Este o problemă foarte gravă faptul că organizațiile sunt în continuare dependente de fondurile de afară
Interviu cu Cristina Guseth, directoarea Fundației Freedom House Romania.
„Provocarea era să combați această mentalitate de <<Nu ne vindem țara>>”, spune Cristina Guseth, directoarea Fundației Freedom House Romania. De peste 30 de ani, ea lucrează pentru întărirea presei, bunei guvernări și sistemelor democratice.
Mentalitatea din acea perioadă a reapărut, iar presa este din ce în ce mai vulnerabilă. Cum o putem combate? Cu aceleași instrumente ca acum 30 de ani: un popor bine informat și o presă puternică.
Cum arăta societatea civilă după Revoluție? Care erau marile provocări pentru organizațiile din țară?
La vremea aceea, habar n-aveam ce-i acela un ONG. Noi veneam din comunism, ce cultură din zona asta puteam avea? Ne alfabetizam pe loc. Abia atunci învățam că în special spațiul anglo-saxon a recurs la mediul nonprofit, pentru că s-a dovedit că este mult mai eficient atât din punct de vedere al rezultatelor, cât și din punct de vedere financiar, în a rezolva anumite probleme.
Eu am avut șansa asta să lucrez la Fundația Soros din 1991 până în 1997, iar printre cele mai semnificative proiecte pe care le-am coordonat a fost școala BBC în România. Prin anii 1992-1993, Fundația a alocat o sumă de bani pentru echipamente dedicate radiourilor din țară, cu condiția ca posturile să preia programul de știri al BBC-ului. Astfel, la nivelul întregii țări s-a produs o infuzie de informație și de știri produse într-o manieră profesionistă și democratică. Postul public britanic a răspuns la această inițiativă și a făcut prima sa școală vocațională în afara granițelor, aducând traineri. Școala dura cam trei luni de zile și se înrolau cam 15 studenți sau, mai bine zis, jurnaliști din presa de radio și televiziune din țară.
Ancuța Vameșu, care a înființat Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, începuse să facă un catalog al organizațiilor nonguvernamentale din țară. Apăruseră multe organizații, ca ciupercile după ploaie, și erau niște forme fără fond, pentru că în perioada respectivă, organizațiile puteau să importe mașini fără să plătească taxe. Când am depus actele de înființare pentru Freedom House, îmi aduc aminte că atunci când am început demersurile, cei de la Registrul Fundațiilor m-au întrebat „cum, voi nu aveți nicio mașină?”.
Care au fost provocările din acea perioadă, în anii ‘90? Cum se raportau oamenii la societatea civilă?
Îmi aduc aminte cât de greu ne-a fost în perioada aceea să obținem aprobare din partea Guvernului pentru înființarea organizației. Cred că provocarea era să combați această mentalitate de „nu ne vindem țara”, că ăsta era sloganul care bântuia în societate. Tot ce era străin era dușmănos și nu avea gânduri bune pentru România, iar asta vedem că se vehiculează de către naționaliști și acum.
Și mai era și o reținere care, într-o bună măsură, încă se mai păstrează: cea a instituțiilor statului de a colabora cu organizații neguvernamentale. Noi aveam un statut aparte, pentru că eram sprijiniți de USAID, iar unii vedeau în programul de burse un soi de oportunitate de a călători în SUA.
Mă refer programul pentru asistență guvernamentală, început în 1993-94, pe care l-am coordonat, când am venit – trei ani mai târziu- la Freedom House. Se numea Romanian Government Transition Support Program, finanțat de USAID, și continuat odată cu schimbarea de guvern care s-a produs în România. La momentul respectiv, câștigase Emil Constantinescu președinția, iar această schimbare de guvernare a fost dovada că există o îmbunătățire în democrația din România. Asta i-a convins pe congresmenii americani că România merită sprijinită în parcursul său democratic.
A fost o oportunitate pentru oameni, că plecau cu burse să învețe despre procese democratice, să capete experiență. Dar am avut o întâmplare pe care nu am să o uit. După ce a venit PSD-ul la putere, am fost chemată la o întâlnire cu Miky Șpagă. Mi-a spus să-i dau o listă cu bursierii din program – până în anul respectiv erau deja mulți oameni din instituțiile statului care participaseră – pentru a le folosi expertiza. În naivitatea mea, i-am dat o listă. Ce s-a întâmplat după aceea? Mă sunau bursierii să-mi spună că au început să fie prigoniți sau dați afară. Atunci am cunoscut această perfidie din partea unui reprezentant al statului.
Dacă mă întrebi pe mine, societatea civilă s-a dezvoltat uluitor față de anii ’90 și cred că societatea românească s-a dezvoltat și datorită acestor entități.
În ultimii ani, ați simțit o creștere a presiunilor asupra societății civile?
Da, mai ales în perioada Dragnea. El a încercat să folosească metodele din local la nivel central: în momentul în care îndrăzneai să fii critic, îți tăia toate fondurile. Așa funcționa în local, toate firmele erau speriate și preferau să dea bani să nu apară nicăieri, să nu le faci publicitate.
La un moment dat, am mers – reprezentanți de la mai multe organizații – la Oficiul pentru Spălarea Banilor și am fost amendați pentru că, vezi Doamne!, ar fi existat o suspiciune asupra ONG-urilor de spălare de bani.
Cum putem crește atunci puterea organizațiilor, cum pot să devină ele mai reziliente? Soluția rămâne finanțările externe?
Organizațiile neguvernamentale, dacă nu reușesc să își și construiască o audiență și un sprijin în rândul oamenilor, sunt în continuare dependente de fonduri străine, sunt dependente de fonduri de la Comisia Europeană șamd și foarte greu reușesc să acceseze fondurile interne.
Fondurile interne, bani europeni derulați prin autorități de management din România, sunt forme fără fond. Autoritățile sunt prea puțin preocupate de rezultatele reale pe care le ai cu acei bani, ci doar de bifarea indicatorilor. Banii ăștia europeni derulați prin autorități de management în România sunt subtilizați masiv, sunt bani folosiți într-o manieră ineficientă.
În același timp, finanțările internaționale au devenit foarte competitive. Noi am trăit din finanțări de la Comisie. Majoritatea fondurilor noastre provin de aici, dar problema este că sunt singurele surse de finanțare spre care ne ducem cu toții.
Mai mult, capacitatea de a scrie proiecte și a implementa proiecte este încă foarte redusă, pentru că foarte puține ONG uri au reușit să-și păstreze oamenii.
Este o problemă foarte gravă faptul că organizațiile sunt în continuare dependente de fondurile de afară.
CSR-ul se ferește să vină pe teme de democrație. Mie mi s-a spus în mai multe rânduri că sunt politică. Când aud că sunt politică, le zic să-mi arate și mie partidul unde m-am dus eu.
CSR-ul se ferește de aceste subiecte mai spinoase. Pentru concursul Tânărul jurnalist al Anului, pe care l-am organizat la Freedom House, o singură dată am reușit să obțin o finanțare pentru un jurnalist de investigație. O singură dată în 20 de ani.
Au fost momente în care ați simțit că trebuie să o luați de la capăt în munca voastră, în ultimii ani?
Sigur, am simțit asta de foarte multe ori. Dar, de exemplu, ce facem noi acum cu presa locală, prin platforma de Presshub, este ce făceam și în 1993: încercăm să sprijinim și să dezvoltăm jurnalismul la nivel local.
Deși tot eu spun că societatea a evoluat foarte mult per ansamblu, există totuși o ciclicitate din asta. Uitându-mă la presă, simt o anumită deteriorare și mi se pare că sunt tot mai puține entități care au curajul să facă presă în mod real și să spună lucrurilor pe nume.
Dar dacă ne uităm în ansamblu la societate, ca om cu experiență de 30 de ani în sector, la ce alte provocări ne putem aștepta?
Îmi vine minte un pericol, pornind de la un eveniment la care am participat recent: 30 de ani de la înființarea Academiei Civice. Aceasta este organizația care se ocupă de Memorialul de la Sighet și cu care organizăm Școala de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului.
Ei bine, un adolescent, când termină liceul, ar trebui să aibă suficiente cunoștințe care să îl ajute să diferențieze un regim democratic de unul totalitar, precum regimul comunist din care am ieșit noi.
Ori mie mi-e teamă că prea puțini oameni realizează care sunt valorile unui regim democratic și sunt dispuși să facă un minim efort pentru a apăra aceste valori. Le iau ca fiind date, ca fiind normale. Dar dacă ne uităm la ce se întâmplă acum în justiție? Contrareforma din justiție a continuat cumva într-o formă mult mai subtilă decât O.U.G. 13.
Pilonii unui stat democratic rămân justiția și presa. În momentul în care acești doi piloni slăbesc, riști să te duci către un regim de tip totalitar.
Nu ți se pare normal ca un om, când termină liceul, să înțeleagă ce este acela rule of law, ce sunt checks and balances? La Școala de vară de la Sighet a venit un tânăr care ne-a spus: „eu am venit aici pentru că părinții mei spun că era mai bine în comunism și am vrut să văd și eu ce a însemnat comunismul”.
Mie mi s-a spus în mai multe rânduri că sunt politică. Când aud că sunt politică, le zic să-mi arate și mie partidul unde m-am dus eu.
Cristina Guseth are o experiență de peste 30 de ani în sectorul nonprofit. În anii ’90, ea a lucrat pentru Fundația Soros, unde a dezvoltat programe de instruire și dotare a presei din țară.
Din 1997, lucrează la Freedom House România, unde a coordonat programe de asistență guvernamentală împreună cu instituții din SUA.
De-a lungul anilor, Cristina Guseth a implementat proiecte care, cumulativ, depășesc suma de 3 milioane de Euro, lucrând cu Comisia Europeană (e.g. DG COMP, DG REGIO, DG HOME, Oficiul European de Luptă Antifraudă), ambasadele SUA, UK, Franța, Olanda, Norvegia la București, cât și cu instituții de stat și diverse entități ale societății civile (e.g. Fondul pentru Dezvoltarea Societății Civile).
Proiectele dezvoltate de FHR au abordat probleme legate de stat de drept, justiție, bună guvernare, integrare Europeană, nediscriminare, mass-media și combaterea știrilor false.
Din 2017, Freedom House România a dezvoltat prima rețea de presă locală din România – PressHub – care cuprinde peste 30 de publicații.
