De ce trebuie să avem grijă de patrimoniu

De ce trebuie să avem grijă de patrimoniu

De George Gurescu 

Fiecare oraș are istoriile lui. De fiecare dată când ajung acasă, la Botoșani, le redescopăr pe cele care mi-au marcat copilăria și m-au făcut să țin la acest oraș mic, și la 15 ani de când l-am părăsit. Istoriile unui oraș sunt spuse de cei care le-au trăit și de clădirile care încă stau în picioare. Martorii sau povestitorii sunt din ce în ce mai puțini, dar clădirile care au reușit să supraviețuiască războaielor, comunismului și trecerii timpului sunt singurele dovezi ale unui oraș care cândva a fost mai mult decât o sursă de export pentru Spania și Italia. 

Botoșani e un oraș care a crescut cu ajutorul armenilor, evreilor și lipovenilor, iar fără clădirile, monumentele și cimitirele pe care le-au lăsat, istoria lor ar fi fost mai ușor uitată. Fiecare bucată de patrimoniu care este astăzi în picioare contribuie la păstrarea unei istorii și la păstrarea unei identități.

Patrimoniul merită salvat nu pentru glorificarea unor perioade și pentru orgolii, ci pentru a ne aminti de cine suntem și de ce putem face. Botoșani nu va redeveni un mic oraș cosmopolit doar pentru că sunt protejate clădirile, însă localnicii vor ști că orașul lor, poate fi mai mult decât este, că orașul lor de acum este produsul unei istorii atât de frumoase și diverse.  

De ce cred că-i important? Pentru că uniformizarea forțată a orașului, demolările și toată ideologia din perioada comunismului încă ne bântuie și ne-a făcut să ne pierdem aceste bucăți din identitatea noastră. 

Protejarea patrimoniului, și veți vedea în interviurile realizate pentru această ediție, nu înseamnă o conservare și punere la „formol” a clădirilor proaspăt reabilitate. Patrimoniul are sens doar în momentul în care îl redai comunității și pui viață în el. 

În articolele din această ediție vei cunoaște organizații care înțeleg lucrul acesta și luptă cu o pasiune incredibilă pentru salvarea, învierea (pentru că de multe ori despre asta este vorba) și protejarea acestor bucăți de istorie. De multe ori, lupta lor pare inegală, resursele insuficiente, iar sprijinul nu vine la timp. Însă încăpățânarea și dragostea pentru aceste bucăți de istorie reușesc să aducă schimbări. 

„Personal, consider că dreptul la patrimoniu și peisaj cultural este un drept universal al ființei umane, dar e nevoie de educație și lucru în comunitate pentru a conștientiza acest drept”, spune Mirela Duculescu (Pro Patrimonio). 

Pentru Oana Chirilă, de la Asociația Locus (Herculane Project) prima mare provocare a fost că „trebuia să arătăm că suntem perseverenți, că nu ne vom opri la primul obstacol și că indiferent de situație noi vom căuta cele mai bune și cele mai sustenabile soluții. Totodată, procesul cel mai greu a fost și este să câștigăm încrederea comunității locale.”

Luiza Zamora ne povestește despre munca de pe teren și realitățile cu care o organizație se confruntă. „Obstacolul cel mai mare e lipsa de cooperare reală dintre stat și sectorul nonguvernamental, lipsa de interes față de patrimoniu din partea acestui stat incapabil să vadă în propria-i moștenire o resursă nu doar culturală ci și una financiară. ”

 

În reportajele realizate de jurnalista și scriitoarea Ruxandra Hurezean veți găsi o astfel de organizație care a reușit să salveze zeci de monumente până acum și să implice comunitățile în refacerea și redarea istoriei. Ambulanța pentru Monumente este acum o organizație prezentă – prin francizele sale – în șapte regiuni din țară, iar în șase ani a salvat 70 de monumente. 

Munca Ambulanțelor i-a inspirat pe alții să se implice, iar în povestea din Brusturi vei vedea cum un medic a reușit să mobilizeze un sat pentru refacerea unei biserici vechi de 300 de ani, având de partea sa preotul și Ambulanța. 

Cronicile din această vară sunt despre cum putem salva trecutul, ca să avem un viitor al nostru. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

20%, ediția de vară

20%, ediția de vară

Mai merită să faci o campanie pentru sponsorizarea de 20%?

Sunt două întrebări care apar inevitabil în fiecare an în organizații:

Mai avem loc să facem si noi campanie de 20%, pe lângă multe alte organizații?

Sunt suficienți bani pentru toată lumea sau batem degeaba la uși?

Care e treaba cu 20%?

E o facilitate fiscală care le permite societăților comerciale * din România să sponsorizeze organizații neguvernamentale, fără costuri pentru ele. Sponsorizarea se face din impozit pe profit sau pe venit, în funcție de modalitatea de impozitare a fiecărei societăți.

Practic, statul român a venit cu această facilitate fiscală pentru că rolul organizațiilor neguvernamentale în România e foarte important, iar ele — împreună cu societățile comerciale — pot contribui la o schimbare socială acolo unde statul nu poate ajunge.

Societățile comerciale pot direcționa sub formă de sponsorizări deductibile 20% din impozitul pe profit, însă nu mai mult de 0,75% din cifra de afaceri (companii, cu cifra de afaceri peste 1 milion de euro), respectiv 20% din impozitul pe venit (microîntreprinderi, cu cifra de afaceri sub 1 milion de euro).

Câte companii oferă sponsorizări

O analiză bazată pe datele furnizate de ANAF și un studiu realizat de ARC și EY ne arată că încă suntem foarte departe de potențialul maxim al facilității. Pentru ultimul an fiscal pentru care am obținut date ANAF (adică 2020), doar 8% dintre societățile comerciale din România au direcționat 20% din impozit sub formă de sponsorizări deductibile.

Un număr de doar 49.550 de societăți comerciale din cele 606.995 eligibile în acest moment în România au înregistrat cheltuieli cu sponsorizarea și au direcționat până la 20% din impozit către entitățile eligibile, inclusiv ONG-uri. Vestea bună este că totuși valoarea totală direcționată în 2020 a fost de 335,9 milioane de Euro, în creștere cu 12% față de anul precedent.

Doar 41% din sumele potențiale de sponsorizare au fost folosite în 2020. Suma totală care putea fi direcționată în 2020 se ridică la 881 milioane de Euro.

Găsești toate informațiile în articolul de aici.

Cifrele vorbesc de la sine – e încă foarte mult de accesat, atât ca sume, cât și ca număr de societăți comerciale care pot sponsoriza.

Chiar dacă 86% provine de la companii și 14% de la microîntreprinderi, ambele categorii merită atenția organizațiilor.

În cazul microîntreprinderilor, care sunt prezente în număr mare, doar 6% dintre ele s-au implicat prin sponsorizări deductibile în 2020. Așadar, abordarea microîntreprinderilor ar putea deveni o prioritate pentru ONG-uri, mai ales pentru diversificarea surselor de finanțare.

Mai mult decât atât, microîntreprinderile pot direcționa trimestrial, sunt mai suple ca organizare și de obicei sunt mai aproape de comunitățile lor, astfel că avem ocazia să creăm relații sustenabile cu ele.

De unde începi? 

Fă o cercetare în zona ta și vezi ce microîntreprinderi există în comunitate. Află care le e specificul și transmite-le un mesaj emoțional, spune-le că acționați împreună pentru comunitatea voastră. Știm că ele reacționează mai degrabă ca un donator individual, adică la emoție, așa că scrie-le despre un beneficiar pe care îl ajuți.

Cercetarea e utilă și la companii mari. Sunt companii care au direcții clare de CSR și care necesită o abordare distinctă, mai strategică având direcțiile lor în minte. Apoi, sunt companii care nu au această componentă momentan, dar care se pot implica oferind sponsorizări prin facilitatea 20%. Cele din urmă sunt marea majoritatea companiilor.

Să nu uităm că cel mai sustenabil este să avem atât companii, cât și microîntreprinderi care ne sponsorizează an de an.

De altfel, relația bună pe care o stabilim cu ambele tipuri de societăți trebuie să fie orientată spre viitor – cum ne vedem împreună peste un an, doi, trei? Ce putem să facem împreună, dacă ne putem baza pe această sponsorizare pe termen lung?

Dacă ești la început cu campania de 20% sau poate ești într-un moment de reașezare, e normal să te întrebi dacă e loc pentru toate organizațiile. În fond, suntem zeci de mii care activăm.

A fost nevoie ca noi să existăm pentru că sunt încă multe probleme de rezolvat. Încă mai avem pași de făcut până la lumea ideală în care vrem să trăim, dar asta înseamnă doar că trebuie să ne continuăm munca.

La Conferința Națională de Fundraising am avut ocazia să auzim despre organizații mici și mari care desfășoară campanii de 20% ce le aduc venituri semnificative și pe care se pot baza ca să își planifice bugetele.

O metodă eficientă și de impact este direct mailing-ul, adică trimiterea unui număr mare de scrisori către societăți comerciale și care necesită o investiție, dar este o metodă care funcționează an de an.

De ce să planifici campania vara?

          după încheierea restricțiilor legate de pandemie, avem o multitudine de evenimente și experiențe de învățare la care putem merge, iar mare parte din ele sunt toamna;

          de obicei, vara ai mai mult timp de introspecție, de curățenie în materiale, povești, de clarificat încotro se duc planurile făcute în decembrie;

          ai mai multe șanse să aduni echipa împreună și să vorbiți despre cum vede toată lumea campania – implică echipa, nu știi niciodată de unde vine următoarea idee genială;

          timp! Ți s-a întâmplat să fie noiembrie, să îți dai seama că mai ai o lună să pui la punct campania, să îți dai seama că mai ai alte proiecte în paralel? Ăsta poate fi anul când nu se mai întâmplă așa;

          ai vreme să construiești o relație cu societățile către care mergi. Relația nu trebuie să fie construită doar în jurul banilor, ci în jurul schimbării pe care o generezi împreună cu sponsorul. Iar încrederea că asta se poate întâmpla durează.

E suficient loc sub soare pentru toată lumea. Asta înțelegem din cifrele analizelor, dar și din campaniile organizațiilor. Avem nevoie de mai multă încredere în noi, că e legitim să facem aceste campanii de 20%, că noi avem puterea să schimbăm lucrurile. Iar societățile comerciale au capacitate să contribuie la schimbare, dar trebuie să fie mai receptive la facilitatea fiscală. De altfel, noi putem deschide această discuție cu ele.

Găsești toate informațiile în analiza ARC și EY România despre facilitatea 20%.

* Vom spune „societăți comerciale” când ne referim la companii și microîntreprinderi ca un tot. În rest, vom folosi „companii” când vorbim de societăți care sponsorizează din impozit pe profit și “microîntreprinderi” când vorbim de societăți care sponsorizează din impozit pe venit.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Arhitectura și mediul construit nu pot fi înțelese dacă nu le vezi, nu le parcurgi, nu le asculți, nu le atingi, nu le miroși, nu simți dinamica locului

Arhitectura și mediul construit nu pot fi înțelese dacă nu le vezi, nu le parcurgi, nu le asculți, nu le atingi, nu le miroși, nu simți dinamica locului

De unde începem atunci când vrem să construim un oraș mai bun? Membrii Asociației De-a Arhitectura ne răspund: de la educația de mediu construit făcută în școală.

E greu să-i faci pe oameni să înțeleagă ce înseamnă patrimoniul arhitectural fără a le da șansa să-l atingă, să-l vadă și să-l miroasă. E și mai complicat să-i faci să contribuie la salvarea unei clădiri valoroase care stă să cadă pentru că un om de afaceri vrea să ridice un bloc în locul său. 

De-a Arhitectura — o asociație fondată în 2013 de șase arhitecte care erau la acea vreme mame de copii școlari — vrea să pornească cât mai devreme în formarea unor oameni mai atenți la mediul construit, mai dispuși să reacționeze atunci când văd lucruri în neregulă și mai greu de păcălit când va fi vorba să cumpere o casă sau un apartament. 

Am stat de vorbă cu arhitecta Mina Sava, președinta asociației, despre importanța mediului construit și despre cum se schimbă copiii atunci când relaționează cu arhitectura.

Cronici: Când și cum a luat naștere organizația/inițiativa voastră? Ce-a fost mai complicat la început? Ce-a mers mai ușor, din experiența voastră? 

Mina Sava: În 2011 am început programul cultural „De-a arhitectura – educație de arhitectură și mediu construit”, cu sprijinul și finanțarea Ordinului Arhitecților din România, care ne este alături și astăzi. Programul a pornit de la două nevoi pe care le resimțeam acut atunci.

Prima era legată de meseria noastră, puțină lume știa ce face și ce nu face un arhitect, ce însemnă o locuire și o viață urbană de calitate. Ne doream, de fapt, să creștem niște clienți mai informați, deoarece cultura de arhitectură și mediu construit era aproape inexistentă atunci. Am vrut ca viitorii utilizatori ai mediului construit, copiii, să cunoască ABC-ul acestuia – iar când vor fi mari, fiind familiarizați valorile lui, să știe ce să ceară unui arhitect, ce locuință să își aleagă sau unde să investească.

A doua nevoie a apărut în viața fiecăruia atunci când a trebuit să își trimită copiii la școala de stat și a realizat că nu s-a schimbat mai nimic în 30 de ani. Ne-am dat seama că prin natura meseriei noastre am avea atât de multe să-i învățăm, într-un mod practic, experiențial și interdisciplinar. 

În 2012 am început implementarea primului program educațional, iar în 2013 ne-am înființat ca ONG, pentru a putea dezvolta și administra o rețea națională.

Totul a fost complicat la început, din simplul motiv că ne-am aruncat în două zone necunoscute nouă, cea a educației și cea a construirii unei organizații nonguvernamentale naționale care să reziste în timp.De fapt, nu aș folosi cuvântul complicat, ci mai degrabă provocator, pentru ca am învățat foarte multe din diverse domenii și am cunoscut specialiștii și oamenii dedicați ai unei alte meserii esențiale pentru calitatea vieții, cea de dascăl, atât de puțin valorizată și ea în vremurile noastre.

Privind retrospectiv, toate par mult mai ușor de realizat acum.

Ce este mediul construit, ce este arhitectura și cum le separăm?

Mediul construit este tot mediul făcut de mâna omului, de la cel mai umil adăpost la clădiri, localități și infrastructura teritorială (poduri, baraje, autostrăzi, etc). De remarcat că el include toate construcțiile făcute de oameni, nu numai cele gândite de arhitecți: de exemplu, favelele braziliene sunt tot mediu construit. Iar studiul mediului construit este complex și combină cunoștințe din toate domeniile: științe exacte, științe sociale și artă.

Arhitectura este arta și știința de a proiecta clădiri și spațiile dintre ele. Materia ei primă este mediul construit, existent sau încă nenăscut, utilizatorul ei este Omul. Arhitectul e un „căutător de soluții” (solution seeker), cel care găsește un răspuns printr-o formă construită la problemele complexe ale mediului construit și ale utilizatorilor săi.

Noi ne petrecem aproape 95% din viață în mediul construit de om, utilizând spații și obiecte create de oameni, fie ei arhitecți, designeri, ingineri, sau simpli meșteri.

Trebuie să-i înțelegem principiile care dau calitate vieții noastre, să fim conștienți de dinamica lui perpetuă și de cantitatea mare de resurse umane și materiale implicate în crearea și dezvoltarea sa. Cu toate că mediul construit este unul dintre cei mai mari producători de deșeuri și cel mai mare consumator de resurse, este și cheia unei viitoare dezvoltări verzi a planetei. 

Fie că vei fi doar utilizator, autoritate publică care va da un aviz, cel care construiește sau cel care investește, e important să știi care va fi impactul acțiunilor tale de construire asupra mediului natural și asupra comunității. 

Care au fost primele reacții?

Nu mică ne-a fost surpriza când, după ce am dezvoltat primul curs De-a arhitectura în 2012, profesorii cu care am lucrat ne-au mulțumit că am deschis calea spre materiile transdisciplinare și învățarea prin proiect, lucruri pe care și le doreau, dar nu știau cum să le facă. Asta a atras profesori și învățători dedicați, care își doreau o schimbare în educație.

Arhitectura și mediul construit nu pot fi înțelese dacă nu le vezi, nu le parcurgi, nu le asculți, nu le atingi, nu le miroși, nu simți dinamica locului. De aceea, în programele noastre vizitele în spațiile fizice – clădiri, sau în spațiile publice sunt foarte importante. Văzând, mai ales învățând să vezi, poți să înțelegi de ce și cum au fost gândite, construite și utilizate. La copii și tineri poți specula acel „aha moment”, făcându-i să se minuneze de o clădire sau un loc și, astfel, toată informația să se așeze în capul lor mult mai ușor.

Ce-i atrage cel mai mult pe copiii și tinerii cu care lucrăm e legătura cu viața reală, faptul că pot învăța foarte multe de la ce îi înconjoară și utilizează, dar și că pot crea la rândul lor ceva care poate produce o schimbare, fie un desen, o machetă sau o intervenție construită în școala sau cartierul lor. Ce ne interesează atât pe noi, cât și pe profesori, e ca ei să facă conexiuni între materiile învățate în școală: matematică, fizică, geografie, istorie, biologie, chimie, arte, limba română și să învețe din corelarea experienței directe și practice cu aceste materii.

Care-i rezultatul de care sunteți cei mai mândri de până acum? 

Cel mai mult ne bucură când copiii ne prezintă rezultatele muncii lor și cum continuă, cu mintea lor, ceea ce am vrut noi să le transmitem. De exemplu, la cursul pentru opționalul de clasele a III-a și a IV-a (De-a arhitectura în orașul meu) care se finalizează cu construirea machetei unui cartier ideal la scara unui omuleț Lego, copiii dintr-o clasă a IV-a cu care am lucrat anul acesta au venit cu căsuțele pe care le-au realizat în clasa I, dar upgradate. Ei le-au reciclat pe cele vechi, le-au reabilitat, le-au dat o nouă viață, practic au înțeles și aplicat conceptul de „reduce, reuse, recycle” (reduce, refolosește, reciclează).

Extrapolând, o clădire veche nu e de „„aruncat”, ci e de refolosit și îmbunătățit. Adesea vrem să le distrugem din motive neîntemeiate.

Ce înseamnă patrimoniul pentru voi și pentru copiii cu care lucrați?

Copiii mici sunt empatici când văd case de care nu mai au grijă oamenii, dar dacă ei sunt triști când văd clădiri abandonate, adolescenții vor să acționeze când interacționează cu o clădire părăsită, de aceea avem graffitiuri pe pereți.

Noi îi învățăm că nicio clădire nu există în eter, ci e conectată la un loc, care e definit de parametri geografici, istorici, sociali, dar și afectivi. Ca să înțelegi o clădire, trebuie să știi ce background are, contextul – de ce a fost făcută, pentru cine, cum. Copiii nu învață cuvântul „patrimoniu” per se, ci ideea că orice loc are o istorie, o poveste care trebuie continuată.

Patrimoniul e dinamic. Important este să îi continui povestea, cu limbajul epocii tale. Ca arhitect poți construi clădiri care în timp vor deveni „de patrimoniu” dacă faci ceva care aduce calitate mediului construit și vieții oamenilor.

Problema conservării patrimoniului construit s-a pus pe agenda publică abia din a doua jumătate a secolului XX. Ideea de a-l îngheța în timp, refăcând totul așa cum era înainte și utilizându-l doar ca muzeu, duce în timp la o distanțare a oamenilor față de ce înseamnă patrimoniu construit. O clădire sau un obiect trebuie utilizate firesc: numai în momentul acela ele trăiesc cu adevărat. Clădirile care au supraviețuit cel mai bine timpului sunt clădiri folosite continuu de comunități. De exemplu, să ne gândim la o biserică veche, ea a supraviețuit timpului numai pentru că a fost folosită constant de oameni. Dacă ai o clădire veche, folosește-o în continuare, umple-o cu viață. E periculos să o faci doar muzeu. Îngrijește-le, folosește-le, fii mândru că trăiești în ceva frumos, așa și viața ta devine frumoasă.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Întâmplări pe strada doamnei Zamfirescu

Întâmplări pe strada doamnei Zamfirescu

Ca în multe alte orașe din România, în cartierul ploieștean Bereasca sunt probleme cu asfaltările, cu gunoiul sau cu deszăpezirile. Lenuța Zamfirescu nu acceptă însă problemele astea ca pe-un dat, ci pune presiune pe autorități până lucrurile se mișcă.

de Vlad Odobescu

În cartierul ploieștean Bereasca, unde Lenuța Zamfirescu locuiește de 56 de ani, au intrat într-o bună zi utilajele pentru asfaltare, cu zarvă mare. Ar fi putut fi o veste foarte bună asta, dacă străzile n-ar fi avut nevoie mai întâi de canalizare. Chiar cu două-trei zile înainte dăduse o ploaie mai zdravănă, care băgase apa prin beciurile oamenilor și luaseră pe sus borcanele cu murături. 

Doamna Zamfirescu știa bine că, dacă se pune asfaltul, va trece mult și bine până să se mai îndure cineva să-l spargă pentru a băga conductele, abia când se vor mai găsi bani pentru așa ceva. Așa că a ieșit pe stradă, în întâmpinarea utilajelor, și i-a luat pe muncitori la întrebări: „Dumneavoastră ce vreți să faceți aici?”. La care inginerul care însoțea echipa i-a răspuns senin că se apucă de treabă. „Cum vă apucați de treabă? Și canalizarea mea unde este?”. A mai întrebat cine plătește pentru a asfalta și apoi pentru a sparge asfaltul, ca să se facă cele ce trebuie făcute. Tot ea și-a răspuns: „Nu plătim tot noi, din impozite și taxe?”.  

Inginerul părea amuzat de situație, așa că Lenuța Zamfirescu s-a așezat în fața utilajelor și a spus: „Dumneavoastră nu asfaltați”. Vecinii priveau de peste gard toată scena, dar nimeni n-a ieșit atunci să o susțină. Ea a dat telefon la primărie și le-a spus că pot chema poliția să o aresteze, dar ea nu pleacă de-acolo până nu vede că se face mai întâi canalizarea și după aceea asfaltarea, cum trebuie făcut. Utilajele au dispărut de pe stradă, a fost o victorie de etapă. 

***

Când s-a pus în fața utilajelor în semn de protest, Lenuța Zamfirescu nu s-a gândit că asta e o formă de implicare civică. Nu moștenise spiritul ăsta revoluționar din familie: își amintește că părinții îi spuneau mereu: „Ai grijă, mamă, ce faci” și să stea cuminte la locul ei. Nici locul și nici vremurile în care și-a petrecut primii 30 de ani de viață — un colț de oraș într-o Românie încremenită în comunism — nu erau blânde cu cei răzvrătiți. A lucrat vreme de 28 de ani ca statistician la rafinăria „Astra” din Ploiești și a plecat în perioada în care s-au făcut disponibilizări. A mai lucrat o scurtă perioadă în Italia, apoi într-o florărie din Ploiești. Acum e pensionară și își îngrijește mama, care de 8 ani e imobilizată la pat. 

E un om care a avut o viață grea, iar o viață grea îi face de obicei pe oameni să se simtă mărunți și neputincioși. Lenuța Zamfirescu simte însă cum crește în ea o revoltă profundă ce pornește de la lucrurile în neregulă pe care le vede în jur, iar revolta asta trebuie pusă în cuvinte și în acțiuni, indiferent de urmări. 

I s-a întâmplat și înainte de 1989, „în vremea răposatului”, când asemenea porniri o puteau costa libertatea. Fusese plecată la mare împreună cu soțul și cele două fiice, care aveau trei și cinci ani, și s-a întors acasă cu două geamantane pline cu rufe murdare. Apa însă era închisă și a stat așa săptămâni întregi. „Și m-am înfuriat foarte tare. Am dat telefon la Consiliul Popular. Le-am spus: «Dom’le, eu vreau apă, ca să-mi spăl copiii și să-mi fac mâncare».” La scurt timp după ce-a închis telefonul a venit o mașină neagră de la Partid la ea pe stradă. „Vă dați seama că eram foarte speriată. Eram și singură acasă cu copiii. Eu deja mă așteptam să mă salte, vă spun sincer”. Însă niște domni, îmbrăcați frumos, în costume negre, s-au băgat în căminul de apă de pe stradă ca să vadă dacă într-adevăr curge sau nu curge apa. „Și au văzut că nu am apă. Atunci au ieșit și vecinii la poartă și au început să facă și ei gălăgie”, își amintește doamna Zamfirescu. La o jumătate de oră după aceea au venit în fața porții două cisterne pline și tot cartierul a venit ca să ia apă.

***

După discuția cu asfaltarea, Lenuța Zamfirescu a vorbit cu fata ei, Irina , care era deja de câțiva ani activistă în cadrul ActiveWatch, la București, și i-a spus că trebuie să facă ceva pentru a rezolva situația. Irina se pricepea să relaționeze cu autoritățile și știa ce butoane să apese pentru rezultate. Așa că a schițat o petiție, apoi i-a cerut mamei sale să meargă din poartă în poartă și să strângă semnături de la toți vecinii, pentru a cere să se bage canalizare.

„Asta am făcut”, își amintește doamna Zamfirescu. Au fost unii mai reticenți să dea datele personale, însă majoritatea au semnat. „Am adunat vreo 500 și ceva de semnături din zona afectată; era vorba de vreo patru străzi cu vreo 300 și ceva de familii.” Peste vreo două săptămâni a depus petiția la primărie. Ca urmare a acestui demers, în cartierul Bereasca din Ploiești a venit doamna Speranța. Așa o chema pe reprezentanta autorităților, trimisă să dezamorseze situația. Dintru început însă, doamna Speranța a spus că nu se poate. Pentru că zona e într-o vale, că strada urcă apoi până în capăt, iar pentru ca apa să circule prin conducte e nevoie de trei pompe pe fiecare stradă, iar fiecare pompă costă câte un milion de lei. 

„Și am spus: «Nu mă interesează, poate să coste și două milioane de lei. Adică noi nu facem parte din cartierul ăsta? Noi nu facem parte din țara asta?»”. Impozitele plătite de oamenii din Bereasca erau la fel de mari ca cele din centru, iar în centru existau toate condițiile. „I-am zis: «E o vorbă la noi: speranța moare ultima. Nu se va asfalta, aveți cuvântul meu, până nu se pune canalizare!»”. 

Și, într-adevăr, după vreo lună și ceva au venit din nou echipele de muncitori pe strada doamnei Zamfirescu, dar de data asta s-au apucat de canalizare. Pentru că a arătat că se poate, în anul următor a primit și un premiu, la Gala Premiilor Participării Publice 2014, organizată de Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe). Pe diploma ei scrie: „Bereasca după Lenuța se cunoaște”. 

Probleme au rămas însă destule în cartierul Bereasca: pomi netoaletați care ating firele de curent când e vreo furtună; guri de canalizare neacoperite, în care uneori se întâmplă accidente; străzi necurățate de zăpadă; lumini stradale care funcționează în plină zi; gunoi neridicat cu săptămânile. De fiecare dată, pune mâna pe telefon și sună la primărie, iar cei de prin birouri deja o cunosc și-i răspund direct: „Da, doamna Zamfirescu, ce s-a mai întâmplat?”. 

Și-ar dori ca mai mulți dintre vecinii săi să aibă inițiativa și să nu vină către ea să dea telefon în numele lor. Nu e ca și cum ar avea vreo pilă acolo, ci doar face ce trebuie făcut: insistă până cineva vine să rezolve. „Sunt puțini care vor să se implice. Dacă ar fi una-două persoane în fiecare cartier, care să-i piseze [pe cei din primărie], ar fi altceva”. 

Ar merge și acum la primar cu vreo zece oameni alături, să-i povestească despre problemele cartierului. S-a gândit acum ceva vreme să facă un grup de inițiativă civică, însă faptul că își îngrijește mama imobilizată la pat îi lasă prea puțin timp liber. 

***

Unul dintre sfaturile pe care Lenuța Zamfirescu le-a dat fetelor sale a fost să nu stea cu capul plecat atunci când nu le convine ceva, să aibă coloană vertebrală și să spună ce e de spus. „Dacă stai să-i spui copilului doar «taci din gură și ascultă», «nu fă aia, că vine poliția», nu este bine. Trebuie să lași copilul să gândească cu capul lui, să vadă ce este bine și ce nu. Trebuie să îi dai doar un impuls, să-l ajuți.» La Irina îi place că e războinică și hotărâtă atunci când luptă pentru un București mai bun: înseamnă că face ce trebuie. 

Are câteva sfaturi și pentru cei care vor să se implice în viața comunității și nu știu cum s-o facă. E nevoie în primul rând ca problema pe care o vrea rezolvată să fie reală. Apoi, să nu le fie frică, pentru că trăim totuși vremuri mai libere decât acum trei-patru decenii și n-are nimeni ce să le facă. Trebuie apoi să fie dispuși să insiste, să pună presiune pe autorități, iar atunci când ceva „nu se poate” să întrebe mereu de ce. Iar la final, mulțumirea că ai rezolvat ceva va compensa pentru nervii tocați. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Un medic, un telefon și o ambulanță. Cum se trezește un sat la viață

Un medic, un telefon și o ambulanță. Cum se trezește un sat la viață

La inițiativa unui fiu al satului, cu munca voluntarilor, biserica veche de secole din cimitirul localității Brusturi este salvată.  

De Ruxandra Hurezean

Era în martie când Bogdan Pintea a urcat cele 97 de trepte, până la bunicii lui, în cimitirul din satul Brusturi. Pomii, iarba, stejarii seculari, prunii de la capul fiecărui mormânt, dădeau să se trezească la viață. Numai vechea biserică de lemn continua să se descompună, sub greutatea ploilor și bătaia vântului. Acoperișul se desprindea ca o piele putredă, bucată cu bucată. Nici pe soclu nu mai stătea bine, se înclinase în partea de răsărit. Părea că oricând o putea lua la vale. 

Bogdan a plecat abătut de acolo. Era biserica unde până în clasa a patra mergea în fiecare duminică cu bunicii la slujbă, apoi de Crăciun și de Paște. A doua zi a dat un telefon la Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Sălaj și a întrebat dacă nu cumva s-ar putea repara biserica de lemn din Brusturi. E veche, dar nu se știa exact cât de veche: unii spuneau că fusese ridicată în 1401, alții că în 1701 și mai erau și alte variante. Anii mulți se vedeau în toate:  în acoperișul care stătea să se prăbușească, pictura care se ștergea de atâta umezeală, în  fundația șubredă. 

O doamnă din instituție, pe care mai târziu Bogdan avea să o cunoască și să devină parteneri în munca de înviere a unor monumente — i-a spus, pe scurt, că documentația de restaurare durează, că biserica necesită multe intervenții și că totul ar costa peste un miliard de lei. Discuția l-a descurajat pe Bogdan, dar și-a zis că măcar a încercat să facă ceva. 

În iulie a plecat cu familia la mare, în concediu. Din când în când, peste bucuria verii îi revenea în minteimaginea bisericii de lemn în agonie. La întoarcere, s-au oprit la Hațeg să viziteze locurile. Au dormit o noapte acolo și au colindat satele din  împrejurimi, au vizitat și bisericile, unele renovate. La Strei, în preajma bisericii a văzut un panou. Pe el era descrisă povestea unor monumente salvate de o asociație. Își spuneau „Ambulanța pentru Monumente Transilvania Sud”. Dădeau și un număr de telefon. Bogdan l-a notat. 

Întors acasă, a sunat la Ambulanță. I-a răspuns Ileana Burnichioiu, una din rotiţele esenţiale ale asociaţiei, care i-a cerut fotografii cu biserica. Nu avea. Tulburat de starea în care găsise lăcașul, uitase de fotografii. Poate fusese un reflex de pudoare pe care-l ai în fața unui muribund. L-a sunat imediat pe preotul din sat și l-a rugat să urce la bisericuță și să o fotografieze, apoi să trimită imaginile. El le-a trimis mai departe. După ce le-au văzut, cei de la „Ambulanța pentru Monumente” l-au sunat pe Bogdan. I-au spus că da, o vor salva. Dar pentru asta e nevoie ca ei și cei din sat să se mobilizeze, să colaboreze cu primăria, consiliul județean, cu fiii satului. Era nevoie de comunitate.

Când l-am cunoscut pe Eugen Vaida, fondatorul și coordonatorul „Ambulanței pentru monumente”, avea să-mi spună din capul locului de ce e nevoie pentru a salva un monument: de un ONG ca al lor care să facă documentația necesară, pentru că e vorba de monumente și nu e de joacă, de o comunitate locală care să asigure cazarea și mâncarea voluntarilor şi meşterilor, de autoritățile din zonă sau de proprietarul care să cumpere materialele necesare punerii în siguranță a monumentului. În rest, munca pe care o face Ambulanța nu costă nimic, este voluntară.

Bogdan a trecut la treabă. A vorbit cu preotul, a făcut o pagină pe o reţea de socializare pentru fiii satului. Eugen și Ileana au venit în Sălaj, au inspectat biserica, au mers la Consiliul Județean cu rugămintea de a le sprijini inițiativa. 

Cristian Popa, preotul din Jac – satul Brusturi fiind doar o filie – este tânăr. Avea doar un an de când venise acolo. Mai întâi a convocat consiliul bisericii și le-a spus consilierilor că există o ocazie, poate unică, să salveze biserica veche de lemn. Consilierii au fost sceptici, au zis că satul e mic și îmbătrânit. Dar în duminica următoare a mers în biserica nouă din Brusturi și la sfârșitul slujbei a susținut din nou cazul, mai apăsat: „Oameni buni, ni se oferă șansa unică să salvăm biserica noastră din deal, unde se odihnesc moșii și strămoșii vostri și unde vă veți odihni și voi. Trebuie doar să le asigurăm celor care vor lucra la ea, masa și cazarea”. „Au primit vestea ca pe un șoc”, povestește acum preotul Cristian. „Părinte, dar noi suntem bătrâni, casele noastre sunt ca la țară, nu avem apă și canalizare, avem veceurile în curte. Cum ne-om putea descurca cu tinerii de la oraș? Ei sunt învățați cu condiții! N-o să facem față!”

Bogdan Pintea

Preotul a încercat să-i încurajeze, le-a răspuns la toate îndoielile și, în scurt timp, obișnuiți cu ideea și după ce au depășit prima spaimă, au început să răspundă chemării. La slujba următoare unul s-a ridicat și a zis că el poate caza 5 sau 7 voluntari, altul — că el dă bani. Apoi, rând pe rând, s-au ridicat și alții și satul s-a trezit că vrea. 

Consiliul Județean a găsit fonduri să contribuie, la fel și episcopia ortodoxă, primăria și mai ales fiii satului. Doina Cociș, „doamna de la Direcția pentru Cultură” cu care Bogdan vorbise prima dată, s-a alăturat lor, cu toate forțele. Așa au organizat și un concert caritabil la Zalău, iar banii strânși, vreo 6.000 de lei, au mers în contul pentru salvarea bisericii. Comunitatea a adunat 30.000 de lei, iar  Consiliul Județean a dat 45.000 de lei.   

În octombrie 2018 a sosit „Ambulanța”. Când tanti Mia a văzut mașina cu fetele voluntare care aveau să lucreze la biserică, „alt șoc”. Atunci și-a zis: „Tulai Doamne! Oare ce pot face fătucele aistea, cum or putea să lucre ele așa ceva? Mare trebuie să fie grija Ălui de Sus ca să izbutim!” Satul a început să urmărească cu inima cât un purice descinderea voluntarilor și despuierea bisericii lor de putreziciune. Când au văzut cum cară „fătucile” lemnăria pe scări și cu câtă pricepere bat șindrila, s-au umplut de uimire. Trăiau s-o vadă și pe asta. 

Satul prinde curaj

Bogdan Pintea

Aici era un furnicar! Nu aveți idee cum arăta locul. Au venit și 30-40 de voluntari, plus satul. Toți voiau să dea o mână de ajutor. La cărat, la mutat, dădeau din mână în mână materialele, curățau locul. Tanti Mia făcea gogoși, cafele. Și alte femei din sat au început să gătească, să ofere mâncare. Au prins curaj, după ce i-au cunoscut pe tineri”, descrie Bogdan acele zile. „Nu erau așa de gingași”, avea să spună tanti Mia mai târziu. 

Eugen, arhitectul, Bogdan, care e medic de meserie, și Cristian, preotul, au făcut echipă și împreună au dus greul organizării acțiunii. Au găsit o pensiune care să-i cazeze pe cei mai mulți dintre voluntari (când ai 30-40 deodată, nu prea ai cum să-i cazezi în sat), și cu banii strânși au plătit mâncarea adusă în regim de catering de la Zalău. În plus, sătenii au început și ei  să ofere câte o masă. Au descoperit că tinerilor le place mâncarea lor, că se simt bine cu ei și nu sunt pretenţioşi, cum îi credeau. 

E importantă biserica, dar e la fel de important și că satul s-a unit și și-a demonstrat că poate să facă ceva ce nu credea că poate. Consider că acesta este un foarte mare câștig. Acum știu și ei că se poate, mâine va afla și alt sat că se poate și așa ne trezim cât mai mulți că iată, putem, reușim!”, spune preotul Cristian Popa, pe prispa casei parohiale din satul lui adoptiv.

Copil de oraș, crescut la bloc, la fel ca și soția lui, Ana, au simțit într-o zi  că se sufocă printre betoane și au început să caute un sat unde să meargă ca să trăiască. Și l-au găsit. Acum spun că a fost „cea mai bună decizie pe care au luat-o vreodată”. 

Ceea ce-i leagă

Eugen Vaida, coordonatorul echipei, îi ducea duminicile pe tinerii voluntari să viziteze obiectivele turistice și monumentele istorice din Sălaj. Descoperă împreună un județ despre care Eugen avea să-mi spună: „Am cunoscut multe zone din țară, multe tipuri de comunități, dar acelea din Sălaj au ceva aparte. Sunt cele mai dedicate, mai unite și mai preocupate de trecutul lor. De altfel, despre satul lui, Brusturi, Bogdan îmi spunea că avea, în anii ‘80, cel mai mare procent de intelectuali provenind din mediul rural din România. Exista această dorință, să facă școală! Și evident că, altfel apreciază un om educat patrimoniul din locurile lui natale!” 

 

„Înseamnă că i-am trezit”

A venit toamna și urmau zile cu vreme urâtă. Într-o noapte s-au anunțat ploi și Eugen cu câțiva tineri au plecat spre biserică în puterea nopții să o acopere cu folie. „Atât erau de dedicați muncii lor încât lucrau și noaptea și ziua și sâmbăta, până se întuneca. Noi toți am rămas uimiți de ce pot face și asta fără să fie plătiți. E doar voință acolo. Dorința de a fi util, de a face ce trebuie”, povestește Bogdan. 

Au terminat în noiembrie. Acoperișul arată impecabil. Șindrila făcută în Maramureș a fost bătută de voluntarii Ambulanței peste trupul de lemn al bisericii din Brusturi, exact înainte de „colaps”, adică în stadiul numit de experți, „precolaps”. Adică, la timp.

Căciula și bocancii sunt primele care trebuie reparate. Așa se salvează  un monument, începând de la căciulă și bocanci, după aceea pot veni și celelalte. Dar mai întâi acoperișul și fundația”, spune Eugen.

În anul următor, Bogdan Pintea și satul lui au decis să refacă fundația bisericii. Fusese învelită în beton prin anii ’70. Betonul a ținut umezeală și a îndepărtat pietrele din fundația bisericii. Într-o pietricică se mai ținea spatele bisericii, ne arată Bogdan. L-au găsit pe meșterul Vasile Pop din Ţara Oaşului, care lucrează cu „Ambulanța” și l-au adus să refacă și „bocancii”. A lucrat cu răbdare, a îndepărtat cimentul, au ridicat biserica pe două cricuri de tractor și au reașezat piatra, bucată cu bucată, într-o fundație stabilă sub bătrâna biserică. 

Mai e însă de lucru. Și Bogdan și preotul spun că mai au o misiune grea:  trebuie să se intereseze cum pot reconstitui pictura de pe pereții bisericii. Pictată în stil naiv de Ioan Pop din Unguraș, la 1800, inițial în culori vii (așa cum își amintesc sătenii) și cu un bogat repertoriu floral, pictura merită restaurată pentru că ea are și un rol cultural, nu doar religios. 

Implicarea oamenilor pentru continuarea proiectelor e importantă, spune Eugen: „Dacă ei continuă să mai facă ceva la monument, după ce am intervenit noi, înseamnă că intervenția noastră a reușit. Înseamnă că i-am trezit”. 

De altfel, un studiu care a „scanat” toate monumentele la care a intervenit „Ambulanța”, în cei 6 ani de când funcționează, arată că în proporție de peste 50% din comunități au continuat lucrările. Deci, au reușit ce și-au propus. Au atins obiectivele. Adică, inimile oamenilor.  

 

***

Era înainte de Crăciun, sfârșit de pandemie, când au sosit din nou în sat. Sus, pe deal, în fața Bisericii Monument salvată cu doi ani în urmă, s-au întors tinerii de la „Ambulanță”. Urcase cu greu tot satul de bătrâni din Brusturi și-i aștepta cu un colac mare, cald și sare. Cu cântec de colindat. În zi de iarnă, pe o masă albă, femeile au întins mâncăruri gătite de ele: sarmale, plăcinte, colaci, toate de post. Și numai „de casă”, făcute de mâinile lor, din cămările lor. „Le-am pregătit ca la noi, cum se fac sarmalele de post și toate câte am știut noi face. Or mâncat și le-o plăcut de ne-am bucurat tare! Și-am colindat, noi pe ei și ei pe noi, de ni s-or ridicat inimile-n piept!”, își amintește tanti Maria, își amintește Ana, își amintesc toți.  

Oamenii-rotițe

Bogdan Pintea e medic gastroenterolog la Satu Mare. Are soție, un copil de trei ani și jumătate, un tată și o casă de îngrijit în Brusturi, casa bunicilor. Are medicina în sânge, transmisă de la mama lui. Dar întâmplarea cu biserica din Brusturi i-a schimbat un pic viața. I-a arătat că e nevoie de el și pentru altfel de boli. În timpul pandemiei, Bogdan a făcut un masterat în restaurare, iar dizertația lui e chiar despre bisericile de lemn din Sălaj. 

În timpul  restaurării bisericii din Brusturi, Bogdan a întâlnit și alţi tineri sălăjeni dornici să salveze monumente. A înființat împreună cu Bogdan Ilieş, Corina Caraba şi Valeria Lehene o asociație căreia i-au zis Arhaic, care a devenit parte din rețeaua Ambulanței – „Ambulanța pentru monumente Sălaj”. 

Împreună cu o echipă de temerari, pornește să salveze la rândul lui, vara, în concedii, atât cât se poate, monumente. Până acum, au intervenit la șase biserici de lemn dintre cele care aveau nevoie urgentă. Și vara încă nu s-a terminat. 

Istoricul bisericii

Biserica, monument istoric de categoria A, se găsește într-o zonă a satului retrasă de la drumul principal, pe creasta unui deal, „Dealul Bisericii”. Cu aproximativ aceeași poziție față de sat și de vale apare și în Ridicarea iosefină, în secolul al XVIII-lea şi în a doua Ridicare realizată de topografii Imperiului Habsburgic.

Primele cercetări dedicate bisericii de lemn din Brusturi au avut loc în perioada interbelică, în timpul amplelor acțiuni de investigare desfășurate de profesorul Leontin Ghergariu asupra bisericilor de lemn sălăjene. Biserica mai este pomenită într-o amplă lucrare a unei cercetătoare din București, Ioana Cristache-Panait, care, în perioada comunistă, a umblat cu autobuzul prin satele sălăjene și a inventariat toate bisericile de lemn. 

În partea superioară a ancadramentului ușii se găseşte o inscripție care datează biserica, dar care nu a putut fi descifrată în totalitate. Dificultăți în citirea inscripției au întâmpinat mai mulți cercetători.

Cu ocazia intervenției de la acoperiș în 2018, s-a făcut și un studiu dentrocronologic al bisericii, realizat de  de către Botár István, care a datat corect  biserica: a fost construită între 1717-1720. 

Cine sunt salvatorii

Asociația „Ambulanța pentru monumente” a fost fondată în  2016 de către  Eugen și Veronica Vaida. Împreună cu Ileana Burnichioiu și toți voluntarii Ambulanței, au intervenit până acum la 70 de monumente și au generat înființarea altor opt ambulanțe teritoriale, care acoperă  cam 50% din teritoriul țării. 

În 2020 au primit premiul publicului în cadrul competiției Europa Nostra, asociația este recunoscută azi ca una dintre cele mai active și de succes organizații care lucrează în domeniul patrimoniului din estul Europei. 

Eugen și echipa sa de voluntari

Obiectivele lor cele mai importante sunt creșterea nivelului filantropiei și crearea de noi audiențe pentru patrimoniu, crearea unui model de cooperare și mecanism de finanțare între beneficiar, autorități publice, ONG și comunități printr-un parteneriat public-privat funcțional și inaugurarea unei rețele de ambulanțe la nivel național. Și au destul de lucru: în România, peste 3.000 de monumente de patrimoniu sunt în stare de degradare din care 600 sunt în stare de colaps și precolaps. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Când trecutul e o altă țară

Când trecutul e o altă țară

De Ruxandra Hurezean

Cazul bisericii din Țapu, readusă la viață cu ajutorul Ambulanței pentru Monumente.

Transilvania este împânzită de biserici abandonate. Multe dintre ele sunt monumente istorice, unele biserici fortificate, altele — micuțe biserici din lemn, iar toate au fost cândva pline de credincioși. Însă acolo unde se petreceau cele mai importante momente din viața unui sat s-a așezat pustiul. În satele săsești, după plecarea etnicilor germani, comunitățile împuținate și sărăcite de tranziție, au lăsat pradă ruinii bisericile care aparțineau unui trecut și unui cult care nu era al lor. 

De câțiva ani încoace, însă, lucrurile au început să se schimbe. Organizații neguvernamentale, cum este și Ambulanța pentru Monumente Transilvania Sud, asociații ale localnicilor sau ale sașilor din Germania, lucrează vară de vară la salvarea și restaurarea acestor lăcașuri de cult cu valoare de patrimoniu. Salvează monumente și biserici care aparțin oricărui cult, oricărei culturi, fără deosebire. 

În toată România, există peste 3.000 de monumente care au nevoie de intervenții, din care 600 au nevoie de intervenții urgente. 

„Satul Abatelui” 

Ajungem în sat dimineața devreme. Din curtea bisericii fortificate răsună o muzică veche, de cor. E preferata lui Eloi, un pietrar francez stabilit în Moșna. El cioplește blocurile de piatră, amestecă nisipul cu var și reclădește contrafortul prăbușit. E deja pe la jumătate. Eloi e vesel, îngână aparatul și dă cu dalta în piatră. Horst așază o scândură în scripete și dă indicații. Sus se lucrează deja, echipa de meșteri și voluntari este pe acoperiș.

„Eugen e în pod, pune clești la căpriori, să-i întărească”, îmi explică Horst. „Refacem partea de acoperiș degradată și înlocuim țiglele distruse și pe cele industriale puse de-a lungul mai multor intervenții, cu țigle manuale, tradiționale”, continuă el. 

Biserica din Țapu, în șantier. Foto: Ambulanța pentru Monumente

Horst Ungar este născut în sat. Când a plecat în Germania, în ‘86, era preot în Bistrița. A plecat cu soția și cu fetița care avea 3 ani și un pic. Sunt stabiliți în Heilbronn. Când au revenit prima dată în Bistrița, au fost uimiți să vadă că fata lor își amintea casa unde locuiseră. A alergat în fața lor și le spunea: aici, aici am stat și le arăta intrarea. Horst n-ar putea spune dacă este o chestiune de rădăcini sau de conștiință, dar în fiecare an în care venea și vedea biserica din sat tot mai degradată simțea că trebuie făcut ceva. 

Ce trebuia făcut, îl depășea, însă, pe Horst. Era nevoie de intervenții urgente, altfel acoperișul se prăbușea. Trebuia și consolidată nava principală a bisericii. 

De la momentul construirii, biserica din Țapu a suferit mai multe adăugiri și modificări. Toate sunt acum mărturii ale evoluției acestei comunități.  

Când coboară din podul bisericii, Eugen Vaida, arhitect și șeful echipei de pe șantier, explică valoarea arhitecturală a edificiului. Destul de mare pentru puterea financiară a satului (niciodată mai mult de 500 de suflete, după cum spune Horst), pare să fi primit și ajutor de la Abația de care aparținea la început satul. Localitatea a făcut parte în secolul al 13-lea din proprietățile abației de Igriș, motiv pentru care i se spunea pe atunci Villa Abbatis sau altfel spus „Satul Abatelui”.

Istoria locului, pe scurt  

Construită din piatră bătută de carieră, biserica datează din secolul al XIV-lea, așa cum reiese din formele stilistice caracteristice goticului târziu. 

Zidurile întrerupte, peticite, cu adăugiri de felurite materiale, ferestre zidite, ferestre lărgite, un brâu de tencuială rămas pe alocuri, pe lângă streașină, fereastra gotică, singura rămasă pe zidul de la miazănoapte, ferestrele corului, înnegrite de fumul de la Copșa Mică, par dintr-un film englezesc. „Bulding archeology”, îmi spune Eugen. Așa se numește cam ce ar trebui să se vadă în aceste ziduri cu urme succesive de viață și cultură. A fost mai întâi o biserică romanică, gotică, apoi una protestantă. Cam tot ce s-a trăit în jur s-a întipărit și pe zidurile ei, inclusiv fumul industriei comuniste și ruina abandonului de după revoluție. Istoria toată e tatuată în carnea acestei clădiri.

Foto: Ambulanța pentru Monumente

Ultima slujbă în această biserică s-a ținut în 2019, în vara când au venit sașii acasă. Înainte de pandemie, în jur de 100-120 de sași se adunau vară de vară, de regulă în august, în satul lor natal. Dar slujbe regulate nu s-au mai ținut din anii ’90, înainte să plece aproape toți. 

Întâlnirea cu „Salvarea”

Horst și Eugen se cunoscuseră mai demult, când Eugen, pasionat de obiecte vechi a dorit să cumpere niște urcioare de la un târg din Germania. Horst i-a intermediat cumpărarea. După ce Eugen a pornit activitatea Ambulanței pentru Monumente, Horst a început să se gândească la el și la asociația lui ca la o soluție. Când a văzut, la ultima vizită, starea de degradare a acoperișului, l-a sunat. Era seară. Eugen i-a zis: „Mâine la ora două sunt acolo”. Și așa a fost.  

Eugen i-a spus lui Horst ce trebuie să facă el: să convingă comunitatea să contribuie cu mâncare, cazare sau bani și să se asigure că autoritățile le sunt alături. 

Eugen Vaida (stânga) și Horst Ungar, credit foto: Ruxandra Hurezean

Ambulanța a început să documenteze proiectul, a luat legătura cu autoritățile, a făcut analize și studii de specialitate asupra vechimii și componenței construcției, iar în vara anului 2022 s-au apucat de treabă. 

Pentru Horst a fost cel mai greu. „Misiunea mea s-a dovedit foarte dificilă”, mărturisește el. „Când le spui sașilor din Germania că ar trebui să reparăm biserica din România pentru că altfel se prăbușește acoperișul și o plouă, ei zic: «Păi, nu mai suntem acolo, nu o mai folosim, de ce să mai investim în ea?» Iar când le spui românilor de aici că biserica din sat, monument istoric, ar trebui reparată pentru că altfel se pierde, ei zic: «Păi de ce s-o reparăm noi, că nu e a noastră, e a sașilor!» Greu. A fost foarte greu să-i conving, dar am reușit. Acum au venit din Germania câteva familii de sași – vreo șase-șapte care ajută cu mâncarea și cazarea și tot ce mai trebuie. Alte familii, de români, ajută la fel, prepară masa și tot ce mai e nevoie. Mulți ajută.” 

Eugen a constatat că autoritățile au devenit tot mai receptive, se „convertesc” și se alătură inițiativei mai ușor. Deși cu doi ani în urmă, Timotei Păcurar, primarul din Micăsasa, de care aparține satul Țapu, voia să facă teren de sport în locul unui depozit istoric, acesta s-a răzgândit după intervenția Ambulanței la Conacul din localitate. Nu doar că nu a mai demolat depozitul, dar primarul l-a restaurat cu mâna lui și cu ajutorul voluntarilor din sat și l-a transformat într-o remiză de pompieri.

Când i-au spus că vor să repare biserica sașilor, și i-au prezentat planul, a fost imediat de acord să li se alăture. El a reparat drumul până sus pe deal, să poată ajunge mașinile cu materiale mai ușor, a făcut rost de piatră, de nisip și de ce a mai fost nevoie. Noi l-am găsit în curtea bisericii, venise să dea o mână de ajutor. Spune că  se ocupă de înscrierea bisericii fortificate în programe de turism se întâmplă acest lucru, odată cu includerea localității în traseul Via Transilvanica.

Oamenii 

În primele zile de când sosiseră la biserică, Eugen a observat un ciopor de copii care își dădeau coate și se ițeau pe lângă porți. S-a dus spre ei, dar au fugit. A doua zi au venit iar. De data aceasta n-au mai fugit: la îndemnul lui Eugen, au intrat în curte să vadă ce se întâmplă acolo. În zilele următoare au venit și mai mulți cu ei și au pus vrut să ajute. „Lucrau cu plăcere, mă tot întrebau ce pot să facă, a fost o surpriză plăcută! Și-n felul ăsta, mă gândesc, pot prețui mai mult ce facem aici dacă participă și ei!” spune Eugen. 

Katarina venea din Germania în satul natal, în fiecare vară. Anul acesta a venit și să ajute la repararea bisericii. Ea lucrează la bucătărie, cazează voluntari și când are un moment liber trage o fugă pe deal, să vadă ce poate face pe șantier. „Cred că noi, generația dintre generații, cei de 40-50 de ani, suntem datori și putem să facem lucrurile astea. Nu le putem cere nici părinților noștri mai bătrâni, nici copiilor mai tineri. Așa că ne-am asumat să facem și facem”, spune ea. 

Eloi Thiollier e meșter pietrar, francez. A devenit calfă după ce a străbătut Europa în ritualul lui de inițiere și a lucrat în multe orașe până să ajungă aici, la Moșna, în Transilvania, unde s-a stabilit. Cum s-a întâmplat? „Cunoscut o româncă! Căsătorit cu ea!”, răspunde el. A realizat lucrări impresionante în Franța, Austria. La Avignon, la Dijon, Paris, Viena și acum va adăuga în palmaresul lui, biserica din Țapu.  

Eloi Thiollier

Alma este studentă în anul cinci la Facultatea de arhitectură din București. Este la a patra intervenție la care participă și îi place atât de mult ce face încât speră să se specializeze pe acest domeniu și să lucreze și pe viitor, ca arhitect, cu echipa Ambulanței. „Mi-ar plăcea să fac restaurare”, spune ea, „mi se pare că acum există această posibilitate, pentru că s-a creat această comunitate”. Este născută și crescută în București, iar verile petrecute pe șantier îi oferă vacanțele la țară pe care nu le-a avut. Restaurarea i se pare mai interesantă pentru că, „pe lângă valoarea dată de arhitectură, edificiul are și o valoare în plus, dată de istoria lui”. 

Totul începe cu o bicicletă

Fondatorul Ambulanței pentru Monumente din Transilvania de Sud, Eugen Vaida, este arhitect. Lucrează în echipă cu soția, Vera, și cu alți colegi ai lui, dar și cu rude, verișori, nepoți, toți cei care s-au molipsit de la el. „Boala” lui, această dragoste pentru trecut, a început demult, de când era copil. „Cu bicicleta căram obiectele de pe unde le găseam, am un muzeu la Alțâna, de la 16 ani salvez cultura” și râde. Eugen are acum un muzeu și o colecție de ii cu altiță de pe valea Hârtibaciului. Continuă să cumpere, să caute să descopere obiecte tradiționale, iar aria lui de recunoaștere se lărgește de la an la an. Cât privește arhitectura, n-a fost greu să o găsească. Avea ceva de la tata — talentul la desen și obișnuința cu munca. „Eu nu am avut copilărie”, ne mărturisește. „De la 12 ani mă lua tata pe șantier cu el, în construcții. Orice s-ar fi întâmplat, la 7 dimineața mă scula bătrânul și hai, la treabă. Mai crescusem și dacă stăteam noaptea la distracții și veneam spre dimineață, nu conta: la 7, scularea! Avea o vorbă: cine e om noaptea, trebuie să fie și ziua!”. Apoi, a mai fost îndemnul unei mătuși din Sibiu care își dorise să devină arhitect, însă vremurile nu-i îngăduiseră. Băiatul, Eugen, avea să o răzbune

În anul al 4-lea de facultate, când a făcut restaurare, Eugen s-a regăsit în lumea lui. Asta voia să facă! Așa că, acum, cu experiență și pasiune face tot ce-i stă în putință să „salveze cultura” dar de pe schele. Vorbește cu satisfacție despre Școlile de vară, susținute financiar de Prince’s Foundation (ASR Printul de Wales). Prințul de Wales a fost cel mai mare susținător al Ambulanței încă din prima zi. Despre Muzeul lui de la Alțâna, despre colecția de ii recuperate de la romii corturari, despre fabrica de țigle manuale pe care o are la Apoș, despre harta meșterilor, interactivă, foarte utilă pentru oricine, despre studenții de la arhitectură pe care-i convertește la „ordinul țiglelor”, un fel de ordin al lingurițelor  invocat de Amos Oz: puțin cu puțin se sting marile incendii ale lumii

Veronica Vaida se ocupă de „organizare”. Ea spune că acum au ajuns să aplice pentru voluntariat la Ambulanță și 500-600 de tineri. Sunt nevoiți să-i redirecționeze pentru că nu pot caza și hrăni mai mult de 60 la o lucrare. Însă dorința lor de a lucra și a învăța este impresionantă. De aceea, Eugen și Veronica consideră că acele cursuri de restaurare de la Facultatea de arhitectură, puse doar în anul patru, vin cam târziu: „Sunt studenți în anul 1 și 2 care vin aici și nu știu nimic despre restaurare. Desigur, învață pe șantier și asta e un lucru bun, dar școala ar trebui să fie mai adaptată la nevoi. Iar nevoia de restaurare în România este foarte mare.” 

Ambulanța pentru Monumente a primit multe premii. În 2020,  pe cel de popularitate în cadrul competiției Europa Nostra. Dar cel mai mare premiu sunt cele peste 70 de monumente pe care le-au salvat în cei șase ani de când funcționează și faptul că în alte șapte regiuni se implementează proiectul printr-o franciză. Aceste Ambulanțe locale duc mai departe munca de salvgardare  a patrimoniului și aproape jumătate din țară este acum acoperită de astfel de asociații. 

Cum funcționează 

Munca lor începe de iarna, când fac documentația pentru proiectele pe care le au în vedere. Astfel că, odată cu primăvara, pot începe lucrul și nu se opresc până toamna târziu, în octombrie, noiembrie. „Au fost situații în care am lucrat până a nins. Când am pus ultima țiglă, a început să fulguiască”, își amintește Eugen. 

Ambulanța pentru monumente intervine atunci când monumentul este grav periclitat, în precolaps sau colaps. Ei pun în siguranță edificiul, îi repară acoperișul și fundația, dacă este nevoie, sau îi consolidează poziția. Apoi, comunitatea, autoritățile sau proprietarul poate să continue restaurarea lui, într-o oarecare „liniște” dată de siguranța clădirii. În peste 50% dintre cazuri, comunitățile au continuat lucrările. 

Dacă Ministerul Culturii ar împărtăși viziunea lui Eugen despre ce ar trebui făcut imediat, ar investi resursele financiare în punerea în siguranță a tuturor monumentelor aflate în pericol. „Abia apoi te poți apuca de restaurare, după ce știi că niciunul nu-ți cade din picioare și nu-l pierzi iremediabil”, spune el.  

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Mai mult decât donatori

Mai mult decât donatori

Câteva sfaturi pentru a aduce donatorii mai aproape de organizație și de misiunea noastră. 

de George Gurescu

La începutul lunii iunie am avut Conferința Națională de Fundraising. De 18 ani, de când Asociația pentru Relații Comunitare organizează evenimentul, este o ocazie pentru a vorbi despre meseria noastră și despre cum putem crește puterea organizațiilor de a face binele și mai bun. Inevitabil, în ateliere ajungem să vorbim despre donatori și cum putem să-i facem să ne înțeleagă și să rămână alături de noi pentru mai mult de-o donație. 

De-a lungul anilor, organizațiile au înțeles că încrederea donatorilor nu se câștigă într-o lună, iar provocarea cea mare nu e prima donație, ci cum îl faci pe om să rămână alături de tine. Ne dăm seama cât de util este să vorbim din nou despre ce înseamnă o relație pe termen lung cu donatorul, cum o construiești și cum să îi arăți persoanei respective că ea contează pentru tine, ca organizație. 

Pentru a construi o asemenea relație,  trebuie să începem să poziționăm donatorii mai aproape de misiunea noastră, de activitatea noastră. E ceea ce în engleză se numește donor centricity (n.a. traducerea în română ar suna mult prea tehnic).  

Când spunem că punem donatorii în centru, ne gândim la o relație reciprocă, în care nu doar primim fonduri și le arătăm ce-am făcut cu donațiile, ci vrem să aflăm cum se raportează ei la noi și la societate, cum pot contribui mai mult, cum noi putem să le arătăm că nu sunt singuri, că noi, ca organizație, îi vedem și că ajutorul lor chiar contează.

Fii constant

Grija față de  donatori (sau donor care) începe din momentul în care faci fundraising, nu din cel în careîți donează, de aceea trebuie să ai aceeași voce și atunci când ceri bani, dar și când îi mulțumești sau îi povestești despre ultimele tale activități.  Limbajul pe care-l folosești, stilul de-a scrie sunt elemente cu care donatorii se obișnuiesc repede, iar atunci când regăsesc același stil crește gradul de familiaritate și apropierea pe care o pot simți. 

Arată că-ți pasă 

În comunicările pe care le ai cu donatorii, încearcă să fii cât mai curios în legătură cu valorile și emoțiile lor. Întreabă-i care sunt lucrurile care-i înfurie sau care le aduc bucurie. Vezi ce cuvinte folosesc în comunicările cu tine și încearcă să folosești același limbaj, scrie-le despre activitatea ta și cere-le părerea. 

Curiozitatea unei organizații se va traduce printr-o mai mare deschidere a donatorilor. Este o dovadă a faptului că-i vezi dincolo de rolul de donatori. De asemenea, fiecare mesaj sau email pe care-l vei trimite ar trebui să pornească de la ultima comunicare făcută. Gândește strategia de donator care ca pe o singură conversație care-țioferă ocazia să mergi în profunzime pe subiecte cheie, și nu ca pe multiple conversații unde repeți aceleași chestii și te prezinți din nou și din nou.

Arată că-i cunoști 

Cu un sistem bun de management de date, poți să comunici cu donatorii în momente cheie: la un an de la prima donație, la ziua lor de naștere, când donațiile lor ating un anumit prag. Astfel de gesturi arată că ești atent, că apreciezi fiecare acțiune pe care ei o fac și că îți place să sărbătorești relația pe care ați construit-o. 

Pune-i pe primul loc 

Fără ajutorul donatorilor, misiunea organizațiilor nu ar putea fi pusă în practică. Știm cu toții acest lucru, însă de multe ori, comunicările pun accentul pe „noi” (noi am făcut, noi am realizat, noi am ajuns), așa că înlocuiește – încă din prima frază – „noi” cu „tu” sau „voi”. Cu cât adresarea directă este mai la început, cu atât vei capta mai mult atenția donatorilor. 

De asemenea, cu cât le vei povesti mai mult și mai bine despre schimbările pe care le fac, cu atât vor va simți mai bine și vor urmări să păstreze această stare.

Prin mesajele pe care le trimiți, vei arăta cea mai bună versiune a lor ca oameni, nu doar ca donatori, și vei arăta că ei sunt sprijinul de care ai nevoie, nu donațiile. Când trecem de prima identitate (cea de donatori) și ne referim la ei ca oameni buni, generoși, care cred în aceleași valori și le arătăm acest portret detaliat, se vor simți mult mai bine. Această fericire îi va îndemna să rămână alături de organizație. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Patrimoniul degradat reprezintă o resursă uriașă pentru reutilizare

Patrimoniul degradat reprezintă o resursă uriașă pentru reutilizare

Dreptul la patrimoniu și peisaj cultural este un drept universal al ființei umane, dar e nevoie de educație și lucru în comunitate pentru a conștientiza acest drept, crede Mirela Duculescu, istoric de artă, lector PhD la Universitatea Națională de Arte din București și coordonatoare de programe la Fundația Pro Patrimonio.

Din 2000 încoace, Fundația Pro Patrimonio acționează pentru a a proteja și reabilita clădiri valoroase, însă nu o face doar de dragul salvării cărămizilor ori scândurilor. Încearcă de fiecare dată să implice comunitățile: fie acționează la solicitarea acestora, fie contribuie la educarea acestora, mai ales în cazul localităților sărace.

Între programele fundației se află unul prin care-și propune salvarea a 60 de biserici de lemn cu sprijinul Europa Nostra și World Monuments Fund, refacerea Casei George Enescu din județul Botoșani, precum și crearea unei rețele de centre de meșteșuguri pe lângă monumente. Am discutat cu Mirela Duculescu, istoric de artă și coordonator de programe la Fundația Pro Patrimonio, despre importanța unor asemenea misiuni. 

Cronici: Cum a luat naștere prima inițiativă pe care ați avut-o în domeniul protejării, conservării patrimoniului? Ce-a fost mai complicat la început? Ce-a mers mai ușor?

Mirela Duculescu: Retrospecția propriei memorii mă poartă cumva către copilărie și adolescență – când am luat în stăpânire, la pas, alături de vecini, cartierul din jurul Grădinii Icoanei din București, țesut istoric urban îmbibat cu ceea ce numim azi patrimoniu în sens larg (la vremea aceea nu știam că există conceptul, mie tot cartierul îmi părea un „acasă” firesc cu care mă identific și acum) – și apoi către anii de formare universitară, când am început să mă apropii la nivel de cunoaștere prin cercetare știintifică de „obiecte” de arhitectură interbelică, noțiunea de monument, filosofii și practici de restaurare. 

Aș spune că memoria afectivă topofilică nu-mi indică o primă inițiativă, ci un proces gradual de acumulări, întrebări, experiențe și experimente cu prieteni, întâlniri cu profesioniști remarcabili care mi-au modelat percepția și alegerile. Totul a decurs firesc și m-am lăsat dusă de direcția experimentală către a face dincolo și înainte de a teoretiza; am creat, inventat, testat și rafinat modele practice, lucrând în echipe rodate (una dintre bucuriile mele), având în minte că patrimoniul nu este un lucru în sine care există pentru sine, că este o moștenire transmisă în baza unor idei istorice, criterii și valori flexibile construite de oameni (cetățeni europeni sau nu). În percepția mea, patrimoniul (monument, carte, tip de literă, tehnici și meșteșuguri constructive, tehnici de tipărire etc.) are o viață proprie, nu este un concept elitist, este destinat vieții, locuirii și utilizării cumpătate. 

Pe scurt, de la teorie am trecut firesc la practică, apoi la teoretizare derivată din practică și studii de caz, inclusiv educație (activitatea din ultimii zece ani sub umbrela Fundației Pro Patrimonio). Complicat a fost să aleg metoda, cum să interacționez și să mă poziționez în raport cu ceea ce numim în contemporaneitate patrimoniu cultural, cum să-mi păstrez o minte alertă care ia decizii rapide și care să împace fără disonanță cognitivă teoria științifică cu realitatea dură și atât de imprevizibilă din teren (mă refer inclusiv la comunități).

Mirela Duculescu la Street Delivery, 2012

Care-i cea mai importantă realizare pentru dvs. din domeniu? La nivel profesional, dacă e să ne uităm la organizația din care faceți parte, dar și la nivel de sector? 

Îmi iubesc toți copiii în egală măsură, indiferent de durata proiectului, impact pe termen mediu și lung, gradul de inovație în modelul practic creat alături de colegi sub diverse formule organizaționale și forme de activare civică: Street Delivery, trasee de patrimoniu cultural cu integrare de monumente istorice, producție și activare de comunități, spațiu public și design urban; lupta pierdută pentru monumentul Hala Matache și cartierul din zonă; salvarea la modul foarte propriu a bisericii de lemn din satul Urși, jud, Vâlcea, alături de o armată de specialiști, prieteni, voluntari și localnici, sub bagheta Pro Patrimonio. E un întreg trib de copii, i-am enumerat doar pe cei mai cunoscuți. Nota bene, am și alte progenituri: o practică asumată este conceperea, scrierea, consultanța, editarea de materiale pe diverse suporturi (tipărit, audio, video) care să însoțească acest patrimoniu reintegrat în locuirea de zi cu zi, sper, și să dezvăluie ca o cronică pentru alte generații procesul din interior (diversitatea cazurilor, problematica de principii de conservare-restaurare, pașii urmați, relația cu autoritățile, lipsa de resurse, lucrul în comunitate etc.).

Biserica din Urși, Pro Patrimonio Europa Nostra Conservation Award Grand Prix and Public Choice Award 2021. foto Camil Iamandescu din 2020

Cum arată relația cu comunitatea? Simțiți că sunteți susținuți în misiunea voastră? Dacă da, se traduce și această susținere în acțiuni concrete (implicare prin voluntariat, donații, etc.)?

Implicarea este bidirecțională din perspectiva Fundației Pro Patrimonio: acționăm, reacționăm și interacționăm în locuri (la nivel național) în care ni se cere ajutorul de către comunități care se implică alături de noi în salvarea patrimoniului arhitectural și peisager (revin cu cazul exemplar al comunității solidare din satul Urși – voluntariat, donații în natură/ cazare, masă, material, curent electric pentru șantier etc.; evident, întâlnim și situații mai nuanțate, cu comunități sărace, defavorizate, aici intervenim pe termen lung cu educația timpurie pentru patrimoniu, cazul conacului Olari din Olt sau al casei Enescu din Mihăileni, și/sau educația pentru cultura mediului construit urban sau rural, Baukultur). 

Pe de altă parte, acțiunile fundației funcționează ca un bumerang, căci vizibilitatea și rezultatele devin catalizator pentru o avalanșă de cereri și sesizări civice pentru a căror rezolvare ar trebui să existe o rețea de fundații Pro Patrimonio în diverse locuri din România, după modelul Federației Fundațiilor Comunitare din România.

Personal, consider că dreptul la patrimoniu și peisaj cultural este un drept universal al ființei umane, dar e nevoie de educație și lucru în comunitate pentru a conștientiza acest drept.

credit Leslie Robinson

Care credeți că sunt, în acest moment, marile obstacole pentru ONG-urile din acest domeniu? Va exista mai mult/mai puțin sprijin, interes din partea autorităților, comunității? 

Cred că răspunsul legat de comunități este sugerat parțial la punctele 2 și 3; aș mai adăuga, într-o ordine aleatorie, lipsa de continuitate în aplicarea politicilor publice coerente pentru patrimoniu (atunci când există formulate realist), birocrația, lipsa specialiștilor în administrație, lipsa educației la nivel național, lipsa meșterilor, precaritatea resurselor etc.

Cât despre marile obstacole pentru organizațiile non-profit dedicate patrimoniului (pe care Fundația Pro Patrimonio s-a străduit teribil să le învingă până acum), dacă ar fi acum să aleg personal unul singur, ar fi finanțarea derizorie (nu discut acum rațiunile, doar mă întreb dacă nu ar trebui să apară o nouă specie: fundraiser-ul de patrimoniu). Paradoxal, patrimoniul degradat sau ruinat din România care necesită salvare de urgență, reabilitare, conservare, restaurare, reprezintă o resursă uriașă pentru reutilizare adaptată pentru generația noastră, dar și pentru cei care vor veni, sustenabilitate și ecologie în consonanță cu planul New European Bauhaus (NEB). Simplu: avem un patrimoniu, ce facem cu el?

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Am intrat pe un geam spart în Băile Neptun și nu am mai ieșit

Am intrat pe un geam spart în Băile Neptun și nu am mai ieșit

Prin Herculane Project, arhitecta Oana Chirilă și colegii săi încearcă să salveze una dintre cele mai frumoase stațiuni balneare din România.

În cei 5 ani de existență, inițiativa Herculane Project a reușit să aducă laolaltă arhitecți, autorități, sponsori, voluntari și mai ales comunitatea locală, pentru a găsi soluții de scoatere la lumină a stațiunii.  Mai rămâne însă mult de muncă cu scepticismul acumulat de-a lungul ultimelor decenii, spune Oana Chirilă, președinte al Asociației Locus și „mama” Herculane Project. 

Când și cum a luat naștere organizația/ inițiativa voastră? Ce-a fost mai complicat la început? Ce-a mers mai ușor, din experiența voastră?

Inițiativa noastră a luat naștere în 2017, după o vizită spontană în Băile Herculane. Atunci am intrat pe un geam spart în Băile Neptun și nu am mai ieșit. Am scris un articol pe care l-am publicat pe site-ul BoredPanda, acesta a devenit viral și atunci am realizat cât de importante sunt Băile. Am contactat Primăria și ne-am întâlnit și cumva așa a început totul. Ulterior am încercat să coagulez o echipă în jurul dorinței mele de a face ceva pentru Herculane și am înființat și Asociația Locus. 

Cel mai complicat aspect a fost să câștigăm încrederea autorităților, a potențialilor sponsori și parteneri, dat fiind faptul că eram, o mână de studenți care încă nu se loviseră de adevărata față a sistemului românesc. Trebuia să arătăm că suntem perseverenți, că nu ne vom opri la primul obstacol și că indiferent de situație noi vom căuta cele mai bune și cele mai sustenabile soluții. Totodată, procesul cel mai greu a fost și este să câștigăm încrederea comunității locale.

A fost o luptă din toate punctele de vedere încă de la început. Voluntariatul e frumos și ajută, însă e o activitate ce vine cu compromisuri, sacrificii și multă responsabilitate. 

Care-i rezultatul de care sunteți cei mai mândri de până acum?

Sunt mai multe aspecte de care suntem foarte mândri. În primul rând, suntem foarte mândri că am reușit să coagulăm o comunitate atât de mari de susținători, de voluntari și de donatori în jurul proiectului. Fără acești oameni nu am fi reușit absolut nimic în acești 5 ani de activitate. 

În al doilea rând suntem mândri de faptul că am reușit să facem câteva proiecte cu impact, să începem un șantier pe cel mai important monument de patrimoniu balnear din România și să înscriem Băile Neptun pe lista celor 7 Cele Mai Periclitate Situri de patrimoniu din Europa pentru anul 2022. 

În al treilea rând eu sunt mândră de noi, că am avut răbdarea, perseverența de a continua indiferent de obstacole și sunt mândră că putem face ceea ce ne place. 

Credit: Dorobanțu Darius

Cum arată relația cu comunitatea? Simțiți că sunteți susținuți în misiunea voastră? Dacă da, se traduce și această susținere în acțiuni concrete (implicare prin voluntariat, donații, etc.)?

Pe de-o parte suntem susținuți, iar pe de altă parte încă mai există multe persoane care și-au pierdut speranța și sunt sceptici. Dată fiind istoria ultimilor 30 ani în Băile Herculane, corupția, „cel mai mare jaf din turism”, cum este de foarte multe ori prezentat cumva e și normal ca o parte din comunitate să fie sceptică atunci când vin niște tineri care fac proiecte numai din donații… Fiindcă proiectul nostru nu are mereu rezultate foarte vizibile în ceea ce privește Băile Neptun, de exemplu. Noi reparăm poate un acoperiș peste weekend, dar din stradă oamenii tot văd un monument care stă să cadă și care are nevoie de milioane de euro, nu de zeci de mii de euro. 

Avem oameni care s-au implicat în mod activ în proiectele noastre, fie cu voluntariat, fie ne-au ajutat cu servicii de tipul cazări, mâncare pentru noi sau voluntari. Ne-am bucurat și ne bucurăm în continuare de fiecare dată când vedem un astfel de sprijin. 

Care credeți că sunt, în acest moment, marile obstacole pentru ong-urile din acest domeniu? Va exista mai mult sprijin, interes din partea autorităților, comunității? 

În domeniul salvgardării patrimoniului, cele mai mari obstacole sunt lipsa de fonduri și problemele juridice ale monumentelor. Aș mai adăuga și lipsa de sprijin concret din partea Statului Român pentru a crea programe de sprijin pentru proprietarii de imobile clasate ca fiind parte din patrimoniul cultural.

Din experiența noastră, având un monument pe care încercăm să îl salvăm de 5 ani de zile numai din donații, aș putea spune că acest domeniu încă nu a ajuns unul cu adevărat vizibil în media sau în social media. Mulți dintre noi suntem încă mici, deși fiecare ONG face treabă foarte bună pe bucățică sa. Probabil pe viitor mai multă cooperare între ONG-uri va ajuta pentru a ne face cauza comună mult mai vizibilă — patrimoniul cultural este o resursă de dezvoltare durabilă și e de datoria noastră să o valorificăm pentru generațiile viitoare. 

Credit: Dorobanțu Darius
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter

Cred că asta e cea mai mare victorie: victoria în ciuda statului

Cred că asta e cea mai mare victorie: victoria în ciuda statului

Relația cu comunitatea devine un carusel atunci când începi o acțiune de protejare a patrimoniului, spune Luiza Zamora, de la Asociația 37.  

Într-o lume în care cuvântul „patrimoniu” rămâne străin sau cel puțin lipsit de semnificație pentru cei mai mulți dintre noi, Luiza Zamora, istoric de artă și instigator cultural, contribuie la diferite inițiative din domeniul protejării, conservării și promovării patrimoniului. De-a lungul anilor, a semnalat situații ale unor spații ce merită salvate și a promovat segmente de patrimoniu mai puțin cunoscut.

Spune-mi un pic despre prima inițiativă pe care ai avut-o în domeniul protejării, conservării patrimoniului (să fie oare Art&Street delivery)? Cum a luat naștere? Ce-a fost mai complicat la început? Ce-a mers mai ușor din experiența ta?

Art&Street Delivery nu a fost propriu-zis o inițiativă din acest domeniu, dar a fost o bună scenă pentru dezbaterile despre patrimoniu și urbanism, oraș și calitatea vieții urbane, artă.

Însă prima mea încercare legată de patrimoniu nu a fost una în sensul propriu al protejării și conservării monumentelor, ci a fost mai degrabă un demers de păstrare electronică a unui patrimoniu ce nu poate fi restaurat, cel puțin în timpul vieții mele, și pe care am ales să îl arhivez în memoria unor harduri. Am ales calea asta, mai simplă, pentru că știu cât de valoroasă e și această documentare din perspectiva unuia care din când în când mai scrie despre patrimoniu și se confruntă cu lipsa de informații vizuale complete. Am început prin a fotografia case cu valoare culturală în zona rurală din simpla constatare că aici piereau mai repede decât în oraș. Multe dintre acestea nu au statut de monument, nu că acest lucru le-ar proteja neapărat, și cad pradă nevoii de „progres”, de a uita un trecut care e asociat de cele mai multe ori cu sărăcia. 

În afară de câțiva pasionați și specialiști în ceea ce se cheamă patrimoniu, un cuvânt străin de semnificații printre oameni, aproape nimeni dintre locuitorii satelor și orașelor nu mai știe să se uite la casele vechi, să le vadă și să le înțeleagă frumusețea. Sunt niciunde pe drumul între glorificarea unor entuziaști ai culturii naționale și nedumerirea oamenilor care le locuiesc și între care trăiesc. E de-ajuns să privești de la un capăt la altul un sat, o stradă, un cartier cum sunt dacă nu dărâmate măcar schimonosite, alăturate strident cu construcții noi, vopsite, zidite la ferestre, ori pur și simplu părăsite.

Care credeți că sunt, în acest moment, marile obstacole pentru ong-urile din acest domeniu? Va exista mai mult/mai puțin sprijin, interes din partea autorităților, comunității? 

Obstacolul cel mai mare e lipsa de cooperare reală dintre stat și sectorul nonguvernamental, lipsa de interes față de patrimoniu din partea acestui stat incapabil să vadă în propria-i moștenire o resursă nu doar culturală ci și una financiară. La asta aș adăuga resursa umană care lucrează în domeniul protejării patrimoniului: insuficientă și nepregătită. Ici-colo sunt oameni care își onorează profesia, care nu se dau bătuți în fața birocrației și a inepțiilor instituționale și care caută soluții ca parte din ceea ce numim patrimoniu să mai ajungă și la alte generații. Cred că ar trebui să nu contenim în a le mulțumi organizațiilor nonguvernamentale din domeniu și comunităților locale care își apără resursa culturală în fața inițiativelor lucrative ale primarilor și întreprinzătorilor locali, pentru că lor le datorăm într-o covârșitoare măsură dăinuirea unor fragmente de identitate culturală.

Nici măcar să fotografiezi nu e atât de ușor pentru că uneori ajungi la poliție, alteori ești alergat cu bâta pentru că nu se știe cine ți-a dat voie să fotografiezi de pe stradă, o casă. Încă există nevoia asta de autoritate supremă care decide pentru tine, nu poți face ceva de capul tău și încă mai există pe alocuri teama că vine cineva să îți ia casa. Cel mai clar e exprimată nevoia asta de autoritate prin binecuvântarea de care ai nevoie în cazul patrimoniului ecleziastic. Nu te poți trezi tu un nimeni cercetător să fotografiezi biserci de patrimoniu național fără să îți dea voie un preaînalt. 

Care-i cea mai importantă realizare pentru tine din domeniu? Atât pentru tine, organizația ta, cât și la nivel de sector?

Nu știu dacă pot menționa realizări notabile în acest domeniu. Mai degrabă, aș zice că am pus umărul la diverse inițiative din domeniul protejării, conservării și promovării patrimoniului, am semnalat ”cazuri” celor care au instrumentele de a salva și am promovat segmente de patrimoniu mai puțin cunoscut.

Anii de activitate la revista Igloo și înființarea acolo a rubricii permanente dedicată patrimoniului au fost anii de ucenicie, când, lunar mergeam, documentam și fotografiam împreună cu colegul meu Șerban Bonciocat case, conace, cule, biserici de zid și de lemn încercând să aducem în prezent urme ale trecutului, să invităm contemporanii la rememorare și să-i incităm la redescoperirea unei istorii a arhitecturii, așa cum am făcut-o poetic și vizual în albumul Cule. Case boierești fortificate din România. Am continuat nota asta și pe cont propriu printr-o serie de albume despre o zonă aflată mai puțin pe harta turistică sau afectivă, dar, care descoperită încet-încet, poate fi o revelație atât ca patrimoniu construit, imaterial sau natural. Seria editorială Lemn. Piatră. Zid a fost gândită ca un triptic despre bisericile de lemn și zid, casele, conacele și culele nordului Olteniei, o zonă nu doar cu cele mai multe biserici de lemn din țară, dar și cu edificii ecleziastice cu pictură exterioară. Nu-i așa că atunci când vă gândiți la lemn vă vine în minte Maramureșul sau la biserici pictate la exterior vă gândiți la Bucovina și nu la Oltenia? 

Însă, la nivel de sector, realizările sunt notabile cu adevărat prin efortul imens pe care o mână de profesioniști l-au făcut reușind să salveze de la colaps fragmente din moștenirea pe care statul absent o menționează doar în discursuri și strategii. Fără acești pasionați perseverenți nu am fi avut Roșia montană astăzi în patrimoniul UNESCO, biserici fortificate în picioare, conace restaurate. Cred că asta e cea mai mare victorie: victoria în ciuda statului.

Dacă ar fi să te uiți în trecut, cum arată relația cu comunitatea? Ați simțit că sunteți susținuți în misiunea voastră? Dacă da, se traduce și această susținere în acțiuni concrete (implicare prin voluntariat, donații, etc.)?

Relația cu comunitatea e ca un carusel. Fiind o reflectare a societății la scară mică, relația este supusă turbulențelor de parcurs, dar alegem să ținem minte experiențele pozitive, iar unul dintre cele mai notabile astfel de exemple este comunitatea adunată în jurul unei mici biserici de lemn dintr-un cimitir vâlcean. În 2008 începusem documentarea pentru un proiect amplu de cercetare și promovare a patrimoniului de pe cei doi versanți ai Carpaților, din patru județe – Gorj, Vâlcea, Hunedoara și Sibiu -, și într-una dintre călătoriile de documentare am dat, într-un cimitir plin de verdeață de o biserică de lemn coșcovită, într-o rână și sprijintă cu pari ca să mai stea oleacă printre noi. Apropiindu-mă am descoperit sub acoperișul lăsat o minunăție de construcție ce avea pictură pe un strat subțire de tencuială de o mare valoare artistică, mai ales că în această zonă sunt prea puține biserici de lemn pictate, niciuna de aseamea nivel. 

Mă întrebam cum a putut să scape de pe radarul istoriei artei asemenea biserică și tot ce am știut să fac mai bine a fost să povestesc despre ea și să o arăt profesorilor mei și arhitectului Șerban Sturdza, pe atunci președintele Ordinului Arhitecților din România. Și astfel au început cei 12 ani de lucrări de conservare, restaurare și punere în valoarea a bisericii de lemn din Urși, Vâlcea, cu sprijinul unei largi comunități de donatori individuali și instituționali din țară și din străinătate, cu voluntari din diverse colțuri de lume și cu sprijinul comunității locale care s-a adunat în jurul acestui monument sprijinindu-i pe specialiștii veniți aici cu osteneala lor, cu bucate, cu găzduire. Inutil să spun că statul nu a fost aici, dar au fost oamenii. Recunoașterea pentru tot acest efort consecvent a venit anul trecut când Fundația ProPatrimonio, cea care a dus greul acestui proiect, a câștigat cel mai prestigios premiu european în domeniul patrimoniului, dar și pe cel al publicului european, Europa Nostra. Este totodată o recunoaștere și a contribuției comunității locale la reușita acestui proiect.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Recomandările Redacției

Abonează-te la newsletter