, seri de film. Scopul este să îi punem împreună, să interacționeze alături de echipele noastre de specialiști. Pregătim și o școală de vară pentru ei, în curând”, povestește Diana Păiuș, manager la Bethany Social Services Foundation. 

În paralel, Diana povestește că sunt în căutări să angajeze un profesor de limba română, vorbitor nativ de ucraineană, pentru a putea gestiona mai bine activități educaționale în cadrul centrului, din toamnă. Unul dintre planuri este să deschidă un afterschool în cadrul centrului, dar așteaptă să vadă și care sunt nevoile exacte ale mamelor care au ajuns la Iași. Fiindcă dincolo de trauma cauzată de război și de problemele de zi cu zi, inclusiv cele financiare, mamelor le-a fost distrus întreg sistemul de sprijin. 

„Cea mai mare problemă e bariera lingvistică: puțini dintre ei știu engleză, de aceea în echipa noastră avem momentan un translator full time și o să ne mai trebuiască și unul part-time, care participă la toate atelierele care presupun interacțiune. Dar o problemă majoră ține de familiile monoparentale, și majoritatea așa sunt, unde mamele vor să meargă la muncă, dar nu au soluții pentru integrarea copilului la școală sau la grădiniță. Nu au o rețea de suport în Iași, în Ucraina aveau o familie, o bunică, se găsea o soluție; dar asta va fi problematic pe termen lung”, explică Diana. 

„Ne bucurăm în special că avem unde să lăsăm copiii”

Mai este și chestiunea încrederii: dacă la început sprijinul românilor a fost copleșitor din punct de vedere emoțional pentru refugiați, acum emoțiile s-au temperat considerabil, iar inițiativele de sprijinire a ucrainenilor au rămas foarte puține. Mai ales pe partea de integrare. De aceea Diana estimează că va fi activitate la centru măcar doi ani de zile, timp în care vrea să transforme atelierele într-o opțiune de petrecere a timpului pentru copii într-un loc sigur, în spații de învățare unde se pot acumula cunoștințe și unde își pot gestiona emoțiile fără să se teamă. 

Refugiații care au nevoie să își rezolve unele probleme administrative beneficiază gratuit și de asistență juridică, socială, iar acum organizația caută un psiholog care să vorbească nativ ucraineană, pentru că este singura interacțiune pe care nu vor să o medieze translatorul angajat cu normă întreagă. 

„Este nevoie de intimitate la asistență psihologică, trebuie să existe interacțiune doar între beneficiar și specialist, altfel devine incomod. Dar luna aceasta sper să găsim un specialist din Ucraina și să putem oferi și acest tip de serviciu. Pentru adolescenți avem o colaborare cu clubul Rotary: fac întâlniri cu ei, boardgames, seri de film. Scopul este să îi punem împreună, să interacționeze alături de echipele noastre de specialiști. Pregătim și o școală de vară pentru ei, în curând”, povestește Diana Păiuș, manager la Bethany Social Services Foundation. 

În paralel, Diana povestește că sunt în căutări să angajeze un profesor de limba română, vorbitor nativ de ucraineană, pentru a putea gestiona mai bine activități educaționale în cadrul centrului, din toamnă. Unul dintre planuri este să deschidă un afterschool în cadrul centrului, dar așteaptă să vadă și care sunt nevoile exacte ale mamelor care au ajuns la Iași. Fiindcă dincolo de trauma cauzată de război și de problemele de zi cu zi, inclusiv cele financiare, mamelor le-a fost distrus întreg sistemul de sprijin. 

„Cea mai mare problemă e bariera lingvistică: puțini dintre ei știu engleză, de aceea în echipa noastră avem momentan un translator full time și o să ne mai trebuiască și unul part-time, care participă la toate atelierele care presupun interacțiune. Dar o problemă majoră ține de familiile monoparentale, și majoritatea așa sunt, unde mamele vor să meargă la muncă, dar nu au soluții pentru integrarea copilului la școală sau la grădiniță. Nu au o rețea de suport în Iași, în Ucraina aveau o familie, o bunică, se găsea o soluție; dar asta va fi problematic pe termen lung”, explică Diana. 

„Ne bucurăm în special că avem unde să lăsăm copiii”

Mai este și chestiunea încrederii: dacă la început sprijinul românilor a fost copleșitor din punct de vedere emoțional pentru refugiați, acum emoțiile s-au temperat considerabil, iar inițiativele de sprijinire a ucrainenilor au rămas foarte puține. Mai ales pe partea de integrare. De aceea Diana estimează că va fi activitate la centru măcar doi ani de zile, timp în care vrea să transforme atelierele într-o opțiune de petrecere a timpului pentru copii într-un loc sigur, în spații de învățare unde se pot acumula cunoștințe și unde își pot gestiona emoțiile fără să se teamă. 

„Oricât sunt de mici copii, au trăit un stres major care se resimte ca o traumă. E nevoie de un spațiu sigur pentru ei, ca să interacționeze cu alți copii, cu oameni de încredere. Asta este speranța noastră că le putem oferi în următorii doi ani, dar asta doar dacă lucrurile evoluează spre bine și nu spre rău”, explică Diana.

Iar cea mai mare bucurie a mamelor este faptul că pot uneori să își ia câteva ore pentru ele, în care să poată suferi de dor de casă sau în care pot să se bucure de Iași, fără să transmită nicio emoție negativă copiilor.

„Ne bucurăm în special că avem unde să lăsăm copiii… Pentru noi, mamele, este foarte important. Sunt mamele care vor să lucreze sau cele care trăiau într-o familie unde cineva le ajuta mereu, fie soțul sau mama, dar aici sunt singure cu copiii lor și uneori au nevoie să se odihnească. Își pot aduce copiii aici, avem 2 clase, se pot duce undeva să-și limpezească mintea, mai ales dacă aveau mereu ajutor înainte”, spune Anna, zâmbind complice. „Știu multe femei care au nevoie un astfel de moment să-și limpezească mintea. Eu sunt una dintre ele.”

Într-una dintre primele zile ale deschiderii centrului, un zgomot ca de cascadă care răsuna pe holul dintre birourile cu pereți de sticlă a frapat-o pe Diana. Erau zeci de copii care alergau desculți pe gresie, lipăind dintr-o parte în alta, râzând și strigând unii după alții. I-am văzut și în fața centrului, încălțați de data aceasta, însoțiți de două mame și un voluntar. Își aruncaseră în fugă rucsacii ca după o zi de școală, sprijiniți de zidul clădirii și jucau badminton, șotron, desenau pe asfalt. Era oaza lor de normalitate.

Orarul centrului se stabilește periodic, dar în fiecare zi sunt acolo angajați care pot să sprijine mamele cu problemele lor. Iar la finalul tuturor evenimentelor, prânzul se ia chiar în centrul de evenimente, cu cheltuielile suportate de ONG-ul ieșean. 

Un plan pe termen mediu pentru refugiați, făcut la scurt timp după invazie

Am vorbit cu Diana la final de februarie, în primele zile de la începerea războiului în Ucraina, când fluxul de refugiați în România era de ordinul zecilor de mii pe zi, iar autoritățile erau depășite. Încă de atunci, Bethany a fost printre organizațiile care nu au alergat direct în vămi cu ajutoare, unde erau alte zeci de ONG-uri și sute de voluntari. În Iași, au asigurat funcționarea unui centru de tranzit pentru refugiații care aveau nevoie să rămână doar pentru câteva nopți în România, până să meargă mai departe în alte țări unde aveau rude. Au fost peste 300 de persoane care au dormit în spațiile amenajate de ei.

Dar încă din martie a început conceperea unui plan care să răspundă la întrebarea: „ce vor face cei care, totuși, nu vor doar să treacă prin România?”. În special copiii, care aveau nevoie de un mediu sigur, dar și de educație. Întrebarea nu e rezolvată până la capăt nici astăzi, fiindcă din toamnă Ministerul Educației nu a anunțat un plan concret pentru organizarea de clase cu predare în limba ucraineană, astfel că majoritatea mamelor din Iași vor trimite copiii încă un an de zile la școala online organizată din Ucraina. 

„Am fost ajutați de partenerii noștri Bethany din SUA, care au o experiență mare pe intervenții în Columbia și Etiopia, unde se poartă războaie îndelungate. Din experiența lor ne așteptăm să dureze cinci ani etapa de integrare pentru tot ce înseamnă Ucraina. Chiar dacă se termină confruntarea militară, acolo va fi nevoie de reconstrucție, nu poți să zici că astăzi se declară pacea și a doua zi oamenii se întorc”, spune Diana.

Ea a observat însă și o tendință interesantă în rândul mamelor din Ucraina, beneficiare ale centrului. O mare parte dintre ele își propun să rămână pentru o perioadă mai îndelungată în Iași, poate chiar pentru totdeauna, mai ales când se gândesc cum vor fi afectați copiii lor dacă se întorc să trăiască printre ruine. „Se întrebau două mame: «ce copilărie pot să îi ofer eu fetiței mele când tot ce o să vadă pe stradă sunt cratere, dărâmături și semne ale bombardamentelor și războiului?» Așa că o parte dintre ei s-ar putea să rămână, mai ales dacă sunt integrați în muncă și încep să își facă un rost aici”, a mai spus managerul Bethany. 

Centrul, agregator și pentru ONG-urile mai mici

Centrul s-a dorit a fi încă de la bun început un agregator pentru inițiativele bune din societate. Astfel l-am întâlnit pe Lucian Grigorescu, președintele asociației Împreună pentru Miroslava, care a ajuns coordonator de activități educative chiar în cadrul Bethany, la început de iunie. A venit alături cu voluntarii pe care îi atrăsese la organizația sa pentru ajutorarea familiilor de ucraineni care au rămas în Iași după ce au fugit din calea războiului. Astăzi, Lucian se plimbă între micuții care învață limba engleză, ajută voluntarii și se minunează de liniștea în care, ore la rând, mamele și copiii lor pictează într-o sală cu pereți de sticlă, aparent fără nicio grijă de pe lume.

Prin Lucian a ajuns la centrul Bethany și Anna, care urmărește cu atenție un grup de 8 copii ucraineni de cel mult 10 ani care se luptă cu traducerile unor cuvinte de pe foile de lucru. „Dobre, dobre”, îi încurajează ea, înainte să-i lase în continuare aplecați deasupra foilor. 

„Copiii înțeleg tot ce se întâmplă”, îmi spune, arătând spre ei. Își dau seama că nu se pot întoarce acasă din cauza unui război, iar mulți au început să realizeze, deși au doar 5-6 ani, că ce știau drept casă este posibil să fie distrusă. Și că, pe moment, viața lor e la Iași, în România, în cele mai multe cazuri doar cu mama. 

„Toată lumea spunea că situația se înrăutățește din ce în ce mai tare, mai ales în sudul Ucrainei. Poate mulți dintre cei care au plecat din centrul sau vestul țării s-au întors acasă. Dar noi, care suntem din sud, nu putem să facem asta, e locul cel mai periculos. Am fost luna trecută la Odessa să iau niște acte, am stat cred șase zile și a fost îngrozitor. Nu știu cum pot locui oamenii acolo: nu am dormit deloc, sirenele sună tot timpul, iar lângă strada unde stau a fost o explozie, pentru că au bombardat un depozit. Nu pot trăi așa, dar, mai ales, cum să-mi duc copiii acolo? Nu am de ales decât să rămân aici”, povestește Anna.

„Războiul e război, dar copiii au nevoie de educație”

Anna însă spune că nu va pleca din Iași decât ca să se întoarcă, la un moment dat, acasă. Are prieteni, români și ucraineni, are o comunitate și acum au și un loc în care să se adune și să-și petreacă timpul împreună. Mamele cu care a vorbit aceasta sunt pregătite să rămână câțiva ani în Iași, până se va termina războiul, chiar dacă tot ce își doresc este să se întoarcă acasă. Problema este că mulți nu mai au banii necesari să stea atât de mult departe de casă. Iar lucrul care îi afectează cel mai tare este educația copiilor. 

„Războiul e război, dar copiii au nevoie de educație, au nevoie să învețe engleză, alte subiecte precum IT, chiar limba română, până și lecțiile de desenat sunt importante pentru ei, pentru că aici, la centru, pot vorbi unii cu alții, pot să interacționeze. Eu mi-am încurajat fata să învețe româna, nu prea vrea, dar am pus-o să facă asta pentru că nu știu ce se va întâmpla mâine, darămite pe termen lung. Mă aștept să stăm aici un an sau poate mai mult: îmi doresc, dar nu cred că războiul se va termina într-un an”, spune Anna. 

Așa că fata cea mare a tinerei refugiate va învăța la școala ei din Ucraina anul acesta, în regim online. Însă Anna se pregătește să își dea copiii la școală în România, cu studiul în limba română, dacă viitorul lor va fi legat de Iași.

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România. 

Articolul poate fi citit și pe site-ul Ziarul de Iași

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Chiar vrem să dispară satele?

Chiar vrem să dispară satele?

de Patricia Cîrtog

Acum 16 de ani, Primăria Comunei Slimnic, județul Sibiu, a alocat 35.000 de lei pentru a înlocui latrinele din curtea școlii satului Ruși cu toalete moderne. Totul a mers bine, doar că în Ruși nu exista apă curentă și canalizare, așa că elevii nu le-au folosit niciodată.

Astăzi, clădirea, lăsată în paragină de autorități, este centru de tineret. Și asta datorită tinerilor.

***

Imaginează-ți că ai până în 18 ani și locuiești într-un sat cu nici 800 de locuitori, aflat la 23 de kilometri de oraș. Terenul de sport și curtea școlii sunt lăsate în paragină. Nu ai bibliotecă, cinema sau cafenea. Ce faci după ore? Cei de la oraș de ce au și tu, nu?

Asta se întrebau Bogdan Mira, Cosmin Simtion și Mihai Panțiru care, în 2019, au înființat Asociația Cavalerilor Turnului Înclinat din Ruși. Au vrut să arate tinerilor că se pot dezvolta și la ei în comună, nu doar când „pleacă în excursie la oraș”.

În acel an, au renovat curtea școlii, unde au construit o seră și au organizat o școală de vară. Cu fiecare proiect, au crescut o gașcă de tineri care doi ani mai târziu au obținut titlul de Sat European de Tineret ‒ acordat prin Programul European Youth Village pentru un an. Slimnic a primit o continuare a mandatului, pentru că, în septembrie, va găzdui Summitul Tinerilor din Mediul Rural și va mentora tinerii care vor să aplice.

Anul acesta, pe 16 aprilie, asociația a inaugurat Casa Cavalerilor – o clădire în care tinerii fac ateliere și ședințe, joacă board games sau vizionează filme. Această „acrobație civică extraordinară” a primit premiu la Gala Premiilor Participării Publice.

Drum din satul Ruși, comuna Slimnic

***

Ruși este un sat aparținător comunei Slimnic, din județul Sibiu. Până la Revoluție, a fost o așezare săsească, cu aproximativ 2.000 de locuitori. Dintre aceștia, mai mult de jumătate au emigrat după ‘89, iar în prezent locuiesc 782 de oameni, majoritatea români.

Între Ruși și orașul Sibiu sunt 23 de kilometri. Transportul în comun nu circulă în weekend, iar în timpul săptămânii doar până la ora 16. Dacă nu sunt destui oameni, șoferii nu mai vin până în sat, lăsând oamenii să aștepte în stație.

Gara din Sibiu îmi e familiară, dar tot găsesc greu microbuzul care duce spre Ruși. Stația e improvizată într-o parcare din jurul unor blocuri. Pe programul de pe internet, cursa apare la ora 15. Aflu de la Cipi, un voluntar al asociației, că pleacă la 14:30. Biletul costă 10 lei și îl iau direct de la șofer.

Sunt în microbuz cu Cipi și Cătă ‒ alt voluntar din Ruși. Anul acesta, vor fi liderii unei grupe de copii de la Școala de Vară CaVARAliada, organizată an de an în Ruși, din 2019 încoace.

4 din 10 copii din mediul rural nu participă la nicio activitate extrașcolară.  (Sursa: Raportul „Bunăstarea copilului din mediul rural în 2022”, realizat la comanda Fundației World Vision România)

Ciprian Stanciu are 16 ani și e în clasa a zecea la Liceul Tehnologic „Independența” din Sibiu. E voluntar al Asociației Cavalerilor Turnului Înclinat de când s-a înființat. El „nu s-a prea avut cu școala” și îmi zice să „vorbesc cu fetele care scriu proiecte”. Dar Cipi e de bază la treburile ce implică muncă fizică, îi ghidează pe copii în drumeții și îi învață să facă brățări împletite.

Cipi și fratele lui mai mic în sera din curtea școlii

Microbuzul e plin de la primele stații. Oamenii stau în picioare și își țin cu greu plasele de cumpărături. Un domn strigă din spate: 

Alo, ce faceți, nu opriți?

― Păi de ce n-ai zis? Io-s nebun s-opresc în toate stațiile?

Până la ultima stație din Ruși, rămân doar eu și Cipi. Mă conduce până la școală, pe un drum de pietriș, fără trotuar pe margine. Când intru în curtea școlii, calc pe o alee trasată care duce la Casa Cavalerilor, o clădire proaspăt vopsită, cu ușă și geamuri termopan maronii. Mai văd o seră, o clădire mică și albă, pe care sunt desenate flori și niște bănci colorate, făcute din paleți. Școala este o construcție săsească, în formă de U, vopsită în două culori ‒ galben și maro. 

La Școala cu clasele I-VIII din Ruși învață 60 de elevi din Ruși și Veseud, un sat învecinat. Școala ține de cea din Slimnic ‒ au aceeași administrație și același director. Pentru că nu sunt destui elevi, orele se fac simultan: la primar, clasa pregătitoare, întâi și a doua formează o grupă, iar a treia și a patra altă grupă. La gimnaziu, clasa a cincea este unită cu a șaptea și a șasea cu a opta.

9% dintre copiii din mediul rural nu frecventează în prezent nicio instituție de învățământ. (Sursa: Raportul „Bunăstarea copilului din mediul rural în 2022”, realizat la comanda Fundației World Vision România)

Geamul autocarului spre Ruși

În școală, miroase a lemn ud și a praf. Clasele au podea de lemn și tavane înalte. Pe hol, Cipi îmi arată steagul Cavalerilor Turnului Înclinat și un panou cu diplome câștigate de asociație. Sub panou, văd un dozator de apă și îmi umplu sticla.

„Noi am vrut dozatoare de apă în școală, că în Ruși nu e apă potabilă la robinet”, zice Cipi.

Apoi, intru în Casa Cavalerilor. Miroase a vopsea și a mobilier nou. Pereții sunt albi și decorați cu poze de la inaugurare. Pe un perete, toți voluntarii și-au lăsat amprentele mâinilor cu acuarele. Încerc să ghicesc care e a lui Cipi, dar nu reușesc. 

Bogdan Mira spune că a fost nevoie de multă muncă fizică a voluntarilor pentru a renova centrul de tineret.

„A fost o armată de voluntari până am zugrăvit. Și asta la sfârșit. Prima dată, a trebuit să reparăm acoperișul – dată țigla jos, luată la mână, pusă aia care trebuia. Am avut de spart la baros. Copiii au pus mâna pe lopată și-au împins tot molozul. Au dat cu mătura. Nu le e frică să pună osul la treabă.”

Bogdan are 35 de ani și predă română și engleză la școlile gimnaziale din Ruși și Slimnic. S-a născut în Curtea de Argeș și a făcut Facultatea de Litere la Sibiu, unde locuiește și acum. Plănuiește să se mute în Ruși, unde predă de 13 ani și „nu mai vrea să plece”. 

În 2018, alături de Cosmin Simtion, profesor de istorie în Ruși, a creat un club GreenIMPACT cu elevii de la școală. Programul GreenIMPACT, fondat de Fundația Noi Orizonturi (FNO), este o rețea de cluburi prin care tinerii învață să promoveze și să conserve patrimoniul local. Pentru a face parte din program, unul sau doi adulți din educație aplică și înființează un club GreenIMPACT în comunitate. 

„Am început clubul cu 300 de lei – atât era finanțarea de la FNO. Noi i-am dublat, că am făcut chestii handmade cu copiii. Ne-am improvizat o tarabă din două mese care se pliau și un cort la 50 de lei, am plătit autorizație la primărie și ne-am dus pe centrul din Sibiu. Am vândut brățări, semne de carte făcute de copii și ne-am dublat bănuții.”

Bogdan poartă un tricou cu Alternosfera și face mereu glume. Când ajunge la centrul de tineret, scoate dintr-un dulap covrigei și îmi arată mascota asociației ‒ Croco Moco ‒ un dinozaur verde care se pune pe deget. Împreună cu iubita lui, Livia, Bogdan ține cursuri de engleză cu tinerii. Livia Soroștinean s-a născut în Ruși, are 33 de ani și e voluntară a asociației din 2020.

Livia Soroștinean și Bogdan Mira în centrul de tineret din Ruși

Cursurile fac parte din proiectul Satul Învață Engleză, pentru care au strâns fonduri la Maratonul Internațional de la Sibiu din 2021. Proiectul se împarte în cursuri fizice, cele pe care le țin Bogdan și Livia, și online, la care tinerii lucrează pe aplicația Duolingo și adună puncte. La finalul proiectului, primii trei cu cel mai mare punctaj primesc premii ‒ o tabletă, căști și o boxă portabilă. 

Când am depus proiectul la maraton, ne-am gândit că vom avea tineri care vor să plece afară și ratează șansa aia, că nu știu limba. Și atunci am ales subiecte care să-i ajute – job interview, vizite la doctor, la cumpărături. Ședințele se împart în teorie – cu prezentare PowerPoint – și practică, unde îi punem să aplice. 

La cumpărături, am improvizat niște magazine în școală. Și era un fel de treasure hunt: [participantul] trebuia să plece dintr-un punct, să treacă pe la fiecare magazin și să rezolve un task. Dacă rezolva taskul respectiv, primea produsul. În momentul în care ajungea înapoi și avea toate produsele de pe listă, Livia nota timpul și vedeam clasamentul.”

47% dintre adolescenții din mediul rural declară că niciodată sau doar uneori le place școala. (Sursa: Raportul „Bunăstarea copilului din mediul rural în 2022”, realizat la comanda Fundației World Vision România)

Cosmin Simtion, directorul școlii, în foișorul de lângă Turnul Înclinat

Cosmin Simtion are 47 de ani, din care 24 la catedră. E profesor de istorie, iar anul acesta a devenit director al Școlii Generale Slimnic. A crescut la bloc, în cartierul Vasile Aaron din Sibiu. După ce a terminat Facultatea de Istorie, s-a mutat în Ruși, satul natal al mamei lui. De atunci, locuiește la 10 minute de școală și nici un minut de turnul înclinat.

Turnul înclinat este parte a Ansamblului Bisericii Evanghelice din Ruși, format din Biserica Evanghelică și o clădire fortificată, în care sașii depozitau alimente și se adăposteau. Construit în 1749, turnul a început să se încline după 30 de ani, din cauza alunecărilor de teren. Este o diferență de 1,5 metri între baza și vârful său, iar localnicii spun că este al treilea cel mai înclinat turn din Europa.

În 2018, cu finanțarea de la Fundația Noi Orizonturi, clubul GreenIMPACT a pus panouri de informare despre Ansamblul Bisericii Evanghelice. Când se gândeau la un nume pentru club, Cosmin a zis: „Păi, ce nume să-i dăm, când noi avem un turn și și ăla-i înclinat?”. Așa că s-au numit „Cavalerii Turnului Înclinat”, ca să apere elementul care îi face speciali.

Cipi mă duce și pe mine să văd turnul, iar Cosmin ne așteaptă în fața porții. Poartă pe cap o pălărie de paie și dă mâna cu Cipi în semn de salut. Ne așezăm la umbră, în foișorul din fața turnului ‒ două bănci și o masă de lemn lăcuit, cu acoperiș deasupra.

Turnul Înclinat de la Ruși

„Uite, ăsta tot noi l-am făcut, nu, Cipi?”, întreabă Cosmin.

Au construit foișorul cu banii strânși la Maratonul Internațional de la Sibiu din 2019. În plus, au amenajat și un belvedere – două bănci într-un loc pe Dealul Veseudului, de unde poți admira panorama satului Ruși. Au numit proiectul Popas la Poarta Trecutului.

Pentru că aveau nevoie de ajutor la construcție, Cosmin l-a contactat pe Ovidiu Panțiru, un localnic care a devenit membru al clubului.

„Nu poți, părerea mea, să faci o schimbare în satele noastre fără să ai alături o comunitate.”

Ovidiu are 40 de ani și locuiește în Ruși de când s-a născut. E căsătorit și are trei copii, printre care Larisa – o voluntară activă a asociației. Este angajat la Romgaz, face agricultură, e consilier local la primărie și ajută asociația „cu ce e nevoie”. 

Ovidiu în curtea școlii din Ruși

„Primul meu gând o fost să facem ceva în satul ăsta să nu ne mai plece tineretul. Hai să facem, poate ne mai rămân tinerii în sat. Eu n-am vrut să plec de aici nici după ce m-am căsătorit.”

La nici un an de la înființarea clubului, Bogdan, Cosmin și Ovidiu au constatat că ar primi mai repede finanțări dacă ar deveni asociație. Între timp, fratele lui Ovidiu, Mihai Panțiru, s-a întors să locuiască în Ruși, după șapte ani în care a stat în Cluj-Napoca.

„Am început să călătoresc prin Europa și prin State și am acumulat frustrarea aia că la mine acasă de ce nu-i așa? Satele din alte țări sunt super frumoase, aranjate, lumea vrea neapărat să stea la sat și la noi sunt așa lăsate în paragină. Cred că din frustrarea asta mai mult am vrut să schimb ceva.”

Mihai are 33 de ani și lucrează în IT. Am discutat cu el pe Zoom – avea pe urechi o pereche de căști performante, iar imaginea lui era mult mai clară decât a mea.

Mihai a plecat din sat la 13 ani, pe clasa a șasea, pentru că învăța bine și voia să intre la „Lazăr”,  pe profilul mate-info, unul dintre cele mai bune licee din Sibiu.

„M-am mutat, pentru că voiam să intru la un liceu bun și eram conștient, inclusiv profesorii îmi spuneau, că trebuie să mă duc să fac doi ani la o școală din oraș. La Ruși, profesorii trebuia să meargă cu media clasei, iar noi eram foarte diferiți ca nivel. În aceeași clasă, eram și olimpici și copii care nu știau să citească.”

A stat în chirie la o mătușă, iar părinții lui au făcut sacrificii pentru a-l întreține. Vine dintr-o familie de cinci frați, tatăl lucra ca zidar și mama era casnică. 

8% dintre românii de la ţară au ales să întrerupă școala temporar sau definitiv pentru unul sau mai mulţi copii, pentru a face faţă cheltuielilor. (Sursa: Raportul „Bunăstarea copilului din mediul rural în 2022”, realizat la comanda Fundației World Vision România)

Când îl întreb pe Mihai dacă s-a simțit discriminat că vine de la sat, îmi spune: „A, păi îți dai seama”. 

„Era asta că dacă vii de la țară, sigur ești mai prost. Inclusiv în familie mi se zicea că dacă merg la oraș trebuie să am grijă să nu rămân repetent sau corigent. Și eu veneam premiant.”

Mihai Panțiru la inaugurarea centrului de tineret

După liceu, Mihai a plecat la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. Când era student, a fost voluntar la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), ceea ce l-a făcut să își dorească cinema și în satul lui.

„Prima dată am mers la cinema pe clasa a cincea. Ne-a dus un profesor în excursie de la Ruși la Sibiu și am văzut filmul „Asterix și Obelix”.”

Odată cu începutul pandemiei, s-a mutat înapoi în Ruși. Muncea remote la o firmă de IT, iar când a auzit de activitățile clubului Cavalerii Turnului Înclinat, s-a gândit „Uite, oportunitate să mă implic și eu”. 

În iunie 2019, el cu Bogdan și Cosmin au pus bazele Asociației Cavalerilor Turnului Înclinat din Ruși. Aflați la început de drum, au căutat un loc unde să desfășoare activități. Au primit aprobare în curtea școlii, despre care Ovidiu spune că „era dezastru” – doar buruieni crescute și o clădire lăsată în paragină. Împreună cu copiii, au curățat-o, au împrejmuit-o cu gard și au construit un solar. 

Peretele centrului de tineret de la Ruși

„Închipuie-ți-l pe Mihai IT-istul cum monta la solar. Și îl vedeai cum curg apele pe el și că îl enervează, că nu le are cu aia. Dar știa că trebuie făcut”, îmi spune Cosmin.

Au pus în solar zarzavaturi și plante aromatice, pe care le dădeau restaurantului La Pasaj din Sibiu, în schimbul lecțiilor de gastronomie de la bucătar. Copiii au învățat de ce e sănătos să mănânce produse locale, după care s-au dus la piață să cumpere ingrediente pentru o omletă cu brânză și  o salată de legume. 

În vara anului 2019, au organizat prima școală de vară, la care au făcut ateliere de lucruri handmade, drumeții și jocuri. De atunci, CaVARAliada se ține an de an și crește în rând cu tinerii, care sunt întrebați după fiecare ediție: „Ce facem diferit la anul?”. Ioana Petrea este voluntară și face  parte din organizare.

„La școlile de vară, sunt copiii, care vin și se distrează ca participanți, și sunt adulții și liderii, cu care ne întâlnim dimineața la ședințe, vedem ce avem de făcut, cum facem. După ce se termină o zi, povestim ce reușite avem, ce insuccese și încercăm să facem mai bine ziua următoare.”

Ioana are 19 ani și e la Facultatea de Științe Economice din Sibiu. De când organizează școlile de vară, copiii din sat nu o mai salută cu „Bună ziua!” ‒ s-au împrietenit și acum îi fac cu mâna și când e la volan.

S-a născut în Ruși și, deși o enervează uneori să facă naveta până la Sibiu, nu s-a gândit niciodată „să-și facă bagajul și să plece din sat”. Se implică în asociație cât de mult poate, dar face pauze atunci când are nevoie.

Ioana în curtea școlii din Ruși

„Știu sigur că dacă s-ar fi pus presiune, nu mai veneam să fac voluntariat cu atâta drag și probabil nu mai veneam deloc. Asta e fain la noi, că dacă cineva nu vrea sau nu are timp într-o perioadă, e OK, ne descurcăm.”

Ioana a organizat toate documentele pentru școala de vară într-un Google Drive, pentru că „nu vrea să caute 100 de ani după un acord parental”. A avut dintotdeauna lucrurile în ordine ‒ „pixurile la pixuri, creioanele la creioane” ‒ și a adus asta și în asociație, pe lângă gogoșile făcute de ea de la ședințe.  

Anul acesta, și-a convins un coleg de la facultate să alerge la Maratonul Internațional de la Sibiu pentru proiectul lor – Start la lecturat – prin care vor să amenajeze biblioteca din comuna Slimnic.

Acum doi ani, Mihai a înscris un grup de voluntari la EduHack ‒ un hackathon organizat în Cluj-Napoca, dar care s-a ținut online în 2020, din cauza pandemiei. Un hackathon este un eveniment de programatori ce au un interval de timp să dezvolte un proiect software. Cu ajutorul proiectului, trebuie să se poată rezolva o problemă propusă tot de ei, în funcție de tema evenimentului.

„Am vrut să le arăt ce e un hackathon și am câștigat hackathonul. Temele erau educație și sănătate, iar ideea noastră era să facem o platformă pe care să se adune feedback-ul și părerile elevilor. Proiectul trebuia pitch-uit ‒ prezentat într-un mod scurt și atractiv ‒ în fața juriului”, spune Mihai.

Inaugurarea centrului de tineret de la Ruși

Participarea la hackathon a făcut parte din Proiectul Cavalerii digitali, pornit în martie 2020, când activitățile s-au mutat în online din cauza pandemiei. Mihai a ținut cursuri cu tinerii pe Zoom, unde au învățat să dezvolte website-uri, să colaboreze pe cod și să publice site-uri online. Au lucrat la un site unde să vândă semne de carte sau brățări făcute de ei, dar nu l-au finalizat încă.

Când grupurile de Whatsapp au devenit prea încărcate cu mesaje, au început să lucreze pe aplicația Discord. Au creat canale pentru fiecare proiect, un orar al evenimentelor și un chat general. Dacă vor să organizeze o seară de film, de exemplu, intră pe canalul special și votează ce film să proiecteze.

Într-o întâlnire pe Zoom, au completat și formularul de candidatură pentru Sat European de Tineret. Au aflat de el în 2019, când proiectul Sate și Bucate a fost premiat la Gala Tinerilor din Mediul Rural, organizată de Programul European Youth Village

Copii din sat jucându-se în curtea centrului de tineret

„Titlul Sat European de Tineret este gândit ca un plan de activități pe care tinerii din mediul rural să îl aplice în comuna lor”, îmi spune Andra Cordoș, fondatoarea Asociației Go Free din Cluj-Napoca. 

European Youth Village este un program finanțat cu fonduri europene prin Erasmus Plus și coordonat de Asociația pentru Dezvoltare Activă (ADA) de la Bacău și Go Free ‒ Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile din Cluj-Napoca. Cuprinde mai multe proiecte, printre care titlul Sat European de Tineret care se acordă noilor comune la Gala Tineretului din Mediul Rural. 

Titlul se acordă pentru un an, iar tinerii primesc sprijin de la coordonatori să țină activități în comuna lor. Pentru a aplica, minim cinci tineri din mediul rural trebuie să completeze un formular de candidatură, după modelul celui de la Corpul European de Solidaritate. Titlul nu vine cu o sumă de bani, așa că formularul este primul pas prin care tinerii învață să aplice pentru finanțare. Andra îmi spune că anul acesta, 15% dintre proiectele finanțate de Corpul European de Solidaritate sunt ale tinerilor ce au obținut titlul de Sat European de Tineret. 

Opt dintre voluntarii Asociației Cavalerii Turnului Înclinat, au format grupul de inițiativă Slimnic și au aplicat pentru titlu. Au cuprins în candidatură întreaga comună, formată din Ruși, Slimnic și Veseud, pentru a-și extinde comunitatea de tineri.

Acum doi ani, au primit titlul Slimnic ‒ Sat European de Tineret. Pentru cavaleri, a venit cu presiune și cu impulsul de a crește numărul de proiecte.

„Știi cum e, dacă ai primit un astfel de titlu, trebuie să îți respecți blazonul după aia. Ești Sat European de Tineret și ce faci? Nu poți să iei titlul, îl fluturi la toată lumea și după să nu se mai întâmple nimic”, zice Bogdan.

Panouri în centrul de tineret de la Ruși

După preluarea titlului, coordonatorii programului European Youth Village vin în comună și țin consultări cu tinerii, la care îi încurajează să spună problemele din satul lor, dar să caute și soluții. Anul trecut, Andra Cordoș a ținut consultări cu tinerii din Slimnic, iar cea mai evidentă problemă a fost lipsa apei potabile în școli. S-au gândit că o posibilă soluție ar fi dozatoarele de apă, iar Ovidiu și Cosmin au expus propunerea în Consiliul Local. Primăria nu a răspuns solicitării, așa că tinerii au obținut dozatoarele când Cosmin a preluat funcția de director.

 

Apoi, au început să facă dezbateri în stradă. Pe Discord, voluntarii aleg o temă și votează întrebarea centrală. Anunță evenimentul pe Facebook, iar tinerii și alți localnici ai comunei, vin să discute subiectul ales. Își scriu ideile pe cartoane colorate, le afișează pe peretele din apropierea locului de întâlnire și le prezintă celorlalți.

 

În iunie anul trecut, au ținut o dezbatere în Slimnic, la care au întrebat: „Unde și cum ne petrecem timpul liber?”. Tinerii au răspuns ‒ cinema în aer liber, cafenea sau teren de sport amenajat în Ruși.

 

Îmi place că a început lumea să își spună ideile și nevoile ‒ până acum, toată lumea era așa timorată – „cum să zic că vreau cafenea în Ruși”. Dar cu street debate-urile, lumea a început să fie tot mai deschisă. Și s-a ajuns de la „mi-aș dori” la „e normal să avem”, spune Mihai.

 

În 2021, au obținut finanțare pentru proiectul Cărți Călătoare prin Programul Campionii Planetei. Așa au creat o bibliotecă mobilă cu peste 60 de cărți centralizate pe un site. Tânărul completează un formular cu cartea pe care vrea să o citească, asociația o cumpără și rămâne apoi în bibliotecă.

 

„Noi ne-am gândit la nevoia asta a tinerilor și a copiilor din mediul rural de a citi. Nu avem bibliotecă în satul Ruși și la biblioteca școlii sunt cărți vechi care nu sunt atractive. Și acum avem cărți noi și de interes”, spune Anamaria Aldea.

 

Șase din 10 şcoli din mediul rural nu sunt dotate cu bibliotecă. (Sursa: 2017, „Strategia privind modernizarea infrastructurii educaţionale 2017-2023”- Ministerul Educației Naționale)

Anamaria în centrul de tineret de la Ruși

Anamaria are 18 ani și învață la Liceul Economic „George Barițiu” din Sibiu. Face parte din asociație de când s-a înființat, iar anul acesta a primit titlul de Cel mai activ voluntar implicat în proiecte de/pentru tineret, la Gala Tineretului Sibian. S-a împiedicat când a mers pe scenă și nu știa că trebuie să țină un discurs. După Gală, echipa a așteptat-o cu un cadou – seria „Insomnii” de Irina Binder, scriitoarea ei preferată. 

Anamaria poartă o traistă pe care scrie Summitul Tinerilor din Mediul Rural ‒ un eveniment organizat de Programul European Youth Village. Pe parcursul mai multor zile, tinerii participă la ateliere, dezbat probleme din satele lor și propun soluții. 

În 2021, echipa din Slimnic a participat la summit, când a primit o prelungire a mandatului de Sat European de Tineret. 

„Dintre toate comunele, într-adevăr, Slimnic s-a descurcat cel mai bine și am zis să rămână și să fie motorașul pentru alte sate”, spune Andra Cordoș.

Anamaria abia s-a întors de la Timișoara, unde a prezentat altor tineri cum pot aplica pentru titlu. Anul acesta, echipa din Slimnic va fi gazda Summitului Tinerilor din Mediul Rural.

Anul acesta, au aplicat pentru finanțare la Corpul European de Solidaritate. Au primit o finanțare de 6000 de euro pentru dotarea Casei Cavalerilor. Am în minte replica lui Bogdan: „Am început clubul cu 300 de lei”. Acum, tinerii scriu proiecte prin care atrag fonduri.

„Scopul e ca, ușor, ușor, noi să facem pasul în spate. Nu în sensul să abandonăm, le punem la îndemână ce avem, suntem acolo cu ei, dar ei să se implice”, spune Cosmin.

Acum, tinerii se ocupă de organizarea serilor de film sau de jocuri, a vânătorilor de comori. Pentru ultimul street debate, Anamaria și Cipi au pregătit cartoanele și întrebarea centrală. Ioana organizează în Google Drive documentele pentru școala de vară și discută cu colaboratori.

Tineri din comuna Slimnic la inaugurarea centrului de tineret

„Asta îi fain – să vezi că începi un lucru și, chiar dacă nu mai tragi tu la căruța respectivă, vine căluțul să tragă, să ducă mai departe căruța”, spune Bogdan.

Cavalerii Turnului Înclinat din Ruși au fost desemnați Cea mai activă asociație de/ pentru tineret la Gala Tineretului Sibian atât în 2019, cât și în 2021. La Gala de anul acesta, au avut șapte nominalizări și patru premii. 

În 2018, au primit premiu special ‒ Junior ONG ‒ la Gala Tineretului din România. Bogdan scoate premiul dintr-un sertar și îl pune pe masă.

Mihai Panțiru a primit premiu pentru Tânăr Implicat la Gala Tinerilor din Mediul Rural  2020.

„În generația mea, din 23, mai suntem doi în sat, spune Mihai. Și nu blamez pe nimeni, nu prea ai de ce să rămâi ca tânăr. Dar cred că întrebarea e ‒ chiar vrem să dispară satele? Că, în ritmul ăsta, dispar. Dacă pleacă tinerii, nu mai sunt copii. Anul trecut trei s-au înscris la școală. Nu mai sunt copii, nu mai vine medic. Și așa se distruge tot satul.”

Cavalerii Turnului Înclinat din Ruși au avut o curte cu buruieni, o clădire abandonată și un turn înclinat. De acolo, au construit o seră, au creat un centru de tineret și fac activități care să îi atragă pe tineri să rămână în comună. 

La inaugurarea Casei Cavalerilor, au venit în sat reprezentanți ai Consiliului Județean Sibiu, membrii ai Asociației Go Free și ai Fundației Comunitare Sibiu. Cu toate astea, tot au fost mai mulți tineri decât adulți. Iar asta mă face să cred că Ruși nu va dispărea curând.

Bogdan, Livia și Cipi pe treptele centrului de tineret de la Ruși

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România”

Articolul a fost publicat în Gen Revista și poate fi găsit aici

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter