Cronici – Pagina 3 – Cronici de Filantropie

Programa școlară nu le ajută pe adolescente să facă față provocărilor vârstei

Programa școlară nu le ajută pe adolescente să facă față provocărilor vârstei

Organizația a apărut în 1996, în Bistrița, din dorința de a le oferi comunităților o mână de ajutor în a-și recâștiga încrederea și a se dezvolta. În prezent, unul dintre programele cele mai importante rămâne susținerea adolescenților și copiilor în a-și descoperi potențialul, prin codare.

“Încep cu pregătirea profesorilor – chiar dacă acum avem un curriculum actualizat pentru TIC/ informatică, filmul se rupe când ajungem la predare. Mai ales în mediul rural, mulți copii fac încă orele de TIC pe hârtie, din dorința managementului de a ține calculatoarele ‘’de bune’’, cu mileu pe ele”, spune Narcis Luceanu.

La numai 24 de ani, el este coordonatorul proiectului flagship al Fundației Progress – CODE Kids.

Ce problemă ați vrut să rezolvați când ați înființat organizația?

Organizația a fost înființată acum 26 de ani în Bistrița, deci am început uitându-ne la comunitatea locală, apoi am extins proiectele la nivel național și am deschis biroul de la București. A fost gândită ca o organizație de dezvoltare comunitară, care a funcționat, ca toate ONG-urile din anii ‘90, cu sprijin din afara țării – voluntari și ‘’ajutoare’’ :). Din anul 2014, am preluat și continuat investiția făcută de Fundația Bill și Melinda Gates prin programul Biblionet, care a modernizat bibliotecile din România. Ele au rămas de atunci focusul nostru, iar proiectele pe care le-am gândit în ultimii nouă ani și-au propus să le transforme în hub-uri comunitare.

Încă există școli cu toaleta în fundul curții, așadar ce rost are să mai vorbim de calculatoare și cum construim viitorul generațiilor viitoare.

Care sunt marile goluri în sistemul de educație pe care le vedeți în acest moment?

O să mă refer aici doar la ceea ce facem noi, adică programare, robotică și empowerment pentru fete și doar la contextul din mediul rural/urban mic, unde am construit o expertiză extrem de robustă.

Încep cu pregătirea profesorilor – chiar dacă acum avem un curriculum actualizat pentru TIC/ informatică, filmul se rupe când ajungem la predare. Mai ales în mediul rural, mulți copii fac încă orele de TIC pe hârtie, din dorința managementului de a ține calculatoarele ‘’de bune’’, cu mileu pe ele. Conform unui studiu făcut de fundația noastră în comunitățile CODE Kids în 2021 (cercetare exploratorie pe un lot de conveniență de 155 de respondenți), în mai mult de jumătate din cazuri, orele erau ținute de profesori fără experiență în domeniu, cu alte specializări – matematică sau fizică în cel mai bun caz, dar poate fi vorba și de desen sau religie. E foarte greu să găsești oameni cu background în IT, pentru că acestea sunt skill-uri foarte bine plătite și oferta salarială pentru profesori pur și simplu nu e competitivă.

Dacă ne uităm la partea de soft skills, școala românească e cu 100 de ani în urmă. De exemplu, noi punem accent pe educarea fetelor din mediul rural, încercând să acoperim o mare nevoie: aceea de informare. Programa școlară nu le ajută pe adolescente să facă față provocărilor vârstei. Subiecte ca educația sexuală sunt tabu în țara cu cel mai mare procent de mame minore din Europa. Nouă ni se pare că sunt ignorate total acele lucruri de care copiii au nevoie ca să devină adulți funcționali.

Completează triada marilor goluri din sistem lipsa investițiilor în infrastructură din mediul rural. Încă există școli cu toaleta în fundul curții, așadar ce rost are să mai vorbim de calculatoare și cum construim viitorul generațiilor viitoare.

Avem cluburi de programare și robotică în peste 250 de comunități din România și Republica Moldova, cu peste 3000 de mini-coderi în ele, iar cluburile noastre de empowerment pentru fetele din mediul rural sunt în 60 de biblioteci publice, numărând în jur de 700 de adolescente.

Ce ar trebui să se întâmple astfel încât schimbările pe care le produceți sau le doriți să fie ireversibile? Cine ar mai trebui să se implice? De ce alte resurse ați avea nevoie?

ONG-urile și companiile nu pot să facă treaba statului, oricât de tare ne-am da peste cap. Noi am găsit o rețea alternativă prin care să ajungem la copii – bibliotecile publice. Astfel, avem o acoperire foarte bună în comunități mai izolate și lipsite de resurse (rural și urban mic) și o independență destul de mare – suntem doar noi și bibliotecarul. Copiii vin acolo de plăcere, fără să simtă povara unui sistem care te evaluează și te înregimentează. E un cadru în care sunt mult mai deschiși să învețe lucruri noi, într-un mod nou. Realitatea este însă că pentru o schimbare ireversibilă la scală mare este nevoie ca proiectele pilotate de noi și alte organizații care schimbă paradigma educației din România să fie implementare în școli. Implicarea statului, prin politici publice coerente, bazate pe date și lecții învățate de noi, este singura soluție.

Ce vă mână în luptă? De unde vă luați energia pentru a continua?

Nu pot să vorbesc pentru colegii mei, dar pe mine, Narcis Lunceanu, mă motivează faptul că văd cum se schimbă copiii sub ochii mei. Avem atât de multe exemple emoționante care ne-au arătat ce efect are munca noastră asupra lor! Îmi vine în minte povestea unui adolescent care se gândea că termină liceul și se întoarce în sat să îi ajute pe părinți la muncile fizice din gospodărie. După un webinar în care le-am zis copiilor, mai mult în treacăt, cât de important este să termine o facultate, el a decis să recupereze golurile pe care le avea la școală și acum își face planuri să vină la București la Politehnică. A fost un moment de “aha!” pentru mine, în care mi-am dat seama ca fiecare cuvânt pe care îl rostesc are un impact asupra lor și, pe cât de motivat sunt eu să îmi fac cât mai bine meseria, pe atât sunt de conștient de responsabilitatea pe care o am.

Și mai e ceva: mă văd pe mine în povestea lor. Sunt un copil de la țară, care știe exact care sunt provocările prin care trec ei și cum le pot depăși.

Care sunt realizările de care sunteți mândri în acest moment?

Avem cluburi de programare și robotică în peste 250 de comunități din România și Republica Moldova, cu peste 3000 de mini-coderi în ele, iar cluburile noastre de empowerment pentru fetele din mediul rural sunt în 60 de biblioteci publice, numărând în jur de 700 de adolescente. Mândria mea absolută este rețeaua de alumni pe care am creat-o și care numără în prezent peste 100 de copii implicați extraordinar de mult în proiectele noastre, care muncesc cot la cot cu noi ca sa întoarcă în societate sprijinul pe care l-au primit și ei la rândul lor.

Iar dacă ar fi să menționez un moment în care ne-am simțit cu toții ‘’văzuți’’, acesta a fost anul trecut, când am primit trofeul Future proof education la prestigioasele premii Emerging Europe Awards de la Bruxelles. Suntem foarte mândri de această realizare.

Cum arată relația cu comunitatea? Simțiți că sunteți susținuți în misiunea voastră? Dacă da, se traduce și această susținere în acțiuni concrete (implicare prin voluntariat, donații, etc.)?

În proiectul nostru cam totul se bazează pe voluntariat – bibliotecarii, profesorii, activiștii care deschid cluburi CODE Kids o fac fără să fie plătiți. Alumnii ne sunt de foarte mare ajutor, tot prin muncă voluntară. Am avut întotdeauna grijă ca ei să fie nu numai parte din povestea noastră, ci chiar actorii principali. Noi venim de fapt cu un context, dar toată munca și rezultatele extraordinare sunt ale lor. EI SUNT Fundația Progress.

#cronicidefilantropie

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Sunt niște mame, din păcate, invizibile. Noi nu le vedem pe fetele astea.

Sunt niște mame, din păcate, invizibile. Noi nu le vedem pe fetele astea.

Articol de Gabriela Pițurlea

Andreea urma să termine clasa a IX-a când a aflat că e însărcinată. „Am zis că n-o să avortez, o să păstrez copilul orice-ar fi”, spune azi, la 21 de ani. „După ce David a început să miște în burtă, m-au luat o euforie și niște emoții, și cum am născut, mi s-au activat instinctele de mamă. Știam ce să-i fac, eram conectată cu el.”

Mama Andreei, deși a certat-o, nu i s-a împotrivit. I-a rămas alături, la fel și tatăl copilului, cu cinci ani mai mare decât ea. Dar chiar și cu acel sprijin, trecerea la noua viață, la doar 16 ani, nu a fost deloc ușoară.

Andreea e doar una dintre miile de fete din România care au devenit mame în acel an, înaintea majoratului. Țara noastră și Bulgaria sunt, de altfel, statele din UE cu cele mai multe mame minore. În lipsa unei strategii naționale, pe fondul lipsei de studii și a măsurilor aproximative sau absente, ONG-urile mici încearcă să vină constant cu soluții, la nivel macro și micro.

În primul ei an ca mamă, când se simțea arătată cu degetul „la maternitate, în parcuri, la magazin, de cunoștințe chiar”, Andreea a aflat de grupul de sprijin „Nu ești singură”, pentru mame adolescente din București, un program pilot al asociației Dream Project. Acolo, a învățat să pună unghii, ceea ce i-a permis să facă niște bani ai ei și să se simtă independentă. Dar cel mai mult crede că a ajutat-o consilierea psihologică: „Puteam să vorbesc liber, deschis și nimeni nu mă judeca.”

Andreea nu a renunțat la școală – va termina clasa a X-a în curând – și, în plus, e om de bază la întâlnirile bilunare ale grupului de suport: „Am vrut să dau o mână de ajutor, ca să nu mai treacă și alte mame prin ce-am trecut eu.” Încearcă să le fie alături fetelor când au nevoie să fie ascultate, le încurajează să se angajeze sau să se întoarcă la școală. Au încredere în ea, pentru că știe despre ce vorbește când le spune să nu se lase intimidate. „Văzând că pe mine nu mă mai afectează deloc, sper, cumva, să fure puțin din putere și să înțeleagă că nu e un capăt de lume.”

Mame invizibile

Conform datelor Institutului Național de Statistică, în 2021, 15.672 fete cu vârsta între 15 și 19 ani și 687 de fete cu vârsta sub 15 ani au devenit mame în România. Potrivit unui raport Salvați Copiii, 1 din 10 nou-nӑscuţi din România are o mamă adolescentă. La nivelul UE, cam 30% dintre mamele sub 18 ani și 45% dintre mamele sub 15 ani sunt din România.

Asociații precum Sexul vs. Barza sau Tineri pentru Tineri luptă făcând prevenție și facilitând accesul la educație sexuală într-o țară în care, în fața unor statistici fioroase, legea încă se ascunde după nume de materii ca „educație pentru viață” sau „educație sanitară”, neapărat opționale.

Lipsa de educație sexuală în școli și în familie, sărăcia sistemică, lipsa de comunicare și coordonare între instituțiile statului, abandonul școlar, adeseori încă din ciclul primar, plecarea părinților la muncă în străinătate, lipsa de contracepție gratuită pentru persoanele fără venituri, nepedepsirea abuzurilor sexuale sunt doar câteva dintre problemele care ar trebui luate în calcul pentru reducerea numărului foarte mare de adolescente care devin mame.

În spatele unor enumerații copleșitoare ce capătă inevitabil aspect tehnic, se află mii de femei ale căror vieți încep pe minus. Iar după ce nasc, viața lor e suplimentar complicată de alți factori: discriminarea și umilințele, relațiile disfuncționale cu tatăl copilului sau cu familia extinsă, lipsa de medici de familie, de asistenți sociali și de psihologi la nivel local, lipsa de suport, în zecile ei de forme.

Organizațiile non-profit se luptă de ani buni cu lipsurile statului și cu propriile lipsuri – de bani, de personal, de timp. Simt și ele neputință în fața atâtor focuri care se cer stinse, dar încearcă să se concentreze pe fapte.

De când are ca focus susținerea mamelor minore, asociația Dream Project promovează, prin proiectele sale, ideea de independență. „De împuternicire a fetelor ăstora, de susținere a drepturilor lor, că nu sunt niște mame de mâna a doua”, spune fondatoarea Marinela Rață. „Sunt niște mame, din păcate, invizibile, noi nu le vedem pe fetele astea.”

Dream Project și-a început activitatea implementând în România un concept care a contribuit la scăderea ratei de mortalitate infantilă din Finlanda. Peste 100 de mame din medii vulnerabile au primit un trusou, care, pe lângă hăinuțe și produse de îngrijire pentru primele luni de viață, include și o cutie din carton, dotată cu saltea specială, în care bebelușul poate dormi până se ridică singur în picioare.

Asociația s-a axat ulterior pe proiecte educaționale și de sprijin pentru părinții din categorii vulnerabile – cursuri de parenting pentru mame cu vârste între 16 și 30 de ani, cursuri de calificare profesională pentru mame sub 18 ani, un program de educație non-formală pentru 50 de părinți fără venituri, fără educație formală sau calificare, cu vârste între 17 și 30 de ani.

Marinela își pune speranța că mame precum Andreea și Denisa, primele beneficiare Dream Project, pot duce mai departe misiunea deloc ușoară a asociației.

Sănătate pentru mame și sugari

O altă organizație care ajută mamele minore e Asociația SAMAS, cu o echipă de 10 oameni și zeci de colaboratori la nivel național. SAMAS pune accent pe împuternicire prin informare. Pe de o parte, prin studii pe care le face ca să vadă efectiv care este situația, pe de altă parte, prin proiecte dedicate tinerelor familii și profesioniștilor care ajung să le fie cel mai aproape.

Sînziana Ioniță-Ciurez, directoarea executivă a asociației SAMAS spune că-și privește fiul adolescent trăind bucuriile și problemele firești vârstei lui, și nu-i vine să creadă cât de mari sunt așteptările societății de la mamele minore. „Cerem de la copiii ăștia să rezolve niște probleme pe care niște adulți deștepți, cu burțile pline și cât de cât zdraveni la cap nu reușesc să le rezolve sistematic, transgenerațional”.

Odată primită informația că o fată minoră e însărcinată, subliniază Sînziana, ar trebui să se declanșeze un mecanism interinstituțional care să o sprijine. Dacă ar exista proceduri standard și toate instituțiile statului le-ar cunoaște și le-ar aplica, părinții tineri nu s-ar pierde într-un haos birocratic din care ies, adeseori, fără să-și cunoască sau să-și ceară drepturile. Multe fete, de pildă, nici nu ajung să afle de la secretariatul școlii că dacă își continuă studiile pe parcursul sarcinii, au dreptul la o indemnizație de creștere a copilului.

Prin programul Sănătos la Pieptul Mamei, SAMAS a făcut o hartă a inițiativelor pentru mame adolescente și tați tineri (sub 25 de ani) și a dezvoltat prima platformă gratuită de training pentru asistenții medicali comunitari (în marea lor majoritate femei), gândită în funcție de nevoile și oportunitățile lor, și de fișa lor de post. Astfel, îmbinând informațiile medicale actualizate cu exerciții practice, pot crește calitatea îngrijirilor și oferi îndrumare prețioasă adolescentelor însărcinate și/ sau mamelor cu copii de până la 2 ani, cât și partenerilor acestor femei.

„Cei mai mulți asistenți comunitari sunt senzaționali și-și fac treaba unde mulți alții n-ar face-o”, spune Sînziana. „Se ocupă de copii, se ocupă de gravide, se ocupă de minore gravide, se ocupă de boli cronice, se ocupă de adicție, adică de alcoolici, se ocupă de bătrâni, de boli mintale, TBC, you name it. De-asta sunt o categorie în care merită investit, și merită sprijiniți. Ei și reușesc cumva să comunice destul de liber cu oamenii ăștia. Sunt din comunitate sau din proximitate, oamenii au încredere în ei și nu le ascund lucruri.”

Asistenții vizitează minorele însărcinate aproape lunar, ceea ce contribuie la închegarea relației. De obicei, la aceste discuții nu participă și tatăl copilului. De altfel, subliniază atât Marinela cât și Sînziana, nu există niciun serviciu sau studiu care li se adresează strict băieților / taților tineri. Numărăm fete care au rămas însărcinate înainte să împlinească 18 ani sau imediat după, dar se vorbește prea puțin despre cealaltă parte, egal responsabilă de sarcină. Iar cealaltă parte nu apare, în general, nici măcar la externarea din maternitate. Motivul? „Take your pick”, spune Sînziana. „Îi e teamă de repercusiuni legale, nu își asumă responsabilitatea, e plecat la muncă, sunt o mie de variante.”

Așa cum a făcut și Dream Project la început, SAMAS ajută mamele vulnerabile și trimițându-le, prin intermediul cadrelor medicale din localitate, „cutia bebelușului”. „O asistentă socială a zis că aduce decență și liniște”, spune Sînziana.

Cutia de carton vine și cu educație pentru mama lui. Fiecare din zecile de obiecte primite este o oportunitate de învățare, asistenții medicali comunitari, medicii sau moașele fiind pregătite să livreze informații de care mama are nevoie pentru a-și putea îngriji corect nou-născutul. De ce nu există pernă? Pentru că perna nu e recomandată bebelușilor. Nu-i punem între perne, pentru că se pot sufoca. De ce e așa scurtă pătura? Ca să evităm sufocarea copilului, ea trebuie să-l acopere doar până la subțiori. Și chiar dacă poate nu e un subiect comod, prezența celor trei prezervative din cutie oferă ocazia de a deschide subiectul contracepției. (În 2020, Sexul vs. Barza atrăgea atenția că doar 2 din cele 117 cabinete de planificare familială din țară ofereau contraceptive sau prezervative gratuit, mecanismul de cumpărare a contraceptivelor fiind blocat de Ministerul Sănătății de mai mulți ani.)

S vine de la suflet

Relații bazate pe încredere, constanță și proximitate fac diferența și într-un sat din județul Sibiu, unde activează S’art R – vient de l’âme, o mică asociație din Mediaș, înființată cu scopul inițial de a aduce arta mai aproape de oamenii din mediul rural. În 2013, au intervenit pentru prima dată în Ighișu Nou, un sat cu familii numeroase și tinere, unde o sarcină la 14 ani era ceva comun, existând chiar și nașteri la 12 ani.

În timp, au creat noi și noi proiecte pentru familiile dornice să schimbe ceva în viața lor și în viitorul copiilor. Organizează o tabără de artă, ateliere de astronomie, scrimă sau IT, dar și programe educaționale care au ca scop scăderea ratei de nașteri în adolescență.

În ianuarie-martie, au desfășurat o nouă ediție a proiectului ,,Educație pentru Familie”, o serie de trei cursuri ținute în colaborare cu Echilibrium – Centru de dezvoltare pentru părinți și copii. Primul curs e unul de dezvoltare personală și igienă. 180 de elevi de clasele VII-VIII din sat și de la Liceul Tehnologic Automecanica Mediaș au avut acces la informații despre dezvoltarea corpului în adolescență, despre siguranța în relații și, în fond, despre educație sexuală.

Pentru că multe fete ajung la ginecolog abia când sunt în travaliu (potrivit Salvați Copiii, 1 din 3 femei gravide din România nu are nicio vizită medicală pe parcursul sarcinii), proiectul include și un curs intitulat „Pregătire pentru naștere”. Viitoarele mămici obțin informații despre sarcină și cum să se pregătească atât fizic, cât și emoțional pentru naștere, precum și indicații de alimentație și de drepturile pacientului. Fetele, de exemplu, au fost foarte impresionate de un filmuleț despre evoluția fătului, pentru că vedeau pentru prima dată ce se întâmplă în corpul lor în cele nouă luni de sarcină.

Al treilea curs din program este unul de puericultură, cu focus pe importanța alăptării, boli infantile și fazele normale de dezvoltare a bebelușului. „Ne-am dori ca la aceste cursuri să apară și partenerii. Până acum, n-am avut noroc”, spune Erzsébet Wenzel-Gazdag, fondatoarea asociației. Mulți tați sunt zilieri sau lucrează în alte localități, dar nici n-a existat neapărat deschidere. „Tăticii ar trebui să înțeleagă cât de importantă este prezența lor în familie pentru dezvoltarea copiilor.”

S’art operează cu o echipă de trei oameni și 20-25 de colaboratori. Nu apucă să posteze despre toate lucrurile pe care le fac, pentru că preferă să fie pe teren. În Ighișu Nou, urmăresc îndeaproape 16 familii, dar țin legătura cu 25. Și progresele, chiar dacă nu se văd din avion, există și se adună. „După 10 ani de activitate, pot să vă spun că în familiile care au avut tangențe cu proiectele noastre se consideră extremă nașterea la 14-15 ani”, spune Erzsébet. „Dintre cei care au participat constant la aceste activități, fetele nasc abia la 18-19 ani.”

Să ajute fetele din sat să termine măcar opt clase, de preferință fără sarcini, rămâne o prioritate. „Eu cred în continuare că prin proiectele acestea culturale, indiferent de tematică, putem să ținem atât fetele, cât și băieții, mai aproape de copilărie. Să-și permită să trăiască copilăria.”

*Fotografiile aparțin organizațiilor menționate în articol

De ce sectorul civil are nevoie de comunitățile locale. O poveste din Serbia

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Măcar noi să rămânem împreună

#cronicidefilantropie

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Dacă un lucru are sens și aduce o îmbunătățire pentru un om sau pentru comunitate, atunci merg mai departe

Dacă un lucru are sens și aduce o îmbunătățire pentru un om sau pentru comunitate, atunci merg mai departe

Interviu cu Melania Medeleanu, fondatoarea Asociației Zi de bine

„Ziua de naștere este o zi de bine”, rezumă Melania povestea organizației pe care a înființat-o în martie 2020. Atunci, Zi de bine urma să fie locul unde oamenii își transformă zilele de naștere în zile de bine pentru cei care au nevoie de ajutor.

Însă planurile i s-au schimbat în doar câteva zile, când pandemia a intrat în viețile și vocabularul nostru, iar Zi de Bine a trecut de la zile de naștere la campania Scut pentru spitale. „Îmi aduc aminte că la conferința de lansare a proiectului Zi de bine, jurnaliștii nu prea au venit pentru că erau la prima conferință de presă de la aeroportul Otopeni, pe tema pandemiei”, spune ea.

Ultimii ani au fost cei mai crunți pentru organizații nonguvernamentale din toată lumea, iar pentru un ONG la început de drum, a fost un botez de foc. Astăzi, la trei ani de la înființare, Zi de bine numără aproape 50 de proiecte susținute în toată țara, iar printre ele se regăsesc cele dedicate copiilor și adolescenților, care umplu goluri ce țin de educație nonformală, dezvoltarea emoțională și încredere.

Ce probleme ați vrut să rezolvați când ați înființat organizația?

Mereu auzeam de la oamenii din jurul meu aceleași lucruri: că vor să facă voluntariat, că vor să se implice, dar nu au timp, și nici prea mulți bani. Că ar vrea să vadă o schimbare rapidă. Atunci am zis: cum ar fi să pot implica un număr nelimitat de persoane, cărora să le arăt ulterior, foarte repede, și ce se întâmplă cu contribuția lor?

Când suntem noi foarte generoși? De ziua noastră, când facem cinste. Cum ar fi să le spunem oamenilor ca de ziua lor să nu le ceară prietenilor cadouri, ci să doneze banii pe care i-ar fi dat pe daruri, iar până la sfârșitul lunii să le arătăm și ce-am făcut cu donațiile. Lună de lună, puteam să implicăm foarte mulți oameni doar cu donarea zilei de naștere. Așa a pornit asociația Zi de bine și de asta se numește așa: ziua de naștere este o zi de bine.

Însă când v-ați înființat a apărut și pandemia COVID-19. Cum s-au schimbat planurile Zi de bine?

Noi ne-am născut în luna martie, când vorbeam de pandemie și de lockdown deja. Îmi aduc aminte că la conferința de lansare a proiectului Zi de bine, nu au venit foarte mulți jurnaliști pentru că erau la prima conferință de presă pe tema pandemiei, la Aeroportul Otopeni.

Tocmai demarasem proiectul Căsuța Blondie, un spațiu de tranzit pentru copii operați la Marie Curie. Unii copii operați nu aveau condiții bune acasă și se puteau îmbolnăvi din pricina mediului in care se aflau, astfel ca medicii decideau să îi țină mai mult timp internați. Dar, în felul acesta, îi puneau în pericol pe copiii de pe listele de așteptare. Și atunci căsuța Blondie răspundea acestei nevoi.

Am strâns 50.000 de euro în 14 zile, am făcut căsuța Blondie și apoi, pentru că pandemia a scos la iveală nevoile din sistem, ne-am uitat la spitale. Așa l-am descoperit pe cel de Boli Infecțioase din Brașov, care avea nevoie de un spațiu de tranzit, unde să facă selecția pacienților. Am adunat 50.000 de euro pentru acest spital, iar apoi, timp de două luni și jumătate, am strâns și am trimis spre aproape 100 de puncte (spitale, cabinete de familie) materiale, echipamente și aparatură în valoare de peste 1,5 milioane de euro.

Îmi aduc aminte cum cântecul pe care voiam să-l folosim în campania dedicată zilelor de naștere – “Cine-i născut în martie, hai sus, hai sus, hai sus (…) De ziua ta ajută un om să se ridice” – s-a transformat într-un imn de susținere a spitalelor din orașele în care ne-am născut: “Cine-i născut la Botoșani”, “Cine-i născut la Galați (..)” și așa mai departe.

Când am văzut că unii copiii se uitau la duș și nu înțelegeau ce-i ăla, a fost uluitor pentru mine.

În trei ani, au fost susținute și finanțate aproape 50 de proiecte de Zi de Bine. Cum selectați proiectele sau ce anume urmăriți la ele?

Obiectivul asociației a fost să susținem organizații, mai ales cele la început de drum, care poate că au un proiect valoros, dar nu au suficiente resurse financiare sau nu știu să comunice suficient de bine și să-l aducă în atenția publicului. Și atunci, expertiza noastră fiind pe fundraising și comunicare, voiam să punem la bătaie ce știm noi să facem. În primul an, multe din proiecte au fost ale noastre, din ideile echipei, ca să arătăm că se poate și să încurajăm ONG-urile să vină spre noi.

În prezent, sunt două metode. Odată, avem noi o idee și ne gândim care este organizația care ar putea beneficia de această idee și pe care am putea să o sprijinim în acest sens. A doua variantă,

primim idei de la organizații, iar noi ne uităm la: cât este de valoros este proiectul și cât de mare este drive-ul sau ambiția organizației respective, pentru că ce ne dorim este să le dăm aripi organizațiilor, sa le ajutam, printr-un proiect mare, sa crească.

Ne-au interesat în mod deosebit proiectele care au ceva inedit sau o nevoie despre care nu se vorbește suficient. Am vrut să scoatem la lumină subiecte ca sănătatea mintală, care înainte de pandemie nu era atât de prezentă în discursul nostru. Am preferat să facem grădina terapeutică pentru pacienții de la Bălăceanca, de pildă, unde se fac foarte puține proiecte.

Ne preocupă doliul sau bolile ca Alzheimer, despre care știm că se întâmplă, dar dacă nu-i vedem pe oamenii bolnavi pe stradă, ne facem că nu există.

Ineditul se vede la Edubuzz, unde am transformat un autobuz într-un afterschool social care funcționează și astăzi. Ineditul se vede la Microduș, unde am făcut un proiect de educație pentru igienă în satele din Moldova. Și când am văzut că unii copiii se uitau la duș și nu înțelegeau ce-i ăla, a fost uluitor pentru mine.

În toate proiectele susținute de Zi de Bine, care sunt momentele de pe teren, din comunități, care te-au impresionat cel mai mult?

Când ești în buricul Bucureștiului, chiar dacă ai experiența mersului pe teren, să vezi un copil care nu înțelege ce înseamnă para dușului, pentru că el nu știe decât de para din copaci, e incredibil de tulburător.

Mă lovește cât de puțină educație există pentru ce să facem cu sentimentele noastre. Mă refer aici la adolescenții care se confruntă cu depresia, care sunt teribili de mulți. Am făcut un proiect anul trecut – o linie verde pentru adolescenți care se luptă cu depresia – unde am fost impresionată de numărul de apeluri, de discuțiile purtate. Adolescenții simțeau nevoia să se destăinuie și nu știau cui sau unde. Au sunat și bunici la numărul respectiv să spună că nepotul lor se confruntă cu depresia și ei nu știu ce să facă.

Sau acum, că avem Proiectul Independențe, cu cei de la organizația ARAS, unde ne uităm la tinerii care se confruntă cu drogurile. Din nou, este absolut tulburător să vezi părinții depășiți de situație. Simplul fapt că au stat față în față cu un psiholog care le spune cum să gestioneze relația, cum să le câștige încrederea copiilor, este un lucru extrem de valoros.

Noi chiar vrem să arătăm că se poate, iar dacă cineva vrea să ducă lucrurile mai departe, suntem aici să împărtășim din experiența noastră.

Ați susținut diverse cauze și inițiative. Dacă ar fi să te uiți la nevoile din țară, care ar fi, după tine, cele mai urgente?

Mi-e atât de greu să fac o prioritizare a acestor urgențe. În mod evident, multe dintre problemele pe care le avem pleacă de la educație. Aici nu e nimic de discutat și cred că investiția în educație este una dintre cele mai valoroase și mă bucur că e atât de multă lume implicată și sunt atât de multe ONG-uri care se concentrează pe asta. Dar dincolo de educația formală, mie mi se pare foarte important felul în care te formezi ca om, pentru că degeaba ești foarte pregătit și citești foarte mult, dacă sufletește ești fragil. Inteligența neacompaniată de inteligență emoțională poate naște monștri.

M-am uitat la fenomenul de bullying, care nu vine de la copiii care nu sunt educați, ci de la cei care suferă sufletește, și m-am gândit la această nevoie de educație emoțională, indiferent dacă vorbim de bullying, de părinți care-și pierd copiii, de gestionarea conflictelor.

Dacă ai avea un fond de zece milioane de euro, ce ai face cu el?

Aș construi câte un parc „Plantați în amintire” în fiecare județ din țara asta. Este un parc unde plantezi un copac în memoria cuiva. În noiembrie am făcut proiectul la Lugoj, în aprilie la Oradea, urmează București, Săcele și Constanța.

Primim foarte multe mesaje de la oameni care au pierdut pe cineva drag și vor să facă asta, pentru că simt că rămâne un fel de viață în urma lor.

Pe de altă parte, uitându-mă la evoluția demografiei din România – pentru că avem o populație profund îmbătrânită -, le-aș oferi bătrânilor o viață activă. Dacă nu reușim să-i scoatem pe bătrâni din casă și să-i ținem ocupați, activi, să le oferim aceste șanse, vom avea mult de pierdut. Prevenția, în cazul ăsta, înseamnă să-i ținem activi, să facem mai multe centre pentru vârstnici, unde să iasă din casă și să împartă din cunoștințele pe care le au. Să se păstreze sănătoși cât mai mult timp, mental și fizic. E o bucurie imensă să le vedem sâmbăta pe doamnele noastre de la Centrul Comunitar Zi de BINE cum croșetează, împletesc, au făcut păpuși împletite pe care apoi le-au dus copiilor în spitale, o nebunie!! Și e o atmosferă așa frumoasă când dau din mână și-și spun poveștile de viață, spre deliciul voluntarilor mai tineri!

Asta e ce ne dorim, să arătăm că se poate. Ni s-a spus că nu putem face o tabără pentru pacienți cu Alzheimer și aparținători, dar uite că s-a putut. Ni s-a zis că este foarte complicat să faci camere de audieri pentru minori, uite că s-a putut. Noi chiar vrem să arătăm că se poate, iar dacă cineva vrea să ducă lucrurile mai departe, suntem aici să împărtășim din experiența noastră.

Dacă mă întrebi ce mă surprinde, este viteza de reacție și felul în care reacționează oamenii atunci când rezonează cu o cauză.

Ce te mână în luptă? De unde îți iei energia pentru a continua?

Din sens. Dacă un lucru are sens și aduce o îmbunătățire pentru un om sau pentru comunitate, atunci merg mai departe. Dacă un proiect deschide niște uși ca altcineva să îl ducă mai departe, atunci nu am de ce să ezit.

Facem proiecte care pot avea impact la nivel național, cum e asta cu camerele de audiere pentru minori, și, în același timp facem, proiecte ca Mame fără flori, unde am adus primele două cuddle cot-uri din România, astfel încât părinții unui copil care nu se naște viu să își poată lua rămas bun de la el.

În România, dacă ai o sarcină care nu se duce la bun sfârșit, dacă naști un copil și el moare a doua zi sau l-ai născut mort, cineva te pune să semnezi că renunți la corp și aia e. Asta poare fi înfiorător pentru părinte în procesarea doliului, unde unul dintre elementele importante în mersul mai departe este să vezi corpul copilului. Dacă totuși alegi să îl vezi și nu ți-l ia pur și simplu, ajungi într-o secție, unde îl vezi pe o masă de spital, alături de alți avortoni, ceea ce este oribil. Să fie asta ultima imagine cu copilul tău? Este inuman.

Am vrut să vedem cum se întâmplă în străinătate. Acolo există cuddle cot-ul, un fel de landou pentru nou-născuți, cu un dispozitiv frigorific, ce ține corpul copilului în condițiile necesare într-un astfel de context. Noi am amenajat două astfel de camere cu câte un cuddle cot și sunt niște spații calde și intime în care părintele poate sta cu copilul său – copilul este în landou -, și are șansa să își ia la revedere.

Nu e un proiect pentru mulțime, dar dacă o singură mamă nu e singură în procesul ăsta, atunci își atinge scopul.

Cum arată relația cu comunitatea? Simțiți că sunteți susținuți în misiunea voastră?

Când am lansat Zi de Bine și era toată nebunia cu pandemia, veneau oameni spre noi și ne spuneau că vor să își ajute spitalul. „Cum fac, că tu trebuie să știi”, ziceau ei. Nu e ca și cum aș fi făcut asta toată viață, dintr-o pandemie în alta. Dar faptul că veneau spre noi și ne cereau sfatul ne-a arătat că avem parte de o încredere fantastică și de credibilitate. Ceea ce e nemaipomenit. Acea încredere îți dă aripi, dar te și copleșește.

De asemenea, la centrul comunitar Zi de bine, unde facem lecții cu copii, unul dintre ei era tare amărât de ziua lui de naștere. Mi-am dat seama că noi nu avem buget pentru cazuri individuale, dar cum să las să treacă ziua acestui copil de 12 ani? El are doar o bunică, care lucrează ca doamnă de serviciu, ca să îl susțină pe el.

Am pus un anunț pe Facebook. Voiam să strâng 3000 de lei. În trei zile, am adunat 20.000 de lei. Cu banii ăștia am și mobilat casa!

Viața unei familii se poate schimba în bine cu un efort așa de mic din partea celor care contribuie! Dacă acest copil începe să capete încredere și iese din păienjenișul de spaime în care se află, atunci merită să ne implicăm.

Dacă mă întrebi ce mă surprinde, este viteza de reacție și felul în care reacționează oamenii atunci când rezonează cu o cauză.

De ce sectorul civil are nevoie de comunitățile locale. O poveste din Serbia

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Măcar noi să rămânem împreună

#cronicidefilantropie

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Salvarea inocenților

Salvarea inocenților

Copiii cu dizabilități grave și copiii din medii vulnerabile primesc o șansă la educație echitabilă grație eforturilor a două fundații clujene

Articol scris de Bianca Felseghi

În urmă cu 30 de ani, o mână de oameni, susținuți de Serviciul de Ajutor Maltez, a început să transforme realitatea de zi cu zi pentru copiii cu dizabilități neuromotorii și neuropsihice. Era o vreme în care standardele serviciilor sociale în România abia începeau să fie definite, iar nevoile acestor mici oameni – suflete care supraviețuiseră în ciuda circumstanțelor covârșitor de grele în care s-au născut – abia ce începeau să fie cunoscute și conștientizate. La Cluj-Napoca, Grădinița Malteză – “Centrul de zi pentru copii cu dizabilităţi neuromotorii, neuropsihice și alte deficienţe asociate” e unul dintre puținele oaze dedicate serviciilor de recuperare pentru grupa de vârstă mică.

În alt capăt de județ, la Mintiu Gherlii, Fundația Inocenți a inaugurat în 2019 un program de afterschool, Școala după Școală, dedicat copiilor proveniți din familii vulnerabile. Ca în atâtea alte comune din România, în Mintiu administrația locală e mult în urma nevoilor comunității și incapabilă să le rezolve prioritățile de ordin educativ. De asta se ocupă un ONG din Bistrița și corpul profesoral al Școlii Gimnaziale Mintiu Gherlii, niște oameni care nu se sperie de datele problemei. Dimpotrivă, cu umor și entuziasm provoacă o schimbare de nucleu în viața elevilor, care abia puteau fi convinși să nu abandoneze școala. Uneori succesul unui caz plesnește fără preaviz și împotriva oricăror șanse de reușită.

Poveștile care urmează sunt despre încăpățânare și vocație. Despre tenacitate și speranță. Despre cum voința și claritatea de viziune a unora, puțini, poate determina o schimbare majoră în percepția majorității. Dar sunt și niște lecții despre flexibilitate și despre cum adaptarea permanentă la cerințele unei realități tot mai complexe, împinge de la spate un angrenaj format din sute de persoane beneficiare.

Maltezii

Grădinița Malteză funcționează într-o casă situată în așa-zisa zonă de reurbanizare a centrului din Cluj-Napoca. În locul cartierului cu case vechi de unul sau două niveluri, răsar blocuri cu fațade de sticlă. Dar pe strada Haiducului numărul 9, înăuntrul clădirii cu porți înalte, se petrec minuni. M. e un băiețel de vreo cinci ani care se aplaudă și râde cu gura până la urechi. E fericit, îmi spune terapeutul, fiindcă a reușit să urce cele câteva scări de lemn, ajutat de un kinetoterapeut. De fapt, e prima oară când reușește să urce toate scările. E un moment de recunoștință generală, se simte în aer, iar mie îmi dau lacrimile uitându-mă la transfigurarea lui.

Grădinița a fost înființată în urmă cu 30 de ani de Serviciul de Ajutor Maltez în România – care există în România din 1991. Inițial, Serviciul de Ajutor Maltez a susținut financiar instituțiile spitalicești și precarul sistem de sănătate, abia ieșit din comunism. Mirela Codreanu este acum directoarea programului, dar a fost înainte de toate voluntar al Serviciului, pe când abia terminase o școală sanitară. “Am luat contact cu copiii înainte de a-mi alege profesia, așa că puteam înțelege mai bine cum funcționează sistemul și ce nevoie trebuie acoperite”, îmi povestește.

Tot personalul angajat de Serviciul Maltez în anii ‘90 lucrează încă la Centru sau au ieșit la pensie după ce și-au dedicat întreaga activitate acestui loc. Între timp, Centrul a învățat să funcționeze autonom, fără susținerea fondatorilor, a învățat să își aleagă programele în funcție de priorități și finanțările care să îi permită o echipă mai numeroasă și mai mulți copii acceptați în program.

“În anii ‘90 nu era clar ce e aici, centru de recuperare, de educație, gradiniță specială? Nu existau încă acreditări pentru grădinițe particulare. Se mergea pe bâjbâite în serviciile sociale. Abia după anii 2000 au venit primele standarde pe categorii de vulnerabilități”, explică Mirela Codreanu.

“Modelele de afară sunt foarte faine și teoretic pot fi ușor replicate” adaugă ea. Însă legislația românească le face aproape imposibil de implementat. În Germania, dar și în alte țări europene, de exemplu, statul acoperă în proporție de 90% costurile programelor sociale. La noi, multă vreme această finanțare a oscilat între 17%-20%. Finanțările de la stat vin din două direcții, de la Consiliul local sau de la Ministerul Muncii. Astfel, identificarea resurselor care să le permită să funcționeze în continuare, e una din principalele activități, care preocupă angajații de la Centru. Nu e vorba numai de viața lor. Ci de familii întregi care depind de acest loc.

“În 2019, mai multe asociații din Cluj-Napoca am cerut o audiență la primar, după ce tocmai fuseseră majorate salariile din sistemul public. I-am explicat că noi nu putem oferi nici jumătate din ceea ce se plătește în sistemul de stat. Finanțarea era de 175 lei/lună/copil. S-a aprobat dublarea sumei, apoi în 2022 s-a modificat legea în așa fel încât finanțarea din partea statului a ajuns la circa 600 lei/copil/lună.”, spune Mirela Codreanu.

17 este numărul de sucursale și filiale ale Serviciului de Ajutor Maltez în România. Există numai două centre de zi, care se adresează copiilor cu nevoi speciale, unul la Cluj și altul la Blaj.

++++

Creșterea cuantumului finanțării de la stat a permis grădiniței să ajungă de la 16 locuri, la 20 și apoi la 25 de locuri. Familiile nu plătesc serviciile de care beneficiază în cadrul Grădiniței malteze. Instituția acceptă donații. Unii părinți își permit să ofere, dar alții nu dispun de posibilități.

În pandemie, Grădinița Malteză a funcționat tot timpul. Pe când majoritatea grădinițelor, speciale sau nu, de stat sau private, dar și școlile,au fost închise, iar copiii au urmat anevoie cursurile online, Grădinița Malteză a găsit variante de funcționare agreate de Direcția de Sănătate Publică. În mod surprinzător, protocoalele sanitare le-au oferit posibilitatea de a-și recalibra eforturile și resursele și să îi facă mai eficienți, îmi spune Mirela Codreanu.

“Am gândit un sistem individual. Am făcut în așa fel încât fiecare copil trebuia să vină pentru cel puțin trei ore pentru trei terapii la grădiniță. Am pus câte un copil în fiecare sală, de kineto, de logopedie și așa mai departe și doar noi, terapeuții ne rotam de la un copil la altul, ca să limităm cât mai mult contactul și posibila contagiere a spațiilor. Aveam grijă să nu se suprapună copiii și aparținătorii la veniri și la plecări, iar între serii dezinfectam spațiul cu lămpi cu ozon și lămpi UV. Un an de zile am funcționat așa.

Apoi am găsit un scenariu de lucru mai bun, cu grupe de câte patru copii, în funcție de deficiențe, de compatibilitate, de programul părinților și am observat că rezultatele erau mult mai bune fiindcă puteam să lucrăm cu fiecare copil individual. Așa că am hotărât să mergem pe formula asta, fiindcă copiii au nevoie de o rutină. Practic fiecare copil vine de cel puțin două ori pe săptămână la grădiniță”. Astăzi, Grădinița Malteză funcționează după același model.

Organigrama lor include acum un educator, un psihopedagog și un kinetoterapeut, dar și un terapeut și un psiholog cu contracte de servicii. Cu actualele impozite și taxe, Grădinița nu își permite să angajeze pe poziții full time cei doi specialiști, iar salariile sunt mai puțin atractive decât la stat.

Dintre cei care au urmat cursurile și ghidajul oferit de Grădinița malteză unii au ajuns chiar ei profesori psihopedagogi. Alții au terminat facultatea sau școala profesională. Chiar dacă unii au rămas într-un scaun rulant, au reușit să se dezvolte cât de mult le-a permis determinarea personală, sunt cea mai bună variantă a lor posibilă. Și Grădinița, comunitatea, colegii, au contribuit semnificativ la aceste rezultate.

“Un copil, care nu vorbea, dar putea înțelege și avea probleme cu mersul, a lipsit o vreme pentru că a urmat un tratament. Când a revenit la grădiniță era atât de fericit și de încântat, îmbrățișa toate jucăriile, a fugit încontinuu dintr-un loc într-altul, râdea în hohote. Seara, ne-a sunat mămica să ne întrebe dacă s-a întâmplat ceva în ziua aceea, dacă copilul a căzut și s-a accidentat, fiindcă nu mai voia să se miște deloc. A fost la o evaluare medicală, a fost supus unui RMN, însă copilul nu avea nimic. S-a dovedit că avea de fapt febră musculară, o senzație pe care el, care se mișca atât de greu, nu o mai experimentase”, își amintește directoarea.

Proiectul de suflet la care lucrează de doi ani Grădinița malteză este construirea unui loc de joacă public incluziv, pornind de la nevoile copiilor de aici, dar în care să se poată juca și interacționa și copiii speciali și cei tipici. Ca să popularizeze ideea, Grădinița organizează și în 2023 a doua ediției a unui festival socio-cultural care se numește Simfonia prieteniei. Sunt două zile de ateliere, joc și voie bună, care ar trebui să conducă la strângerea de fonduri pentru edificarea acestui loc de joacă.

“Am pornit așa, de la o discuție cu cu un fost copil al nostru, ajuns la 34 de ani, pe care l-am întrebat, măi, dar ce ți-a lipsit ție cât ai fost a grădi? Că nu m-am putut juca cu alți copii în parc, ne-a răspuns. Vrem să aducem schimbarea în comportamentul tinerei generații, fiindcă nici unul din noi nu acceptă cu ușurință diversitatea la vârsta adultă, dar putem fi mai înțelegători și mai toleranți cu cei din jurul nostru, dacă suntem expuși de mici la acest gen de relaționări cu ceilalți”, încheie Mirela Codreanu.

Mintiu

La Mintiu e mijloc de săptămână și e Școala Altfel. Domnul Mihai, învățătorul, fiu de învățători, e un fel de sufletul locului. Plin de voie bună și inițiativă. “Aș da mâna, să vă salut”, îmi spune, “dar sunt plin de oțet și sare, că facem experimente!”.

În curtea școlii adună toți prichindeii de școala primară în jurul unei sticle cu suc carbogazos, îi așează în cerc la distanța de siguranță, și aruncă înăuntru mentosane. Reacția e cam… fâsâită, dar copiii îl îmbărbătează. “A fost foarte bine, domnu’ învățător! Data viitoare, luăm noi mentosanele… de care trebuie”, îi spune un băiețel tuns la șubler și cu aer de Știe-Tot.

Fundația Inocenți e din Bistrița, unde a implementat între 2014-2016 un program educațional, care îi ajuta inițial pe copii cu înscrierea la grădiniță. Pe urmă, proiectul finanțat din fonduri norvegiene a trecut la Primărie, care s-a ocupat cinci ani de sustenabilitatea lui. Fundația Inocenți coordonează acolo încă Centrul de Zi „Micii Inocenți”, deschis în 2012. Prin mijlocirea Fundației Noi Orizonturi din Cluj, au găsit un nou beneficiar pentru un program de Școală după Școală în comuna Mintiu Gherlii.

La Mintiu Gherlii există o comunitate numeroasă de romi. Cei mai mulți copii înscriși în programul de After School vin din astfel de familii vulnerabile, iar o parte dintre ei sunt copii cu cerințe educaționale speciale.

“În principal, copiii vin și își fac temele. Dar sunt copii care au întârzieri în achiziții, sunt copii cu certificate CES, iar pentru ei am gândit o curriculă adaptată, fiindcă ei, deși au terminat clasa întâi sau clasa a II-a – III-a nu pot încă citi. O altă parte nu au probleme de natură neurologică, dar pur și simplu nu au fost stimulați corespunzător vârstei, fiindcă, vedeți, stau mai mult în familie decât la școală…” spune Andrada Miron, de la Fundația Inocenți, unul din fondatorii sistemului de Școală după Școală.

Familiile copiilor din program sunt printre cazurile sociale cele mai dramatice, iar sărăcia și lipsa accesului la educație, în cascadă, pentru generații în șir, produce confuzie și suspiciune atunci când există inițiative menite să îi ajute pe cei mai tineri membri să recupereze decalajele de învățare. De aceea, psihopedagogii și profesorii lucrează de multe ori încercând să explice neîncetat beneficiarilor de ce mersul la școală folosește nu doar pentru accesarea burselor sociale (care depind de prezențe), ci este o șansă. “Avem și copii care au evoluat vizibil de când am început after school-ul și care altfel, nu ar fi făcut nimic. Am un copil, foarte isteț, care deja scrie și citește cot la cot cu ceilalți din clasă”, spune învățătoarea Elisabeta Farcaș.

Fundația Inocenți a pus la dispoziția școlii din Mintiu o serie de materiale didactice care să faciliteze abordarea unor teme greu de abordat, de obicei, în sistemul normat de curricula bazată mai curând pe acumulare de informații, decât pe înțelegere complexă. Un personaj, Rufi, le vorbește copiilor despre tristețe sau furie și despre cum se poate ieși dintr-un astfel de cerc de neputință, fără să te lași copleșit de emoții negative.

Mihaela Mihalca, de la Inocenți, care e consilier pentru dezvoltare personală, face chiar astăzi o demonstrație. Copiii sunt rugați să scrie pe o foaie colorată cinci experiențe din viața lor, pentru care sunt recunoscători sau care i-au făcut fericiți.

“Probabil nu ar fi avut nicio evoluție, nu fi avut acces la atât de multe resurse educaționale, nu ar avea deloc susținere în procesul educațional, ZERO experiențe de învățare.”

E o metodă, spune Rufi, să păcălești tristețea, care îți apasă respirația, ca piciorul unui elefant pe piept. În timp ce copiii scriu, învățătorul Mihai Gădălean, îmi arată discret elevii de care e mândru, fiindcă au progresat peste așteptări, grație programului prelungit de școală. O fată cu fața visătoare, cu părul revărsat pe spate, mânuiește un creion aproape cu eleganță, în timp ce pictează litere mici și timide. Acum doi ani, abia se descurca cu cititul. Acum scrie. Pare un pas mic, dar e o victorie capitală.

Astăzi sunt 36 de copii de la Mintiu Gherlii, care urmează programul After School, dar lucrul la clasă se face și cu mai mulți. Fără sprijinul Fundației Inocenți, nimeni nu știe unde ar fi fost azi acești copii. “Probabil nu ar fi avut nicio evoluție, nu fi avut acces la atât de multe resurse educaționale, nu ar avea deloc susținere în procesul educațional, ZERO experiențe de învățare”, spune Andrada Miron. “Pe de altă parte, nu aș vrea sa minimalizez eforul pe care profesorii de acolo îl depun zi de zi în timpul orelor de curs. Fără implicarea lor, toate resursele pe care noi le punem la dispoziție nu ar avea impactul dorit.”

*Fotografiile aparțin organizațiilor menționate în articol: Serviciul de Ajutor Maltez în România-Cluj-Napoca și Fundația Inocenți- Bistrița

De ce sectorul civil are nevoie de comunitățile locale. O poveste din Serbia

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Măcar noi să rămânem împreună

#cronicidefilantropie

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Copiii au nevoie să știe că sunt acceptați și că este cineva acolo căruia îi pasă de ei, indiferent de comportamentul lor

Copiii au nevoie să știe că sunt acceptați și că este cineva acolo căruia îi pasă de ei, indiferent de comportamentul lor

Interviu cu Vivianda Nicolae, coordonatoare proiecte Ajungem MARI

Pentru copiii instituționalizați, prezența constantă a unei persoane în viața lor poate juca un rol vital. Ajungem Mari și-a dat dat seama că sistemul de stat nu poate răspunde tuturor nevoilor emoționale ale copiilor din sistem și a ales să devină acea persoană care-i alături mereu alături de ei. În nouă ani de când s-a înființat, Ajungem MARI a devenit fratele pe care nu-l au, adultul care le poate răspunde la întrebări, mentorul care să-i ajute să facă alegerile potrivite sau prietenul care ascultă.

“Una dintre marile greutăți care există în sistem este personalul insuficient pentru nevoile majore ale copiilor. Este absolut minunat faptul că în acest moment nu mai putem vorbi de lipsuri materiale atunci când vine vorba de acest subiect, însă, din păcate, nevoile emoționale și educaționale ale copiilor nu pot fi suplinite la fel de ușor”, spune Vivianda.

Astăzi, 1.400 de voluntari sunt alături de 3000 de copii și-i ajută să-și construiască o viață mai bună și să-și trăiască copilăria.

Ce probleme ați vrut să rezolvați când ați înființat organizația?

Ideea programului nostru a plecat de la niște nevoi neîmplinite. O dată, nevoile copiilor din centrele de plasament, care aveau și au o necesitate disperată, ca orice copil, de prezența unui adult de încredere în viața lor. Apoi, nevoia noastră de a le oferi acestor copii greu încercați de soartă o alinare, un om pe care să se poată baza, care să le fie sprijin emoțional.

Și în prezent sunt zeci de mii de copii și tineri instituționalizați, iar Iarina Taban, fondatoarea programului Ajungem MARI, și-a dat seama de la bun început că este nevoie de o mică armată de oameni cu suflet mare pentru ca lucrurile să se schimbe, ca aceștia să primească suportul de care au nevoie pentru a deveni adulți responsabili și împliniți.

Programul a pornit în 2014, fără bani, dar cu o mână de oameni deciși să aducă o rază de lumină în viețile copiilor care au nevoie de atenție, de îndrumare, de înțelegere. Oamenii sunt cei care dau valoare acțiunilor, așa că proiectul de voluntariat s-a dezvoltat natural și a crescut rapid, semn că nu eram singurii care observasem toate aceste lucruri.

Am ajuns la această formulă, cu opt luni de program de voluntariat, tocmai pentru că am conștientizat de la bun început câtă nevoie au acești copii de constanță, de aceeași figură în viața lor. Iar partea și mai frumoasă este că un procent semnificativ al voluntarilor revine an de an în program. Voluntarii Ajungem MARI merg la copiii și tinerii instituționalizați ca să îi ajute la teme, fac meditații cu ei, le organizează ateliere tematice sau îi scot la plimbări în afara centrelor, luând astfel contact cu lumea exterioară în care vor trebui să se descurce odată ce ies din sistem. Ușor, ușor relațiile dintre ei se consolidează, voluntarii ajungând prieteni, chiar mentori pentru cei mici.

Tot voluntarii sunt cei care îi observă pe copii și îi recomandă, în funcție de abilitățile fiecăruia, pentru cursuri vocaționale sau de calificare, pentru logopedie sau psihoterapie și consiliere vocațională. Merg cu ei la activitățile la care sunt înscriși, îi încurajează și îi susțin astfel să-și descopere pasiunile și să le transforme pe unele dintre ele în meserii.

Care sunt marile goluri în sistem pe care le vedeți în acest moment?

Una dintre marile greutăți care există în sistem este personalul insuficient pentru nevoile majore ale copiilor. Este absolut minunat faptul că în acest moment nu mai putem vorbi de lipsuri materiale atunci când vine vorba de acest subiect, însă, din păcate, nevoile emoționale și educaționale ale copiilor nu pot fi suplinite la fel de ușor. Sunt mereu prea multe lucruri de făcut și prea puțin timp. Acesta este și motivul pentru care avem nevoie în fiecare an de cât mai mulți voluntari care să fie alături de copiii și tinerii instituționalizați, care să îi asculte, să îi cunoască și să îi ajute în direcțiile în care au nevoie.

În aceeași zonă este nevoia de terapie și consiliere a tinerilor din sistem. Vorbim de copii care au suferit traume multiple, care au o stimă de sine extrem de scăzută și care au nevoie de îndrumare astfel încât să se descopere și să-și dezvolte abilitățile. Tocmai de aceea am dezvoltat, în cadrul programul Ajungem MARI, un proiect permanent dedicat, în care am inclus activități menite să-i ajute să se cunoască mai bine, să devină mai siguri pe ei și mai determinați, de la ore de psihoterapie și logopedie la ateliere de dezvoltare personală și cursuri vocaționale.

Este însă nevoie de mult mai multe eforturi pentru ca direcția acestor copii să rămână una bună. Avem nevoie de consilieri școlari care să păstreze în mod constant legătura cu ei și să le urmărească evoluția. Avem nevoie de profesori empatici care să le fie aproape, să îi ajute să depășească golurile educaționale și emoționale, în același timp, copiii instituționalizați nu au nevoie să fie marginalizați și puși la zid, ci au nevoie de înțelegere și de sprijin constant, de o lume care să-i primească și să-i ajute.

O altă mare problemă o reprezintă trecerea de la mediul instituționalizat la viața independentă. Dacă tinerii din sistem nu sunt învățați din timp, nu au un loc de muncă stabil și o pregătire profesională solidă, experiențe despre ce înseamnă traiul pe cont propriu, lucrurile pot degenera extrem de rapid. Monitorizarea DGASPC durează numai șase luni, iar procesul pentru a obține sprijinul din partea Serviciului de Asistență Socială se poate dovedi destul de complicat pentru tinerii aflați în această situație.

În acest moment avem înscriși 80 copii la terapie, iar dacă toți acești copii merg timp de 6 luni la terapie, costurile ajung la aproximativ 50.000 de euro. Este nevoie constantă de bani pentru a putea susține aceste proiecte

Ce ar trebui să se întâmple astfel încât schimbările pe care le produceți sau le doriți să fie ireversibile? Cine ar mai trebui să se implice? De ce alte resurse ați avea nevoie?

Susținerea copiilor și tinerilor instituționalizați pe termen lung este esențială pentru ca lucrurile să meargă din bine în mai bine. Noi lucrăm de aproape nouă ani de zile cu peste 3000 de copii instituționalizați și credem cu tărie în acest sprijin pe termen lung. În acești ani i-am văzut pe copii crescând, pe alții i-am văzut devenind majori și părăsind sistemul de protecție.

Copiii au multe nevoi, dar una dintre cele mai mari este cea de iubire și afecțiune. Ei au nevoie să știe că sunt acceptați și că este cineva acolo căruia îi pasă de ei, indiferent de comportamentul lor. De cele mai multe ori în spatele unui comportament nepotrivit stă această nevoie de afecțiune, care de multe ori se transformă în furie și durere. Voluntarii Ajungem MARI, pe lângă multele activități educative pe care le desfășoară cu copiii, încearcă să răspundă și acestei nevoi a copiilor.

Din păcate, voluntarii nu sunt suficienți pentru a răspunde tuturor nevoilor acestor copii. Ar fi nevoie de personal mai numeros și mult mai bine pregătit, pentru că pregătirea personalului este o altă mare problemă a sistemului de protecție. Ei ar trebui să știe măcar niște lucruri minime pe care să le aplice în interacțiunile cu copiii.

Noi, la Ajungem MARI, venim în întâmpinarea lor prin organizarea unor training-uri care să îi ajute în munca lor: despre traumă și cum afectează trauma comportamentul copiilor, despre emoții, dar și de despre comunicarea eficientă. Facem asta deoarece considerăm că toate persoanele din jurul copilului ar trebui să îi ajute să crească mari și independenți.

Noi avem contracte de colaborare cu Direcțiile pentru Protecția Copilului din București și alte 25 de județe. Am vrea ca toți partenerii noștri să înțeleagă că interesul nostru, al tuturor, este interesul superior al copilului, iar noi ne dorim să fim alături de acești copii și să sprijinim DGASPC-urile acolo unde resursele acestora sunt insuficiente. Mă refer, în general, la implicarea voluntarilor pentru a suplini personalul insuficient, dar și la programele Ajungem MARI dezvoltate: psihoterapie, consiliere vocațională, cursuri de calificare, cursuri vocaționale, ieșiri și excursii în afara centrelor, tabere și materiale educaționale.

Pe lângă nevoia de voluntari, este mare nevoie și de resurse financiare, atât din partea persoanelor fizice care să înțeleagă că acești copii sunt ai noștri, ai tuturor, cât și din partea companiilor, care ne pot sprijini prin contracte de sponsorizare, prin mecanismul 20%. Fără aceste resurse ne este imposibil să îi ajutăm pe copii.

În acest moment avem înscriși 80 copii la terapie, iar dacă toți acești copii merg timp de 6 luni la terapie, costurile ajung la aproximativ 50.000 de euro. Este nevoie constantă de bani pentru a putea susține aceste proiecte, de aceea am pornit campania de strângere de fonduri prin SMS. La fel de mult ne ajută completarea formularului 230 pentru redirecționarea a 3,5% din impozitul pe venit. Fiecare donație înseamnă o cărămidă în plus la o fundație solidă a societății în care trăim.

Peste 9.200 de voluntari s-au alăturat misiunii Ajungem MARI în tot acest timp, adunând peste 500.000 de ore de voluntariat.

Ce vă mână în luptă? De unde vă luați energia pentru a continua?

Noi ne luăm energia de la cei 3000 de copii incluși în proiect și de la cei 1400 de voluntari. Fiecare zâmbet al copiilor, fiecare „te iubesc” rostit de ei ne face să mergem mai departe și să fim acolo pentru ei. Totodată, voluntarii Ajungem MARI sunt niște oameni atât de frumoși încât nu ai cum să nu îi iubești când vezi câte lucruri fac pentru copii, câtă energie au și câtă dorință de a face bine. Ne simțim tare norocoși pentru că reușim an de an să ne înconjurăm de oameni frumoși.

Fiecare om care se alătură proiectului face asta pentru că vrea să ajute, iar acesta este motorul acestui angrenaj. În mod evident, lucrurile nu merg întotdeauna ușor sau așa cum visăm, iar descurajarea poate interveni de pe o zi pe alta. Fie pentru că într-o zi copiii nu au avut dispoziție, fie pentru că frustrările își spun cuvântul și ies la suprafață prin comportamente nepotrivite.

Din fericire, voluntarii noștri înțeleg foarte bine că efectele pozitive sunt mult mai mari și mai importante decât micile dezamăgiri de moment, iar ei se hrănesc cu fiecare dintre ele. E important și faptul că le explicăm mereu noilor voluntari că nu trebuie să-și construiască așteptări nerealiste și că fiecare pas mic este un câștig extraordinar pentru noi toți.

Și acesta este un aspect pe care trebuie să îl luăm mereu în calcul, faptul că ceea ce facem în cadrul acestui proiect nu are efect doar la nivel individual, ci este un plus pentru societate în ansamblul ei. Cu toții avem de câștigat cu fiecare pas în bine pe care îl face fiecare dintre acești copii și tineri.

Știți vorba aceea cu ”e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil.” Satul nostru este comunitatea la nivel general, sunt toți oamenii extraordinari care, într-un fel sau altul, au pus umărul la proiectul acesta.

Care sunt realizările de care sunteți mândri în acest moment?

Sunt atât de multe! Suntem extrem, dar extrem de mândri de rețeaua de voluntari construită în ultimii 8 ani și jumătate. Peste 9.200 de voluntari s-au alăturat misiunii Ajungem MARI în tot acest timp, adunând peste 500.000 de ore de voluntariat. Anul acesta, de exemplu, avem 1.400 de voluntari care merg săptămânal la cei 3.000 de copii și tineri înscriși în program.

De-a lungul anilor am reușit să ducem aproape 300 de copii la psihoterapie. De altfel, tot în acest sens am pornit și campania ”Suflet fragil, caut inimă mare”, al cărei scop este să strângem cât mai mulți bani cu care să acoperim terapia pe termen lung pentru copiii și tinerii abandonați care se luptă cu traume multiple. Cei care vor să pună umărul la acest proiect pot alege să doneze 4 euro lunar trimițând un SMS la numărul 8864 cu textul IUBIRE.

Alți aproape 400 de copii au participat, de când am dat startul programului educațional, la ore de consiliere vocațională, 85 dintre ei au urmat cursuri de calificare, aproape 1.000 de copii au mers la cursuri vocaționale. Am organizat mii de excursii și ieșiri, zeci de tabere, meditații, logopedie. Sunt o mulțime de lucruri care și-au pus amprenta asupra a mii de copii și tineri instituționalizați, iar realizările lor educaționale și profesionale, momentele în care vin și te strâng în brațe sau când te sună să îți povestească despre lucrurile pe care le-au reușit și să-ți mulțumească pentru că ai fost acolo, lângă ei, toate acestea ne arată că misiunea noastră are efect și, revenind la întrebarea anterioară, ne încarcă cu energie pentru a merge mai departe pe acest drum și pentru a face mai mult și mai bine.

Cum arată relația cu comunitatea? Simțiți că sunteți susținuți în misiunea voastră?

Fără îndoială! Gândiți-vă că nu am fi putut face nici 10% din toate lucrurile extraordinare pe care le-am făcut în cei aproape 9 ani de activitate fără oamenii din jurul nostru. Știți vorba aceea cu ”e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil.” Satul nostru este comunitatea la nivel general, sunt toți oamenii extraordinari care, într-un fel sau altul, au pus umărul la proiectul acesta. Sunt voluntarii fără de care toate lucrurile de care am vorbit până acum nu ar putea exista, sunt donatorii care aleg să sprijine programul nostru, companiile care cred în noi și care vin cu un suport fantastic.

Așa am pornit totul, crezând în puterea oamenilor de a veni umăr lângă umăr și de a schimba lumea în mai bine prin efortul colectiv. Iar rezultatele arată că avem dreptate, că oamenii nu doar pot, dar vor să ajute, iar asta ne ajută să ne crească aripile tot mai mult de la an la an.

De ce sectorul civil are nevoie de comunitățile locale. O poveste din Serbia

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Măcar noi să rămânem împreună

#cronicidefilantropie

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Pentru noi, visul suprem este ca fiecare copil din România să aibă acces la educația care-i împlinește potențialul

Pentru noi, visul suprem este ca fiecare copil din România să aibă acces la educația care-i împlinește potențialul

Interviu cu Raluca Jianu, CEO, Narada.

Andra Munteanu a vrut să se asigure că elevii nu abandonează școala pentru că n-au încălțări. Au trecut șapte ani de la prima acțiune a organizației, iar astăzi Narada se uită la problemele mari din educație și cum pot să le ofere copiilor toate resursele necesare pentru ca ei nu doar să termine școala, ci să-și cunoască adevăratul potențial. “E imposibil să pregătim niște copii să devină adulți funcționali într-un sistem preponderent focusat pe rezultatele academice”, spune organizația.

Prin programele sale, Narada acoperă golurile din prezent – intervenții de urgență în infrastructură – și construiește un viitor mai sigur pentru elevi. “Ca să le dăm lor o șansă reală și nouă, ca societate, în viitor este vital să ne uităm chiar dincolo de competențele lor – la ce nevoi au în întreaga lor complexitate, raportat la context.”

Ce probleme ați vrut să rezolvați când ați înființat organizația?

Organizația a fost înființată în urmă cu aproximativ șapte ani la inițiativa lui Andrei Munteanu și a câtorva oameni de bine, ce simțeau – asemenea multora dintre noi, dar care probabil nu reușeam să articulăm -, că e nevoie să punem umărul toți, câte puțin, pentru a face lucrurile să se întâmple în educație.

La momentul respectiv, știrile erau foarte sumbre în legătură cu rata analfabetismului funcțional și a abandonului școlar. În continuare suntem la coada clasamentului european când ne uităm la aceste două statistici, însă atunci, o altă organizație dăduse publicității un studiu cu privire la motivele pentru care copiii nu mergeau la școală. Îmi povestea Andra, fondatoarea organizației, că principalele două motive erau durerile de dinți și lipsa încălțărilor, lucru care pe ea a șocat-o, așa cum probabil șochează pe oricare dintre noi să aflăm că într-o țară europeană, în secolul XXI, copii nu au cu ce să se încalțe ca să meargă la școală. Și apoi întrebarea, pe care o citez aproximativ: “dar dacă noi, oamenii din sala unui eveniment de business, ne-am putea uni forțele, dac-am putea accesa puterea celor mulți, cum s-ar schimba educația pentru acești copii?”

De aici a pornit Narada, cu intervenții mai mari sau mai mici, în încercarea de a da fiecărui copil șansa la educația ce îi poate împlini viitorul. Narada a trecut prin multe iterații, de la proiecte pe hârtie și oameni strânși într-o sala, “Reacție pentru educație” în perioada pandemiei, la mobilizare națională prin HartaEdu și Naradix.

Care sunt marile goluri în sistemul de educație pe care le vedeți în acest moment?

Povesteam de curând cu un prieten care spunea că poate ar fi mai ușor să identificăm care sunt punctele forte ale sistemului educațional din România, pentru că sunt considerabil mai puține și e mai simplu să le înșiruim.

Lăsând gluma la o parte, în 2023, anul în care vedem primele aplicații de inteligență artificială și machine learning la scara largă, angajatorii din România se plâng de faptul că oferta de forță de muncă – tineri cu abilități necesare job-urilor de azi – este extrem de restrânsă. Tot azi, aproape 40% dintre școlile din România nu au autorizație ISU și, conform ultimelor statistici oficiale, 1,2 milioane de elevi învață în școli cu probleme de infrastructură.

Trăim și funcționăm într-o eră în care este departe de noi, oamenii, să garantăm succesul în viitor pe baza cunoștințelor din prezent. Cu atât mai mult, e imposibil să pregătim niște copii să devină adulți funcționali într-un sistem preponderent focusat pe rezultatele academice. Ca să le dăm lor o șansă reală și nouă, ca societate, în viitor este vital să ne uităm chiar dincolo de competențele lor – la ce nevoi au în întreaga lor complexitate, raportat la context.

Școlile au reușit să strângă aproape 100 de mii de euro, iar noi, prin partenerii noștri, am dublat această sumă, astfel că s-au putut rezolva 25 de urgențe în școlile din România.

Ce ar trebui să se întâmple astfel încât schimbările pe care le produceți sau le doriți să fie ireversibile? Cine ar mai trebui să se implice? De ce alte resurse ați avea nevoie?

Ne-am adresat și noi întrebarea asta în nenumărate rânduri și sperăm că am reușit să aflăm răspunsul corect. Pentru noi, visul suprem este ca fiecare copil din România să aibă acces la educația care-i împlinește potențialul. Ce înseamnă asta? Înseamnă ca fiecare copil să fie privit în întreaga sa complexitate, iar școala și comunitatea să îl susțină.

În acest sens, la Narada, noi folosim drept reper modelul ‘Whole Child’, sumarizat în Berkley’s Magazine.

Pentru ca schimbările pe care le producem să fie ireversibile, este nevoie să ajungem la masa critică de copii către care să intervenim 360 de grade. De aceea, ne-am asumat un obiectiv pe 7 ani în această direcție, până în 2030, iar felul în care ne-am propus să generăm schimbarea este prin a scoate la suprafață nevoile din sistem și prin a mobiliza comunitățile să găsească soluții.

Cine ar trebui să se implice? Toată lumea. Educația este despre și pentru noi toți:

profesorii, directorii, părinții care să înscrie nevoile educaționale prin alerte puse pe HartaEdu.ro;
comunitatea din jurul școlii: copii, părinți, instituții, organizații, companii care să vină împreună și să se implice în a rezolva sustenabil și cu efect pe termen lung alertele respective;
companii, organizații și oameni de bine care să vină alături de noi și să ne ajute să scalăm capacitatea de mobilizare a comunităților.

Poate părea abstract, așa ca las aici un exemplu. La finalul anului trecut, în cadrul campaniei „Salvează o școală”, am organizat un târg de Crăciun în 25 de școli din țară care aveau alerte înscrise pe platforma HartaEdu. Alerte ce scoteau la suprafață nevoile de intervenție în infrastructură. La început, am întâmpinat reticență la idee. E normal, un târg nu poate părea imediat legat de educație. Însă noi am abordat problema în felul următor: „noi vă oferim tot suportul nostru, know-how-ul, vă învățăm cum să promovați târgul în comunitate, cum să atrageți vizitatori, iar voi veți face restul”.

Școlile s-au mobilizat exemplar și am văzut atunci că se poate crea un super parteneriat în jurul lor, între elevi, profesori și părinți, motivați toți de aceeași cauză mare, de a strânge bani pentru soluționarea probleme alertate. Școlile au reușit să strângă aproape 100 de mii de euro, iar noi, prin partenerii noștri, am dublat această sumă, astfel că s-au putut rezolva 25 de urgențe în școlile din România.

Ne motivează fiecare zâmbet de copil, fiecare vizită în comunități, fiecare undă de energie pe care o primim la ideile pe care vrem să le aplicăm cât mai repede și cât mai bine.

Povesteam de târgurile de Crăciun mai sus. Ei bine, în ziua aceea eu am fost la o școală din București, implicată în campanie. Când am văzut atât de mulți copii – unii dintre ei dornici să-mi vândă prăjiturile făcute în dimineața respectivă împreună cu părinții lor, alții care lucraseră două săptămâni la decorațiunile de Crăciun – , toți fericiți, cu zâmbete largi pe față, toți dornici să contribuie, să simtă că fac ceva cu sens pentru școala lor, am rămas efectiv șocată. Sunt momente în care lăcrimezi fără să-ți dai seama. Nu de tristețe, de furie sau de îngrijorare, ci de bucurie, de încurajare, de speranță că se poate, că #EOkSaFacemNoi!

Am fost la Școala Gimnazială Sălcioara, o școală în care am intervenit și cu care avem planuri mari anul acesta. Copiii ne-au primit cu pâine și sare, profesoarele și mămicile, știind că venim, ne-au pregătit zacuscă, plăcinte și alte bunătăți. Simți că renaști în astfel de momente, ca și cum cineva ți-ar turna apă vie în gură, ca în povești.

Ne motivează și gândirea pe termen lung, dar și un spirit antreprenorial. Spre exemplu, prin lentila “whole child” de care pomeneam mai devreme, ne-am uitat cum putem aprofunda intervențiilor noastre, fiind inspirați de comunitățile în care am ajuns și de alertele de pe hartă, dar și conștienți de trendurile economice.

Astfel, pe lângă nevoia de bază de siguranța fizică și emoțională, imediat s-a conturat nevoia de pregătire pentru viitor, iar aici am întâlnit profesori vizionari și creativi. Spre exemplu, am avut o alertă ce semnala nevoia de panouri solare pentru o școală care nu avea acces la apă caldă. Școala aceea, pe lângă faptul că le-a oferit acelor copii acces la apă caldă, mulți dintre ei neputând să beneficieze de acest „lux” acasă, automat a fost pregatită pentru situațiile de criză energetică.

Am văzut profesori care înțeleg diferența pe care o poate face tehnologia în educația elevilor, profesori care depășesc barierele din sistem și inovează pentru a oferi elevilor o educație de calitate. Așa am ajuns să setăm pe 2023 patru mari linii de intervenție: siguranță fizică și socio-emoțională, digitalizare, inovație și sustenabilitate, cu scopul de a ajunge la 50.000 de copii pe care să-i susținem nu numai prin intervențiile de tip infrastructură, ci și prin programele puse la dispoziție pentru ei și pentru profesori.

Și ne motivează enorm oamenii de bine – fie oameni din companii sau organizații partenere, influencers, oamenii care cred în ce facem, care ne dau inspirație și chiar resurse și care se alătura întrutotul schimbării – exercițiile de co-creare au un loc aparte în inimile noastre.

Care sunt realizările de care sunteți mândri în acest moment?

Dacă ar fi să mă uit în spate și să fac o sumă a rezultatelor de până acum, cel mai important mi se pare faptul că am reușit să mobilizăm comunitățile, societatea civilă și mediul de business în jurul intervențiilor noastre în educație.

Îmi amintesc că în 2020, odată că instalarea crizei sanitare, chiar în primele zile de lockdown, am reușit să adunăm la aceeași masă oameni de bine din business care au înțeles imediat importanța implicării lor și au finanțat accesul la școala online pentru câteva zeci de mii de elevi din România.

În 2021, am lansat platformele HartaEdu și NaradiX, cu ajutorul cărora am reușit să producem impact pozitiv în viața a peste 30.000 de copii.

NaradiX a fost prima platformă ce oferea elevilor acces la educația remedială, singura resursă disponibilă la momentul respectiv prin care putea recupera materia școlară pierdută în timpul pandemiei. Am reușit să digitalizăm întreaga materie pentru clasele 0-VIII. Între timp, această platformă a căpătat mai degrabă cumva rolul profesorului personal al copilului; pe lângă conținutul curricular, creat special pentru a fi atrăgător și interesant pentru generația de azi, copiii pot alege inclusiv cursuri de siguranță cibernetică, dezvoltare personală sau stil de viață sănătos. Și ce apreciază ei cel mai mult este faptul că, pentru efortul lor de a învăța, elevii primesc premii.

Pe HartaEdu am reușit să mapăm nevoile școlilor din România, nevoi pe care le-am semnalizat ulterior mediului de business și societății civile în scopul mobilizării rezolvării lor.

După opt luni de la lansarea HartaEdu, platforma înregistra peste 1000 de alerte din toată ţara, dintre care au fost rezolvate în jur de 150, cu o investiție de aproximativ 450.000 euro și cu un impact asupra a peste 15.000 de elevi. Cum era de așteptat, în anul 2022, am ajutat peste 60 de mii de elevi din țară și din străinătate, am rezolvat aproape 200 de alerte, cu o investiție de peste 2,5 milioane de lei și am digitalizat aproape 7.000 de lecții pentru elevii claselor 0-8.

Cred însă că dincolo de cifre, mândria vine din povești. Avem atât de multe povești din comunități, încât nici nu-ți poți imagina.

Suntem mândri că în câteva locuri am reușit să schimbăm mentalități, să-i facem pe oameni să înțeleagă că a te implica e mai ușor decât ți-ai imaginat. Suntem mândri de profesorii voluntari ce ne-au sprijinit în a digitaliza toată materia școlară pentru clasele 0-8, de elevii care intră pe Naradix, învață și se luptă să fie în frunte, de părinții care vin după o intervenție la școală și spală gresia, geamurile sau așază băncile în clase…

Personal, mai sunt mândră de ceva: de toți colegii mei ce împărtășesc aceleași valori cu cele ale organizației și care se implică în fiecare caz ca și cum ar ajuta un membru al familiei lor.

Avem nevoie de și mai multă implicare ca să facem lucrurile să se întâmple cât mai bine și într-un interval de timp potrivit misiunii și obiectivelor noastre.

Cum arată relația cu comunitatea? Simțiți că sunteți susținuți în misiunea voastră?

Cred că dacă nu am avea o relație extraordinară cu comunitățile, nu am fi aici. Și pentru asta chiar ținem să le mulțumim tuturor celor care ne-au susținut și au crezut în noi și în planurile noastre ambițioase. Însă nu e suficient. Avem nevoie de și mai multă implicare ca să facem lucrurile să se întâmple cât mai bine și într-un interval de timp potrivit misiunii și obiectivelor noastre.

O să-ți spun și aici o poveste. O școală din Dolj a înscris anul trecut o alertă pe HartaEdu, prin care atrăgea atenția asupra urgenței înlocuirii instalației electrice. Un fost elev al școlii a văzut alerta promovată în social media și a decis să se implice. Domnul respectiv locuiește astăzi în Elveția, are un business de succes și mărturisea că sufletul nu i se poate desprinde de satul natal. A cumpărat toate materialele necesare, a angajat muncitori și a coordonat întreaga lucrare.

Și ca el sunt mulți alții, iar aici mă refer inclusiv la oameni din organizații. Însă nu e suficient, pentru că educație nu se face doar într-o școală, două, nouă. Se face în toate școlile din România și ar trebui să fie aceeași pentru toți cei aproape 3 milioane de elevi. Și educația nu se face doar anul acesta. Se va face și la anul, și anul următor și tot așa. Cu aceste gânduri în minte, am realizat că direcționarea către Narada a celor 3,5% din impozitul pe venit calculat fiecărei persoane fizice și a celor 20% din impozitul pe profit calculat persoanelor juridice, reprezintă o resursă viabilă și sustenabilă pentru a face transformarea de care vorbeam mai sus.

De ce sectorul civil are nevoie de comunitățile locale. O poveste din Serbia

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Măcar noi să rămânem împreună

#cronicidefilantropie

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Este o problemă foarte gravă faptul că organizațiile sunt în continuare dependente de fondurile de afară

Este o problemă foarte gravă faptul că organizațiile sunt în continuare dependente de fondurile de afară

Interviu cu Cristina Guseth, directoarea Fundației Freedom House Romania.

„Provocarea era să combați această mentalitate de <<Nu ne vindem țara>>”, spune Cristina Guseth, directoarea Fundației Freedom House Romania. De peste 30 de ani, ea lucrează pentru întărirea presei, bunei guvernări și sistemelor democratice.

Mentalitatea din acea perioadă a reapărut, iar presa este din ce în ce mai vulnerabilă. Cum o putem combate? Cu aceleași instrumente ca acum 30 de ani: un popor bine informat și o presă puternică.

Cum arăta societatea civilă după Revoluție? Care erau marile provocări pentru organizațiile din țară?

La vremea aceea, habar n-aveam ce-i acela un ONG. Noi veneam din comunism, ce cultură din zona asta puteam avea? Ne alfabetizam pe loc. Abia atunci învățam că în special spațiul anglo-saxon a recurs la mediul nonprofit, pentru că s-a dovedit că este mult mai eficient atât din punct de vedere al rezultatelor, cât și din punct de vedere financiar, în a rezolva anumite probleme.

Eu am avut șansa asta să lucrez la Fundația Soros din 1991 până în 1997, iar printre cele mai semnificative proiecte pe care le-am coordonat a fost școala BBC în România. Prin anii 1992-1993, Fundația a alocat o sumă de bani pentru echipamente dedicate radiourilor din țară, cu condiția ca posturile să preia programul de știri al BBC-ului. Astfel, la nivelul întregii țări s-a produs o infuzie de informație și de știri produse într-o manieră profesionistă și democratică. Postul public britanic a răspuns la această inițiativă și a făcut prima sa școală vocațională în afara granițelor, aducând traineri. Școala dura cam trei luni de zile și se înrolau cam 15 studenți sau, mai bine zis, jurnaliști din presa de radio și televiziune din țară.

Ancuța Vameșu, care a înființat Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, începuse să facă un catalog al organizațiilor nonguvernamentale din țară. Apăruseră multe organizații, ca ciupercile după ploaie, și erau niște forme fără fond, pentru că în perioada respectivă, organizațiile puteau să importe mașini fără să plătească taxe. Când am depus actele de înființare pentru Freedom House, îmi aduc aminte că atunci când am început demersurile, cei de la Registrul Fundațiilor m-au întrebat „cum, voi nu aveți nicio mașină?”.

Care au fost provocările din acea perioadă, în anii ‘90? Cum se raportau oamenii la societatea civilă?

Îmi aduc aminte cât de greu ne-a fost în perioada aceea să obținem aprobare din partea Guvernului pentru înființarea organizației. Cred că provocarea era să combați această mentalitate de „nu ne vindem țara”, că ăsta era sloganul care bântuia în societate. Tot ce era străin era dușmănos și nu avea gânduri bune pentru România, iar asta vedem că se vehiculează de către naționaliști și acum.

Și mai era și o reținere care, într-o bună măsură, încă se mai păstrează: cea a instituțiilor statului de a colabora cu organizații neguvernamentale. Noi aveam un statut aparte, pentru că eram sprijiniți de USAID, iar unii vedeau în programul de burse un soi de oportunitate de a călători în SUA.

Mă refer programul pentru asistență guvernamentală, început în 1993-94, pe care l-am coordonat, când am venit – trei ani mai târziu- la Freedom House. Se numea Romanian Government Transition Support Program, finanțat de USAID, și continuat odată cu schimbarea de guvern care s-a produs în România. La momentul respectiv, câștigase Emil Constantinescu președinția, iar această schimbare de guvernare a fost dovada că există o îmbunătățire în democrația din România. Asta i-a convins pe congresmenii americani că România merită sprijinită în parcursul său democratic.

A fost o oportunitate pentru oameni, că plecau cu burse să învețe despre procese democratice, să capete experiență. Dar am avut o întâmplare pe care nu am să o uit. După ce a venit PSD-ul la putere, am fost chemată la o întâlnire cu Miky Șpagă. Mi-a spus să-i dau o listă cu bursierii din program – până în anul respectiv erau deja mulți oameni din instituțiile statului care participaseră – pentru a le folosi expertiza. În naivitatea mea, i-am dat o listă. Ce s-a întâmplat după aceea? Mă sunau bursierii să-mi spună că au început să fie prigoniți sau dați afară. Atunci am cunoscut această perfidie din partea unui reprezentant al statului.

Dacă mă întrebi pe mine, societatea civilă s-a dezvoltat uluitor față de anii ’90 și cred că societatea românească s-a dezvoltat și datorită acestor entități.

În ultimii ani, ați simțit o creștere a presiunilor asupra societății civile?

Da, mai ales în perioada Dragnea. El a încercat să folosească metodele din local la nivel central: în momentul în care îndrăzneai să fii critic, îți tăia toate fondurile. Așa funcționa în local, toate firmele erau speriate și preferau să dea bani să nu apară nicăieri, să nu le faci publicitate.

La un moment dat, am mers – reprezentanți de la mai multe organizații – la Oficiul pentru Spălarea Banilor și am fost amendați pentru că, vezi Doamne!, ar fi existat o suspiciune asupra ONG-urilor de spălare de bani.

Simt o anumită deteriorare și mi se pare că sunt tot mai puține entități care au curajul să facă presă în mod real și să spună lucrurilor pe nume

Cum putem crește atunci puterea organizațiilor, cum pot să devină ele mai reziliente? Soluția rămâne finanțările externe?

Organizațiile neguvernamentale, dacă nu reușesc să își și construiască o audiență și un sprijin în rândul oamenilor, sunt în continuare dependente de fonduri străine, sunt dependente de fonduri de la Comisia Europeană șamd și foarte greu reușesc să acceseze fondurile interne.

Fondurile interne, bani europeni derulați prin autorități de management din România, sunt forme fără fond. Autoritățile sunt prea puțin preocupate de rezultatele reale pe care le ai cu acei bani, ci doar de bifarea indicatorilor. Banii ăștia europeni derulați prin autorități de management în România sunt subtilizați masiv, sunt bani folosiți într-o manieră ineficientă.

În același timp, finanțările internaționale au devenit foarte competitive. Noi am trăit din finanțări de la Comisie. Majoritatea fondurilor noastre provin de aici, dar problema este că sunt singurele surse de finanțare spre care ne ducem cu toții.

Mai mult, capacitatea de a scrie proiecte și a implementa proiecte este încă foarte redusă, pentru că foarte puține ONG uri au reușit să-și păstreze oamenii.

Este o problemă foarte gravă faptul că organizațiile sunt în continuare dependente de fondurile de afară.

CSR-ul se ferește să vină pe teme de democrație. Mie mi s-a spus în mai multe rânduri că sunt politică. Când aud că sunt politică, le zic să-mi arate și mie partidul unde m-am dus eu.

CSR-ul se ferește de aceste subiecte mai spinoase. Pentru concursul Tânărul jurnalist al Anului, pe care l-am organizat la Freedom House, o singură dată am reușit să obțin o finanțare pentru un jurnalist de investigație. O singură dată în 20 de ani.

Au fost momente în care ați simțit că trebuie să o luați de la capăt în munca voastră, în ultimii ani?

Sigur, am simțit asta de foarte multe ori. Dar, de exemplu, ce facem noi acum cu presa locală, prin platforma de Presshub, este ce făceam și în 1993: încercăm să sprijinim și să dezvoltăm jurnalismul la nivel local.

Deși tot eu spun că societatea a evoluat foarte mult per ansamblu, există totuși o ciclicitate din asta. Uitându-mă la presă, simt o anumită deteriorare și mi se pare că sunt tot mai puține entități care au curajul să facă presă în mod real și să spună lucrurilor pe nume.

La Școala de vară de la Sighet a venit un tânăr care ne-a spus că „eu am venit aici pentru că părinții mei spun că era mai bine în comunism și am vrut să văd și eu ce a însemnat comunismul.

Dar dacă ne uităm în ansamblu la societate, ca om cu experiență de 30 de ani în sector, la ce alte provocări ne putem aștepta?

Îmi vine minte un pericol, pornind de la un eveniment la care am participat recent: 30 de ani de la înființarea Academiei Civice. Aceasta este organizația care se ocupă de Memorialul de la Sighet și cu care organizăm Școala de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului.

Ei bine, un adolescent, când termină liceul, ar trebui să aibă suficiente cunoștințe care să îl ajute să diferențieze un regim democratic de unul totalitar, precum regimul comunist din care am ieșit noi.

Ori mie mi-e teamă că prea puțini oameni realizează care sunt valorile unui regim democratic și sunt dispuși să facă un minim efort pentru a apăra aceste valori. Le iau ca fiind date, ca fiind normale. Dar dacă ne uităm la ce se întâmplă acum în justiție? Contrareforma din justiție a continuat cumva într-o formă mult mai subtilă decât O.U.G. 13.

Pilonii unui stat democratic rămân justiția și presa. În momentul în care acești doi piloni slăbesc, riști să te duci către un regim de tip totalitar.

Nu ți se pare normal ca un om, când termină liceul, să înțeleagă ce este acela rule of law, ce sunt checks and balances? La Școala de vară de la Sighet a venit un tânăr care ne-a spus: „eu am venit aici pentru că părinții mei spun că era mai bine în comunism și am vrut să văd și eu ce a însemnat comunismul”.

Mie mi s-a spus în mai multe rânduri că sunt politică. Când aud că sunt politică, le zic să-mi arate și mie partidul unde m-am dus eu.

Cristina Guseth are o experiență de peste 30 de ani în sectorul nonprofit. În anii ’90, ea a lucrat pentru Fundația Soros, unde a dezvoltat programe de instruire și dotare a presei din țară.

Din 1997, lucrează la Freedom House România, unde a coordonat programe de asistență guvernamentală împreună cu instituții din SUA.

De-a lungul anilor, Cristina Guseth a implementat proiecte care, cumulativ, depășesc suma de 3 milioane de Euro, lucrând cu Comisia Europeană (e.g. DG COMP, DG REGIO, DG HOME, Oficiul European de Luptă Antifraudă), ambasadele SUA, UK, Franța, Olanda, Norvegia la București, cât și cu instituții de stat și diverse entități ale societății civile (e.g. Fondul pentru Dezvoltarea Societății Civile).

Proiectele dezvoltate de FHR au abordat probleme legate de stat de drept, justiție, bună guvernare, integrare Europeană, nediscriminare, mass-media și combaterea știrilor false.

Din 2017, Freedom House România a dezvoltat prima rețea de presă locală din România – PressHub – care cuprinde peste 30 de publicații.

De ce sectorul civil are nevoie de comunitățile locale. O poveste din Serbia

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Măcar noi să rămânem împreună

#cronicidefilantropie

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Mai bine o tot iei de la capăt decât să rămâi mereu pe loc

Mai bine o tot iei de la capăt decât să rămâi mereu pe loc

Asociația Pe Stop s-a înființat în 2018 din dorința de a sprijini fetele și femeile vulnerabile care se confruntă cu sărăcia menstruală. Irina Vasilescu, fondatoarea organizației, le-a cunoscut pe primele beneficiare la Gara de Nord, unde mergea pentru a împărți pachete de igienă menstruală.

„Nu te învață nimeni ce să faci, că nu există Facultatea de ONG-uri”, spune Irina despre primii ani de după înființarea asociației.

Din 2018 și până azi, Pe Stop și-a extins activitatea: pe lângă pachetele de igienă menstruală care ajung la femeile nevoiașe, organizează cursuri în comunități vulnerabile și în școli, iar în ultimul an a fost implicată într-un proces de advocacy care s-a încheiat cu instalarea mai multor dispensere de absorbante în câteva școli din București.

Pentru o organizație mică, e greu să găsești un sprijin de lungă durată, care să investească în capacitatea ta. Din fericire, Irina a luat contact cu mai multe organizații mari care au suplinit golurile pe care multe dintre ONG-urile de la firul ierbii le resimt.

“După ce am înființat Pe Stop, am mers destul de repede într-o serie de cursuri făcută de Fundația Comunitară București, de capacity building pentru ONG-uri. Cred că ne confruntam cu lipsa de know-how la nivel de întreg sector. Aveam cam aceleași probleme ca celelalte organizații mici – cum cresc, unde găsesc oameni, cum gestionez un ONG. Că nu a venit nimeni să te învețe la facultate.

A fost bine că au existat Asociația pentru Relații Comunitare, Fundația Comunitară București și Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, care se axau pe asta și au găsit tot felul de resurse să ne învețe ce să facem și cum să facem.”

Asociația Pe Stop se bazează mult pe munca voluntarilor, însă caută să își dezvolte constant capacitatea. În 2023, vor angaja trei oameni.

“Când tocmai mă pregăteam pentru un 2023 liniștit, acum o să am două persoane nou-nouțe care trebuie trainuite. Noi, fiind mici, nu ne permitem resurse prea mari. Când pleacă un om din doi e greu, nu e ca atunci când pleacă un om din 10. De-asta încercăm să angajăm doi oameni, ca să nu mai resimt presiunea pe care o simt acum.”

Activitatea organizației e de multe ori fracturată în zona de advocacy, un sentiment pe care îl împărtășesc multe organizații neguvernamentale. Mai ales când ai capacitate redusă – unu sau doi angajați-, e foarte ușor să te pierzi în hățișul birocratic al instituțiilor de stat.

Există totuși și o speranță pentru organizațiile mici: finanțatorii care au încredere că lucrurile se fac bine și nu împovărează activitatea. De exemplu, Pe Stop are un parteneriat cu Procter@Gamble, care deține brandul Always, sponsorul care se asigură că cele 400 de fete și femei vulnerabile primesc lună de lună absorbante gratis.

“Avem o relație bună cu Always și cu belgienii de la King Baudouin, care susțin Rețeaua Demnității*. La început, nimeni nu voia să ne dea bani și doi ani am încercat să finanțez proiectul ăsta (n.r. Rețeaua Demnității). Fiind proiect pilot, îl percepeau cu un grad destul de mare de risc. King Badouin ne-au oferit 20.000 euro ca să pornim pilotul. Nu au fost birocrați, ne-au dat banii din martie, deși începeam în septembrie. Proiectul a mers până acum mult mai bine decât mă așteptam.”

Ultima perioadă a venit cu multă presiune pentru întreg sectorul ONG. În spațiul public, se vorbește din ce în ce mai mult despre parteneriatele dintre ONG-uri și instituțiile de stat, dar de multe ori, relația nu este una echilibrată. Sunt multe situații în care instituțiile apelează la experții din organizații, însă fără o recompensare reală a muncii.

“Da, există presiune – să facem mai mult decât avem capacitate. E ca atunci când ai un angajat bun și îl umpli de muncă, până când o să fie atât de plin de muncă încât nu o să mai facă. Lumea e entuziasmată de ce fac ONG-urile și devenim din ce în ce mai încărcați. A fost multă presiune și cu cele două inițiative legate de 3.5% din iarnă. Se întâmplă să vină instituția X la tine și să vrea să îi faci treaba, ori noi nu suntem asistenți sociali, de exemplu.

Nu mi se pare că societatea civilă e mai amenințată decât de obicei. Starea cu instituțiile statului care se agață de noi că văd că facem treabă e constantă. Totuși, mi se pare că în bula mea oamenii au început să înțeleagă care e faza cu ONG-urile și cu ce se mănâncă.”

Comunitatea care s-a creat în jurul Asociației Pe Stop e într-o creștere continuă. Există o bază constantă de voluntari care vin la activități, iar donatorii individuali contribuie la o parte foarte importantă din veniturile organizației. În 2021, persoanele fizice au contribuit în proporție de 58% la veniturile totale ale Pe Stop. Doar donațiile online prin site au adus peste 186.000 de lei, sume foarte importante pentru o organizație încă tânără.**

“Avem comunitatea asta committed, Pe Stop are un magnetism destul de mare în momentul ăsta și am încredere. Motivul pentru care am avut încredere să angajez doi oameni în loc de unul e că am o oarecare siguranță financiară acum: că nu voi lăsa oamenii pe drum și că nici oamenii nu mă vor lăsa pe mine.

În schimb, relația cu comunitatea de beneficiare aș vrea să se schimbe. Mi-ar plăcea ca Pe Stop să fie mai empowering, că noi acum dăm – cursuri, pachete. Membrele comunităților de beneficiare nu au foarte multă putere în relația cu noi. Nu pot să ia decizii, să se implice. Mi-ar plăcea și îmi doresc pe termen mediu ca Pe Stop să ia o formă care să le implice și pe ele.”

Dacă vrei să afli mai multe despre activitatea Pe Stop, poți citi mai multe pe site-ul lor: www.pestop.org

*Rețeaua Demnității este un program nou, prin care Pe Stop se extinde în mai multe comunități din țară. Scopul este să se creeze noi echipe autonome, care să își sprijine propriile comunități.

**Date din raportul anual Pe Stop, 2021.

De ce sectorul civil are nevoie de comunitățile locale. O poveste din Serbia

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Măcar noi să rămânem împreună

#cronicidefilantropie

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

“Să dea dracii, că nu renunț!”

“Să dea dracii, că nu renunț!”

De când a înființat Asociația Dream Project, Marinela Rață a confecționat cutii pentru bebeluși, a ajutat mame tinere să-și găsească locuri de muncă, le-a dus sacoșe de medicamente, haine și mâncare, le-a facilitat accesul la consiliere psihologică și a militat necontenit pentru crearea unui Registru al Mamelor minore, o bază de date a adolescentelor însărcinate sau aflate în situații de risc indispensabilă – dar care lipsește totuși -, într-o țară cu cele mai multe mame minore din Uniunea Europeană.

Prin toate aceste proiecte, a simțit că e mai aproape de fetele care renunțau la propria copilărie pentru a crește un alt copil. Că le descrețește frunțile. Că, prin munca ei, contribuie la o schimbare. Dar, de ceva vreme, Marinela spune că nu mai poate purta doar pe umerii ei această responsabilitate. “Sindromul fondatorului”, – fenomenul prin care locomotiva unei organizații e un singur om – îi consumă din resurse fără milă. 2023 va fi, probabil, un an decisiv pentru Asociația Dream Project. Dar Marinela nu va înceta să lupte.

De Lina Vdovîi

Pentru că dorința de a contribui la schimbare nu a venit odată cu Asociația Dream Project, ci cu mult înainte. În 2015, când s-a produs tragedia de la Colectiv, Marinela era însărcinată cu primul ei copil, Miruna, și lucra la televiziunea publică. De fiecare dată când trebuie să actualizeze numărul morților, se ducea la baie, plângea în hohote, apoi ieșea și o lua de la capăt. “A fost un moment în care am zis what the fuck? Copilul nostru o să trăiască în țara asta?”

Apoi, după ce-a născut-o pe Miruna, a avut câteva luni de baby blues, iar cel care a scos-o din acea stare a fost soțul ei, Silviu. I-a zis: “Tu nu ești ok! Ai nevoie să faci ceva. Uite ce am găsit.” Și i-a dat un link cu un proiect finlandez de trusou pentru copii. Marinelei i-a plăcut ideea pe loc și a decis să o implementeze în România. Au numit proiectul Dodo Baby Box.

3000 de euro au investit în ceva ce părea la început o nebunie. “Banii noștri, ai casei.” Inițial, s-au gândit că o vor vinde – cutia conținea 40 de obiecte esențiale în primele luni ale bebelușului, de la șervețele umede și termometru până la hăinuțe și accesorii pentru somn – dar apoi și-au dat seama că nu va funcționa. Au furnizat 50 de cutii într-un proiect caritabil al clubului Rotaract din București, “dar, în afară de acestea, cred că am avut zece cumpărători timp de doi ani”, spune Marinela.

Pentru acele 50 de cutii, Marinela a petrecut trei zile împreună cu soțul ei, Silviu, în spațiul gol al unui prieten, în timp ce mama lui Silviu a rămas cu copiii. “Cutia era mare. Ne-a fost greu să găsim furnizori care să aibă matriță. Și atunci, o tipă de la o fabrică din Cluj ne-a făcut-o din două bucăți. Și fără print, pentru că ne ridica costurile enorm. Și atunci Silviu lipea cutiile, iar eu printul.”

În Finlanda, după implementarea sistemului național prin care mamele primeau gratuit, din partea statului, o cutie pentru bebeluși, rata de mortalitate infantilă a scăzut semnificativ. Inițial, ăsta era și planul Marinelei, să militeze pentru un sistem similar în România, care are una dintre cele mai ridicate rate ale mortalității infantile din Uniunea Europeană.

Însă, în 2020, când mai multe organizații mari, cu infrastructură și finanțare, au început să implementeze proiecte similare, Marinela a închis Dodo Baby Box. “Nu mai vedeam relevanța noastră. Mi se părea redundant.”

A urmat o perioadă de doliu, nu ar fi vrut să renunțe la un proiect care avea, crede ea, un potențial enorm. “Dar, vezi tu, lipsa asta de structură și strategie se vede la un moment dat.”

Singurătatea din organizațiile mici

În timp ce făcea cutii pentru bebeluși, Marinela a cunoscut și primele mame minore, grup vulnerabil pe care s-a concentrat exclusiv de la un anumit punct încolo. “Pentru că rezonam foarte mult cu condiția asta, cu maternitatea, cu felul în care te simți, mai ales în primele luni, am început să caut maternități în București, iar prima cu care am colaborat a fost Bucur.” Atunci, în 2017, a decis că va face orice îi stă în putință pentru a le ajuta.

A obținut prima finanțare de la Fundația Telus Internațional România, pentru organizarea unui grup de sprijin pentru mame minore. Apoi, ușor, ușor, Asociația Dream Project a început să-și diversifice proiectele. Au demarat programe de educație non-formală pentru părinți vulnerabili. Au organizat cursuri de calificare profesională pentru mame cu vârsta până în 18 ani, care, la finalul programului, se puteau angaja sau își putea deschide propria afacere. Iar unul dintre proiectele recurente sunt cursurile de parenting, care le ajută pe mamele tinere să înțeleagă mai bine nevoile copiilor lor și să dezvolte o relație de atașament sigură cu ei.

Rezultatele se văd și micile victorii o încurajează pe Marinela. “În doi ani de zile, ideea unui registru al mamelor minore, pentru care am militat în continuu, există deja într-o propunere legislativă, sprijinită de organizații mari”, însă fondatoarea Dream Project a ajuns într-un punct de cotitură.

“Am scris de curând pe Facebook că ăsta e anul în care va trebui să ne decidem ce facem cu organizația asta”, spune Marinela și trage aer adânc în piept. “La un moment dat, lucrurile se blochează. Și știu că asta e cumva problema mea. Eu mă confund cu organizația și viceversa, ceea ce nu e sănătos și nici drept nici pentru mine, nici pentru organizație. Dar nu am reușit să trec de momentul asta, nu am reușit sa îl depășesc. Și știu ca e la fel și în alte organizații.”

Spune că e problemă personală, până la urmă. Dacă ea, fondatoarea și președinta organizației nu se poate implica azi cu nimic, nu se întâmplă nimic nici în organizație. Iar “la toată singurătatea asta din organizațiile mici, se adaugă și foarte multă neputință. Cum aș putea eu, ca organizație cu 2-3 oameni, cu până în 50.000 de euro finanțare în fiecare an, să ajut mamele care ne sună și ne spun că nu au ce mânca a doua zi? Ce pot eu să fac? Ok, mă duc, le ducem alimente de bază. Trei sarsanale de alimente perisabile și neperisabile pentru ele și copii. Plus de 500 de lei pe medicamente. Ok, ne-am dus o dată. Dar ce face femeia aia după?”

Pentru că ruperea cercului vicios al sărăciei și excluziunii sociale nu se face de pe o zi pe alta, iar aproape jumătate din adolescente care rămân însărcinate provin din familii vulnerabile și una din 10 mame gravide minore nu a fost niciodată la școală. “Cum pot eu să rezolv sărăcia?”, se întreabă. “Ok, educație sexuală, dar ce te faci când cele mai multe fete care rămân însărcinate nu merg la școală? ”

Sentimentul de neputință o epuizează emoțional și Marinela simte nevoia să ia o pauză, să-și adune forțele și să-și regândească puțin traseul. Știe că se poate implica în comunitate și dintr-o altă postură, diferită de cea de președinte de organizație nonguvernamentală.

Fix înainte de conversația noastră, de pildă, tocmai scrisese o petiție pentru Grupul de Inițiativă Civică Kisselef. “Deci nu am cum să renunț la implicarea mea civică”, spune ea. “Singurul mod în care aș opri asta ar fi situația în care ne-am hotărî în familie să plecăm de aici. E un scenariu posibil, dar cred că nici atunci nu m-aș schimba.”

2015 a produs o schimbare fundamentală în ea. A fost momentul în care a văzut ce înseamnă comunitatea, “pentru unii – mai mare, un oraș întreg, pentru alții – o mână de oameni care ies în stradă pentru o idee.” Iar atașamentul ei e acolo, față de comunitate. Față de niște oameni cu care ar putea schimba ceva, “fie că e la mine în bloc, pe stradă sau în parc.”

P.S. Înainte de publicarea acestui material, i-am cerut Marinelei câteva poze. Mi le-a dat, însoțite de un caption care spune tot despre devotamentul ei față de mamele minore: “Băi, ce chestie! Uitându-mă prin fotografii, mi-a venit să strig: să dea dracii, că nu renunț! chiar e mișto ce facem.”

Foto credit: Arhiva personală Marinela Rață

De ce sectorul civil are nevoie de comunitățile locale. O poveste din Serbia

Mai ușor deschizi ușa Parlamentului decât ușa unei primării

Obstacolele ce stau în calea civismului în sudul României

Măcar noi să rămânem împreună

#cronicidefilantropie

Povestea mamei care a construit o comunitate pentru copiii cu dizabilități din Onești

LOGS, un altfel de acasă pentru refugiații ucraineni: „Te motivează să speri, să crezi că totul va fi bine”

Când arta dă voce unui oraș și mobilizează comunitatea locală

Cei care se gândesc în locul statului la educația copiilor

Simțim, în acest moment, că vocea noastră contează în spațiul public și există consecințe reale atunci când luăm o poziție

Simțim, în acest moment, că vocea noastră contează în spațiul public și există consecințe reale atunci când luăm o poziție

Organizația FILIA s-a născut dintr-un gol în societate: în România nu existau date despre egalitatea de gen și nici studii despre experiențele femeilor. 20 de ani mai târziu, centrul de cercetare a crescut și este o voce care apără drepturile femeilor prin activism, advocacy și muncă în mijlocul comunității.

Societatea este mai bine astăzi. “Suntem martore la solidaritatea comunității noastre în timpul marșurilor și protestelor, dar și în mediul online”, spune Andrada Cilibiu, însă dezinteresul autorităților, discursul extremist și politicile pe care unii reprezentanți politici vor să le implementeze ne arată că lupta merge mai departe, iar unele drepturi se află în continuare în pericol.

Interviu cu Andrada Cilibiu, Centrul FILIA

Care erau marile provocări ale societății civile în momentul în care ați înființat organizația?

Centrul FILIA s-a înființat în anul 2000 având ca principal scop cercetarea. Mihaela Miroiu, alături de mai mulți profesori universitari, au înființat FILIA ca centru de cercetare într-un moment în care în România nu existau date despre egalitate de gen sau experiențele specifice femeilor. Membrii fondatori au pornit de la premisa că soluțiile reale privind egalitatea de gen și sănătatea și siguranța femeilor pot surveni doar în urma unei analize comprehensive a stării de fapt – nevoia de date statistice și de studii reprezentative privind experiențele diverse ale femeilor a fost considerată o prioritate.

Componenta de activism era abia la început. În 2002, în urma unui articol publicat în presă despre cum să îți lovești partenera fără să îi lași urme, se organiza primul protest feminist. Unul dintre primele momente de solidarizare în stradă a comunității feministe din București.

Au fost momente în care ați simțit că trebuie să o luați din nou de la capăt în munca voastră în ultimii ani? În astfel de momente, care-i motivația? Ce vă face să o luați de la capăt?

Au fost momente în care echipa Centrului FILIA era formată din 2-3 persoane care țineau pe umerii lor toată organizația. Ne confruntam atunci cu lipsa finanțărilor, nu aveam foarte multă vizibilitate, iar societatea cu totul nu era încă pregătită de discursul nostru feminist și despre egalitatea de gen. În ultimii ani, am trecut prin tot felul de transformări, de la schimbarea directoarei executive la evenimentele globale care ne-au schimbat cursul muncii.

Pandemia a însemnat un proces de reorganizare a muncii de la birou, implementarea unui sistem de work of home și tot felul de piedici în munca noastră directă cu beneficiarele. A trebuit să ne reconsiderăm prioritățile și să ne găsim rolul în criza care se desfășura în jurul nostru: am început un proiect despre experiențele femeilor în timpul pandemiei, iar timp de câteva luni activitatea noastră s-a desfășurat exclusiv online.

Anul trecut am trecut printr-un alt obstacol major, războiul din Ucraina. Toată echipa a fost afectată pe plan personal de evenimentele care escaladau în fiecare zi și ni se părea inadecvat să ne continuăm activitatea în cursul ei obișnuit. Timp de câteva săptămâni nu am comunicat nimic. Apoi, am intrat în contact cu două organizații din Odesa și Kyiv, cu care am colaborat pe parcusul războiului, și astfel ne-am găsit locul în răspunsul în fața crizei.

A urmat o perioadă în care ne-am confruntat cu nevoi și riscuri noi din partea unui grup nou de beneficiare: refugiatele care voiau să tranziteze sau să se stabilească în România. Am învățat instrumente și strategii specifice muncii comunitare și din domeniul ajutorului umanitar pentru a găsi soluții adecvate în fața acestor vulnerabilități specifice.

Care-i rezultatul pentru care ați simțit cea mai multă mândrie?

Nu putem pune mâna pe un singur rezultat care ne-a bucurat și față de care ne-am simțit mândre. Totuși, felul în care am consolidat în ultimii ani componenta de muncă comunitară și felul în care ne-am apropiat de comunitățile în care lucrăm este obiectivul de care suntem cele mai mândre. Am reușit să închegăm mai multe grupuri de inițiativă ale femeilor din comunități vulnerabile, să lucrăm cu tineri, dar și cu refugiate, și să îmbinăm eforturile noastre de activism și advocacy cu expertiza pe care am acumulat-o în ultimii ani. Ne-am apropiat mult de beneficiarele noastre, care ne-au perceput ca pe un sprijin, și cărora am încercat să le oferim instrumentele necesare pentru a-și face vocea auzită.

Ați simțit o creștere a presiunilor asupra societății civile? Aveți un plan în acest sens, o anumită poziție?

Trăim un moment în care societatea, mai ales în urma contribuției generațiilor care vin din urmă, răspunde din ce în ce mai bine la discursul feminist. Suntem martore la solidaritatea comunității noastre în timpul marșurilor și protestelor, dar și în mediul online, mai ales când tragem la răspundere comportamente și discursuri sexiste din spațiul public. Tinerii nu mai au răbdare în fața sexismului, rasismului, homofobiei. Anul trecut am înregistrat la marșul Împreună pentru siguranța femeilor! cea mai mare participare de până acum, peste tot în țară.

În același timp, ne confruntăm și cu discursul anti-feminist, anti-gen, anti-avort care se propagă peste tot în lume, nu doar în România. Monitorizăm îndeaproape genul acesta de discurs și încercăm să oferim o alternativă, mai ales prin rețelele noastre de socializare, unde facem informare și awareness.

Simțim în acest moment, mai mult ca oricând în anii anteriori, că vocea noastră contează în spațiul public și există consecințe reale atunci când luăm o poziție.

Simțiți că munca pe care ați depus-o până acum (fie ca ong, fie ca întreg sector) este amenințată sau slăbită de factori politici sau sociali?

Cu siguranță sunt factori la nivel politic și social care ne pun piedici în munca noastră. Dezinteresul autorităților față de anumite subiecte, cum ar fi sănătatea reproducerii și violența obstetrică, discursul anti-feminist și conservator, propunerile legislative care vor să interzică discuțiile despre gen și identitate de gen în spațiul public etc. sunt obstacolele cu care ne-am obișnuit deja în munca noastră.

Am învățat, în ultimii ani, să ne perfecționăm discursul, iar unul dintre principalele roluri ale Centrului FILIA rămâne chestionarea și tragerea la răspundere a comportamentelor sexiste din spațiul public, fie prin plângeri la CNCD sau la Parchet, fie prin poziții publice în presă sau pe social media.

Multe dintre reușitele noastre au în spate ani de muncă, la nivelul organizației sau la nivelul rețelelor și coalițiilor din care facem parte, tocmai din cauza multiplelor obstacole de care ne lovim. De multe ori ne folosim și de mecanisme, instrumente și actori internaționali pentru a pune o presiune suplimentară asupra instituțiilor statului atunci când nu avem alternative pe plan local.

Cum arată relația cu comunitatea? Simțiți că sunteți susținute în misiunea voastră? Dacă da, se traduce și această susținere în acțiuni concrete (implicare prin voluntariat, donații etc.)?

Avem în acest moment o comunitate de peste 74 de mii de urmăritori pe social media, iar în anul 2022 am avut aproape șapte mii de beneficiare. Ne impresionează felul în care se solidarizează comunitatea noastră din social media, dar și felul în care urmăritorii noștri își asumă un rol de social justice activist și ne cer să abordăm anumite subiecte sau ne atrag atenția asupra anumitor situații de misoginie din spațiul public.

Anul trecut am reușit să ne consolidăm și rețeaua de voluntari, care a ajuns să fie un sprijin major în munca noastră de zi cu zi, dar și inspirație pentru noi.

Faptul că în ultimii ani munca comunitară a fost o prioritate pentru noi a dus în mod natural la o apropiere de comunitate și de beneficiarele noastre, mai ales că ne propunem strategii pe termen mediu și lung în comunitățile cu care lucrăm la firul ierbii.

Foto credit: Centrul FILIA

Categorie: Cronici

Programa școlară nu le ajută pe adolescente să facă față provocărilor vârstei

ALTE ARTICOLE

FOLLOW US

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Sunt niște mame, din păcate, invizibile. Noi nu le vedem pe fetele astea.

ALTE ARTICOLE

FOLLOW US

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Dacă un lucru are sens și aduce o îmbunătățire pentru un om sau pentru comunitate, atunci merg mai departe

ALTE ARTICOLE

FOLLOW US

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Salvarea inocenților

ALTE ARTICOLE

FOLLOW US

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Copiii au nevoie să știe că sunt acceptați și că este cineva acolo căruia îi pasă de ei, indiferent de comportamentul lor

ALTE ARTICOLE

FOLLOW US

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Pentru noi, visul suprem este ca fiecare copil din România să aibă acces la educația care-i împlinește potențialul

ALTE ARTICOLE

FOLLOW US

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Este o problemă foarte gravă faptul că organizațiile sunt în continuare dependente de fondurile de afară

ALTE ARTICOLE

FOLLOW US

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Mai bine o tot iei de la capăt decât să rămâi mereu pe loc

ALTE ARTICOLE

FOLLOW US

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

“Să dea dracii, că nu renunț!”

ALTE ARTICOLE

FOLLOW US

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Simțim, în acest moment, că vocea noastră contează în spațiul public și există consecințe reale atunci când luăm o poziție

ALTE ARTICOLE

FOLLOW US

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Cronici de Filantropie

Newsletter